interactionism

V. actiune sociala, biografie sociala, comunicare, conflict, consens, ecologie, etnometodologie, institutie, interactiune sociala, simbol, sine

Orientare in sociologia nord-americana, initiata la Universitatea din Chicago (de unde si denumirea alternativa de "scoala de la Chicago') de catre W.l. Thomas (1863-1947), R. E. Park (1864-1944) si G. H. Mead (1863-1931). Se disting doua faze istorice in dezvoltarea i. Prima este cuprinsa cu aproximatie in intervalul 1910-1950 si se dezvolta sub influenta dominanta a lucrarilor lui W. I. Thomas (The Polish peasant in Europe and America, 1918-1920, scrisa impreuna cu FI. Znaniecki) si R. E. Park (The imigrant press and its control, 1922; On social control and collective behavior, 1967, ed. R. Turner). A doua faza se afirma in perioada de dupa inceputul deceniului al saptelea, cind incepe sa se exercite mai puternic si influenta lui G.H. Mead (Mind, self and society, 1934). H. Blumer introduce denumirea de i. simbolic (Symbolic interactionism. Perspective and method, 1969) folosita adeseori in perioada mai recenta pentru a caracteriza intreaga orientare a i. Cele doua faze nu indica in mod necesar o continuitate in dezvoltarea i. ca orientare unitara, intre ele existind diferentieri de accentuare a unor idei. Cea mai pregnanta diferenta este propusa de H. Blumer, care reia psihologia sociala a lui Mead, dar si unele principii formulate de Thomas si Park pentru a prezenta i. ca i. simbolic. Oricum, ramificatiile si abordarile tipice pentru i. Isi au radacinile in opera fondatorilor.

♦ Departindu-se de behaviorismul psihologic si de freudism, Thomas porneste de la premisa ca orice activitate umana este sociala intrucit se realizeaza intr-o situatie. Analiza situatiei pune in evidenta atit conditiile obiective ale activitatii, reprezentate de optiunile si valorile economice, intelectuale, religioase sau de alta natura, cit si atitudinile individuale fata de aceste valori, modelate de trecutul si prezentul social. Individul "defineste situatia' printr-un proces de alegere a unei variante dintr-un evantai al posibilitatilor disponibile. Ca urmare "o situatie sociala este reala prin consecintele definirii ei ca fiind reala'. Acest enunt este cunoscut in sociologie ca "teorema lui Thomas', fiind aplicat in explicarea unor multiple manifestari sociale. Ritmurile dezvoltarii sociale variaza in functie de conditiile sociale si de diferentele temperamentale dintre oameni. Sociologul trebuie sa considere mai ntil masura in care conditiile sociale modeleaza dezvoltarea grupurilor, Atunci cind acestea se dovedesc insuficiente sau inoperante trebuie sa fie considerata contributia factorilor biopsihologici. La baza schimbarii se afla conflictele dintre grupuri, datorate ordonarii lor ierarhice. Motivul si forma conflictului sint constituite istoric. Daca in istoria timpurie predomina forta si constringerea, ulterior au intervenit alte variabile, in special emanciparea economica si educatia, care au facilitat instituirea cooperarii voluntare bazata pe interactiune. De aici importanta ce trebuie sa se acorde in sociologie studiului interactiunii.

Park a adoptat, ca si Thomas, o perspectiva evolutionista asupra societatii, dar cu un optimism mai temperat. Preocupindu-se de probleme ale ecologiei urbane, scopul sau era de a identifica modalitati de incorporare a rationaiitatii si progresului in viata sociala in general si in urbanizare in special. La baza schimbarii se afla conflictul dintre grupuri, rezolvabil prin intensificarea comunicarii. Aceasta sporeste constientizarea intereselor si a diverselor strategii, faciliteaza generarea unei comunitati a discursului si conduce la consens si progres. Sociologia este menita sa analizeze atit conditiile obiective ale dezvoltarii (societatea ca intreg si organizarile ei institutionale), cit si psihologia sociala a participarii individuale si de grup, in special atitudinile sau modurile de reactie ale indivizilor fata de conditiile trecute si prezente. Studiile de caz si biografiile ofera posibilitati de inregistrare a acestor reactii atitudinale modelate de viata sociala si obiceiurile trecute. Totodata, individul este animat de "patru dorinte' sau nevoi (de raspuns, securitate, recunoastere si experienta noua) a caror satisfacere conditioneaza integrarea sa in fluxul schimbarii. Problema principala este cea a construirii unei ordini morale in conditii de diversitate etnica, atitu-dinala, lingvistica si de obiceiuri ale indivizilor. Studiul "comportamentului colectiv' este eminamente un studiu psihosocial care pune in evidenta nu numai diversitatea, ci si posibilitatile de generare a consensului. Pentru Thomas si Park psihologia sociala este parte integranta a sociologiei. Insistind asupra studiului nevoilor sociale, al interactiunii si comunicarii, se spera in determinarea mecanismelor de constructie a consensului si promovare a schimbarii sociale. Integrarea lui Mead, care-i prin conceptie psiholog social, in I. sociologic s-a dovedit fireasca si necesara.

♦ In teoria sa, Mead a acordat atentie prioritara constructiei si dezvoltarii sinelui individual in societate. Institutiile sociale sint posibile "numai in masura in care fiecare individ integrat in elepoate prelua atitudinile generale ale tuturor celorlalti indivizi si isi poate directiona in mod corespunzator propriul comportament'. Unitatea sinelui individual este conferita de comunitate sau de grup social, care ii apar sub forma de "altul generalizat'. Experienta din grup este interiorizata si totodata construita. Grupul ofera posibilitatea comunicarii sinelui cu el insusi si cu ceilalti prin vehicularea de simboluri semnificative care constituie "universul logic al discursului' sau "sistemul de simboluri universal semnificative'. Acest univers apartine grupurilor si este construit in situatii si interactiuni. Pentru Mead, simbolul mediaza intelegerea si comunicarea dintre indivizi in cadrul interactiunilor reciproce. Interactiunea este un proces in care fiecare persoana este capabila sa se puna in locul alteia, intr-o maniera imaginara, prin substituirea sau preluarea de roluri, prin presupuneri si anticipari empatice sau intuitive, care regleaza reciprocitatea pozitiilor. Interactiunea apare astfel ca un ansamblu de strategii prin care sinele si altul se acomodeaza reciproc si realizeaza o baza comuna de simboluri. In acest sens interactiunea este simbolica, iar i. simbolic a evidentiat aspectele cognitive ale simbolismului social, caracterizat si de E. Durkheim, M. Mauss, C. Levi-Strauss sau P. Bourdieu. Actiunea sociala rezulta din schimburile de simboluri in cadrul interactiunilor, luind forma obiceiurilor, ritualurilor, regulilor, in general a institutiilor.

In dezvoltarea sinelui se disting doua stadii: cel de "persoana' si cel de 'personalitate'. Primul este spontan si profund individual, relevindu-se prin raspunsurile organismului la cerintele mediului (format din lucruri si ceilalti indivizi). Celalalt presupune constructia si cunosterea atitudinilor celorlalti ("altul generalizat'), un fel de socializare sau acomodare cu simbolurile generalizate. Indivizii reusesc in grade diferite sa-si instituie propriul sine si sa adopte roluri adecvate din perspectivele "altuia generalizat', ceea ce duce la diferentierea ordinii sociale intr-o structura politica verticala sau in-tr-una socio-profesionala orizontala. Reglementarea ordinii sociale este realizata de atitudinile sociale organizate sau de reactiile comune ce iau forma institutiilor.

♦ In general, conceptia psihosociala a lui Mead are multe puncte comune cu cea a lui Thomas si Park. Totusi, in perioada de activitate la Universitatea din Chicago influenta sa a fost restrinsa si chiar neglijabila. Abia in cea de-a doua faza de dezvoltare a i. a fost intensificata influenta lui Mead, mai ales ca urmare a reconstructiei propuse de H. Blumer (1969). Accentul este pus pe interactiune si pe semnificatiile si simbolurile vehiculate in cadrul acesteia. Spre deosebire de interactiunea nonsimbolica (Mead o numea "conversatia gesturilor'), cea simbolica implica actorii sociali, semnificatiile pe care ei le vehiculeaza despre lucruri si ceilalti indivizi, interpretarile pe care le dau acestora si negocierile in care sint antrenati in situatiile sociale. Investigarea interactionist-simbolica a realitatii sociale admite trei premise:

1. oamenii se raporteaza la lumea sociala pe baza semnificatiilor pe care aceasta le are pentru ei;
2. semnificatiile se constituie si se dezvolta in procesul interactiunii sociale;
3. interpretarile date semnificatiilor variaza in conditiile inte-ractionale ale situatiilor concrete in care oamenii sint implicati.

Urmind consecvent aceste premise se ajunge la: confundarea perspectivei psihologice de analiza a realitatii sociale cu cea sociologica (T. R. Vaughan, L T. Reynolds, 1970); oscilatia intre un idealism subiectiv (lumea sociala depinde de modul in care este perceputa) si un realism naiv (natura realitatii exterioare urmeaza a fi descoperita); o conceptie solipsista datorita ignorarii reciprocitatii perspectivelor si a accentuarii introspectiei analitice (C. McPhail, C. Rexroat, 1979); exagerarea analizelor microscopice interactionale in defavoarea celor macrostructurale (A. Gouldner, 1973). Constienti de asemenea critici, unii interactionisti au incercat sa combine I. cu: teoria sistemelor (O. Klapp, 1972; T. Shibutani, 1968), antropologia culturala (E. Goffman, 1959, 1972), etnometodologia (N. Denzin, 1972).

In ciuda revenirilor, asocierilor sau contradictiilor care au grevat asupra I., traditia cercetarilor din interiorul sau s-a dovedit destul de viguroasa, abordind o problematica sociologica diversa si extinsa: structura ocupationla (E. Freidson, M. Dalton, F. Davis, H. Becker, R. Bucher, A. Strauss); structura institutiilor si configuratia interactiunilor sociale (E. Goffman, G. Stone, R. Turber, M. Janowitz, H. Blumer, E. Hughes, H. Becker); comportamentul colectiv (T. Shibutani, J. Gusfield, E. Quarantelli); sociologia stiintei (S. Marcson); sociologie urbana (A. Rose, F. Davis, A. Strauss); devianta (H. Becker, A. Lindesmith) etc.

Dintr-o perspectiva contemporana, B.M. Fisher si A.L Strauss (1978) considera ca i. i-ar fi specifice cinci arii problematice: progresul sau evolutia sociala, schimbarea in institutii si controlul social, participarea bazata pe consens, limitarile impuse de conflicte sau dezacorduri sociale, distributia puterii si echitatea, rolul intelectualilor in dezvoltarea sociala. Ele ar circumscrie atit traditia analitica a i., cit si perspectivele, eventualele limitari si necesarele deschideri spre contemporaneitatea sociala.  L.V.