devianta

V. anomie, contracultura, control social, criminalitate (sociologia c), norma, schimbare sociala

(Sociologia d.), orice act, conduita sau manifestare care violeaza normele scrise sau nescrise ale societatii ori ale unui grup social particular. Definit ca un tip de comportament, care se opune celui conventional sau conformist, d. cuprinde nu numai incalcarile legii (infractiunile ori delictele), ci orice "deviere' (abatere) de la regulile de convietuire si imperativele de ordine ale unei forme de viata colectiva (societate, grup, organizatie, institutie, cultura, subcultura). In acest sens, d. include o gama extrem de larga de acte sau conduite, de la cele excentrice ori bizare (de exemplu, adoptarea unei tinute insolite, a unui limbaj sau gest neconformist), incompatibile cu "codurile' culturale ale grupului sau societatii, la cele asa-zis imorale (indecenta, obscenitatea, actele care sfideaza morala publica), care nu sint intotdeauna sanctionate de lege, si pina la cele cu caracter antisocial (actele infractionale sanctionate de normativul penal) sau asocial (bolile psihice). In esenta ei, ca manifestare care ofenseaza sentimentele si asteptarile colectivitatii, d. (concept sociologic) se distinge insa de anormalitate (notiune psihopatologica) care caracterizeaza incapacitatea individului, acceptata si validata din punct de vedere medical, de adaptare la exigentele vietii sociale si de exercitare adecvata a rolurilor sociale. Date fiind creativitatea si plasticitatea deosebita a conduitelor individuale, la fel ca si diversitatea extrema a normelor ori regulilor sociale, se poate considera ca: a. orice individ, intr-o anumita perioada a vietii sale (copilarie, maturitate, batrinete), transgreseaza norma de conduita, devenind, ca urmare, "deviant'; b. nu orice act sau comportament care se abate de la reguli trebuie apreciat ca fiind deviant (inovatorii, de exemplu, pot utiliza mijloace non-conventionale, adeseori ilicite sau ilegitime, dar mult mai eficace decit cele obisnuite sau institutionalizate); c. d. reprezinta o notiune relativa, echivoca, in masura in care ceea ce este considerat deviant intr-o anumita societate sau intr-o anumita perioada istorica, in alta societate sau in alta perioada istorica este calificat drept normal ("asa cum trebuie sa fie', in sensul postulat de E. Durkheim). In consecinta, d. nu este determinata de cauze biologice (constitutionalitatea) sau psihice (psihismul individual), ci, exclusiv, de contex-tui social in care este definita, evaluata si, eventual, sanctionata, ♦ Delimitindu-se de conceptiile de natura biologista sau psihoiogista, care cauta determinantii d. In mediul fizic ori psihic, s.d. considera ca nici-o actiune sau conduita umana nu este, in mod inerent, prin ea insasi, devianta, ci este calificata ca atare de normele si valorile grupului de referinta, care impun standarde de apreciere si legitimitate pentru actele si comportamentele "socialmente' acceptabile sau indezirabile, in acest sens, nu este echivalenta cu absenta normelor (anomia sau dezorganizarea sociala), ci cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau rationalitate ale societatii in ansamblul ei, cu modelul ei cultural-normativ dominant (sociotipul sau personalitatea de baza), dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social (subcultura), definit prin caractere culturale distincte. Datorita mobilitatii si variabilitatii, in timp si in spatiu, a criteriilor evaluative ale conduitei, in orice societate granita dintre comportamentele dezirabile si cele indezirabile este permeabila, astfel ca definirea d. implica criterii alternative, adeseori divergente intre ele, dependente de gradele de toleranta permise de constringerile normative ale grupurilor sociale de referinta. Exista, din acest punct de vedere, o d. "negativa' (echivalenta cu incalcarea ordinei sociale), manifestata atunci cind actiunile indivizilor depasesc limitele institutionale (socialmente) acceptabile de toleranta, si o d. "pozitiva' (echivalenta cu schimbarea sociala), manifestata atunci cind aceste actiuni pun sub semnul intrebarii fundamentale ordinei sociale stabilite, permitind afirmarea a noi tendinte de organizare sociala, inovarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale, postularea unor cimpuri normative cu caracter alternativ. Aceasta distinctie permite recunoasterea faptului ca d. nu are numai un caracter distructiv, dar si constructiv, in masura in care: a) ofera o "supapa de siguranta' membrilor societatii, prin prevenirea acumularii excesive de nemultumiri, tensiuni ori conflicte care ar putea ameninta ordinea sociala; b) mobilizeaza resursele colectivitatii, contribuind la afirmarea si intarirea valorilor sociale fundamenale (E. Durkheim); c) stimuleaza schimbarea sociala prin punerea la indoiala a legitimitatii normelor, redefinirea regulilor sociale si modficarea rolului mijloacelor de control social.

In functie de diversele puncte de vedere, conceptii si teorii cu privire la cauzele d., s.d. si-a conturat, de-alungul timpului, urmatoarele paradigme explicative;

1. interpretarea bazaa pe modelul "patologiei sociale' si "dezorganizarii sociale' (Scoala de la Chicago) - d. este echivalenta cu abaterea de la norna de conduita presupusa a fi universal - valabila, abatere datorata perturbarilor "patologice' ale intregului organism social care se manfesta cu acuitate, mai ales, in cursul procesele de modernizare, industrializare si urbanizare;
2. interpretarea bazata pe modelul anomiei (E. Durkheim si R. K. Merton) - d. este un produs al perioadelor de schimbare sociala care, perturbind cimpul normativitatii si punind in conflict sisteme valorice diferite, dezorienteaza actiunea si conduita indivizilor, obligin-du-i sa adopte moduri deviante de adptare la viata sociala. Potentialul pentru d. creste o data cu manifestarea conflictului intre scopuri sociale si mijloace legitime, institutionale, in conditiile in care, neavind acces la aceste mijloace, indivizii adopta mijloace ilicite, dar mult mai eficace de realizare a scopurilor propuse;
3. interpretarea bazata pe "teoria transmiterii culturale' (E. Sutherland) - d. este invatata si transmisa, la fel ca si conformitatea, prin intermediul procesului de socializare care pune in contact individul cu valorile si normele grupurilor deviante, obligindu-l sa-si insuseasca codurile lor de conduita, normele, regulile si simbolurile lor culturale (subculturale);
4. conceptia "functionalista' (T. Parsons) - d. este un esec al solidaritatii sociale, perturbind relatiile intre rolurile sociale care-i uneste si ii integreaza pe indivizi in cadrul societatii, facindu-i sa reactioneze ostil sau indiferent fata de normele si valorile ei. Ea are caracter "disfunctional', intrucit perturba intreg echilibrul stabilit intre functiile si structurile sistemului social, perturbare posibila datorita refuzului sau incapacitatii indivizilor de a-si exercita rolurile sociale;
5. teoria "controlului social' (Hirschi, Nye, Reckless etc.) - d. este o conditie "naturala' a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicata. Ea este absenta atunci cind indivizii au puternice legaturi cu societatea si cind controlul social informai este puternic si este prezenta atunci cind legaturile intre individ si societate sint slabe sau absente si cind controlul social informai lipseste;
6. paradigma "conflictului' (Quinney, Turk, Walton, Platt, Young s.a.) - d. este o consecinta a competitiei si inegalitatii sociale care obliga grupurile sociale defavorizate sa adopte mijloace deviante de supravietuire si permit agentiilor de control social sa organizeze discriminari intre clase in privinta inregistrarii si sanctionarii actelor de d.;
7. teoria "etichetarii' - d. este produsa chiar de catre mecanismele anume create pentru definirea si sanctionarea ei. In acest sens, d. nu are realitate in sine, ci numai prin procesul sau de definire, prin denumirea semantica sau "eticheta' aplicata indivizilor carora li se refuza dreptul de a adopta identitatea dorita. Importanta nu este violarea normei (in fond, toata lumea este "devianta' intr-un mod sau in altul), ci reactia societatii fata de aceasta violare, concretizata in stigmatizarea individului. O data ce a fost etichetat, individul ajunge sa creada in veracitatea etichetei de deviant, asimiind toate atributele identitatii stigmatizate si devenind, cu adevarat, "deviant'.

In prezent, dat fiind esecul paradigmelor deterministe cu privire la cauzele d., s.d. adopta, din ce in ce mai mult, o perspectiva teoretica cu caracter fenomenologic, care-si propune sa arate ca orice actiune sau conduita, implicit cea devianta, are un sens care trebuie descifrat si interpretat. S.R.