Anglo-saxonii

c, cuprinsa intre retragerea romana - sec. V - si cucerirea normanda -sec. XI - poate fi impartita in doua perioade:

invazia si cucerirea anglo-saxona (sec. V) urmata de colonizarea anglo-saxona;

invazia vikingilor (sec. VIII) si convietuirea populatiilor germanice

Sub denumirea de anglo-saxoni sunt cuprinse triburile germanice din regiunile Holstein, Schleswing si Jutlanda, care, in cea de-a doua jumatate a secolului al V-lea au inceput sa migreze in Britania si dupa doua secole de lupte necurmate cu celtii au reusit sa cucereasca insula. Dupa parasirea Britaniei de legiunile romane intre 407-410, populatia romanizata s-a aflat practic in fata invaziilor triburilor germanice venite de peste mare ca si fata de incursiunile celtice din Irlanda si Scotia.

"Inteleptul Gildas" (?516-570) care a trait in vestul Angliei a lasat in lucrarea sa "De Excidio et Conquestu Britanniae" (547) o descriere sumara a sosirii saxonilor in insula ca mercenari la chemarea britano-romanilor, invadati de picti si de scoti; saxonii ne mai voind sa plece s-au luptat cu populatia locala.

"Venerabilul"Beda (673-735) ne-a lasat in Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum (731) amanunte despre invazia iutilor, veniti din vestul peninsulei Jutlanda sub presiunea danezilor, care s-au stabilit in Kent, in sudul comitatului Hampshire si in insula Wight; despre invazia anglilor, veniti din sudul peninsulei Jutlanda, din regiunea numita angulus si care s-au asezat in East Anglia, in tinutul Mercia si Northumbria; despre invazia saxonilor veniti din Saxonia Veche, care s-au separat in saxonii de est, vest si sud. Cronicarul mentioneaza primul, numele sefului insular, Vortigern ca si numele mercenarilor germanici fratii Hengest si Horsa, chemati pentru a sprijini populatia romanizata in fata atacurilor pictilor si scotilor.

Nennius, compilatorul unei Historia Brittanum, scrisa dupa anul 800, dar bazata pe documentele din secolele VII si VIII, este primul care mentioneaza existenta regelui Arthur si a luptelor sale impotriva invadatorilor germanici. "Insa figura regelui Arthur pluteste inca intre istorie si mit"[1].

"Cronica anglo-saxona" da date exacte privind triburile germanice, "astfel intre 449-455 sefii iuti din Hengest si Horsa (din alte surse ar fi fost saxoni) invitati de Vortigern, ocupateritoriul Kent numit asa dupa numele bastinasilor, Cantii sau Cantiaci; intre anii 477 si 495 sunt mentionati pe rand sefii germanici Aelle, Cerdic si Cynric. La 501, Port, un pirat intemeiaza orasul de azi Portsmouth. La 514 apar Stuf si Wihtgor, iar la 530 Cerdic si Cynric ocupa insula Wight, probabil a iutilor. In anul 547 vine Ida, intemeietorul regatului Bernica cu capitala la Bamburgh"[2]

Stramutarea anglo-saxonilor din nordul Europei in Britania a avut drept cauza principala evolutia societatii anglo-saxone, aflata pe ultima treapta a democratiei militare.

Spre deosebire de romani, care venisera in calitate de colonizatori, triburile germanice au facut incursiuni de prada, jefuind chiar si atunci cand erau chemati ca mercenari aliati, ca foederati. "In timpul invaziilor, saxonii si anglii, temperamente violente, acorda putina importanta vietilor omenesti. Placerea lor favorita este razboiul. Crud fata de dusmani, el se dovedeste loial in cadrul grupului sau. Barbatul din aceasta rasa poate accepta un superior, este capabil de devotament si respect."[3] Ideea de jaf si de exterminare a unei parti din populatia bastinasa nu poate fi asadar respinsa. Asa par sa se fi petrecut lucrurile in Sussex, judecand dupa toponimia locala. Dimpotriva, in alte parti ca in Kent, Northumberland, Wiltshire si Hampshire s-au pastrat multe toponime celtice, ceea ce demonstreaza o simbioza intre populatii.

Iutii s-au stabilit, dupa cum am amintit, mai ales in regiunea din sud-est numita ulterior Kent, care treptat s-a transformat in regat (488) sub Aesc (Oisc) fiul lui Hengest, precum si in insula Wight.

Anglii asezati in nord-estul tarii au format micile regate Bernicia (547)sub Ida si Deira (560) sub Aelle, cu capitala la Zork, care apoi s-au unit, prima oara dinastic, in regatul Northumbria la 593 sub Aethelfrith, regele Berniciei, nepot de fiu al lui Ida. Anglii din centrul tarii au intemeiat regatul Mercia in aproximativ anul 600 sub Cearl. Anglii din est au intemeiat probabil dupa anul 500 regatul East Anglia.

Saxonii cei mai numerosi sunt cunoscuti dupa cele trei directii principale de infiltrare si colonizare: in Sud dand numele regatului Sussex, in anul 491 sub Aelle, in Vest in anul 519 sub Cerdic regatul Wessex si in est in aproximativ anul 600 sub Saeberth regatul Essex. "O data cu secolul VI se poate vorbi, asadar de ceea ce, incepand din epoca elisabetana, Heptaria anglo-saxona "[4]

Incepand din secolul VIII, iutii dispar din izvoare, anglii inferior numericeste saxonilor sunt treptat absorbiti de saxoni, motiv pentru care vor fi mentionati in comun cu acestia, ca anglo-saxoni. "Se pare ca acest termen a fost folosit prima oara in anul 775, probabil pentru a evita confuzia cu "saxonii vechi" din Germania, de invatatul si poetul longobard Paulus Diaconus care a stralucit la curtea lui Carol cel Mare"[5]

Anglo-saxonii s-au luptat nu numai cu populatia locala, dar si intre ei, regii lor dorind sa-si extinda teritoriul cucerit si aspirand la titlul de bretwalda (aproximativ "mare rege"). Beda citeaza regii care au detinut hegemonia: "Aelle din Sussex (490), Caewlin al saxonilor din vest, Aethelberth din Kent (590), Raedwald al anglilor din est (624) apoi Edwin, Oswald si Oswin toti din Northumberland"[6]

Termenul de bretwalda apare insa in anul 829 in "Cronica anglo-saxona" (stapanitor al Britaniei). Cel de-al optulea bretwalda ar putea fi considerat Aethelbald al Merciei care intr-o carta la 736 se intituleaza rex Britanniae. Autoritatea lui se intindea peste toate regatele de la sud de raul [7]Humber. El este insa ignorat in "Cronica", in locul lui fiind pomenit Egbert din Wessex la anul 829. In rest "Cronica" il urmeaza pe Beda, care nu da nici o data de domnie.

Anii 670 - 821 marcheaza perioada de dominatie a regatului Mercia care va culmina cu Offa (757 - 796) primul monarh anglo-saxon care a exercitat o influenta in Europa Continentala. "Offa a avut relatii diplomatice si prietenesti cu Carol cel Mare, viitorul imparat, cu care a incheiat un tratat comercial"[8]. Offa si-a extins dominatia asupra Kent-ului controland si Londra (capitala regatului Essex) dupa ce ii invinsese pe saxonii de vest la Oxfordshire. In vest i-a batut pe galezi, luandu-si justificat titlul de rex totius Anglorum poatriae si de rex Anglorum incepand cu anul 774, batand moneda de argint cu efigia lui si dand legi care-i poarta numele.

L-a asociat la domnie pe Ecgfrith, fiul sau in 787, aceasta fiind prima ungere atestata documentar in Anglia.

Din anul 827, hegemonia militaro-politica si mai tarziu si culturala este castigata treptat de Wessex subregele Egbert (802-839). Acesta supune triburile celtice din Cornwall, dupa care cucereste Kent, Sussex, Essex, Surrey si, temporar, Mercia.

La 829 toate regatele din Anglia il recunosc ca bretwalda, motiv pentru care este considerat de unii istorici, exagerat, ca fiind "primul rege al Angliei din care ar descinde oficial si simbolic actuala clasa domnitoare din Regatul Unit"⁸

Suprematia Wessexului este definitiv consolidata sub Alfred cel Mare (871-899) care reuseste sa puna capat expansiunii daneze in insula.

Intr-o carta data la 885, el se initituleaza Angul-Saxonum rex.

Primele invazii ale "oamenilor Nordului", pe care "Cronica anglo-saxona" ii descrie ca "fiind danezi si pagani" au avut loc probabil pe coasta de sud, posibil intre anii 786-793, de unde navalitorii au avansat rapid in interiorul tarii pustiind totul in cale.

Saxonii dezbinati lasasera pe invadator sa cucereasca aproape toata tara. Irlanda a fost supusa prima, urmand Northumbria siu Mercia. Curand si Wessex-ul a fost in parte pierdut.

Lupta impotriva danezilor atinge apogeul pe timpul regelui Alfred cel Mare. Inca din primul an de domnie acest rege legendar a fost infrant de danezi. Asa cum au facut deseori regii saxoni, Alfred cel Mare a fost obligat sa cumpere pacea, platind tribut. Dar danezii au ocupat nordul si estul si, dupa terminarea acestei cuceriri, o noua hoarda, sub conducerea regelui pagan Gurhrun au atacat Wessex.

Alfred este nevoit sa fuga in insula Atheley, unde se ascunde pe timpul iernii, timp in care creeaza o noua armata. In primavara anului urmator reuseste sa infranga hoarda danza. Conditiile impuse de Alfred au fost ca Wessex-ul sa fie eliberat si Guthrun impreuna cu alte capetenii sa accepte sa se boteze, conditii acceptate dupa aproximativ trei saptamani. Dupa aceea s-a semnat un pact, stabilindu-se o frontiera intre Danelaw, care reprezenta teritoriul "legii daneze" cedat de regii anglo-saxoni danezilor si Wessex. De atunci danezii ramasera stapani pe est si nord si Alfred putu domni in pace asupra teritoriilor situate la sud de aceasta frontiera. Exemplul lui Alfred cel Mare arata rolul imens pe care-l poate face un individ in istoria unui popor. Victoriile militare ale lui Alfred au fost de importanta vitala nu numai pentru istoria Angliei, ci si pentru intreaga istorie europeana. Daca Alfred ar fi fugit in strainatate, Anglia si lumea anglo-saxona de mai tarziu nu ar fi existat astazi. In plus ele au asigurat triumful crestinismului asupra paganismului.

"Meritele lui Alfred s-au evidentiat nu numai pe campul de lupta ci si pe timp de pace, ceea ce i-a castigat cognomenul de <cel Mare> unic in istoria Angliei"[9]. Acesta a reorganizat armata de uscat si marina, justitia si educatia. DE numele sau se leaga un cod de legi bazat pe codul mozaic, pe principii ale religiei crestine si pe vechi cuitume germanice. A trebuit sa depuna mari eforturi ca sa reinvie gustul studiilor intr-o tara in care razboiul si mizeriile nimicisera orice stiinta. A intemeiat o academie la Winchester. Conform traditiei "din ordinul lui, calugarii de la manastirile Winchester, Canterburz si Peterborough au inceput completarea <Cronicii anglo-saxone>, un anuar al evenimentelor istorice nationale, nu doar locale, de la anul I d. Hr., in care partea de inceput mergand pana in anul891 a fost inspirata de el"

Alfred a avut relatii diplomatice atat cu Roma, unde a trimis ambasadori, ca de altfel si in India, cat si cu Ierusalimul sub patriarhatul lui Ilie III, cu care a purtat corespondenta. Fiica sa, Aelfrida, s-a casatorit cu Balduin II, conte de Flandra, aceasta casatorie reprezentand inceputul antantei anglo-flamande.

Dupa moartea lui Alfred, succesorii sai, crescuti la scoala lui, au marit si mai mult prestigiul suveranilor anglop-saxoni. Ei recucerisera de la danezi Mercia, apoi Northumbria. Regele Aethelstan (924-941) s-a putut intitula fara exagerare "regele tuturor Britaniilor" impunand principiul ca pentru pacea interna trebuiau respectate doua conditii: un rege puternic si stavilirea invaziilor.

La inceputul secolului al XI-lea asupra Angliei s-a abatut din nou pericolul danez. Noua invazie coincide cu domnia unui rege incapabil Ethelred care, in loc sa lupte, accepta sa plat4easca tribut de 10.000 de lire, suma enorma la aceea vreme.

Dupa moartea lui Edmund Ironside, fiul lui Ethelred, Consiliul inteleptilor nu vazu alta solutie decat sa ofere corfoana lui Canut (1013-1035), fratele regelui Danemarcei. Aceasta alegere s-a dovedit sa fie buna deoarece noul rege a dovedit ca nu face deosebiri intre englezi si danezi. Mai mult, in 1018, a convocat la Oxford o mare adunare in care danezii si englezii jurara sa respecte vechile legi anglo-saxone.

Dupa moartea lui Canut, Witan-ul dovedi din nou dovedi din nou eclectismul sau revenind la dinastia saxona si alegandu-l ca rege pe Eduard Confesorul. Acesta binevoitor a promis coroana atat lui Harold, cumnatul sau, cat si lui Wilhelm "Bastardul".

Cu moartea lui Eduard se incheie lunga domnie a Casei de Wessex (802-1066) care a dat Angliei 17 regi. Coroana ii revine lui Harold, desemnat ca succesor al lui Eduard. In acest timp Wilhelm debarca in Anglia cerand coroana promisa si lui. Insa