Asezarea si perceperea impozitului

Asezarea si perceperea impozitului

Prin legea de instituire a impozitului se precizeaza, inainte de toate, subiectul impozitului, adica se precizeaza cine sunt contribuabilii (persoane fizice si/sau juridice obligate prin lege sa plateasca impozitul).

Dupa stabilirea subiectului impozabil, se trece la asezarea impozitului. Asieta sau modul de asezare a impozitului reflecta totalitatea operatiunilor intreprinse de organele fiscale pentru identificarea si evaluarea materiei impozabile si pentru determinarea sumei impozitului datorat statului.

Dupa calcularea impozitului se pune problema incasarii lui.

1. Stabilirea obiectului impozabil

Aceasta operatie are drept scop constatarea si evaluarea materiei impozabile.

Constatarea existentei materiei impozabile se efectueaza, de regula, concomitent cu identificarea platitorului si urmareste supunerea la impunere a tuturor elementelor componente ale acesteia.

Evaluarea materiei impozabile presupune determinarea dimensiunii acesteia. Acest lucru se poate realiza prin doua metode:

metoda evaluarii indirecte;

metoda evaluarii directe.

1. Evaluarea indirecta a materiei impozabile se poate realiza prin trei variante si anume:

a)      evaluarea pe baza unor indicii sau semne exterioare;

b)      evaluarea forfetara;

c)      evaluarea administrativa.

a) Evaluarea pe baza indiciilor sau semnelor exterioare presupune alegerea unor indicii sau semne exterioare materiei impozabile care trebuie sa fie relevante pentru ca, pe baza lor, sa se poata aprecia adevaratul volum al materiei impozabile. Astfel de indicii au fost folosite mai ales in cazul impozitelor de tip real. Asa de exemplu, in cazul impozitului funciar se foloseau drept indicii: cantitatea de samanta sau de ingrasaminte folosita, numarul plugurilor sau al animalelor de munca, marimea arenzii sau pretul pamantului. In cazul impozitului asupra cladirilor indiciile erau: numarul incaperilor, cel al usilor, ferestrelor sau al cosurilor de fum, marimea curtii exterioare etc. In cazul patentei si licentei pretinse in cazul activitatilor industriale, comerciale si a profesiilor liberale se foloseau drept indicii: marimea localitatii in care se desfasura activitatea, natura activitatii comerciale sau industriale desfasurate, numarul masinilor instalate, numarul muncitorilor angajati, marimea chiriei etc.

b) Evaluarea forfetara nu-si propune sa stabileasca cu exactitate nivelul materiei impozabile, ci se multumeste cu o valoare medie a acesteia. Se pleaca de la ideea ca abaterile, care apar la unii contribuabili sau datorita conjuncturii prin subevaluarea sau supraevaluarea materiei impozabile, se vor compensa, astfel ca evaluarea medie este foarte aproape de realitate.

c) Evaluarea administrativa consta in aceea ca organele fiscale, pe baza evidentei (datelor) pe care le detin, stabilesc valoarea materiei impozabile. Daca subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea facuta de organul fiscal, el poate sa o conteste, dar trebuie sa aduca argumente care sa faca dovada afirmatiilor sale.

Desi evaluarea indirecta se bazeaza, in principal, pe prezumtii, cea directa se bazeaza pe probe, iar probele sunt declaratiile fiscale, date fie de catre contribuabilul insuti, fie de catre o terta persoana.

2. Evaluarea directa a materiei impozabile se poate realiza deci prin doua variante:

a)      evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane;

b)      evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului.

a) Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane se utilizeaza in situatia in care o terta persoana are cunostinta despre marimea obiectului impozabil, fiind obligata, prin lege, sa prezinte organului fiscal o declaratie scrisa in acest sens. Astfel, de exemplu, agentii economici declara salariile pe care le platesc angajatilor lor, chiriasii declara chiria platita proprietarului etc. Aceasta modalitate de evaluare prezinta avantajul ca elimina, in cea mai mare parte, posibilitatea sustragerii de la impunere a unei parti din materia impozabila, deoarece terta persoana care declara materia impozabila nu are interesul sa ascunda adevarul. Aplicabilitatea acestei evaluari este insa limitata, neputand fi practic folosita decat in cazul unor anumite venituri.

b) Evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului se realizeaza cu participarea directa a subiectului impozitului. In vederea impunerii, subiectul impozitului este obligat sa tina o anumita evidenta, sa intocmeasca bilant fiscal si sa prezinte o declaratie cu privire la venitul si averea sa, pe baza careia organele fiscale evalueaza materia impozabila. Evaluarea realizata in acest mod are o aplicabilitate mai larga decat evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane, dar prezinta dezavantajul ca face posibila sustragerea de la impunere a unei parti insemnate din materia impozabila. Aceasta sustragere se poate realiza prin intocmirea unor declaratii nesincere si prin imposibilitatea de a controla, in totalitate, justetea datelor inscrise in declaratie.

2. Stabilirea sumei impozitului

Dupa stabilirea si evaluarea materiei impozabile se trece la lichidarea impozitului. Simplu spus, lichidarea impozitului inseamna calculul sumei datorate de catre fiecare contribuabil, adica stabilirea debitului sau fiscal.

In functie de modalitatea de stabilirea a cuantumului impozitului datorat, impozitele pot fi de repartitie sau de cotitate.

In cazul impozitului de repartitie, legiuitorul stabileste mai intai volumul total al impozitului la nivelul intregii tari. Acesta se determina pornind de la contingentul impozitului, stabilit de lege la nivel national, repartizat apoi pe zone ale tarii si pe unitati administrativ - teritoriale.

In cazul impozitului de cotitate, cota este stabilita de catre legiuitor prin legea de instituire a impozitului, astfel ca impozitul se va stabili de data aceasta de jos in sus, mai intai la nivelul fiecarui contribuabil, iar apoi, prin insumare, la nivelul unitatilor administrativ - teritoriale si la nivel national.

3. Incasarea impozitelor

In mod logic, dupa stabilirea cuantumului impozitului, organele fiscale aduc la cunostinta platitorului suma datorata cu titlu de impozit si termenele de plata ale acestuia, apoi trec la perceperea (incasarea) impozitului.

In practica s-au utilizat trei metode de percepere a impozitelor si anume:

a)      strangerea impozitelor de catre unul din contribuabili din insarcinarea comunitatii in care traia si varsarea lor la tezaurul public;

b)      incasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari sau arendasi. Acestia incasau impozitele de la contribuabili si le varsau statului. Aceasta metoda a dat nastere la foarte multe abuzuri fiscale, mai ales daca ei faceau plata cu anticipatie si apoi adunau impozitele de la contribuabili, colectand mult mai mult decat varsasera;

c)      perceperea impozitelor de catre organele specializate ale statului. Aceasta metoda s-a generalizat in perioada epocii moderne si se utilizeaza si in prezent.

In conditiile existentei unui aparat fiscal, perceperea impozitelor se realizeaza pe trei cai, si anume:

organele fiscale incaseaza impozitul direct de la contribuabil. Aceasta cale cunoaste doua variante:

prima, cand organul fiscal se deplaseaza la contribuabil pentru a cere plata impozitului, caz in care spunem ca impozitul este cherabil;

a doua, cand contribuabilul se deplaseaza din proprie initiativa la organul fiscal pentru a-si achita obligatiile fiscale, caz in care spunem ca impozitul este portabil;

incasarea impozitului de catre organele fiscale prin stopaj la sursa. Aceasta cale consta in aceea ca impozitul se calculeaza, se retine si se varsa la bugetul statului de catre o terta persoana. Astfel, societatile comerciale, regiile autonome, institutiile publice s.a. sunt obligate sa calculeze si sa retina impozitul pe salarii datorat de personalul angajat si sa-l verse la buget; editurile sunt obligate sa calculeze si sa retina din drepturile de autor impozitul pe venit pe care il varsa statului; la fel procedeaza si bancile si alte institutii financiare la plata impozitului pe dobanzile cuvenite detinatorilor de hartii de valoare sau titularilor de depozite de bani in cont;

perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale mobile se utilizeaza in cazul taxelor datorate statului pentru actiunile in justitie, pentru actele, certificatele si alte documente eliberate de notarii publici si de alte organe ale administratiei de stat.

Aparatul fiscal trebuie sa actioneze astfel incat sa dea dovada de transparenta in toate masurile intreprinse pentru identificarea si evaluarea materiei impozabile, determinarea si perceperea impozitelor. Eficienta acestor masuri poate fi atestata de o arie restransa de manifestare a evaziunii fiscale si de un grad cat mai mare de colectare (incasare) a impozitelor. Acolo unde este vorba de o evaziune fiscala pe scara mai extinsa, inseamna ca activitatea aparatului fiscal nu se desfasoara la parametri corespunzatori.

Gradul de colectare (incasare) a impozitelor (Gci) poate fi determinat cu ajutorul relatiei:

in care: Sii - suma impozitelor incasate;

Sipb - suma impozitelor prevazute in bugetul aprobat (bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale etc.).

Acest indicator poate fi calculat separat pentru fiecare impozit, pe grupe de impozite ori pe total impozite inscrise in buget. Cu cat gradul de colectare se apropie mai mult de 100% cu atat poate fi vorba de o activitate de mai buna calitate a aparatului fiscal.