Etapele de formare ale limbajului gestual

Pentru a se stabili cum se formeaza limbajul gestual la copilul surd, s-au filmat copii surzi din familii de surzi si apoi s-au analizat rezultatele pe care le prezentam succint mai jos. S-a constatat ca copiii surzi parcurg aceleasi etape in achizitia limbajului gestual ca si copiii auzitori care asimileaza limbajul verbal (Pettito, L.A., Marentette,P.F., 1991). Astfel, copiii surzi ganguresc inainte de a produce primele gesturi. Acest gangurit poate fi oral sau manual. Cel oral, daca nu este sanctionat pozitiv, dispare. Ca si la auzitori, etapa unui singur cuvant la copiii surzi consta in semne individuale, izolate si produse o singura data. La aceasta etapa un semn obisnuit este indicarea cu degetul. Primele productii formate din doua gesturi sunt alcatuite din doua indicari. De exemplu, daca un copil vrea sa arate ca o jucarie este a lui, arata intai spre jucarie apoi spre sine. In aceasta faza, multe din semne sunt simple substantive sau verbe cu multe greseli specifice "discutiilor" copilului cu lumea inconjuratoare (H.Lane, R.Hoffmeister, B. Bahan 1996).

Alte studii realizate de Bonvillian, Orlansky, Folven, McIntyre, Meyer si Newport au aratat ca achizitia limabjului gestual poate fi mai rapida decat cea a limbajului verbal. Astfel, studiile mentionate au aratat ca primul semn tinde sa apara cu 2-3 luni mai devreme decat primul cuvant emis de copilul auzitor. De asemenea, cresterea vocabularului gestual pare sa fie mai rapida. Un copil surd a fost studiat si s-a constatat ca la varsta de 13 luni el a folosit 85 de semne-gesturi. De obicei, la aceasta varsta, copiii auzitori abia isi formeaza primele cuvinte. Dupa autorii citati, intr-adevar modalitatea manuala ar asigura un mijloc de comunicare deosebit de accesibil pentru copiii foarte mici, ea ar putea fi din cauza ca acest "mecanism al vorbirii" este direct vizibil atat pentru copil cat si pentru parinti. Cercetatorii au sugerat, de asemenea, ca controlul motric al mainilor se poate dezvolta mai devreme decat cel al aparatului vocal. Totusi, propozitiile formate din doua gesturi apar la copilul surd la aproximativ aceeasi varsta ca si propozitiile din doua cuvinte de baza fara marcatori gramaticali (H.Lane, 1996). Sirul de semnificatii este similar in ambele limbaje. Primele gesturi care apar sunt legate de existenta, de pilda, se arata spre mama, apoi apar semnificatii legate de actiuni (de ex. tata papa) si de stari afective (de ex.mama rade). Dupa Newport si Meyer, acestea sunt urmate de afirmatii legate de loc (se arata spre masina) si, in fine, de caracteristici ale actiunilor (de ex. alearga repede).

In limbajul gestual, pronumele apare la varsta de aproximativ 20 de luni, incepand cu pronumele personal la persoana I (eu, al meu), la fel ca la copilul auzitor si ambele categorii de copii fac aceleasi greseli legate de folosirea pronumelui. In timp, cand copilul surd atinge varsta de 2 ani, el asimileaza pronumele pentru cele trei persoane, trecand prin aceleasi faze ca si copilul auzitor dar, dupa cum a constatat Pettito si Marentette, coplul surd nu va stapani corect folosirea pronumelui pana la varsta de 8-9 ani.

Cu toate ca limbajul gestual nu se leaga exclusiv de ordinea cuvintelor ca in limbajul verbal pentru a transmite semnificatii, se pare ca invatarea limbajului gestual de catre copiii surzi favorizeaza o anumita ordine a gesturilor, adica ordinea subiect-verb-obiect. Cele doua forme de negatie in limbajul gestual (scuturarea capului si gestul "NU") se dezvolta mai devreme. La inceputul fazei de doua gesturi, copilul formeaza negatia prin punerea semnului de negatie la inceputul propozitiei (ex.nu mananc), inaintea verbului si fara subiect. Mai tarziu apare expresia "NU POT".

Prima indicatie a cunoasterii gramaticii limbajului gestual, care apare in jurul varstei de 3 ani este acordul subietului cu verbul, dar numai daca subiectul este prezent. Acum apar unele miscari care arata flexiunea verbului, adica cum este realizata actiunea (normala, continua, repetitiva) sub influenta limbajului verbal. Abia in jurul varstei de 7-8 ani copilul surd poate sa stapaneasca sistemul complex al verbelor (Lane,H.,1996). Alti autori (Ewoldt si Hoffmeister) au subliniat ca abilitatea de a descrie relatia dintre obiecte aflate in spatiu urmeaza o secventa a dezvoltarii. Mai intai apare PE, apoi IN SPATELE LUI si dupa aceea INTRE, care este aceeasi ordine raportata pentru copiii care invata mai multe limbaje verbale (H.Lane, R.,Hoffmeister, B.Bahan, 1996 ).

Rezumand cele afirmate pana aici, conform cercetarilor lui Newport si Meyer (1985) si Pettito (1991), achizitia limbajului verbal si a celui gestual urmeaza etape identice de dezvoltare, ganguritul (7-10 luni), etapa primului gest si asimilarea regulilor de formare a propozitiei (22-36 luni). Ceea ce pare sa determine progresul in achizitia limbajului este complexitatea regulilor pe care poate copilul sa le invete si nu modalitatea verbala sau manuala a limbajului in care se pot invata aceste reguli. Aceste rezultate au dus pe oamenii de stiinta la concluzia ca creierul este programat sub aspect biologic sa asimileze limbajul indiferent de modalitatea sa, verbala sau gestuala.

Achizitia limbajului gestual de catre copiii surzi din parinti auzitori, care formeaza, de fapt, comunitatea surzilor, este oarecum diferita, deoarece parintii auzitori nu cunosc limbajul gestual si nu-i pot invata pe acesti copii limbajul gestual ca limba materna. In afara de aceasta, copiii au acces limitat la limbajul verbal, deoarece nu aud sunetele. Astfel de copii gesticuleaza in mod spontan cu parintii lor sau cu alti copii. Ei produc mai intai un gest odata si apoi combina gesturile pentru a produce propozitii formate din doua gesturi care tind sa fie ordonate intr-un mod consistent care arata cine face actiunea, ce si cum.

Se pare ca fiintele umane au o capacitate biologica pentru asimilarea limbajului ce implica un set intern de norme. Copiii isi construiesc gramatica limbajului pe care il achizitioneaza pe baza acestor norme interne numite ipoteze de nativizare (nativization hypothesis), deoarece copiii folosesc capacitatea lor nativa de a construi gramatica, de a nativiza informatia incompleta pe care o primesc. Sub acest aspect, copiii surzi nu se deosebesc de alti copii din moment ce toti copiii auzitori pot sa auda numai o fractiune din propozitiile posibile in limba lor totusi ei sunt capabili sa-si insuseasca regulile gramaticale complexe si sa le foloseasca cu eficienta. Utilizand aceasta inzestrare umana innascuta pentru limbaj, copiii surzi pot sa inventeze tot felul de schimbari in construirea propozitiilor gestuale pe care nu le-au vazut niciodata. Aceasta capacitate pare sa scada odata cu varsta.

Psiholingvistii au postulat multa vreme ca exista o perioada critica pentru achizitia oricarui limbaj, fie el verbal sau gestual. Aceasta ipoteza a fost dificil de examinat in mod riguros la limbajele verbale, deoarece copilul care este intarziat in achizitia limbajului verbal este adeseori afectat si in alte aspecte. In schimb, copilul surd tipic din parinti auzitori permite sa se faca o testare asupra ipotezei enuntate deoarece acest copil nu este expus de obicei la un limbaj conventional pana la varsta prescolara sau chiar mai tarziu. La ora actuala exista tot mai multe dovezi ca copiii surzi sufera o penalizare in asimilarea gramaticii si in prelucrarea propozitiilor daca ei incep mai tarziu sa invete limbajul gestual si cu cat este mai mare intarzierea, cu atat este mai mare si penalizarea (Newport, Mayberry si Eichen citati de H.Lane,1996). Mai mult, copiii surzi din parinti auzitori nu inteleg semnificatia propozitiilor in limbaj gestual la fel de bine ca cei care-l invata de timpuriu. Acesti copii surzi care invata limbajul gestual cu intarziere difera mult si de cei care au asurzit mai tarziu si invata limbajul gestual ca a doua limba (Mayberry,R., Eichen, E, 1991). Acesti copii asurziti, cu toate ca vin in contact cu limbajul gestual ca a doua limba relativ tarziu, achizitioneaza prima limba conform programului de dezvoltare. Aceasta achizitie a limbajului verbal poate sa constituie baza unei mai bune cunoasteri a limbajului gestual in comparatie cu copiii surzi care sunt deprivati de sansa invatarii primului limbaj.

S-a constatat ca atunci cand copiii surzi vin prima oara intr-o scoala speciala cu internat, ei vin cu un limbaj de casa. Aceste forme de limbaj sunt tot atat de numeroase ca si numarul de copii care-l folosesc. Acesti copii intra in contact unii cu altii, formand un limbaj de contact, ce reprezinta limbajul care se impune. Treptat, diferitele limbaje de contact se reduc la un limbaj comun al scolii, care permite comunicarea eficienta intre toti copiii din acea scoala precum si intre acesti elevi si profesorii lor. Prin activitatile inter-scolare aceste limbaje de contact la nivelul scolilor se "uniformizeaza" tot mai mult, creandu-se premisele formarii limbajelor regionale care, in anumite conditii, pot servi ca baza pentru crearea unui limbaj gestual national standardizat. Acesta va permite asimilarea, pastrarea si transmiterea culturii acelei natiuni in randul membrilor ei.

Contactul extensiv intre surzii din diferite tari dateaza probabil de la primul Congres International al surzilor (Paris,1889). De atunci aceste contacte au devenit mai frecvente. Astfel s-a dezvoltat spontan un limbaj de contact cunoscut sub numele de semne internationale. Acesta permite ca vorbitorii de limbaje gestuale reciproc neinteligbile pentru auzitori sa se poate intelege. La aceste intalniri internationale, cum ar fi Congresul Federatiei Mondiale a Surzilor, cuvantarile sunt interpretate nu numai in limbajul national al tarii gazda (in ultimii ani s-a recomandat sa se foloseasca limba engleza pentru corespondenta si limbajul gestual international in expunerile de la aceste intilniri internationale) ci si in semne internationale.Vocabularul folosit in asemenea situatii de contact este foarte restrans iar intelegerea cuvantarilor depinde foarte mult de creativitatea si de experienta celor care gesticuleaza. Vocabularul din semnele internationale provine din trei surse: limbajul gestual national al interlocutorilor, numarul limitat de semne care au fost adoptate oficial in decursul anilor ca vocabular standardzat de semne internationale si mimica.

Dupa 1970, F.M.S. a depus un efort de a extinde si standardiza vocabularul din semne-gesturi selectate din diferitele limbaje gestuale. A treia carte denumita GESTUNO urmarea sa faciliteze comunicarea la intalnirile internationale asa cum s-a sperat sa fie ESPERANTO. Influenta acestui sistem standardizat asupra semnelor internationale contemporane practicate in situatii oficiale sau neoficiale a fost limitata.

Probleme de comunicare in familiile cu copii surzi

Nasterea unui copil este un moment deosebit in viata oricarei familii. Copilul poate sa aduca in familie o schimbare fundamentala a destinului ei. Parintii, de asemenea, vor depune toate eforturile pentru a-i asigura copilului cea mai buna dezvoltare si educatie. Aparitia unui copil surd poate, teoretic vorbind, sa modifice substantial planurile initiale ale parintilor, mai ales daca ei sunt auzitori si nu au avut nici o experienta anterioara cu alte persoane surde. Daca parintii auzitori cu copii auzitori actioneaza in conformitate cu unele roluri sociale prescrise, de ce nu am presupune ca si parintii surzi cu copii surzi, vor actiona in mod similar.

Trebuie sa mentionam ca nu toti parintii surzi reactioneaza la fel cu ocazia nasterii unui copil surd. Unii se intristeaza, fapt explicabil prin influenta valorilor culturale si a informatiilor primite de la profesionistii domeniului, care sunt auzitori, in covarsitoarea lor majoritate si vad nasterea unui copil surd ca un eveniment regretabil ce va necesita interventia specialistilor in recuperare. Insa, parintii surzi cunosc cel mai bine incercarile prin care au trecut in perioada copilariei si adolescentei lor intr-o lume dominata de auzitori. Uneori experienta lor a fost asa de dureroasa incat nu doresc asa ceva pentru copilul lor si accepta interventia specialistilor in recuperare, lectiile obositoare de corectare a vorbirii, operatii costisitoare de implant cohlear si alte interventii destinate sa "normalizeze" un copil surd.

Pe parcursul cresterii copilului, parintii surzi se confrunta cu obstacole considerabile. Cel mai adeseori, ei au o educatie rudimentara, sub capacitatea lor, sunt angajati sub nivelul lor de pregatire si sunt considerati inferiori din cauza ca nu aud si nu pot vorbi inteligibil. Pe parcurs, cind apar probleme legate de sanatatea sau de instruirea copilului, ei au nevoie de sfaturi competente pe care le gasesc extrem de rar. De pilda, li se recomanda sa faca operatie de implant cohlear la copil desi aceasta nu ar imbunatati auzul; sa nu foloseasca limbajul gestual deoarece s-ar frina formarea limbajului verbal; sa poarte proteza cu toate ca nu are resturi auditive utilizabile pentru vorbire, etc. Toate aceste sfaturi creaza in mintea parintilor sentimente de indoiala, frustrare, inferioritate. Prin urmare, parintii surzi trebuie sa aiba incredere in ei si in valorile colectivitatii surzilor, sa vada pe copilul lor surd intr-o lumina pozitiva, ca pe o fiinta normala care nu aude dar care se poate realiza plenar intr-o societate a auzitorilor. Surzii pot sa practice numeroase profesii si sa ofere o imagine pozitiva despre colectivitatea lor. Parerea auzitorilor ca surzii au posibilitati limitate de afirmare nu va mai fi multa vreme tolerata.

Datele din literatura de specialitate sunt unanim de accord ca peste 90% dintre copiii surzi provin din familii de auzitori. La nasterea unui astfel de copil parintii trec prin citeva faze de la socul provocat la aflarea diagnosticului, la o stare de nervozitate, cu acuzatii la adresa personalului medical, cu cautari in antecedente pentru a gasi o cauza ce ar fi putut determina aparitia surditatii la copil. Treptat, se ajunge la acceptarea copilului surd ca o fiinta ce trebuie tratata la fel ca orice copil ce are dreptul la dragoste, la viata, la educatie, la un viitor luminos.

Majoritatea parintilor auzitori insa nu au avut experiente anterioare cu colectivitatea surzilor si vor accepta cu usurinta modelul medical bazat pe ideea deficientei auditive si a necesitatii interventiei specialistilor. Copilul surd va fi tratat astfel ca pacient care are nevoie de medici orelisti, care sa stabileasca cauza pierderii auzului si sa recomande proteze sau operatii, de audiologi care sa masoare si sa stabileasca pierderea de auz, de logopezi care sa dezvolte cat mai mult posibil comunicarea verbala si de profesori specializati sa lucreze cu copii handicapati. Nu punem la indoiala necesitatea unor astfel de servicii dar acesti parinti ar trebui sa stie ca exista si parinti surzi care-si cresc mai bine copiii lor surzi fara aceste multe si costisitoare servicii puse in balanta cu rezultatele foarte modeste ale performantelor scolare si ale dezvoltarii psihice.

Asa cum am mentionat mai sus, o situatie aparte prezinta aparitia unui copil surd intr-o familie de auzitori care nu a avut niciodata contacte cu comunitatea de surzi. Aceasta familie poate trece prin mai multe faze, sub aspect psihologic, de la socul provocat la aflarea vestii ca copilul lor este surd pana la acceptarea situatiei ca atare. Aceste etape ar putea fi cele ce urmeaza:

In prima etapa medicul anunta parintii ca copilul are o deficienta auditiva sau surditate ceea ce poate sa le provoace un soc. Apoi, parintii incep sa reactioneze, sa inteleaga ca deficienta copilului este permanenta, cu toate ca este greu de acceptat. Unii parinti pot manifesta agresivitate fata de personalul medical, considerandu-l vinovat, in mod inconstient, de situatia copilului lor. Desigur, situatia poate fi foarte dificila si greu de depasit. Dupa un timp se ajunge la urmatoarea etapa, cand parintii incep sa se acomodeze treptat cu situatia si sa inteleaga ca viata merge mai departe. Incet, incet, ei pot sa descopere ca viata are un sens. In aceasta faza parintii sunt foarte sensibili dar si sceptici fata de sfaturile binevoitoare ale medicilor sau specialistilor.

In ultima etapa are loc o reorientare. Cu toate ca parintii se simt frustrati, ei descopera ca si acest copil surd le imbogateste viata si le deschide noi perspective. Ei incep sa se concentreze mai putin asupra deficientei si mai mult asupra posibilitatilor de viitor ale copilului. Aici iese in evidenta rolul referentului sau al consilierului social, care trebuie sa-i convinga pe parinti ca deficienta copilului lor nu constituie un obstacol in calea comunicarii iar protezarea adecvata poate sa aduca un aport pozitiv la acest proces. Pentru aceasta, parintii trebuie sa participe la cursuri de limbaj gestual si sa contribuie la parcurgerea etapelor de dezvoltare ale limbajului stabilite de Jean Piaget (1973), mentionate succint de lingvista Diana Ghido, in lucrarea ei de licenta aparuta in anul 2000, pe care le amintim mai jos:

I.     Etapa indiceala, care constituie, probabil, inceputul oricarei structurari a capacitatii de cunoastere in vederea semnificarii. Indicele "este un semnificant nediferentiat de semnificatul sau, in sensul ca el constituie o parte, un aspect sau un rezultat cauzal al acestui semnificat".

II.          Structurile de semnificatie simbolica, in cadrul carora semnificantii se diferentiaza de semnificatia lor, nu apartin obiectului sau evenimentului indicat, ci sunt produsi de subiect cu scopul de a evoca sau reprezenta acesti semnificati, chiar in lipsa oricaror incitatii perceptuale din partea lor. Debutul functiei semiotice se produce la 16-18 luni, simbolul avand calitatea de a fi interiorizat. Potrivit lui Piaget, functia semiotica este alcatuita din cinci conduite semiotice care apar oarecum spontan, la copilul normal in al doilea an de viata: imitatia amanata, jocul simbolic, imaginea grafica, imaginea mentala si evocarea verbala. La copilul handicapat auditiv apare a sasea conduita semiotica: limbajul mimico-gestual, care tinde sa compenseze conduita de evocare verbala. Prin urmare, la doi ani apare limbajul mimico-gestual la copilul cu deficienta auditiva, de unde rezulta importanta acestuia ca instrument al gandirii.

III.       In jurul varstei de sapte ani are loc decaderea simbolului in semn. Semnul este rupt total de semnificat; simbolul este instrument al gandirii pre-operatorii iar semnul - al gandirii operatorii. Simbolul este purtator de pre-concepte (subiective, individuale si particulare), semnele sunt sociale, selective, conventionale.

In acest context precizam ca limbajele mimico-gestuale sunt sisteme de comunicare complexe, care prelucreaza si redau informatia intr-un mod specific. Ele au la baza atat o componenta innascuta dar si scheme conventionale invatate. Componenta innascuta in comunicarea non-verbala, confirmata de cercetari recente (A. Pease,1993,p.15) este dublata de "imprumuturi" din ambele parti: componenta non-verbala a limbii orale a unei culturi si limbajul mimico-gestual din interiorul aceleiasi culturi (de ex. gestul ridicarii din umeri arata lipsa in limbajul mimico gestual).

Uneori sistemul de comunicare folosit de surzi este considerat un limbaj transcultural, international. A.I. Diacikov sustine ca exista 900 de semne comune limbajelor gestuale din intreaga lume (care exprima intr-o forma foarte asemanatoare aceleasi continut). Noi consideram ca acest lucru nu este posibil din mai multe motive. Unul dintre acestea este faptul ca orice limbaj este modelat de necesitatile de comunicare ale colectivitatii care il intrebuinteaza. Conventiile pe care le persupune orice cod difera de la o cultura la alta, astfel ca un limbaj gestual este mult mai accesibil indivizilor din aceeasi cultura. Un limbaj transcultural nu ar putea fi, prin urmare, decat un limbaj artificial. Un alt motiv al imposibilitatii ca limbajul mimico gestual sa traverseze mai multe culturi este lipsa mediatizarii acestor limbaje, ceea ce explica dificultatile de unificare a variantelor dialectale ale limbajului gestual romanesc sau a oricarui alt limbaj.

A existat un proiect de formare a unui limbaj mimico-gestual international destinat folosirii de surzi si auzitori la conferinte numit "Gestuno", din care au aparut patru variante cu ocazia fiecarui Congres al Federatiei Mondiale a Surzilor, dupa modelul "ESPERANTO". Astazi, datorita avantului tehnologiei informationale, proiectul a fost reluat sub numele International Sign Language (ISL), acesta fiind un limbaj artificial folosit in comunicarea dintre oficialitatile cu handicap auditiv la anumite intalniri, conventii la nivel international. ISL insa nu va inlocui niciodata limbajele naturale mimico-gestuale autohtone.

Fiind limba materna a unei colectivitati, limbajele mimico-gestuale nu sunt limbaje artificiale ci principalul sistem de comunicare al surzilor profunzi. ,,Canalul vizual" este cel mai accesibil, ceea ce determina conturarea unei structuri gramaticale specifice. Prin acest canal se poate transmite intreaga cultura a comunitatii de surzi materializata in jocuri, poezii, basme, legende, bancuri, obiceiuri, traditii, ritualuri, etc. In intreaga lume exista sute de limbaje gestuale care se dezvolta la fel ca si limbajele orale nationale, insa, dupa alte reguli gramaticale specifice canalul vizual.

Toate limbajele gestuale au avantajul de a fi percepute prin ochi. Un mare numar de semne imita gesturile care se fac in mod obisnuit, cum ar fi fluturarea mainii pentru a spune "la revedere". Semnele pentru actiuni si cele pentru lucruri imita adesea gesturile care se fac cand se manevreaza aceste obiecte, cum ar fi ridicarea unui pahar spre gura (cu semnificatia de a bea), pieptanarea parului, perierea dintilor, spalarea rufelor cu mana sau cu masina automata, taierea painii cu cutitul s.a. totusi, in semne, miscarile mainilor sunt mai scurte si mai rapide decat miscarile care se fac in momentul actiunii cu obiectele.

In unele semne forma mainii imita forma obiectului iar mainile se misca asa cum se misca si obiectele. Asa este cazul pentru miscarea aripilor unei pasari avand semnificatia de "pasare" sau "a zbura". Alteori, miscarile miinilor "deseneaza" in aer contururile obiectelor (trompa unui elefant, o sticla, acoperisul unei case, un peste s.a.). In fine, multe semne arata pur si simplu spre un specimen despre care dorim sa vorbim. De pilda, se arata cu degetul index in sus daca ne referim la cer sau la culoarea albastra, spre oamenii despre care dorim sa vorbim, spre partile propriului corp cand aratam unde ne doare etc.

In acest fel se formeaza o idee legata de folosirea mimicii si a gesturilor si se poate gasi cu usurinta o cale de comunicare simpla cu persoanele surde chiar daca vocabularul disponibil este foarte limitat. Se foloseste astfel o caracteristica a limbajului gestual, aceea ca el include in componenta lui gesturile si mimica, fapt ce permite realizarea unei comunicari simple. Mai apoi, cand se ajunge la stapanirea unui vocabular mai complex, care include semnele conventionale, se pot purta discutii pe diverse teme. In orice caz, trebuie sa tinem seama de existenta unui vocabular de semne standardizate care sunt folosite de colectivitatea de surzi, chiar daca unele dintre ele nu sunt cele mai caracteristice pentru obiectul la care se refera. Totusi, ele s-au inradacinat in colectivitatea de surzi si trebuie folosite ca atare pentru a cunoaste si intelege cultura lor, istoria lor, constituind limbajul lor. Se aplica si aici principiul: "Cand esti la Roma fa cum fac romanii", adica sa te comporti si sa vorbesti ca ei.

Nu putem vorbi de o inferioritate a limbajelor gestuale in raport cu limbajele verbale ci de un anumit raport intre ele. Astfel, prezinta un interes deosebit corelatia intre cantitatea de informatie transmisa si efortul fizic depus in limbajele mimico-gestuale. Ca volum de timp conversational, se pare ca limbajul mimico-gestual roman este comparabil cu limba romana. Desi da impresia unei limbi abreviate, mai extinsa ca mod de executie si mai redusa ca eficienta decat limbajul verbal, limbajul mimico-gestual presupune si gesturi complexe, motiv pentru care sunt necesare mai putine gesturi decat cuvinte pentru exprimarea aceluiasi continut. Intrucat in procesul transmiterii mesajelor prin limbaj gestual se fac eforturi cu mainile, bratele, creierul, acestea obosesc astfel ca dupa cca 30 minute de interpretare sau de folosire continua a limbajului gestual, este necesar sa se faca o pauza de 10-15 minute. Deoarece canalul vizual are un rol secundar in transmiterea informatiilor pentru auzitori in comparatie cu canalul auditiv, se creeaza impresia inferioritatii limbajului gestual.

O data cu intensificarea preocuparilor interdisciplinare, ce ofera un cadru mai adecvat de analiza, asistam la ora actuala la o crestere a interesului specialistilor fata de studierea limbajului gestual. De asemenea, au fost elaborate cursuri frecventate de tot mai multe persoane auzitoare interesate, din diferite motive, sa comunice cu persoanele surde. In unele tari, limbajul gestual a devenit materie scolara, obiect de invatamant facultativ sau obligatoriu. In alte tari (Danemarca, Suedia, Finlanda) s-au creat departamente de cercetare a limbajului gestual unde lucreaza cercetatori surzi si auzitori.

Sub aspect legislativ, limbajul gestual a fost recunoscut de tot mai multe tari, unele introducand prevederi chiar in Constitutia tarii lor (Africa de Sud, Finlanda, Uganda, Portugalia) sau in diverse acte legislative. In tara noastra abia prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 102/1999, care a devenit ulterior Legea nr. 519 din 2002 s-a recunoscut oficial limbajul gestual si s-a recomandat angajarea de interpreti in institutiile publice. La nivelul Parlamentului European s-au adoptat doua rezolutii (in 1988 si 1998) care recomanda recunoasterea oficiala a limbajului gestual si folosirea de interpreti calificati in toate ocaziile de interes public unde participa persoane surde.Parlamentul European a oferit chiar un exemplu in acest sens angajand interpreti la sedintele sale unde se discuta probleme legislative referitoare la persoanele cu disabilitati. Mentionam, in acest context, ca Helga Stevens persoana surda cu pregatire juridica in Statele Unite, a fost aleasa de curand membra a Parlamentului din Belgia, zona flamanda.

In ultima vreme s-a acordat o atentie mai mare gesturilor in procesul de invatamant special, intrucat folosirea numai a limbajului oral s-a dovedit a fi insuficienta, mai ales in primii ani de instruire a copilului surd. Nu credem ca mai este cazul sa subliniem importanta "baii de limbaj" pentru dezvoltarea psihica a copilului prescolar. Unele cercetari (J. Ahlgren, B. Tervoort, D. Schein) evidentiaza faptul ca in cazul in care copiii surzi sunt lipsiti de timpuriu de "baia de limbaj gestual" in primii ani de viata, ei nu pot sa-si dezvolte in mod sistematic un limbaj care sa le permita o buna dezvoltare a functiilor de cunoastere si de comunicare.

Deoarece, pana in jurul varstei de patru ani este ineficienta folosirea limbajului verbal cu copilul surd, acesta este in pericol sa devina si un handicapat socio-cultural si intelectual, daca cei din jurul sau (parinti, rude apropiate etc.) nu folosesc un mijloc de comunicare cu el iar mijlocul cel mai util este limbajul gestual. Recomandam deci, ca parintii auzitori sa adopte modalitatea de comunicare gestuala cu copiii lor surzi, cel putin in primii ani de viata, pentru a-l scoate din izolarea comunicativa in care traieste. Refuzand aceasta solutie, mai ales din dorinta de a nu scoate in evidenta ca au un copil surd, acesti parinti pot sa antreneze la copilul lor carente mult mai grave decat insasi surditatea, fapt pe care l-am semnalat inca de acum 20 de ani intr-o lucrare anterioara.

Pana la intrarea copilului surd intr-o unitate de instruire prevazuta cu personal de inalta calificare pentru recuperarea complexa a auzului si limbajului in perspectiva integrarii sociale si profesionale, consideram ca copilul surd are nevoie de comunicare prin limbaj gestual. Acesta, folosit in mod rational, va permite copilului sa cunoasca mediul inconjurator si, in acelasi timp, sa-si exprime dorinte, ganduri, opinii. Mai tarziu, aceste achizitii gestuale vor contribui la fertilizarea invatarii limbajului oral. Mai mult, fiind familiarizati cu handicapul lor, acesti surzi il vor accepta de timpuriu si vor pune mai putine probleme de adaptare psihologica si sociala, isi vor forma deprinderi superioare de scriere si de citire si o labiolectura mai buna. Acest lucru s-a constatat in practica scolara, copiii surzi proveniti din familii de surzi au un bagaj de cunostinte si un limbaj mai dezvoltat in comparatie cu copiii surzi din familii de auzitori.

Experienta ne arata ca, cu tot efortul factorilor educationali de a-l invata pe copilul sau adultul surd sa articuleze corect, aceasta nu se realizeaza decat in mica masura, de aceea surdul nu poate fi inteles decat de persoanele cu care vine in contact mai des. Comunicarea dintre auzitori si surzi este greoaie, adesea dificila, nedepasind frazele conventionale. De aici ne putem explica de ce majoritatea surzilor au o motivatie scazuta pentru vorbirea orala, folosesc tot mai rar vorbirea articulata dupa ce intra in viata productiva in favoarea utilizarii limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesitatilor de comunicare in cadrul vietii sociale (R. Madebring, 1978). Din dorinta de a spori numarul de gesturi unii "binevoitori" au introdus numeroase gesturi artificiale, create de ei, fortandu-i pe surzi sa le accepte si sa le foloseasca. Desigur, aceasta imixtiune nedorita intr-un limbaj, oricare ar fi el, este profund daunatoare si nu face nici un serviciu colectivitatii de surzi in directia sporirii posibilitatilor de comunicare.