Razboaiele balcanice si pretentiile teritoriale ale Greciei

Razboaiele balcanice si pretentiile teritoriale ale Greciei.

Perioada cea mai dureroasa a procesului de lichidare a Imperiului Otoman a fost cea a razboaielor balcanice si cea de dupa. Insulele Dodecaneze care fusesera sub stapanirea otomana de secole au fost pierdute in aceste imprejurari.

Nasterea sentimentelor nationaliste intre popoarele slave din Balcani a dus la aliante intre aceste natiuni din imperiu si Grecia. Tratatele de alianta incheiate de coalitia greco-sarbo-bulgara au dus la ostilitati intre aliatii balcanici si Imperiul Otoman.

Liga Balcanica s-a constituit in urma negocierilor secrete intre cele trei natiuni. Tratatele semnate au fost tinute secrete prin stipulatiile exprese ale partilor. Zvonuri ca o astfel de alianta ar putea sa se formeze ajungeau in capitalele europene, dar nu au putut fii confirmate decat in momentul in care un conflict intre Liga si Imperiul Otoman era iminent. Tratatele si conventiile militare existente nu au fost publicate decat mult mai tarziu, in traducere franceza, in ziarul Le Matin, la Paris, pe 24 si 26 noiembrie, 1913.

Unul dintre mobilele primului conflict balcanic a fost tinutul Macedoniei. Din punct de vedere geografic, Macedonia era situata intre Grecia, Serbia si Bulgaria. Etnologic, era o extensie a nationalitatilor acestea trei. Asa incat, in virtutea acestor doua aspecte, era destinata sa fie mobilul emanciparii natiunilor balcanice. Desigur, expansiunea grecilor si slavilor insemna expulzarea populatiei turce. Dar pe langa ambitiile expansioniste ale celor trei natiuni, populatia din Macedonia aspira spre independenta si dreptul la emancipare.

Grecia, impulsionata de atitudinea favorabila a marilor puteri in chestiunea Cretei, a continuat sa duca politica externa in directia realizarii marii idei de uniune a grecilor. Asa cum am aratat mai sus, Venizelos a devenit prim-ministru al Greciei in octombrie 1910. Politica sa se axa pe evitarea dificultatilor cu imperiul. Guvernul otoman, reinnoind energic incercarile de a boicota comertul Greciei la Salonic si prin politica de represiune din Macedonia l-a fortat sa-si schimbe atitudinea pacifista. Asa incat, a facut eforturi sa asigure cooperarea Bulgariei printr-o intelegere cu caracter defensiv. In aprilie 1911 trimitea la Sofia, prin legaturi private, propunerea ca cele doua tari sa incheie o intelegere pentru apararea crestinilor din Macedonia sau o eventuala alianta defensiva impotriva Turciei.

Grecia era considerata cel mai slab dintre cei trei aliati principali ai Ligii, datorita faptului ca putea mobiliza un numar mic de soldati infanteristi si fusese infranta usor de otomani cu 16 ani in urma in asa-numitul "razboi de 30 de zile" din 1897. Cu toate acestea, Grecia avea o flota puternica, care devenea vitala Ligii, fiind singura flota aliata ce putea preveni intaririle trupelor otomane prin transportul rapid al acestora din Asia in Europa. Asa cum declarase ambasadorul grec la Sofia in timpul negocierilor pentru formarea Ligii : "Grecia poate sa furnizeze numai 600.000 de oameni pentru razboi; 200.000 in infanterie, dar flota va fii capabila sa opreasca 400.000 de soldati otomani sa fie debarcati intre Salonic si Gallipoli."

Armata Greciei era inca in proces de reorganizare de catre o misiune militara franceza cand a izbucnit razboiul. In timpul mobilizarii, a fost grupata pe doua fronturi: armata din Tesalia, sub comanda printului mostenitor Constantin, insa cel care era de fapt creierul armatei era stralucitul general Ioannis Metaxas. Aceasta a fost instala ta la granitele cu Imperiul Otoman, iar directia de avans era catre sudul si centrul Macedonie, tintind spre Salonic si Monastir.

Armata din Epir, sub comanda generalului Konstantinos Sapountzaki era menita sa inainteze in tinutul Epirului pana la Ioanina, capitala fortificata a acelui tinut. Misiunea initiala era sa slabeasca indeajuns fortele otomane pana cand vor putea fii trimise intariri din armata Tesalie, dupa operatiunile victorioase de acolo.

Greci aveau o flota foarte moderna, iar mandria acesteia o facea rapidul crucisator Averof, construit in 1910.      Mai avea in componenta opt distrugatoare construite in 1912 si altele opt in 1906. Cu toate ca unitatile de suprafata ale Greciei erau mai degraba uzate, posesia acestor noi nave bine ancorate i-a asigurat suprematia in Marea Egee.

Pe de alta parte, efectivele armate ale Imperiului Otoman erau afectate de instabilitatea cauzata de revolutia Junilor Turci si de lovitura de stat din 1909. Au fost facute eforturi de reorganizare de catre o misiune germana, dar efectele acesteia nu apucasera sa se simta.[6] Armata permanenta, Nizam, era bine echipata si pregatea divizii active, dar unitatile de rezerva, Redif, care venea sa intareasca armata regulata, era constituita din rezervisti, prost echipati, mai ales cu artilerie, si la fel de prost antrenati.

Inteligenta otomana a inteles total gresit intentiile militare ale Greciei. Oficialii otomani credeau ca atacurile grecesti se vor focaliza asupra teritoriilor de granita, in Macedonia si Epir, asa incat Corpul al II-lea de armata fiind plasat, la nevoie, pentru a balansa puterea de lupta a sapte divizii otomane intre Yania, in Epir si Corpul VIII din sudul Macedoniei. Aceasta a fost o decizie fatala a grupului vestic al armatei care a dus la pierderea a celor trei centre strategice din frontul macedonean, aceea a Salonicului pecetluind soarta armatei occidentale. Armata greaca avea tot sapte divizii, dar prin preluarea initiativei, concentrarea acestora toate asupra Corpului VIII le-a dat superioritatea necesara pentru a-l invinge.

Armata greaca din Tesalia , sub comanda printului Constantin, avansa rapid catre nord, trecand cu succes peste opzitia otomana in batalia de la Sarantaporo. Dupa o victorie reinnoita la Giannitsa, la 20 octombrie, acest oras a fost predat garnizoanei grecesti. In zilele urmatoare va ceda si Salonicul.

Pana la 10 noiembrie, zonele ocupate de greci erau extinse pe linia lacului Doirani, pana la Muntii Pangaion, la vest de portul Cavalla. In vestul Macedoniei, totusi, la 15 noiembrie s-a iscat batalia de la Vevi, in care diviziile grecesti, luate prin surprindere de contraatacul otomanilor s-au refugiat in Monastir, fortate sa se retraga.

Pe frontul din Epir armata greaca era depasita numeric, dar datorita atitudinii pasive a otomanilor a cucerit Preveza, impingand trupele otomane in nord, spre Ianina, insa nu era destul de puternica sa cucereasca pozitiile defensive organizate dupa model german din Bizani. Dupa incheierea campaniei din Macedonia , o parte din armata de acolo, sub comanda printului mostenitor elen a fost redistribuita in Epir. IN noua batalie de la Bizani pozitiile otomane au fost ocupate, iar Ianina cucerita la 22 februarie 1913, permitand armate grecesti sa marsaluiasca spre nordul Epirului. Dupa eliberarea tinutului populat de greci, s-a oprit, cu toate ca linia de ocupatie a Serbiei era foarte apropiata.

Asa cum am aratat mai sus, pana in 1912 Grecia si-a format o marina puternica, disponibila pentru navigatia in Marea Egee, si, aparent, planuiau sa foloseasca aceasta putere pentru a-si impune suprematia in Marea Egee in detrimentul imperiului. Prima tinta a fost Insula Lemnos, aproape de Dardanele. In ziua in care a fost semnat tratatul de pace intre Imperiul Otoman si Italia la Ouchy, pe 18 octombrie 1912, navele grecesti au parasit portul Piraeus si au pornit spre Dardanele.

Bataliile navale intre cele doua state au avut loc in perimetrul stramtorilor Dardanelein partea de inceput a razboiului, insa, in momentul in care razboiul de teren a luat o turnura critica impotriva armatei otomane, necesitand reintariri urgente ale teatrului european, flota ototmana a incercat sa intre in Marea Egee. Iesirea sa, pe 3 decembrie 1912 a fost invinsa in batalia navala de la Elli. Amiralii otomani au decis atunci sa trimita crucisatorul Hamidiye pentru a crea o diversiune prin atacul asupra navelor comerciale grecesti din Marea Egee, intr-o incercare de a atrage Averof-ul catre acestea, pentru a slabi flota greaca. Hamidye a scufundat cateva nave comerciale si a bombardat cateva porturi mici inainte de a pleca din Egee spre Mediterana estica. Insa amiralul grec Kountouriotis, desi primise ordine sa atace micul cricisator, a ghicit planul otomanilor, iar patru zile mai tarziu, pe 5 ianuarie 1913, in momentul in care flota otomana a fortat din nou stramtorile, a invins-o in batalia de la Lemnos. A fost ultima incercare a flotei otomane de a parasi Dardanelele, lasand prin aceasta intreaga suprematie asupra stramtorilor Greciei.

Pe 21 octombrie 1912 trupele grecesti au acostat in Insula Lemnos fara a intampina rezistenta. In octombrie si noiembrie, grecii au ocupat pe rand insulele Imbros, Tenedos, Thasos, Psara, Nikaria, Mytlene si Chios. Astfel, partea estica a arhipeleagului egean care fusese sub ocupatie otomana timp de aproape cinci secole, a intrat sub stapanirea grecilor intr-o perioada de mai putin de o luna.

La 16 decembrie 1912, o conferinta de pace intre Imperiul Otoman si statele balcanice, inclusiv Grecia, s-a deschis la Londra. Pe scurt, cererile statelor balcanice au fost cedarea de catre Imperiul Otoman a tuturor teritoriilor dn Europa si insulele egeene, precum si cedarea drepturilor asupra Cretei. Imperiul Otoman era pregatit sa prede Albania si Macedonia, insa nu Edirna si insulele din Marea Egee.

Cu toate ca Imperiul Otoman era pregatit sa faca unele concesii, guvernele celor patru aliati erau de nezdruncinat, asa incat conferinta a fost intrerupta de multe ori, fiind incheiata pe 6 ianuarie 1913. Cea mai mare neintelegere a fost problema insulelor din Marea Egee, otomanii anuntand la ultima sesiune de conferinte ca dorea sa renunte la toate drepturile asupra Cretei cu conditia ca aceste insule sa ramana in posesie otomana. Gasirea unei formule de pace a cazut in seama ambasadorilor puterilor europene, Austro-Ungaria, Italia, Germania, Franta si Rusia.

La 8 ianuarie ministrul de externe otoman a trimis o circulara ambasadelor otomane subliniind ca, in timp ce guvernul ar putea sa discute o linie de frontiera in Tracia si ar pute ceda drepturile asupra Cretei, aceasta pute fi facuta numai cu conditia ca Adrianopole (Edirna) si insulele egeene sa ramana otomane. Aparent, marile puteri nu au ajuns la un acord in acesta privinta, dar au declarat ca "vor avea grija ca aceasta solutie sau decizie sa nu atenteze la siguranta Imperiului otoman"

In aceste conjuncturi, s-a produs o lovitura de stat in imperiu, iar noul guvern a replicat notei marilor puteri pe 30 ianuarie 1913, subliniind ca insulele egeene erau, cel putin unele dintre ele , azat de aproape de stramtori asa incat sa fie indispensabile apararii capitalei si, cat despre celelalte, acestea formau un bloc necesar securizarii Asiei Mici.

Tratatul care s-a semnat la Londra a insemnat incheierea primului razboi balcanic, la 30 mai 1913. Toate teritoriile otomane la vest de Ainos-Medeea au fost cedate Ligii balcanice , conform cu status-quo-ul dictat de armistitiu. Timp de patru luni a fost discutata aceasta problema , iar la 30 mai a fost semnat un tratat de pace intre imperiu si statele balcanice. Prin articolul 4 al tratatului, Imperiul Otoman ceda spre suveranitate aliatilor toate drepturile asupra Cretei, iar prin articolul 5, imparatul si suveranii balcanici au incredintat Germaniei, Austro-Ungariei, Frantei, Marii Britanii, Italiei si Rusiei decizia asupra soartei tuturor insulelor otomane din Marea Egee in afara Cretei.[10]

Tratatul a a desemnat, de asemenea, si independenta Albaniei. Aproape toate teritoriile care apartineau noului stat albanez erau la acel moment ocupate de trupe sarbe sau grecesti, care au fost retrase doar partial. Avand dispute nerezolvate cu Serbia asupra nordului Macedonie si cu grecia asupra sudului acestei provincii, Bulgaria era convinsa ca va rezolva aceasta problema doar cu forta, asa incat a refuzat sa demobilizeze armata. In aceasta situatie Grecia si Serbia si-au rezolvat divergentele si au semnat un trtata de alianta militara la 1 mai 1913, urmat de un trtata de "prietenie si protectie reciproca" pe 19 mai 1913.

Neintelegerile intre invingatori in probleme teritoriale au dus la un nou razboi, de data aceasta, intre fostii aliati. Bulgaria revendica dreptul asupra unor teritorii pe care le reclamasera atat Grecia cat si Serbia. In fata acestei situatii, Grecia si Serbia au ajuns la o intelegere si la 1 iunie 1913, doua zile dupa semnarea Tratatului de la Londra, ele au semnat un tratat secret defensiv in care isi luau toate precautile in eventualitatea unui atac din parte Bulgariei. Aceasta din urma, sprijinita de Puterile Centrale, a atacat mai intai pe sarbi si apoi pe greci. Prin tratatul de pace de la Bucuresti din 10 august 1913, tratat prin care Grecia primea Salonicul, Peninsula Calcidica, portul Cavalla cu teritoriul din jur si sudul Epirului cu Ianina, insulele din Marea Egee, in afara de dodecanez care ramanea sub dominatie italiana si Imbros si Tenedos care erau pastrate de Imperiul Otoman.

Mentionez faptul ca statele balcanice au refuzat marilor puteri oferta de a le mijloci pacea. "Daca lasam marile puteri sa se mai amestece in treburile noastre, suntem pierduti" declara regele Constantin al Greciei in ajunul pacii de la Bucuresti. Era primul tratat care nu se incheia la Londra, Paris sau Petersburg, sub tutela marilor puteri, si tocmai din aceasta cauza, asa cum remarca Driault, "a fost atat de bine facut, si atat de solid incat, chiar razboiul mondial nu a schmbat nimic din esentialul sau, dimpotriva, i-a accentuat trasaturile : echilibru balcanic intre Romania, Serbia, Grecia si Bulgaria."[13] In discursul tronului, care inaugura lucrarile Camerei din 1913, convocata dupa razboaiele balcanice, Venizelos a insistat sa fie inserata in primul paragraf afirmatia ca " Grecia apreciaza a fi realizat aproape complet programul sau national." In viziunea premierului grec, dupa aceasta etapa era nevoie de o perioada de pace in cursul careia Grecia sa se pregateasca pentru etapa finala care va incepeodata cu prabusirea Imperiului Otoman. " Ea va fi atunc puternica si capabila - mentiona in continuare premierul grec - sa rezolve prin propriile sale mijloace celelalte chestiuni nationale ale sale."

Izbucnirea primei conflagratii mondiale gasea natiunea elena in fata a doua posibilitati de optiune in problema desavarsirii statului national unitar grec : a Partidului Liberal condus de Venizelos care s-a pronuntat de la inceput pentru colaborarea cu puterile Antantei, in timp ce gruparile politice conservatoare grupate in jurul camarilei regale si a Statului Major al armatei s-au situat pe o pozitie prudenta, de asteptare, straduindu-se sa mentina cat mai mult Grecia in afara razboiului, fapt ce convenea, desigur, Puterilor Centrale. [16]