CRONOLOGIA GLACIATIUNII ALPINE

CRONOLOGIA GLACIATIUNII ALPINE

Inca din 1794, H. de Saussure remarca depozitele morenice vechi din Alpi. C. Lory in 1864 recunostea existenta unei singure perioade glaciare, desi in lucrarile sale mentioneaza pe Isere o succesiune de sase terase. Partizanii unei singure perioade glaciare au fost si preistoricienii G. Mortillet si M. Boule. In 1895, Revii si Vivien vorbeau deja de

cel putin doua perioade glaciare alpine. A. Penck si E. Briickner in magistrala lucrare de sinteza 'Alpii in timpul perioadelor glaciare' au demonstrat pluralitatea glaciatiunii alpine.

Mai in toate regiunile din Alpi, cuprinse in trecut de glaciatiune, s-au descoperit patra niveluri de pietrisuri, divizate in pietrisurile teraselor inalte si ale teraselor joase. Pietrisurile teraselor joase au fost puse in legatura cu morenele tinere. Ceva mai dificila a fost stabilirea contactului dintre pietrisurile teraselor inalte si morenele vechi.

Mecanismul acestor procese era urmatorul. Diferitele perioade glaciare s-au caracterizat prin acumularea metrialului morenic si fluvioglaciar. Perioadele de acumulare erau intrerupte de perioade in care raurile strabateau depozitele de pietrisuri depuse mai inainte si se adanceau puternic prin eroziune.

A. Penck, urmarind aceste fenomene, a observat patru perioade de acumulare, separate prin trei perioade de eroziune. Fazele de acumulare sunt contemporane perioadelor glaciare, iar cele de eroziune cu interglaciarele.

Pentru ca intensitatea eroziunii era diferita de la o perioada glaciara la alta, depozitele perioadelor Giinz si Mindel apar avantajate si separate prin rupturi de panta fata de cele ale perioadelor Riss si Wiirm, care se prezinta ca depozite de terasa specifice, inseamna ca in integlaciarul Mindel-Riss a avut loc o eroziune mai profunda pentru ca el a fost probabil ceva mai lung. Totodata, cantitatea impresionanata de morene si pietris din perioadele Mindel si Riss ar fi o marturie a amplorii lor mai mari in raport cu celelalte.

A. Penck si E. Brtickner au definit doua concepte importante: complexul galciar si seria glaciara. Complexul glaciar este format dintr-o morena terminala din care a luat nastere ulterior o panza fluvio-glaciara asemanatoare unui platou sau camp. Seria glaciara a luat nastere prin eroziunea produsa de rauri in aceste depozite in timpul interglaciarelor. Bazati pe aceste principii, ei definesc in regiunea Memmingen, pe platoul Iller-Lech patra campuri de ansamblu care corespundeau la patra panze aluviale diferite prin altitudinea lor, panta si compozitia lor petrografica, ca si prin solurile de alterare.

In consecinta, prima legatura intre panza de pietrisuri fluvio-glaciare si rarele morene din regiunea de platou strabatuta de valea Gu'nz, afluent al Dunarii, a fost denumita perioada glaciara Giinz. Ea este corelata cu perioada glaciara Elster din glaciatiunea de calota si cu perioada glaciara Nebraska din America de Nord. Se estimeaza ca ar fi durat intre 1,2 mii. ani si 700.000 de ani. Aluviunile de acelasi tip din platoul strabatut de raul Mindel, de asemenea afluent al Dunarii, a fost definita ca perioada glaciara Mindel. Ea este corelata cu perioada glaciara Elster din Europa de nord si Kansas din America de Nord. Se apreciaza ca s-a desfasurat intre 650.000 si 350.000 B.P.

Avand in vedere legatura dintre extremitatea nordica a ghetarului renan cu morenele de pe valea Riss (afluent al Dunarii), tradusa in terasele inalte de pe aceasta vale, a fost detasata a treia perioada glaciara Riss. Ea este corelata cu perioada glaciara Saale din glaciatiunea de calota nord europeana si Illinois din cea a Americii de Nord. Perioada glaciara Riss se presupune ca s-a deraiat intre 300.000 si 130.000 B.P. De asemenea, legatura dintre morenele terminale recente si terasele joase ale raului Wurm (afluent si el al Dunarii) a impus definirea celei de a patra perioada glaciara Wiirm. Aceasta ultima perioada glaciara din sistemul cronologic alpin se coreleaza cu perioada glaciara Vistula (Weichsel) din Europa de nord, Valdai din Campia rusa si Wisconsin din continentul nord American. Se considera ca s-a desfasurat intre circa 100.000 si 11.000 (7.000) B.P. in timpul acestei ultime perioade glaciare se pare ca maximum de frig s-a produs spre 18.000 B.P.

Ghetarii wurmieni au fost mai putin extinsi decat cei din Riss si, in consecinta, morenele din Wiirm sunt plasate mai in amonte pe vai decat cele din perioada glaciara precedenta. Oricum, in stadiile glaciare wurmiene, la latitudinile mijlocii ale Europei, s-au instalat conditii care au favorizat instalarea domeniului periglaciar si s-au inregistrat insemnate regresiuni marine.

Cercetarile ulterioare au demonstrat ca perioadele glaciare nu au fost unitare in privinta fenomenelor glaciare. De aceea, in cadrul fiecarei perioade glaciare au fost detasate perioade de intensificare a acestor procese, denumite stadii glaciare, despartite de etape de usoara ameliorare a climei cunoscute sub numele de interstadii.

B. Eberl, tinand seama de teoria lui Milancovici, a distins trei stadii glaciare in cadrul perioadei glaciare Wurm, cate doua in Riss, Mindel si Gunz. Fr. Bordes in 1953 si F. Bourdier in 1961 separa trei stadii in cadrul perioadei glaciare Riss, iar ultimele cercetari interdisciplinare au divizat perioada glaciara Wurm in numeroase stadii si interstadii.

Tot B. Eberl a descoperit o perioada glaciara mai veche pe care a denumit-o Donau, care cuprindea, la randul ei, trei stadii glaciare. In anul 1950, I. Schaeffer a introdus denumirea de Biber pentru o perioada glaciara si mai veche. In cadrul ei s-ar recunoaste trei sau chiar patru niveluri de formatiuni fluvio-glaciare.

Cu aceste argumente, la timpul respectiv cronologia alpina a lui Penck si Bruckner s-a constituit intr-un unic cadru climato-crono-stratigrafic de referinta, la care s-au raportat apriori toate secventele regionale, utilizandu-se metoda retrocronologica, cu toate ca multi cercetatori erau constienti de pericolul unui astfel de demers. Astfel, chiar marele preistorician Fr. Bordes remarca faptul ca sistemul alpin este folosit ca o stenografie cu denumirile sale de Wurm, Riss, Mindel, pentru a indica trei mari ultime perioade reci (sau grupe de perioade reci) fara nici o referinta la una din morenele alpine. Isi exprima speranta insa ca aceasta nomenclatura va fi schimbata, avand in vedere ca termenii alpini nu au fost niciodata definiti ca unitati cronostratigrafice.

De altfel, azi se stie ca numarul nivelelor de ansamblu in regiunea initiala, in care A. Penck a recunoscut patru niveluri tip dupa panzele fluvio-glaciare, este mult mai mare. in acelasi timp, adesea se omite faptul ca depozitele morenice reprezinta fazele de extensiune maxima a ghetarilor si, prin urmare, ele nu conserva decat un moment extrem al timpurilor si situatiei climatice respective.

In aceste conditii, nu este de mirare ca sunt destul de numeroase retinerile in privinta folosirii sistemului alpin in alte regiuni decat cea a Muntilor Alpi. Asa de exemplu, CC. Markov sublinia necesitatea creerii schemelor paleoclimatice regionale, susceptibile de a exprima conditiile proprii fiecarei zone geografice de maniera in care istoria vechii glaciatiuni sa nu fie redusa la un singur criteriu 'mai ales la schema glaciatiunii din Alpi, cu cele patru epoci glaciare ale sale (Giinz, Mindel, Riss, Wurm)'. F.E. Zeuner, in opera sa 'Perioada Pleistocena' ajunge la concluzia ca este nerecomandabil sa continue aplicarea perioadelor alpine pentru alte domenii ale glaciatiunii in regiunile din afara Muntilor Alpi.

Opinii similare cu referire la cronologia alpina au cehul J.G. Kukla si americanul D.W. Bowen. De asemenea, M. Leger afirma ca, in starea actuala a cunostintelor noastre, toate referirile la termenii stratigrafiei 'alpine' trebuie sa fie exclusi, in afara Alpilor, pentru denumirea nivelelor morfologice sau de soluri fosile si mai ales, in sens mai larg, pentru grupa glaciatiunilor, ciclurilor majore, ansamblurilor faunistice etc.

Multiplicarea cercetarilor interdisciplinare, mai ales asupra depozitelor specifice ultimei perioade glaciare, in buna parte contemporane celor mai importante culturi materiale din Paleoliticul mijlociu si superior, a dus la elaborarea unor sisteme cronoclimatice mult mai bine definite decat pentru perioadele glaciare mai vechi. La conturarea lor au contribuit esential analizele de polen, datarile absolute, in special ¹⁴C, dar si alte discipline, cum ar fi studiile paleofaunistice, sedimentologice etc.

Conform acestor studii, ultima perioada glaciara a fost fragmentata de multitudinea perioadelor de ameliorare climatica (interstadii, oscilatii climatice etc.) care au capatat diferite denumiri (in general ale statiunilor in care au fost descrise pentru prima data sau au fost mai bine surprinse). S-a preferat precizarea trasaturilor etapelor de ameliorare climatica, pentru ca acum diversitatea peisajului a fost mai mare si le-a particularizat pe

Fig. 35 - Scara paleoclimatica a pleistocenului superior din Olanda (dupa T. Van der Hammen, T.A. Wijmstra, W.H. Zangnijn, 1971)

fiecare in functie de o anumita regiune geografica. In raport cu perioadele de amelirare climatica, mediul in stadiile glaciare se caracteriza prin multa uniformitate si monotonie, greu de diferentiat de la o regiune la alta.

Fig. 36 - Scara paleoclimatica a pleistocenului superior din Franta (dupa Ari. Leroi-Gourhan, 1968 si J. Renault-Miskovsky, 1972)

Au fost create mai multe scari paleoclimatice regionale, ceea ce a dus la nuantarea mai realista a trasaturilor fiecarei oscilatii climatice in functie de zonele geografice si de

particularitatile unor nise ecologice. Mai dificila este uneori sincronizarea unor oscilatii climatice din diferite scari paleoclimatice, in special atunci cand datarile absolute lipsesc sau sunt insuficiente.

Fig. 37 - Scara paleoclimatica a pleistocenului superior din Grecia si corelarea ei cu nord-vestul Europei (dupa T.A. Wijmstra, 1969).

Pentru Europa de nord-vest se cunosc mai multe scari cronoclimatice specifice ultimei perioade glaciare, dintre care mai importante raman cele utilizate cu deosebire in Olanda (fig.35) si Franta (fig.36).

Pentru sudul Europei a fost elaborata o scara paleoclimatica, care, pentru ca a fost realizata de scoala olandeza, pastreaza o pregnanta amprenta a conceptiilor acestei scoli (fig. 37)

Fig. 38 -Scara paleoclimatica a pleistocenului superior din Europa de est (dupa I.K. Ivanova, 1966 si A.I. Moskvitin, 1966).

Europa de est nu putem spune ca beneficieaza de o scara paleoclimatica a pleistocenului superior la fel de puternic dominata de studii interdisciplinare, ea fiind destul de dificil corelabila cu realitatile din celelalte parti ale continentului (fig. 38).

Romania, prin scara paleoclimatica, sustinuta de numeroase datari absolute de care beneficiaza prin cercetarile interdisciplinare din ultimele doua decenii, se inscrie intre tarile care a oferit un sistem cronoclimatic de referinta pentru culturile paleolitice din sud-estul Europei.

FORMELE DE EROZIUNE GLACIARA IN GLACIATIUNEA MONTANA

Atat in cazul glaciatiunii de calota, cat si a celei montane (fig. 39), inceputul formarii ghetarilor sunt suprafetele de 'neve' sau 'firn', adica acele suprafete pe care zapada devine persistenta de la un an la altul, iar acumularea sa continua duce la tasari din ce in ce mai masive, ce vor culmina cu formarea propriu zisa a ghetarului (fig. 40). Dintr-o regiune de 'neve' (fig. 41) sau prin ingemanarea mai multor acumulari de 'firn' se formeaza un ghetar de vale, iar daca se unesc mai multi ghetari de vale se poate vorbi de ghetari compusi. Acolo unde glaciatiunea este alcatuita din mai multi ghetari de vale simpli sau compusi se ajunge la tipul alpin de glaciatiune. Intensificarea acumularii ghetii poate avea ca rezultat unirea acestora peste trecatori si regiunile despartitoare ale unor ghetari si formarea ghetarilor polisintetici.

Fig. 39 - Zonele climatice din Europa in timpul Wurmului (dupa J. Budel, 1949; P. Woldstedt, 1954); 1-tarmul in timpul glaciatiunii; 2-limita ghetii; 3-limita padurii polare; 4-tundra cu pergelisol; 5-tundra cu loess; 6-tundra cu vegetatie forestiera si tufisuri; 7-stepa cu loess; 8-stepa cu loess si paduri; 9-stepa (fara loess) care trece spre nord in cadrul tundrei; 10- padure subpolara fara specii termofile; 11-padure amestecata; 12-vegetatie mediteraneeana.

In cazul glaciatiunii de calota, alimentarea ghetarului se face de pe suprafete unitare ale platourilor sau vaior inalte ale caror acumulari de zapada se contopesc, ajungandu-se in final la inaltarea maselor de zapada in toata raza respectivei glacitiuni.

1. Circurile glaciare se prezinta de cele mai multe ori sub forma unor nise semicirculare dispuse in grupuri mai mari sau mai mici la partea superioara a vailor glaciare. Circul glaciar este deci o depresiune, dominata de versanti abrupti, care a fost

ocupata in trecut de un ghetar (fig. 42). Termenul romanesc al circurilor este de caldare sau zanoaga. Nemtii le spun kar, iar scotienii corrie.

Fig. 40 - Evolutia unei regiuni montane cuprinse de glaciatiune (dupa R.F. Flint): A. regiunea montana inainte de glaciatiune; B. formarea primelor circuri; C. dezvoltarea ghetarilor de vale; D. aspectul regiunii dupa retragerea ghetarilor

Prin pozitia lor se deosebesc circuri de ravena, de versant sau perete, iar prin forma lor circuri in palnie, circuri de obarsie de vale etc.

J. Tricart si A. Cailleux au distins trei faze in geneza circurilor glaciare: incipienta, de 'neve' si de evolutie a circurilor.

In zona viitorului circ, care poate sa fie o excavatie la obarsia unei vai, la inceput se produce acumulare masiva a zapezii datorita vantului si avalanselor. Pe masura stratificarii zapezii si mentinerii sale de la un an la altul, cresc presiunea si procesele de eroziune asupra rocilor. Materialul rezultat din dezagragarea prin gelivatie, datorita diferentelor termice de

la marginea zonei de acumulare permanenta a gheti, este transportat de apa care rezulta din topirea zapezii in sezonul cald. In acest mod, excavatia creste in diametru si adancime, permitand o acumulare tot mai mare de gheata si intrarea in stadiul de 'neve'. Cu timpul, 'neve'-ul incepe sa se miste, gheata debordand peste pragul care delimiteaza circul de valea glaciara. Acest proces este grabit de presiunile care se nasc intre sursa de gheata si peretii de roca ai circului, de aparitia unei deschideri verticale intre acestea numita 'rimaye '(fig. 43). In continuare, se produce o retragere activa a peretilor catre amonte prin procese de gelifractie intensa si o modelare lenta a fundului circului glaciar datorita presiunii crescute a ghetii. De cele mai multe ori, vechile circuri glaciare sunt ocupate azi de lacuri glaciare, denumite de poporul roman tauri, zanoage sau 'ochiuri'.

Fig. 41 - Vedere generala a unui circ incipient (A), profil transversal (B) si profil longitudinal (C). Linia intrerupta marcheaza pro filele inainte de inceputul eroziunii circului, linia continua marcheaza grosimea firnului (dupa R.F. Flint, 1971)

Karling - urile sau custurile sunt culmi despartitoare foarte ascutite si fierastruite,
rezultate din ingustarea si intersectarea crestelor prin retragerea versantilor circurilor
invecinate ca urmare a eroziunii din interioarul fiecarui circ glaciar.

Vaile glaciare sunt acele zone prin care curge gheata (fig. 34; 44; 45) Sunt in
general vai cu un profil transversal de cele mai multe ori in forma de U. Vaile glaciare care
debuseaza intr-o alta vale glaciara de dimensiuni mai mari (colectoare) se numesc vai
suspendate sau troghuri. Uneori denivelarea la contactul dintre cele doua vai este foarte
mare. In Alpi atinge 200 m, iar in cazul fiordurilor norvegiene chiar 500 m.

Vaile glaciare imbucate rezulta prin sculptarea unei vai glaciare mai recente in cadrul uneia mai largi formate intr-o perioada glaciara anterioara. Profilul transversal al unei astfel de vai are doua randuri de versanti abrupti legati prin asa-zisi umeri de vale.

In profilul longitudinal, o vale glaciara prezinta mari denivelari, cu praguri care despart cuvete sau bazinete mai largi, dintre care cel mai profund este de obicei cel terminal. Nu rare sunt cazurile de formare a unor lacuri in astfel de bazinete: Geneva si Constanta din Alpi etc.

Fig. 42-Diferite faze in formarea circurilor Fig. 43-Rimaye si pragul glaciar care complexe (dupa Gr. Posea si colab., 1970) bareaza circul glaciar catre valea glaciara

(dupa Gr. Posea si colab., 1970)

Fig. 44 - Vale glaciara principala si vai glaciare tributare (dupa R.F. Flint, 1971)

Fig. 45-Profil transversal printr-o vale glaciara. U-umeri glaciari; K-karling, R-rau incrustat in ulucul fostei vai glaciare (dupa Gr. Posea si colab, 1970)

4. - Rocile 'moutonnees '. Nu rareori ghetarul in scurgerea sa acopera un relief accidentat, format din roci cu duritate diferita. In miscarea sa, ghetarul produce striuri adanci in roca conforme cu directia miscarii sale. Cand procesul de eroziune este indelungat, se ajunge la lustruirea unor stanci care capata in final aspect valurit, cu un profil longitudinal asimetric, conform directiei de miscare a ghetii, cu o panta mai abrupta si una mai domoala spre zona de acumulare a ghetarului. Aceste roci, puternic slefuite si rotunjite

dau impresia unor spinari de berbec, motiv pentru care au fost denumite 'roches moutonnees'.