DEZASTRE DE NATURA BIOLOGICA

DEZASTRE DE NATURA BIOLOGICA

1 Dezastre provocate de epidemii si epizootii

Epidemiile presupun afectarea unui numar foarte mare de oameni (in proportii de masa) de catre boli transmisibile. Epizootiile presupun afectarea, de catre boli transmisibile, a unui numar foarte mare de animale.

Epidemiile pot fi provocate de bacterii (holera, ciuma, antrax, bruceloza), virusi (variola, encefalite, febra galbena, SARS), rickettsii (febra aftoasa, tifos exantematic), ciuperci patogene (coccidioidomicoza, nocardioza) sau de toxine (botulism). Epidemiile care se raspandesc rapid pe tot globul se numese pandemii.

Punctul de intersectie al celor doua tipuri de dezastre il constituie unele boli transmisibile atat oamenilor cat si animalelor, precum holera, ciuma, bruceloza, febra aftoasa, ornitoza-psitacoza, morva.

Se cunoaste ca in antichitate, in cadrul imperiului roman, ciuma de pe vremea imparatului Antonius (anul 168) a determinat o descrestere serioasa a populatiei. De asemenea, in anul 500 e.n. populatia Europei era de aproximativ 30 mil. locuitori (Trebici, 1991) iar 100 de ani mai tarziu scazuse la 22 mil. Aceasta reducere se coreleaza si se explica prin ravagiile epidemiei de ciuma in timpul imparatului Justinian (anii 542- 543) si ale epidemiei de variola din anul 562.

O alta epidemie semnificativa, de ciuma neagra, decimeaza populatia Europei in perioada anilor 1348-1350. Daca in anul 1340 este atestata o populatie de aproximativ 74 mil. locuitori, la 50 de ani de la eveniment, in anul 1400, sunt consemnati numai 52 de mil. locuitori. Comentariile sunt de prisos. Dar si banala gripa poate provoca dezastre. Dintre marile si numeroasele epidemii de gripa, care au avut raspandire mondiala, se poate consemna gripa spaniola din perioada 1918-1919. Originar din China, provincia Guangdong, virusul acestei gripe - care avea sa provoace cele mai mari ravagii din istorie - s-a manifestat in trei valuri si a determinat intre 25 si 50 mil. de decese.

Cea mai noua provocare careia omenirea trebuie sa ii faca fata este SARS (sindromul respirator acut sever sau virusul pneumoniei atipice). Virusul a aparut in noiembrie 2002, tot in provincia chineza Guangdong, in zona crescatoriilor de porci si gaini (mediu favorabil aparitiei de noi virusi). Omul nu are un sistem imunitar capabil sa lupte impotriva lui si este infectat cu usurinta. Gripa pe care o provoaca s-a raspandit fulgerator in intreaga lume din cauza schimburilor comerciale si a turismului foarte intens.

In cazul producerii de epidemii si epizootii, se impune aplicarea a o serie de masuri specifice precum: luarea de masuri igienico-sanitare, efectuarea de inoculari preventive, introducerea de masuri severe privind consumul alimentar si al apei potabile; supravegherea epidemiologica a populatiei evacuate, aplicarea urgenta a masurilor de profilaxie urgenta pentru personalul infectat (Popescu si Dobre, 2001).

Se considera ca in perioada anilor 1973-2002 epidemiile au provocat moartea a cel putin 150.000 de oameni.

2 Dezastre produse de invaziile lacustelor

Lacustele de desert pricinuesc mari pagube in Africa, Orientul Mijlociu, Asia si in sudul Europei. Daca vremea si conditiile ecologice determina reproducerea lor exagerata si cresterea nestanjenita, lacustele nu mai pot sa se hraneasca intr-un mic areal. Ele isi inceteaza activitatea individuala si se asociaza unei activitati de grup. Dupa cateva saptamani se formeaza roiuri imense de lacuste care isi iau zborul in cautarea de hrana, pe distante de sute sau mii de kilometri. Roiurile sau 'norii' de lacuste au lungimi de cativa kilometri si se deplaseaza zilnic in jur de 200 km. Un astfel de roi, de dimensiuni medii in jur de o tona de lacuste) distruge complet vegetatia pe unde se aseaza, consumand zilnic o cantitate de hrana echivalenta cu cea a 2.500 de oameni ori 10 elefanti sau cu cea a 25 de camile. Pun in primejdie vietile si recoltele (deci hrana) a milioane de fermieri si a unui numar mult mai mare de animale salbatice si domestice.

In anul 2005, consecintele roiurilor d lacuste care s-au format in tarile Sahelului au fost si mai mari decat in mod obisnuit, deoarece ele au pustiit zonele in care ravagiile facute deja de catre seceta se mai resimteau.

3 Dezastre posibile datorate biosferei de metan

Pe uscat (in zonele reci) si in sedimentele de pe fundul (mai ales sub acesta, pana la adancimi de 800 m) marilor si oceanelor se gasese cantitati uriase de metan, care sunt produse de microbi monocelulari, foarte vechi pe scara evolutiei vietii si care nu au nevoie de oxigen. Aceste adevarate fosile vii, care vin din negura timpului, au supravietuit in zone in care nu pattrunde deloc oxigenul, cum ar fi sedimentele de sub fundul marilor si oceanelor sau in apa din Marea Neagra (o mare inchisa si neaerisita), 1a adancimi de peste 180 m, unde unii microbi se hranesc cu metanul produs de alti microbi, prezenti la adancimi si mai mari.

Cantitatea (masa) totala a acestor microbi este enorma, ea a fost estimata la aproximativ o treime din cantitatea totala de materie vie existenta actual pe Pamant, iar masa gazului metan produs si existent azi in acele zone depaseste masa tuturor rezervelor cunoscute de petrol, gaze si carbune, luate impreuna.

Metanul sta la baza functionarii unui adevarat ecosistem (figura 8) care functioneaza dupa reguli foarte stricte. Astfel, la sute de metri sub suprafata fundului marii, in sedimentele vechi, se gasesc cantitati imense de microbi Archaea care produc metan, folosind hidrogenul si carbonul din materia organica ingropata, cu molecule mai mari decat cea a metanului.

Metanul produs urca pe falii, fracturi si fisuri, se acumuleaza sub sedimentele actuale sau se raceste in apropierea suprafetei fundului marii, ingheata si rezulta, prin interactiune cu apa din mal, acumulari de gaz-hidrat (sau hidrat de metan), sub care se gaseste intotdeauna si metan gazos. Hidratul de metan este o substanta alba, solida, cristalizata, rece, inghetata, cu aspect de gheata.

Este alcatuit din molecule de metan prinse in custi de apa (sase molecule de apa inconjoara una de metan) inghetata, iar mai multe astfel de custi formeaza un cristal. La temperaturi de peste 0 C, hidratul de metan ia nastere daca exista o presiune de 30 de ori mai mare decat cea normala, cum este cazul celei existente pe fundul marilor si oceanelor ori in sedimentele prezente sub acesta.

Adus la suprafata, hidratul se descompune, apa inghetata topindu-se, iar metanuI se degaja in atmosfera (si arde daca i se da foc). A fost descoperit pe la jumatatea deceniului al saptelea al secolului trecut, in permafrostul siberian, unde se poate forma la presiuni si adancimi mici datorita temperaturii foarte scazute. Prezenta sa in apa a fost descoperita un deceniu mai tarziu, in Marea Neagra

Se pare ca hidratii de metan sunt foarte raspandiii. Ei se intalnesc in permafrostul siberian, canadian si american (zona Alaska) precum si peste tot in marile si oceanele Pamantului, mai cunoscute in apropierea tarmurilor. Pana in prezent au fost evidentiati hidrati in Marea Neagra, sud-estul Marii Mediterane, Marea Caspica, Lacul Baikal, Oceanul Arctic (in zona tarmurilor Peninsulei Alaska, Marea Beaufort, intre insulele canadiene, Marea Kara), Marea Norvegiei, Oceanul Atlantic (in dreptul Irlandei, Gibraltarului, Golfului Guineei, Namibiei, Insulelor Shetland de Sud, Peninsulei Antartica, Uruguayului, Braziliei, Venezuelei, Columbiei, Golfului Mexic, SUA, Canadei), Oceanul Indian (in dreptul Africii de Sud, in Marea Arabiei, in lungul tarmurilor Indiei si Antarticei) si Oceanul Pacific (in zona Insulelor Indoneziei, Marea Chinei de Sud, Marea Japoniei, tarmurile japoneze pacifice, Marea Ohotsk, Marea Bering, Golful Alaska, tarmurile SUA, Mexicului, Americii Centrale, Columbiei, Perului, Noii Zeelande si in partea nordica a tarmurilor Australiei).

Ajuns in sedimentele mai noi, metanul este mancat de alte specii de Archaea, ce furnizeaza energie unor bacterii care descompun sulfatii existenti in mal, transformandu-i in sulfiti hidrogenati urat mirositori. Sulfitii constituie hrana unor adevarate covoare bacteriene ce traiesc pe fundul marii si coloniilor de scoici si viermi tubulari.

Cantitatile de hidrat de metan acumulate, iar dedesubtul lor cantitatile de metan prezente, sunt enorme. 0 usoara incalzire a apei de pe fundul marii sau o alunecare de teren poate declansa topirea hidratilor si degajarea brusca si catastrofala a metanului. La scara mai mica fenomenul se produce frecvent, dovada ca marinarii vad uneori flacari arzand la suprafata apei, inclusiv pe Marea Neagra.

Unii specialisti considera ca degajarile uriase de metan microbian petrecute in decursul timpului au legatura cu schimbarile rapide ale climei terestre (metanul produce putrnice efecte de sera), au scos Pamantul din glaciatiunile recente, au contribuit la incheerea epocii paleocene (acum 55 milioane de ani) printr-o brusca incalzire gobala.

Altii considera ca degajarile au declansat mari alunecari de teren submarine (ce au determinat, ca efect secundar, formarea de tsunami) (Kunzig,2005) si au provocat disparitia in masa a unor specii de animale.

Se crede ca la sfarsitul Permianului, in marile neaerisite s-a format atat de mult metan incat acesta a erupt in atmosfera si s-a aprins, generand un incendiu planetar devastator.