BIZANTUL SUB IOAN PALEOLOGUL SI IOAN VI CANTACUZINO ISIHASMUL SECOLULUI AL XVI-LEA SF.GRIGORIE PALAMAS

BIZANTUL SUB IOAN PALEOLOGUL SI IOAN VI CANTACUZINO ISIHASMUL SECOLULUI AL XVI-LEA       SF.GRIGORIE PALAMAS

Andronic III Paleologul incetase din viata la 15 iunie 1341. Numai cu 5 zile inainte se tinuse la Constantinopol un sinod local care luase masuri disciplinare impotriva calugarului Varlaam din Calabria, adversar al Sf.Grigorie Palamas. De atunci si pana in 1368 s-au mai tinut nu mai putin de opt sinoade locale, probabil in Constantinopol si in chestiuni legate de palamism. Niciodata in intreaga istorie a Bisericii bizantine nu s-a atins un numar atat de mare de sinoade particulare intr-un rastimp atat de scurt si toate legate de aceeasi problema, toate in favoarea sau impotriva aceleiasi persoane. Faptul trebuie lamurit pentru ca este hotarator pentru intelegerea cursului insusi al istoriei bizantine.

Palamismul despre care am vorbit este invatatura Sfantului Grigorie Palama, din 1347 mitropolit al Thessalonicului si care a incetat din viata in 1359. el este socotit un reprezentant al isihasmului care a dat o baza dogmatica acestui curent al spiritualitatii ortodoxe. Isihasmul a capatat un nou avant prin a treia decada a veacului al XIV-lea, datorita propoveduirii si scrierilor Sf. Grigorie Sinaitul care, dupa o sedere la Muntele Sinai si apoi in Creta, a ajuns la Muntele Athos raspandind invatatura sa despre rugaciunea inimii sau a numelui lui Hristos. Grigorie Sinaitul a murit in noiembrie 1346.

Grigorie Palamas a reluat, sistematizandu-le si imbogatindu-le, invataturile lui Grigorie Sinaitul si invatatura isihasta indeobste, provocat fiind de un conflict pe care l-a avut cu Varlaam din Seminara (Calabria), un teolog patruns de dialectica aristotolica proprie scolasticei apusene. Acesta se impotrivea practicei isihaste, care implica o anumita tehnica in exercitarea rugaciunii inimei (pozitia corpului, ritmul respiratiei etc. ) si avea ca rezultat, dupa spusele traitorilor care practicau indelung aceasta rugaciune - perceperea lumii necreate, care l-a inconjurat pe Mantuitorul, pe Muntele Thabor, in clipa Schimbarii la Fata.

Polemica dintre Grigorie Palamas si Varlaam a inceput in 1338. Ea l-a facut pe cel dintai sa-si precizeze invatatura intr-un numar de scrisori. Pentru dogmatica ortodoxa ceea ce era mai ales de retinut din ele era invatatura despre lucrarile (energiile) divine necreeate, cu care Dumnezeu comunica permanent cu lumea creeata de El si pe care oamenii le pot cunoaste (asa de pilda, bunatatea, dreptatea, harul lui Dumnezeu etc. ) pe cand esenta lui Dumnezeu este inaccesibila oricarei creaturi de pe pamant sau din cer, oameni sau ingeri. Lumina (necreeata) de pe Muntele Thabor este si ea o energie divina care poate fi cunoscuta, in conditii exceptionale, de rugatorii lui Hristos. Grigorie Palamas se deosebea de Varlaam nu numai prin ideile sale, dar si prin metoda de expunere, el fiind potrivnic aristotelismului si in general felului de gandire imprumutat din filosofia pagana.

Conflictul dintre cei doi teologi a cuprins cu timpul straturi largi ale societatii bizantine, adanc preocupate de problemele teologice.

In aceasta atmosfera tulbure moare Andronic III si se deschide succesiunea la tron. Ioan Cantacuzino cel mai apropiat prieten si cel mai inalt dregator al defunctului se asteptase sa devina el regent. Se profita insa de lipsa lui din Capitala pentru a se organiza puternica opozitie impotriva persoanei sale. In fruntea adversarilor statea insasi imparateasa vaduva, Ana de Savoia si un iscusit aventurier, fost devotat lui Cantacuzino, Megaducele Ioan Apocankos. In aceste imprejurari, Cantacuzino se proclama imparat, in Tracia, la Demotika, pe 26. oct. 1341 si cu aceasta deschide o noua serie de razboaie civile. Nu vom da amanunte asupra lor. Vom preciza doar ca pe cand Ioan Cantacuzino se sprijinea pe marii aristocrati, posesori de pamant, si pe lumea calugareasca de la Athos, indeosebi adversarii sai aveau partizani in randurile pro-occidentalilor, in patura mijlocie de la Constantinopol si chiar in popor. Situatia s-a complicat si prin faptul ca de cativa ani, marele port al Bizantului, Thessalonicul, va fi stapanit de asa zisii zeloti, capeteniile unei rascoale populare, cu adanci revendicari sociale, asemanatoare intr-un fel cu viitoarea comuna din Paris (1871). Zelotii, urmasi ai marii proprietati si ai aristocratiei, se impotriveau si ei lui Cantacuzino. Dupa lupte de cativa ani, in care au fost implcati si sarbii lui Stefan Dusan (care in 1346 se proclama tar si ravneste la cucerirea Constantinopolului) si turcii, ale caror bande armate sunt chemate intr-ajutor de Cantacuzino, aceste izbuteste sa intre biruitor in Constantinopol. Nu rastoarna dinastia, ci se asociaza la tron, maritandu-si fiica cu tanarul Ioan V. in timpul domniei lui (1347-1355), Ioan VI Cantacuzino lupta din rasputeri sa restabileasca linistea si sa salveze finantele imperiului. Toate straduintele vor fi zadarnice. Doar sub raport religios, palamismul triumfa sub Cantacuzino. Dupa ce Sfantul Grigorie Palamas fusese osandit de sinoade locale, la instigarea patriarhului Ioan XIV Kalekas si chiar intemnitat la suirea pe tron a protectorului sau ii reda toate avantajele. In 1351 intra in Thessalonic, unde fusese numit mitropolit; in 1351, sinodul de la Vlaherne (Constantinopol) constituie pentru el un adevarat triumf. Invatatura sa este proclamata doctrina oficiala a Bisericii ortodoxe. Doi dintre adeptii sai, Calist I si Filotei vor deveni patriarhi ai Constantinopolului. Isihasmul si invatatura palamita se intind in Balcani si apoi in intregul Rasarit ortodox. Imperiul este insa zguduit de rivalitatea si razboiul dintre genovezi si venetieni, de amenintarile sirbilor lui Stefan Dusan, de intrarea turcilor otomani in Europa. Pe plan intern se vad semnele unei dezagregari a Statului prin crearea de apanaje (adevarate autonomii teritoriale, in provinciile imperiului), acaparate de membrii ai familiei Cantacuzino (Matei si Manuil). Cand Matei, fiul lui Ioan VI este proclamat coregent si viitor imparat (patriarhul Calist refuza sa-l incoroneze), un nou razboi civil va incepe, care sfarseste cu alungarea de pe tron a lui Ioan VI Cantacuzino (1355) care se calugreste, sub numele de Ioasaf, locuind ceva vreme la manastirea Vatopeduai (Athos) apoi la Mistra, capitala despotatului Moreii, condus de fiul sau Matei. Acolo moare in 1383.

Ioan V Paleologul ramas singur stapanitor se izbeste de greutati tot mai numeroase, pricinuite intre altii de genovezi si de turci. Certurile religioase nu se sfarsesc, desi palamistul nu va mai fi pus in discutie. O usurare putea aduce Bizantului moartea (in 1355) lui Stefan Dusan, puternicul tar sarb. Statul sarbesc se descompune dupa moartea lui, dar avantajul va veni doar in avantajul turcilor. Acestia, dupa ce ocupasera in Europa, Gallipoli, se intind in Tracia unde ocupa Adrianopolul, care va deveni noua capitala a otomanilor. In 1363 cade Philippopoli (azi Plovdiv) unde se instaleaza un bei turc.

Ioan V depune eforturi disperate sa castige sprijinul populatiei, care trebuia sa organizeze o noua cruciada pentru salvarea imperiului de Rasarit. Propunerile inaintate de el papei sunt de-a dreptul umilitoare; rezultatele sunt insa neinsemnate. Un oarecare ajutor i-l va da o ruda despre mama, contele Amedeo VI de Savoia, asa zis "Conte Verde", care - cu o mana de ostasi - izbuteste sa elibereze cateva orase de la Marea Neagra din mana turcilor si sa despresoare Constantinopolul.

Intre timp, Ioan V isi incepe calatoriile sale in Apus, dupa ajutoare, intai la Buda, la curtea regelui maghiar Ludovic cel Mare, mai tarziu in Italia. Aici, in 1369, va trece fatis la catolicism, abjurand credinta ortodoxa, intr-o biserica din Roma, cu speranta ca va fi urmat si de concetatenii sai, ceea ce nu s-a intamplat. Patriarhul Filotei, alarmat de concesiile unilaterale facute de imparat Scaunului papal, organizeaza o adevarata liga de aparare - pe baza isihasta - a ortodoxiei. In aceste imprejurari, ia nastere cea de-a doua mitropolie a Țari Romanesti, in fruntea careia va fi pus un votat al patriarhului.

Se organizeaza chiar o cruciada - de data aceasta ortodoxa - impotriva turcilor. Numai ca principii crestini sunt zdrobiti de otomani la Cernomen, pe fluviul Marita (1371) si atat Vukasin, cat si Ugliesa, doi viteji stapanitori sirbi, isi gasesc moartea pe campul de lupta. De acum incolo, nimic nu va mai sta in calea turcilor, ei se intind in Macedonia si Serbia, in 1389 vor fi biruitori la Cosovo (Serbia), in 1393 si 1396 vor cotropi si robi cele doua Bulgarii, pe cea rasariteana a tarului Ioan Sisman si apoi pe cea apuseana (la Vidin) a lui Ioan Sracimir.

Papa Grigorie XI incearca, dupa dezastruoasa batalie de la Marita, organizarea unei cruciade, de data aceasta a apusenilor. Aceasta nici nu s-a putut constitui, din cauza inertiei occidentalilor, dar si deoarece bizantinii nu se grabeau sa realizeze dorita unire cu Roma. In 1374, Ioan V accepta, printr-un tratat, sa devina vasal al turcilor otomani. In acelasi timp, isi asociaza la domnie pe fiul Manuil (viitorul Manuil II), inlaturand pe fostul asociat, Andronic IV, ceea ce a dus la revolta celui din urma.

Ultimii ani ai domniei de 50 de ani a lui Ioan V sunt intunecati de amaraciuni familiare si de constiinta esecului sau definitiv.