Max Weber - Teorie si metoda in stiintele culturii

Max Weber - Teorie si metoda in stiintele culturii

Caracterul  obiectiv  al cunoasterii domeniului stiintelor sociale si politice (1904)

Orice stiinta porneste de la consideratii practice. Scopul ei imediat a fost acela de a elabora o separare de principiu intre cunosterea  a ceea ce este  si  a ceea ce ar trebui sa fie . Acestei separari i s-au opus 2 conceptii :

Una considera ca procesele economice sunt dictate de legi naturale imuabile. Potrivit acestei conceptii idealul coincide cu fiintarea.

A doua le plasa sub imperativul unui principiu de dezvoltare fara echivoc. Potrivit acestei conceptii idealul coincide cu existenta in devenire ireductibila.

Atrage atentia asupra faptului ca economia politica ar fi elaborat in trecut si prezent judecati de valoare emanate dintr-o anumita  filosofie economica  (parere pe care o subliniaza a fi confuza). Arata ca o stiinta empirica nu va avea niciodata misiunea de a stabili norme si idealuri obligatorii pe baza carora sa se poata intocmi retete pentru aplicarea practica. Acest principiu nu arata ca judecatile de valoare nu-si au locul intr-o discutie stiintifica numai pentru ca, bazandu-se in ultima instanta pe anumite idealuri, ele au origine  subiectiva . Critica nu se opreste in fata judecatilor de valoare. Problema se pune astfel : Ce semnifica si ce urmareste critica stiintifica a idealurilor si judecatilor de valoare.

Ea necesita o analiza mai profunda. Orice reflectie vizand elementele actiunii umane constiente e legata de doua categorii : scopul si mijlocul. Totdeauna vrem sa realizam ceva in concreto fie  de dragul valorii sale intrinsece , fie ca mijloc in slujba faptului dorit in ultima instanta. Ceea ce este in primul rand accesibil cercetarii stiintifice este problema conformitatii mijloacelor atunci cand scopurile sunt date. Putem cantari sansele de a atinge un scop cu mijloacele care ne stau la dispozitie sau aprecia scopul ca fiind practic realizabil, in conditii istorice date, sau lipsit de sens.

Daca scopul propus pare a fi realizabil, putem stabili (in limitele cunoasterii pe care le detinem la momentul respectiv) si urmarile pe care le-ar putea declansa aplicarea acestor mijloace (data fiind conexiunea universala a tot ceea ce se intampla). Astfel, ii oferim celui implicat posibilitatea sa puna in balanta urmarile neintentionate care se opun rezultatelor intentionate ale faptelor sale. Astfel, ofera raspunsul la intrebarea : care este costul atingerii scopului urmarit (in contextul unei previzibile sacrificari a altori valori) ?

In majoritatea cazurilor orice scop urmarit costa ceva sau poate costa ceva. Nici un om cat de cat constient de responsabilitatile lui nu se poate sustrage acestei puneri in balanta a scopurilor si urmarilor lui. Intentia eseului este acela de a face posibila aceasta evaluare. Transformarea acestei evaluari in decizie nu mai poate fi misiunea stiintei, ci a individului inzestrat cu vointa. Numai individul delibereaza, alege o anumita valoare din multitudinea acestora in functie de constiinta, de propria sa conceptie despre lume. Stiinta il poate ajuta sa constientizeze ca orice actiune sau nonactiune, in functie de imprejurari, inseamna din prisma consecintelor o luare de atitudine in favoarea unor anumite valori si in contra altor valori. O anumita optiune este deci problema strict personala a individului. Ii poate oferi in plus, in sprijinul decizie sale, cunoasterea semnificatiei scopului urmarit. Poate sa-l ajute sa cunoasca mai bine care este, intr-o anumit context, semnificatia scopului, inlantuirea si amploarea obiectivelor pe care si le propune, intre care alege, incepand prin a identifica, a-i dezvalui evolutia logica a  ideilor  care stau sau pot sta la baza scopului concret.

O analiza stiintifica a judecatilor de valoare nu urmareste numai intelegerea si retrairea scopurilor propuse, a idealurilor pe care se bazeaza ele, ci urmareste sa transmita modalitatile de evaluare critica a acestora. O astfel de critica nu poate avea decat un caracter dialectic, nu poate fi decat o apreciere formal-logica a continutului inglobat in judecatile de valoare, in ideile istoriceste date, o evaluare a idealurilor pe baza postulatului noncontradictiei interne a actului voit. Il poate ajuta pe individul care vrea sa-si constientizeze acele ultime axiome care stau la baza continutului actului sau de vointa, acele ultime etaloane valorice de la care el pleaca in mod inconstient, de la care ar trebui sa plece pentru a fi consecvent.

Fara a specula, poate sa il ajute sa-si constientizeze acele etaloane ultime de masura care se manifesta in judecata de valoare concreta. Daca subiectul care evalueaza trebuie sa adere la aceste etaloane ultime, aceasta constitutie problema lui strict personala, o problema de vointa si constiinta, nu una care tine de cunosterea empirica.

O stiinta empirica nu poate sa invete pe nimeni ce trebuie sa faca, ci numai ce poate sa faca, ce vrea sa faca in anumite imprejurari. Este adevarat ca conceptii generale ale cercetarii confera intotdeauna o importanta diferita argumentarii stiintifice in functie de modul in care rezultatul mareste sau micsoreaza sansele idealului personal. Astfel, scade sau creste posibilitatea de a dori un anumit lucru.

Dar de la aceasta recunoastere a slabiciunii omenesti este cale lunga pana la credinta intr-o stiinta etica a economiei politice, care si-ar propune sa formuleze idealuri pe baza continutului ei sau norme concrete prin aplicarea unor imperative etice generale in aprecierea continutului. Noi nu am putea sa aderam la ele daca nu ni le-am reprezenta ca valabile intrucat decurg din idealurile supreme ale vietii noastre. Aprecierea valabilitatii unor asemenea valori este o problema de credinta si tine de observarea si interpretarea speculativa a sensului vietii, lumii. In orice caz nu contituie obiectul stiintei empirice. Daca ne gandim la problemele practice ale politicii economice si sociale atunci trebuie sa recunostem ca exista multe probleme practice particulare in analiza carora se pleaca de la anumite scopuri unanim si multilateral acceptate drept evidente.

Ex. Creditele pt starile de necesitate, sarcinile concrete ale igienei publice, ajutorarea saracilor, diferitele reglementari privind inspectarea locurilor de munca din fabrici, multiple aspecte din domeniul protectiei muncii.

In privinta acestor probleme se discuta numai mijloacele care permit ca respectivele scopuri sa fie atinse. Aparenta caracterului de evidenta al etaloanelor axiologice regulative dispare din momentul in care parasim cadrul problemelor concrete ale asistentei sociale si economice si patrunde in sfera politicii sociale si economice. Trasatura caracteristica a unei probleme de politica sociala consta in faptul ca ea nu poate fi rezolvata doar pe baza unor aprecieri pur tehnice fondate pe scopuri prestabilite. Aceste etaloane valorice regulative sunt discutabile.

Cu cat problema este mai generala (in acceptiunea de fata, cu cat e mai profunda semnificatia ei culturala) cu atat mai putin poate fi rezolvata plecand de la materialul furnizat de cunosterea empirica, intrucat cu atat mai mult intervin axiomele ultime strict personale ale credintei, axiomele entitatilor axiologice. Este pur si simplu o naivitatea ideea ca pt o stiinta sociala practica ar fi suficienta stabilirea unui principiu pe care trebuie doar sa il fundamentam din punct de vedere stiintific, ca apoi sa deducem din el normele de solutionare a problemelor practice particulare. Nu ne putem permite sa gasim pt problemele nostre un numitor comun practic, sub forma unor idealuri supreme general acceptate.

Numai sectele ce tin de anumite dogme pot conferi continutului unor valori culturale demnitatea de precepte etice neconditionat valabile. In afara acestor religii, idealurile culturale pe care individul intentioneaza sa le actualizeze si obligatiile etice pe care el trebuie sa le indeplineasca au, in principu, un grad al demnitatii variabil. Idealurile supreme ce ne anima in cel mai inalt grad se actualizeaza numai prin confruntarea cu alte idealuri care sunt pt altii la fel de sacre cum sunt idealurile nostre pt noi insine.

Combate autoiluzionarea periculoasa conform careia s-ar putea stabili norme practice cu valabilitate stiintifica printr-o sinteza, o linie de mijloc a punctelor de vedere partizane. Se recomanda :

constientizarea etaloanelor valorice pe baza carora este analizata lumea si din care deriva judecata de valoare

sa nu ascunda conflictul dintre idealuri, procedand la amestecarea valorilor celor mai disparate, numai de dragul dorintei de a multumi pe toata lumea. Luare de pozitie critica nu numai ca nu e daunatoare, dar e utila si necesara.

Ex. Critica stiintifica a propunerilor legislative, a dispozitiilor practice presupune explicarea clara, comprehensibila a motivelor legislatorului, a idealurilor autorului criticat.

O astfel de critica nu se poate realiza decat prin confruntarea etaloanelor valorice ce stau la baza acestei propuneri cu altele si, in final, cu propriile etaloane valorice. Orice evaluare operata de o vointa straina nu poate fi criticata decat plecand de la o conceptie despre lume personala, iar combaterea unui ideal diferit nu se poate face decat de pe pozitia propriului nostru ideal.

Identificarea si analizarea stiintifica a axiomei valorice ultime trebuie prezentata in conexiunea ei cu alte axiome. Astfel, se realizeaza o critica pozitiva. Trebuie sa se prezinte in paralel ordonarea rationala a faptelor si prezentarea idealurilor. Trebuie sa reiasa clar din argumentare unde si cand sfarseste in prezentarea cercetatorul reflexiv si unde incepe sa vorbeasca omul cu idealurile lui, adica pana la ce moment argumentele apeleaza la ratiune si unde se adreseaza el sentimentelor. Impletirea continua a discutarii stiintifice a faptelor cu rationamentele axiologice e o caracteristica raspandita si daunatoare. Se combate exclusiv aceasta impletire si nicidecum dreptul de angajare in favoarea unui ideal personal. Lipsa convingerilor, a obiectivitatii stiintifice nu au nimic in comun.

S-a facut o distinctie neta intre judecatile de valoare si cunostintele empirice. S-a presupus ca in domeniul stiintelor sociale exista o cunoastere neconditionat valabila, adica o ordonare rationala a realitatii empirice. Trebuie clarificat ce inseamna valabilitatea obiectiva.

II

Are in vedere problemele social-economice. Acestea inseamna ca satisfacerea necesitatilor nostre ideale se loveste de limitele cantitative si insuficienta calitativa a mijloacelor. Pt satisfacerea acestor necesitati e nevoie de grija permanenta, munca planificata, lupta cu natura, socializare comuna. Acestea insumeaza fenomene social-economice. Ex. Procese si complexe de procese, norme, institutii a caror semnificatie culturala rezida in latura lor economica (ex fenomenele vietii bancare, ale bursei).

Nu exista o analiza stiintifica obiectiva pur si simplu a vietii culturale, a manifestarilor sociale. Nu exista o analiza independenta de punctele de vedere particulare si unilaterale dupa care aceste fenomene au fost alese ca obiect de cercetare, dupa care sunt analizate si clasificate. Cauza rezida in particularitatea scopului cunoasterii in masura in care acestea vor sa fie mai mult decat pure consideratii formale privind normele convietuirii sociale.

Stiinta sociala a lui Weber e o stiinta a realitatii. El cauta sa inteleaga realitatea vietii care ne inconjoara, in care suntem plasati in particularitatea ei specifica pt a decela conexiunea, semnificatia culturala a tuturor fenomenelor ei actuale, motivele pt care ea a evoluat istoric asa si nu altfel. Viata ne ofera o varietate nelimitata de procese ce apar succesiv sau concomitent. Orice cunoastre reflexiva a realitatii nelimitate de catre spiritul limitat al omului se bazeaza pe presupozitia tacita conform careia, de fiecare data, numai un segment limitat al realitatii constituie obiectul cunoasterii stiintifice, deci numai aceasta parte e pt noi esentiala, demna de a fi cunoscuta.

Ce principii guverneaza alegerea acestui segment ?

Punctul de plecare al interesului stiintific pt fenomenele sociale il constituie configuratia reala, deci individualitatea vietii social-culturale care ne inconjoara atunci cand dorim sa o cunoastem in conexiunea ei universala.

In cazul stiintelor sociale avem de-a face cu interventia fenomenelor de ordin spiritual care trebuie intelese prin retraire. Este o sarcina specifica mult prea diferita pentru a o putea solutiona cu formulele exacte ale stiintelor naturii. Deosebirile nu sunt totusi atat de fundamentale. Actiunea concomitenta a motivelor spirituale nu ar exclude nicidecum formularea de reguli privind activitatea rationala. Azi se intalneste parerea ca sarcina psihologiei ar consta in indeplinirea unui rol specific in domeniul stiintelor spiritului, comparabil cu cel al matematicii, si anume acela :

de a diseca fenomenele complicate ale vietii sociale pana la evidentierea conditiilor, efectelor lor psihice

de a le reduce apoi pe acestea din urma sa fie clasificate pe tipuri, sa fie studiate din perspectiva conexiunii lor functionale

Pe aceasta cale s-ar putea ajunge la o mecanica (chimie) a vietii sociale cu bazele ei psihice.

Problema de rezolvat: daca prin evidentierea a ceea ce se repeta legic se poate ajunge la scopul cunoasterii social-economice, la cunoasterea realitatii concrete prin prisma semnificatiei ei culturale, in intreaga ei conexiune cauzala. Sa presupunem sa s-ar reusi sa se sistematizeze, sa se analizeze toate procesele convietuirii umane, reducandu-le pe toate la niste factori ultimi si cuprinzandu-le intr-o cazuistica de notiuni, reguli cu valabilitate de lege.

Astfel s-ar realiza o lucrare pregatitoare, folositoare, dar nu s-ar putea deduce nicidecum realitatea vietii din acele legi, din acei factori. Nu afirmam aceasta pentru ca fenomenenele vietii ar contine eventuale forte misterioase, superioare, ci pt ca ceea ce ne intereseaza in cunoasterea realitatii este constelatia in care intalnim acei factori (ipotetici) grupati intr-un fenomen al culturii semnificativ din punct de vedere istoric. Din moment ce incercam o explicatie cauzala a gruparii singulare respective suntem nevoiti sa ne raportam permanent la alte grupari individual constituite, din care o deducem pe cea dintai cu ajutorul conceptelor ipotetice numite legi.

Obiective de atins :

• identificarea factorilor, a legilor (ipotetice) in vederea realizarii cunoasterii urmarite
• analiza, expunerea sistematica a acelei grupari individuale de factori intotdeauna istoriceste determinati in articularea lor concreta, semnificativa si in a face inteligibile fundamentul, natura acestei semnificatii
• patrunderea in trecutul cat mai indepartat posibil pentru a vedea cum s-au dezvoltat diversele caracteristici singulare ale gruparilor care sunt semnificative pentru lumea actuala, pentru a oferi o explicatie istorica pentru aceste grupari plecand de la constelatiile anterioare la fel de singulare
• prefigurarea unor constelatii posibile pentru viitor

Stiintele culturii sunt acele discipline care urmaresc cunoasterea fenomenelor vietii prin prisma semnificatiei lor culturale.

Numarul, natura cauzelor care au determinat un eveniment singular sunt nelimitate si nu exista nici un fel de caracteristici in fiinta insasi a lucrurilor care sa provoace selectia unei parti dintr-un intreg, asa incat sa atraga in exclusivitate interesul cercetatorului. Incercarea unei cunoasteri neconditionate a realitatii ar ajunge la un haos de judecati de existenta referitoare la infinit de multe perceptii particulare. Un singur criteriu ne ajuta sa punem ordine in acest haos. In toate cazurile numai o anumita parte a realitatii prezinta pentru noi interes, semnifiatie, deoarece numai ea se afla in legatura cu ideile de valoare culturala, prin prisma carora cercetam realitatea.

Numai anumite laturi ale fenomenelor singulare in diversitatea lor infinita ( adica acele aspecte carora le atribuim o semnificatie culturala) merita osteneala de a fi cunoscute ; numai ele fac obiectul explicatiei cauzale. Aceasta explicatie cauzala prezinta aceasta particularitate. Astfel, evidentiem numai acel cauze carora le putem imputa in cazul concret elementele esentiale ale unei deveniri. Problema cauzelor nu este o problema a legilor, ci a conexiunilor cauzale concrete. Nu se pune problema carei formule ii subsumam fenomenul cu titlu exemplar, ci carei constelatii individuale il imputam ca rezultat. Cunoasterea legilor cauzale nu poate constitui scopul, ci numai mijlocul cercetarii. Cu cat legile sunt mai generale (abstracte) cu atat mai putin ne ajuta la imputarea cauzala a fenomenelor individuale, la intelegerea semnificatiei fenomenlor culturii. Aceasta nu inseamna ca in domeniul stiintelor culturii nu si-ar gasi un loc indreptatit cunosterea generala, formarea notiunilor generice abstracte, cunosterea regularitatilor, incercarea de formulare a conexiunilor legice. Dimpotriva, daca este adevarat ca o cunoastere cauzala din partea istoricului consta in corelarea unor rezultate concrete cu cauze concrete, tot atat de adevarat este ca imputarea valabila a unui rezultat individual nu este posibila nicidecum fara a recurge la cunoasterea monologica, la regularitatea conexiunilor cauzale. Pentru a sti daca putem sa-i atribuim in concreto unei componente individuale si singulare dintr-o conexiune reala o semnificatie cauzala in raport cu un rezultat, in caz de nesiguranta o putem face numai prin evaluarea actiunilor la care ne asteptam de obicei din partea acestei componente si a celorlalte din cadrul conexiunii. Certitudinea imputarii este cu atat mai mare sunt mai sigure, mai vaste cunostintele nostre generale. Stabilirea regularitatilor nu constituie un scop, ci un mijloc al cunoasterii. Daca are sens sa aducem la o formula legica o regularitate familiara de conexiunile cauzale observate in viata cotidiana este o chestiune de oportunitate in fiecare caz in parte.

Pentru cunaosterea fenomenelor istorice, legile cele mai genrale sunt de obicei cele mai putin valoroase deoarece sunt lipsite de continut. O notiune ne indeparteaza cu atat mai mult de realitatea infinita in diversitatea ei, cu cat este mai mare extensiunea sa. Cu cat o notiune tinde sa cuprinda mai multe laturi similare ale fenomenelor, cu atat ea devine mai abstracta, mai saraca in continut. In domeniul stiintelor culturii, cunoasterea generalului nu are nici o valoare in sine. O tratare obiectiva a fenomenelor culturii (in sensul ca reducerea empiricului la legi ar trece drept ideal al activitatii stiintifice) esre lispsita de sens; aceasta pentru ca:

• cunoasterea legilor sociale nu este o cunaostere a realitatii sociale, ci numai unul dintre diferitele mijloace ajutatoare pe care gandirea nostra le foloseste in acest scop
• nu se poate concepe nici o cunoastere a fenomenelor culturii altfel decat plecarea de la semnificatia pe care o are pt noi realitatea vietii cu individualitatea ei mereu specific ancorata in anumite relatii particulare.

In ce sens si in ce relatii se manifesta realitatea culturala nu ne va putea spune nici o lege, fiindca aceasta depinde de ideile de valoare prin prisma carora analizam cultura in fiecare caz in parte. Din perspectiva omului, cultura inseamna un segment finit caruia gandirea ii atribuie sens, semnificatie.

Suntem fiinte inzestrate cu capacitatea, vointa de a lua constient atitudine fata de lume, a-i atribui un sens. Oricare ar fi acest sens el ne va determina sa emitem judecati asupra anumitor fenomene ale convietuirii umane, sa le atribuim pe aceasta baza semnificatie pozitiva sau negativa. Oricare ar fi continutul atitudinii noastre, important este faptul ca aceste fenomene nu au in ochii nostri o semnificatie culturala, si numai pe acest aspect se intemeiaza interesul nostru stiintific pentru ele. Vom avea conditionarea cunaosterii culturale de catre ideile de valoare. Aceasta nu inseamna ca semnificatia culturala n-ar trebui conferita decat fenomenelor care pot fi valorizate in sens negativ sau pozitiv. Prostitutia, religia, finantele constituie in egala masura fenomen cultural pt ca existenta lor, forma istoriceste determinata pe care o iau ating directa sau indirecta interesele noastre culturale. Segmentele de realitate desemnate prin conceptele amintite devin semnificative pentru noi. Intreaga cunoastere a realitatii culturale este intotdeauna o cunoastere prin prisma unor puncte de vedere specific particulare. Cand ii pretindem istoricului (specialistul in stiinte sociale) sa poata distinge intre esential si neesential ii pretindem de fapt sa raporteze (constient sau nu) procesele din realitate la valorile universale ale civilizatiei si sa aleaga sa evidentieze acele conexiuni care au o semnificatie pt noi. Savantul, in virtutea unor idei de valoare a abordat inconstient realitatea, a selectat din infinitul absolut un fragment miniscul si a facut din el obiectul de studiu care ii suscita interesul.

Nota personala ar conferi valoare unei opere stiintifice (opera, pe langa alte merite, ar trebui sa exprime o anumita personalitate, daca vrea sa dainuie). Fara ideile de valoare ale cercetarorului n-ar exista nici principii ale selectarii materialului, nici cunoasterea profunda a realitatii individuale. La fel, fara existenta credintei cercetatorului in semnificatia anumitor continuturi culturale, orice preocupare de cunoastere a realitatii individuale ar fi de-a dreptul lipsita de sens. Orientarea convingerii sale personale va da o anumita orientare activitatii sale.

Valorile de la care cercetatorul isi raporteaza obiectele cercetarii vor putea determina conceptia unei intregi epoci. Cunoasterea de ordinul celei din stiintele culturii este legata de presupozitii subiective, in masura in care nu vizeaza decat acele elemente ale realitatii care au o legatura, fie ea oricat de indirecta, cu procesele carora le atribuim o semnificatie culturala. Ideile de valoare contin o conotatie subiectiva. Intre interesul istoric fata de cronica unei familii si evolutia unui fenomen cultural major ce a marcat o natiune/omenirea intreaga exista o serie infinita de semnificatii de diferite grade, ordinea semnificatiilor avand pt fiecare dintre noi o alta succesiune. Prioritatile sunt de asemenea supuse schimbarii istorice concomitent cu specificul civilizatiei, cu ideile ce ii domina pe oameni.

Aceasta nu inseamna ca cercetatorul in stiintele culturii aa conduce numai la rezultate subiective, in sensul de rezultate care ar putea fi valabile pt cineva, dar n-ar fi valabile pt altul. Ceea ce variaza e mai curand intensitatea interesului manifestat de un cercetator sau altul.

In ceea ce priveste metoda cercetarii, punctul de vedere dominant e acela care constituie elementul determinant pt constructia mijloacelor conceptuale auxiliare de care se foloseste cercetatorul.

Este absurd sa se creada ca scopul final al stiintelor culturii l-ar constitui elaborarea unui sistem inchis de concepte care sa cuprinda intr-o forma sau alta, intr-o articulare definitiva intreaga realitate. Adevarul este ca fluxul evenimentelor curge fara ragaz. Fara incetare iau nastere probleme culturale mereu altele care-i preocupa pe oameni. Variaza de asemenea conexiunile rationale prin prisma carora le observam si analizam stiintific.

Un sistem al stiintelor culturii care n-ar face decat sa stabileasca sistematic, definitiv, intr-un mod obiectiv valabilitatea problemei, domeniilor ce ar urma sa constituie obiectul lui de cercetare ar fi o absurdinate in sine.

Se ajunge la scopul cartii : obiectivitatea cunoasterii in stiintele culturii.

In ce consta functia, care e structura conceptelor pe care le utilizeaza stiinta nostra ?

Ce semnificatie au teoria, elaborarea teoretica a notiunilor pt cunoasterea realitatii culturale ?

Deoarece cercetarea rationala a realitatii sociale a aparut in stransa legatura cu dezvoltarea moderna a stiintelor naturale, ea a ramas in esenta aproape de modelul de cercetare specific acestui domeniu. Ori, in cardul disciplinelor din sfera stiintelor naturii punctul de vedere practic-valoric al utilitatii tehnice nemijlocite a fost strans legat de speranta ca prin abstractizarea generalizata, prin analiza empirica orientate catre identificarea conexiunilor legice, ar fi posibil sa se ajunga la o cunostere pur obiectiva a realitatii in totalitatea ei, ceea ce ar insemna o cunoastere manista a realitatii sub forma unui sistem de concepte pur rational, situat deasupra tuturor valorilor, eliberat de toate caracteristicile individuale contingente. Numai ceea ce se desfasoara conform legii putea constitui elementul stiintific esential al fenomenelor, iar procesele individuale meritau sa fie cercetate numai ca tipuri, ilustrari ale legii. Intersele fata de asemenea procese numai pt ele insele nu parea a fi un interes stiintific. Chiar si azi intre metoda abstract-teoretica si cercetarea empiric-istoric se afla o prapastie de netrecut. Se recunoaste absoluta imposibilitate de a inlocul cunosterea istorica a realitatii cu formularea legilor si invers. Pentru a stabili asemenea legi se pleaca de la faptul ca noi traim mereu in mod nemijlocit conexiunile activitatii umane in insasi realitatea lor, de aceea cursul ei poate fi inteles direct (cu evidenta axiomatica) si astfel putem exprima realitatea prin legi. Singura forma exacta a cunoasterii ar constitui totodata singura metoda prin care am putea cunoste fenomenele neobservabile direct. Astfel, s-a operat o distinctie metodologica de principiu intre cunoasterea legica si cea istorica.

Sepretinde ca principiile teoriei abstracte au o valabilitate empirica in sensul ca din legi pur teoretice se poate deduce realitatea (= un sistem de teorii abstracte cuprinzand adevarata realitate a lucrurilor, adica tot de e demn de cunostere din realitate).

Se are in vedere:

problema logica a semnificatiei teoriei pt cunostere in stiintele sociale

problema daca principiile teoretice pe care le utilizeaza ca exemple sau la care facem referire raspund ca atare scopului pe care vor sa-l slujeasca, daca au fost elaborate practic in mod corespunzator

limita pana la care poate merge teoria abstracta

conceptul de idealtip ajuta, in domeniul cercetarii, la formarea judecatilor de imputare. El nu constituie o ipoteza, ci directioneaza numai constructia ipotezelor. De asemenea, el nu e o reprezentare a realitatii, ci ii confera numai acesteia mijloacele de exprimare adecvata. Idealtipul se obtine prin accentuarea unilaterala a unuia sau mai multor puncte de vedere, prin inlantuirea mai multor fenomene date izolat, difuze, discrete si pe care le ordonam potrivit punctului de vedere ales unilateral intr-o constructie ideala unitara. O asemenea constructie ideala nu se regaseste nicaieri in realitatea empirica in puritatea ei conceptuala : ea e o utopie. Pt istorici se impune atunci sarcina de a demonstra in analiza fiecarui caz in parte cat de aproape sau departe se afla realitatea de acel model ideal.

Se face o distinctie neta intre ideal (rezultat dezirabil al devenirii) si idealtip (ideal intr-un sens pur logic).

Adeptii punctului de vedere conform caruia cunoasterea realitatii istorice poate sau trebuie sa fie reflectarea fara presupozitii a faptelor obiective le vor refuza idealtipurilor din start orice valoare. Se are in vedere doar ceea ce este in realitate, nu ceea ce ar trebui sa fie. Constructia idealtipurilor nu constituie un scop, ci un mijloc al cunoasterii. Orice examinare atenta a elementelor conceptuale ale unui expozeu istoric ne arata insa ca istoricul de indata de intreprinde o incercare de a depasi simpla constatare a conexiunilor concrete, de a reliefa semnificatia culturala a unui fenomen individual (de a-l caracteriza) opereaza si trebuie sa opereze cu notiuni/concepte care nu pot fi utilizate la modul riguros, univoc decat daca iau forma unor idealtipuri. Cand urmarim sa dam o definitie genetica a continutului unui concept nu ne ajuta decat forma idealtipului. Idealtipul e un tablou de gandire. El nu e nici realitate istorica, nici realitate autentica in sine. El nici nu srveste drept schema care ar putea sa ordoneze realitatea ca exemplar. El are numai semnificatia unui concept limita pur ideal, cu care e masurata realitatea pentru e limpezi continutul empiric al unora dintre elementele ei considerate importante si cu care e comparata aceasta realiate.

Fara indoiala ca nimic nu e mai daunator decat sa confundam teoria cu istoria (o confuzie a carui sursa se gaseste in prejudecati naturaliste). Uneori se crede ca in aceste tablorui conceptuale pur teoretice am fixat veritabil esenta realitatii istorice ; alteori ca notiunile teoretice pot fi folosite ca un fel de pat al lui Procust la care sa fie adaptat cumva istoria.

Ogligatia lementara de autocontrol stiintific. Distinctie clara intre raportarea prin comparare a realitatii la idealtipuri in sen logic si evaluarea valorizanta a realitatii prin prisma unor idealuri date. Un idealtip constituie (fata de orice evaluare a realitatii) o instanta total neutra din punct de vedere axiologic. El reclama in exclusivitate perfectiunea pur logica si nu trebuie amestecat cu nici un fel de alta apreciere.

Idealtipul - este o constructie abstracta creata pt a masura, caracteriza sistematica a conexiunilor individuale, deci semnificative in particularitatea lor.

Distintia dintre simpli termeni generici care desemneaza doar trasaturi comune ale fenomenelor empirice si idealtipuri de strucuta generica nu e una transanta, ci mai cu seama variabila. Dar nici un concept generic nu e tipic in sine. Fiindca scopul formarii conceptelor idealtipice nu e niciodata punerea in evidenta a mediei, ci a particularitatii fenomenelor culturale.

Astfel, s-au prezentat idealtipurile doar ca notiuni abstracte ce exprima conexiuni pe care ni le-am reprezentat ca pe niste realitati stabile in fluxul devenirii evenimentelor. In acest moment intervine o complicatie care se datoreaza prejudecatii naturaliste conform careoa scopul stiintelor sociale ar consta in reducerea realitatii la legile prejudecatii introduse in disciplina nostra cu ajutorul conceptului de tipic. Apare pericolul confuziei intre idealtip si realitate. Idealtipul isi atinge scopul logic numai prin aceea ca isi probeaza caracterul nereal. Elaborarea ideal-tipica a evolutiei si istoria sunt doua lucruri complet diferite. Idealtipul a servit doar ca un mijloc in scopul de a face metodic valabila imputarea procesului istoric unora dintre cauzele sale reale pe care le-am putea stabili in functie de stadiul la care se afla cercetarea istorica. Mentinerea acestei distimctii e ingreunata de tendinta de a utiliza cat mai mult material ilustrativ din realitatea istorico-empirica cu scopul de a face mai clara, expresiva demonstrarea idealtipului sau a unei dezvoltari idealtipice. Pericolul acestui procedeu consta in faptul ca se pun cunostintele nostre istorice in slujba teoriei si nu invers.

Concluzii

S-a evidentiat linia aproape imperceptibila ce desparte stiinta de credinta

Obiectivul cunoasteriii in stiintele sociale depinde de faptul ca datul empiric e raportat in permanenta la idei de valoare, singurele care ii confera valoare cognitiva. Scopul nostru este cunoasterea semnificatiilor culturale ale relatiilor istorice concrete.

Studii critice in domeniul logicii stiintelor culturii (1906)

I Cu privire la controversa cu Eduard Meyer

Plecand de la studiul lui Meyer se vor lamauri o serie de probleme      logice particulare. Se examineaza o serie de lucrari cu privire la logica stiintelor culturii. Weber pleaca de la problemele pur istorice pt ca apoi sa intre in domeniul disciplinelor sociale in cautarea unor reguli, legi ale vietii in comun deoarece pana acum s-au facut numeroase incercari de a evidentia caracterul specific al stiintelor sociale, prin delimitarea lor de stiintele naturale. Asemenea incercari au fost favorizate de presupozitia tacita ca istoria nu ar fi decat o compilatie de materiale sau o simpla disciplina descriptiva care (in cel mai bun caz) strange cu migala material faptic destinat a servi apoi ca materie prima pt cercetarea stiintifica veritabila care incepe abia din acest moment. Astfel, se urmareste a se maluri ce se intelege din punct de vedere logic prin cercetare istorica.

Meyer avertizeaza ca supraapreciem importanta studiilor metodologice pt practica in domeniul istoriei subliniind faptul ca (oricat de vaste) cunostintele metodologice nu fac nici o persoana un istoric, iar conceptiile eronate nu determina neaparat o practica stiintifica gresita. Ele demonstreaza numai faptul ca istoricul respectiv a formulat, interpretat gresit prorpiile principii de cercetare. Consideratiile metodologice devin importante pt functionarea stiintei numai in momentul in care se ajunge la concluzia ca noile puncte de vedere determina si o revizuire a formelor logice in care s-a miscat functionarea traditionala a stiintei rezultand de aici o nesiguranta in privinta esentei propriei activitati.

Meyer      expune teoriile care au incercat sa revolutioneze stiinta istoriei plecand de la puncte de vedere metodologice :

1. Intamplarea, actul de vointa libera al personalitatilor concrete, influenta ideilor asupra activitatii oamenilor sunt lipsite de semnificatie pentru istorie si, in consecinta, si-ar avea locul intr-o cercetare stiintifica.
2. ar trebui sa consideram drept obiect al cunosterii stiintifice :

fenomenele de masa in opozitie cu actiunea individuala

tipicul in opozitie cu singularul

dezvoltarea comunitatii (mai ales a claselor sociale sau nationale) in opozitie cu actiunea politica a unor indivizi singulari

3. istoria trebuie inteleasa ca un proces cu desfasurare legica avand in vedere ca ea nu poate fi inteleasa stiintific decat prin cautarea cauzelor, astfel incat scopul cercetarii isotrice l-ar reprezenta evidentierea succesiunii tipice a etapelor de evolutie a societatilor umane si includerea aspectelor particulare in aceasta evolutie.

Meyer invoca rolul urias care l-a jucat in istorie si in viata insasi libera vointa si intamplarea, concepte clare, consistente. Intamplarea nu o concepe ca o lipsa obiectiva a oricarei cauzalitati, nici cao forma subiectiva a imposibilitatii absolute de a cunoaste conditiile cauzale care se repeta, ci o intamplare relativa, in sensul unei relatii logice intre complexe de cauze concepute ca entitati separate. Se intreprinde o separare precisa a notiunii de intamplare privit ca un concept cauzal (intamplare relativa)( 1) de acceptiunea teleologica a intamplarii (2).

In acceptiunea (1) efectul accidental se opune celui presuspus a fi urmare a unei actiuni cauzale atribuite (acelor componente) ale evenimentelor. Accidentalul nu poate fi derivat pe cale cauzala, ci rezulta din interventia unui factor exterior ale acestora.

(2) in acceptiunea teleologica a intamplarii, accidentului i se opune esentialul lasand la o parte elementele neesentiale (accidentale, singulare) ale realitatii.

Meyer face legatura intre intamplare si libera vointa, ceea ce ar conferi denevirii istorice o irationalitate specifica. Potrivit lui Meyer libera vonita este principiul axiomatic al ratiunii suficiente, principiu suficient valabil si pentru activitatea omului.

Weber subliniaza caracterul eronat al conceptiei potrivit careia libertatea actului de vointa ar fi identica cu irationalitatea actiunii sau ultima ar fi conditionata de prima. Insotim cu cel mai acut sentiment empiric de libertate tocmai acele actiuni pe care stim ca le-am savarsit in mod rational, deci in absenta unei presiuni fizice, psihice, a unor afecte pasionale, tulburari accidentale ale puterii de judecata, pe scurt, cele prin care urmarim un scop pe deplin constientizat prin mijloacele cele mai adecvate dupa cunoasterea noastra, cu alte cuvinte respectand regulile care nu sunt dictate de experienta.

Daca istoria s-ar ocupa insa numai de astfel de actiuni libere, adica rationale, sarcina ei ar fi infinit mai usoara. Din mijloacele aplicate s-ar putea deduce direct scopul, motivul, o maxima a persoanei care actioneaza, iar toate irationalitatile care alcatuiesc aspectul personal al une4i actiuni ar fi eliminate.

Din moment ce orice actiune care se desfasoara strict teleologic inseamna o aplicare a unor reguli generate de experienta ce indica mijloacele cele mai adecvate pentru atingerea unui scop, istoria nu poate fi altceva decat aplicarea unor reguli.

Imposibilitatea unei istorii pur pragmatice e determinata de faptul ca actiunea individului nu poate fi explicata pur rational, ca libertatea lui e tulburata nu numai de prejudecati irationale, greseli in gandire, erori in legatura cu fapte, ci si de temperament, dispozitii sufletesti, afecte, de faptul ca actiunea omului (in grade foarte diferite) participa la lipsa de semnificatie empirica a devenirii naturii.

Atunci cand istoricul vorbeste despre irationalitatea actiunii umane ca despre un factor stanjenitor pt explicarea conexiunilor cauzale si istorice, el nu compara actiunea istoric-empirica cu un fenomen al naturii, ci cu idealul unei actiuni pur rationale, determinata pur si simplu de un anumit scop si orientata in conformitate cu mijloacele adecvate acestuia.

Meyer arata ca se accentueaza parerea ca cercetatorul istoric isi da osteneala sa descopere in permanenta, pretutindeni siruri cauzale mergang de la efect la cauza.

Weber arata ca : e posibil ca in cazul unui eveniment istoric cunoscut sau pe cale de a fi cunoscut sa descriem sub forma de ipoteza urmari pe care acesta le-ar putea produce si sa verificam apoi ipoteza prin examinarea faptelor.

Meyer vizeaza principiul numit al dependentei teleologice care ar guverna interesul cauzal al istoriei.

Weber arata ca este incorect ca aceasta urcare dinspre efect spre cauza      ar fi o particularitate proprie istoriei.

Potrivit lui Meyer:

"ceea ce a devenit" trebuie vazut ca necesar

"ceea ce devine" trebuie vazut doar ca o posibilitate

Iata caracterul problematic al trecerii de la efect la cauza. Meyer ajunge sa sugereze ca notiunea de cauza sa fie evitata in domeniul istoriei si sa discrediteze cercetarea motivelor.

S-ar putea incerca rezolvarea acestei contradictii spunand ca elementul problematic al relatiei de la efect la cauza ar proveni din posibilitatile in principiu limitate ale cunoasterii naostre si ca determinismul ar ramane postulatu l ideal. Insa si aceasta interpretare e respinsa de Meyer.

Meyer afirma ca in domeniul istoriei notiunea de necesitate ar insemna doar ca probabilitate (unui efect istoric rezultat din conditii date) e foarte ridicat, ca ansamblul evolutiei exercita o presiune in directia unui anumit eveniment. ( Se urmareste incercarea de a intelege semnificatia istorica)

Obiectii

1. Ce anume este important pt stiinta istorica in aceasta masa de particularitati ?
2. In scopul realizarii acelui sir intreg de deduceri, se porneste de la presupozitia ca se poate ajunge la o cunoastere absolut completa a derularii devenirii cauzale, intr-un sens pe care nici o stiinta din lume nu si-l poate propune, nici macar ca obiectiv ideal.

Observatiile lui Meyer referitoare la insemnatatea generalului in istorie, conform carora regulile, notiunile nu sunt decat mijloace, presupozitii ale cercetarii istorice, sunt in esenta corecte din punct de vedere logic. Meyer a suprins rolul pe care il joaca regulile devenirii in cercetarea istoriei.

In continuare Weber urmareste la Meyer problema obiectului istoriei. Care din evenimentele cunoscute de noi sunt istorice ?

Potrivit lui Meyer, istoric e ceea ce a fost eficient si a trecut. Istoria este ceea ce se dovedeste cauza importanta intr-o conexiune concreta si singulara. In ciuda restrangerii la ceea ce a fost eficient, numarul evenimentelor singulare ramane inca infinit de mare. In final renunta la ideea necesitatii limitarii istoricului la ceea ce e eficient.

Un fenomen/experiment devine important doar daca il privim ca fundament al cunaosterii anumitor legi ale devenirii.

In utilizarea logica a faptelor date in realitatea culturii trebuie deci sa distingem intre :

1. construirea conceptelor utilizand un fapt particular cu functie de reprezentant tipic al unei notiuni abstracte, deci ca mijloc de cunoastere
2. includerea faptului particular ca veriga, ca fundament existential intr-un ansamblu real, deci concret utilizand intre altele si produsele construirii de concepte fie ca mijloace euristice, destinate expunerii unei probleme.     

Stiintele istoriei vizeazaa elementele individuale, singulare ale realitatii nu numai ca mijloace de cunoastere, ci pur si simplu ca obiecte ale cunosterii, la fel cum relatiile cauzale concrete au importanta nu atat ca fundament al cunosterii, cat ca fundament al existentei. Asrfel, e eronata parerea ca istoria are insemna o simpla descriere a unor realitati preexistente, o redare a faptelor.

Meyer accentueaza contradictia dintre ceea ce e eficient in istorie si toate celelalte obiecte ale cunosterii noastre reale sau posibile.

Meyer :  am crezut timp indelungat ca pt selectia pe care trebuie sa o intreprinda un istoricul, factorul decisiv e caracteristicul, cu alte cuvinte trasatura specifica, singulara prin care o institutie, individualitate se deosebeste de toate celelalte analoage. Ca lucrurile stau asa e incontestabil, dar in cazul in care putem sesiza natura particulara a unei culturi apelam doar la trasaturile ei caracteristice. Din punct de vedere istoric el nu constituie decat un mijloc care ne inlesneste intelegerea eficientei istorice a acestei culturi .

"Personalitatea" nu intra niciodata in totalitate in contextul istoric asa cum il construieste istoria, ci numai prin manigestarile sale cauzale importante. Semnificatia istorica a unei personalitati concrete ca factor cauzal nu are nimic comun cu semnificatia umana generala a aceleiasi personalitati ca valoare intrinseca. Anumite elemente reprezinta doar mijloace de cunostere si nu componente ale unui ansamblu istoric. Selectarea anumitro elemente singulare ale realitatii si abordarea lor ca obiect al cercetarii istorice se poate fundamenta numai prin existenta efectiva a unui interes corespunzator.

Meyer :  Selectia (intreprinsa de istoric) se bazeaza pe interesul istoric al prezentului fata de un anumit efect sau rezultat al evolutiei asa incat se naste nevoia de a cerceta urma elemnetelor care l-au generat. Istoricul gaseste in el insusi problemele ce ii permit sa abordeze materialul de studiat, probleme care (la randul lor) ii servesc drept ghid si in functie de care ordoneaza apoi evenimentele .

Se pune intrebarea : punctul de plecare al regresiei cauzale trebuie sa fie mereu un element al prezentului ?

Meyer nu exprima o parere clara referitoare la ceea ce intelege el prin fenomene cu eficienta istorica. Ce stare finala, care dintre partile ei componente trebuie luate ca punct de plecare in analiza, ca rezultate ale dezvoltarii istorice ce urmeaza a fi descrisa, astfel incat prin prisma ei sa se decida care sunt faptele ce trebuie eliminate ca nesemnificative din punct de vedere istoric, intrucat nu au avut nici o semnificatie cauzala demonstrabila pentru nici una din componentele acestei stari finale.

Meuer : putem descoperi ceea ce a fost eficient in istorie si apeland la trecut, in masura in care ne imaginam unul din momentele lui ca fiind actual.

Alta intrebare care se pune : care e elementul pe care istoricul l-ar lua drept criteriu de selectie pt a decide ce anume e important ?

O istorie ce ar cuprinde numai fenomenele si faptele cu eficienta cauzala asupra epocilor ulterioare ar fi extrem de saraca, mai ales atunci cand privim evenimentele politice ca alcatuind coloana vertebrala a realitatii istorice.

In explicatia lui Meyer s-au confundat doua concepte referitoare la faptele istorice :

acele componente ale realitatii evaluate in virtutea naturii lor intrinseci, ca obiecte care ne trezesc interesul datorita particularitatii lor concrete

acele componente pe care le selecteaza nevoia noastra de a intelege aspectele evaluate in intreaga lor determinare istorica si pe care le considera eficiente din punct de vedere istoric, atribuindu-le functie de cauze

acestea se numesn individualitati istorice

acestea se numesc cauze istorice reale

La Rickert diferentierea se transpune: fapte primare si secundare. Nu numai relatia cauzala, ci si interesul nostru orientat de anumite valori conditioneaza limitarea domeniului valorilor culturale determinante pt o istorie.

Singurul sens care se poate atribui conceptului de eficienta (elaborat de Meyer si inteles drept criteriu al istoricului) rezida in faptul ca noi stabilim raporturile cu valorile.

Meyer confunda ceea ce are valoare (ex valoarea intrinseca a unei culturi) cu ceea ce e important din punct de vedere cauzal. Meyer recunoaste ca elementele unei civilizatii moarte pot fi considerate drept obiecte istorice, chiar daca nu mai exercita vreo influenta sensibila in prezent. Afirmatia lui Meyer ca prezentul nu poate fi considerat obiect al istoriei numai pt ca nu se stie si nu se poate sti ce componente ale prezentului se vor manifesta cu eficienta in viitor (caracterul nonistoric/subiectiv al prezentului) e corecta intr-un anumit sens. Numai viitorul se va pronunta definitiv in legatura cu semnificatia cauzala a faptelor prezentului. Nu numai ca prezentul nemijlocit nu a devenit inca o cauza istorica, dar nu e nici individualitate istorica, asa cum poate fi un obiect al cunoasterii empirice o traire care tocmai se manifesta in mine, in preajma mea.

Orice evaluare istorica presupune un moment contemplativ. Ea nu contine numai judecata de valoare imediata a subiectului. Continutul evaluarii istorice presupune cunosterea unor posibile raportari la valori. Trebuie sa devenim obiectivi fata de experienta traita inainte ca ea sa devina obiect al istoriei. Astfel, definitia lui Meyer a notiunii de element istoric prin eficienta e nesatisfacatoare. Orientarea in functie de valori, punctele de vedere prin prisma carora analizam obiectele culturii si in virtutea carora acestea devin obiecte ale cercetarii istorice sunt supuse schimbarii. Ca atare, presupunand ca materialul ramane acelasi - mereu alte fapte vor fi considerate istoric neesentiale dintr-o perspectiva mereu innoita.

II Posibilitatea obiectiva si cauzalitatea adecvata in cercetarea istorica

Afirmatia potrivit careia orice intrebare la care nu se poate raspunde ar fi una inutila e discutabila. Ce semnificatie cauzala ii revine acestei decizii individuale in cadrul totalitatii reprezentata de nenumaratele elemente care au trebuit sa fie articulate asa si nu altfel pt a duce la rezultatul cunoscut, deci ce loc ii revine deciziei intr-o expunere istorica ? Ce s-ar fi intamplat daca nu s-ar fi luat o anumita decizie ?

Daca istoria vrea sa se ridice deasupra nivelului unei simple cronici a evenimentelor, a personalitatilor, nu ii ramane decat sa ridice asemenea intrebari.

Istoricul procedeaza in aprecierea semnificatiei cauzale a unui eveniment concret la fel ca orice personalitate istorica care isi exprima vointa sau punctul de vedere si care nu ar actiona niciodata decat daca fapta sa i s-ar parea nu doar posibila, ci si necesara.

Exista totusi o diferenta :

• individul (presupunand ca actioneaza strict rational) cantareste mai intai conditiile evolutiei viioare de care e interesat, conditii independente de el si care - in limitele a ceea ce poate el cunoaste - ii apar ca date in realitate. In continuare, el include in conexiunea cauzala - pe langa diferitele lui modalitati de a se comporta - si consecintele previzibile, legate de aceste conditii independente. In functie de aceste rezultate posibile, el se decide pt o atitudine sau alta, corespunzatoare scopului sau.
• Istoricul e avantajat fata de eroul sau pt ca stie a posteriori daca acele conditii independente pe care acesta le-a crezut date in realitate si de care si-a legat sperantele au corespuns sau nu cu situatia reala existenta in acel moment, si o stie in functie de succesul efectiv al actiunii.

Ne propunem sa determinam : cum e posibila imputarea unui rezultat concret unei anumite cauze stiut fiind ca, in realitate, un eveniment singular e determinat de o infinitate de elemente cauzale si ca pt producerea lui e indispensabila totalitatea acelor elemente cauzale singulare.

Posibilitatea selectiei intreprinse in multimea infinita a elementelor determinate depinde de tipul interesului nostru istoric. Atunci cand se afirma sa sarcina istoriei consta in intelegerea cauzala a realitatii concrete a unui eveniment in singularitatea sa, nu e vizat faptul ca aceasta stiinta trebuie sa reproduca integral si sa explice cauzal evenimentul in totalitatea calitatilor sale singulare. Istoria e interesata in exclusivitate de xeplicarea cauzala a acelor elemente, aspecte ale evenimentelor care, din anumite puncte de vedere, au o semnificatie generala si ca atare prezinta interes istoric. Abordarea istorica elimina o infinitate de componente ale evenimentului real si le califica drept irelevante din punct de vedere cauzal.

Problema : prin ce operatii logice ajungem sa sesizam ca exista o asemenea relatie cauzala intre componentele esentiale ale unui eveniment si anumite componente din multimea infinita a momentelor determinante si cum ajungem sa probam o asemenea relatie. Imputarea cauzala se desfasoara sub forma unui proces de gandire ce cuprinde o serie de abstractizari.

Prima si cea mai importanta e sa detasam una sau mai multe componente reale cauzale din intregul complex, sa o/le modificam ipotetic (in minte) si sa ne intrebam daca (in conditiile astfel schimbate ale devenirii) s-ar obtine acelasi rezultat (macar in puncte esentiale) sau ar trebui sa ne asteptam la altul si care anume ar putea fi acela.

Evocam o multime de posibilitati intre care ar fi decis ; adica, cream niste tablouri imaginare prin renuntarea la una/mai multe componente concrete ale realitatii si prin imaginarea unei desfasurari a evenimentelor modificate. Avem un proces de abstractizare, realizat prin detasarea si analizarea unor elemente ale evenimentului concret , eveniment pe care il consideram un complex de relatii cauzale posibile. Noua constelatie rezultata trebuie sa duca la o sinteza a ansamblului cauzal real. Acestea sunt judecati de posibilitate, ce se obtin prin izolari, generalizari ; adica, descompunem faptul dat in elemente pana cand fiecare corespunde unei regului a experientei. Acum putem constata de rezultat ar fi putut avea fiecare componenta (privita din prisma unei reguli a experientei) daca celelalte elemente sunt luate drept conditii.

O judecata de posibilitate inseamna raportarea la reguli dictate de xeperienta.

O judecata istorica referitoare la semnificatia istorica a unui fapt concret nu e o simpla inregistrate a faptului dat. Ea e un tablou de gandire reconstituit pe baza unor categorii ale cunosterii si dobandeste validitate obiectiva numai pt ca adaugam la realitatea data un intreg tezaur de cunoastere empiric-nomologica.

Se pune problema validitatii judecatilor de posibilitate. Oare nu e indreptatita obiectia ca introducerea posibilitatii in consideratiile de ordin cauzal inseamna de fapt renuntarea la cunoasterea cauzala ? Oare nu inseamna ca si-a facut loc arbitrariul subiectiv si ca atare nu mai avem de-a face cu o stiinta ?

Anumite componente existente in realitate anterior materializarii efectului favorizeaza in general realizarea lui, adica duc in mod obisnuit spre un astfel de efect in majoritatea covarsitoare a combinatiilor cu alte conditii considerate posibile, in timp ce altele duc in general nu spre acest efect, ci spre altul.

Sensul neutralitatii axiologice in stiintele axiologice ai economice (1917)

Se face referire la aprecierile practice ale unui fenomen pe care activitatea nostra il poate influneta prin adoptarea unei atitudini de aprobare/dezaprobare. Problema neutralitatii unei anumite stiinte fata de evaluarile de acest gen nu e nicidecum identica cu o alta, anume daca in invatamantul academic trebuie sau nu sa impartasim anumite aprecieri practice fondate pe conceptia nostra etica, pe idealurile culturale, pe o conceptie despre lume. Aceasta problema nu poate fi discutata stiintific. Intrucat ea insasi depinde in intregime de evaluari practice, nu poate fi rezolvata definitiv.

Opiniile extreme in acest sens sunt :

(a)     distinctia dintre faptele care pot fi demonstrate printr-o maniera pur logica sau sunt stabilite pe cale pur empirica si evaluarile practice, etice, cele care tin de conceptia generala despre lume e justificata, dar ca, totusi, (sau tocmai de aceea) cele 2 categorii de probleme isi au locul lor intr-o prelegere universitara.

(b)     Chiar daca aceasta distinctie n-ar rezista unui examen logic riguros, e totusi recomandabil sa fie inlaturat pe cat posibil dintr-o prelegere universitara toate problemele practice ale valorii

Explicatii :

La pct (b) : e un punct de vedere inacceptabil. Aceasta e o conceptie conform careia s-ar cuveni ca intr-o catedra universitara toate pasiunile sa taca si ar trebui eliminat orice subiect care risca sa dea nastere la discutii aprinse.

La pct (a) : nici acest punct de vedere nu e acceptabil, decat daca profesorul isi asuma neconditionat obligatia ca in fiecare caz particular sa le clarifice auditorilor sai si sa-si clarifice sie ce anume din consideratiile sale rezulta dintr-un rationament pur logic sau dintr-o constatare pur empirica a faptelor si ce anume nu e decat o evaluare practica. Aici e vorba de un minimum absolut de exigenta.

Problema : trebuie sau nu sa facem in genere evaluari practice in ceea ce priveste prelegerile universitare ?

Chestiunea tine de politica practica a universitatii si ea nu poate fi rezolvata decat din perspectiva sarcinilor pe care individul ar dori sa le atribuie invatamantului superior pe baza propriei sale evaluari practice.

Ceea ce ar trebui sa invete azi un student de la profesorul sau sunt urmatoarele :

• Capacitatea de a se achita constiincios de sarcina data
• Capacitatea de a recunoaste faptele, chiar si pe acelea care i se par dezagreabile si de a sti sa faca distinctie intre constatarea faptelor si luarea de pozitie valorizanta.
• Capacitatea de a-si retrage propria persoana in spatele unei cauze pe care o serveste si de a-si exprima nevoia de a face etalari inoportune ale propriilor sale gusturi si altor impresii personale.

Oricare ar fi sarcina profesionala, cel caruia ea ii e trasata e obligat sa se limiteze, sa excluda tot ceea ce e strain cauzei, cel mai adesea propriile sentimente de iubire, ura. A amesteca analizele pozitive de specialitate cu problemele de ordin personal inseamna a comite o lezare a gustului.

Evaluarile personale nu isi au locul in mediul universitar sau nu exista decat un singur mod consecvent de a revendica dreptul de a face evaluari de la catedra : acela de a acorda tuturor opiniilor partizane posibilitatea de a se pune in valoare intr-o sala de curs.

Exista o ultima conceptie care trebuie combatuta intr-un mod foarte hotarat : cea care considera ca metoda care conduce la obiectivitate stiintifica ar consta in gasirea unui echilibru intre diferitele evaluari antagoniste, sub forma unui fel de compromis politic. Or nu numai ca linia de mijloc e la fel de putin demonstrabila stiintific (cu mijloacele proprii disciplinelor empirice, ca si evaluarile extreme) dar in sfera evaluarii ea ar fi in mod normativ echivoca.

Stiintele normative si cele empirice nu pot aduce oamenilor politici sau partidelor concurente decat un singur serviciu, si anume sa le arate :

ca in fata unei anumite probleme practice nu pot fi concepute decat anumite luari de pozitie ultime

ca situatia de care ei trebuie sa tina seama in momentul alegerii intre aceste luari de pozitii difera intr-un anumit fel

Conceptul de judecata de valoare a dat nastere unui sir intreg de neintelegeri.

Potrivit lui Weber, judecatile de valoare se ocupa de avaluari practice si de fenomene considerate din punct de vedere practic-valoric ca dezirabile/indezirabile din motive etice/culturale.

Atunci cand Weber a scris in lucrarile anterioare ca stiinta isi propune sa atinga :

1. rezultate apreciabile (corecte din punct de vedre logic si evaluate obiectiv)
2. rezultate apreciabile (importante in sensul interesului stiintific) si ca alegerea implica deja o evaluare, aceste afirmatii au dat nastere unor obiectii.

De asemenea, s-a mai creat neintelegerea ca s-ar fi afirmat ca stiinta empirica n-ar putea avea ca obiect aprecierile subiective ale oamenilor. In realitate se urmareste a-i impune savantului/profesorului sa faca distinctie intre doua serii de probleme eterogene, anume intre constatarea faptelor empirice si propriul sau punct de vedere evaluativ (adica punct de vedere al savantului care formuleaza o judecata de valoare cu privire la fapte), in masura in care el le considera dezirabile/dezagrabile si adopta in acest sens o atitudine apreciativa.

Weber mai analizeaza locul rationalului in cadrul disciplinelor empirice. O evaluare elaborata in modul cel mai rational cu putinta are rolul de a fi comparata cu realitatea empirica, de a determina in ce constau contrastul, apropierea, indepartarea relative fata de ea, pentru a putea descrie aceasta realitate prin concepte cat mai comprehensibile, univoce cu putinta, pentru a o intelege si explica gratie imputarilor cauzale.

Exista doua teze invocate de adversarei purei teorii :

• una priveste constructiile rationale drept pure fictiuni care nu ne spun nimic despre realitatea faptelor. Constructiile teoretice 9datorita interventiei unor serii de factori, motive care nu sunt cuprinse in presupozitiile teoretice) nu sunt niciodata decat aproximatii construite teoretic ale dezvoltarii.
• Alta teza sustine ca n-ar putea exista nicidecum o teorie axiologic neutra a politicii economice inteleaza ca stiinta. Acest lucru e fals. Din punct de vedere stiintific e util, necesar sa elaboram enunturi de tip: daca vrem sa atingem scopul x, masura y constituie singurul mijloc adecvat sau: date fiind conditiile b1, b2 si b3, masurile y1, y2 si y3 sunt singurele sau cele mai eficiente mijloace.

Daca exista o virtute care i s-ar putea pretinde unui "intelectual al profesiei", aceasta e obligatia expresa de a gandi intotdeauna la rece, in sensul unei autoritati personale in fata idealurilor.