CONTRIBUTIA LUI NICOLAE TITULESCU LA REGLEMENTAREA PROBLEMEI BASARABIEI

CONTRIBUTIA LUI NICOLAE TITULESCU LA REGLEMENTAREA PROBLEMEI BASARABIEI

Una dintre cele mai dificile probleme de ordin diplomatic pentru Romania in perioada interbelica a fost gestionarea problemei Basarabiei. Dificila nu numai pentru ca autoritatile de la Bucuresti erau nevoite sa lupte pentru recunoasterea unirii Basarabiei cu Romania de catre URSS, dar si datorita fortelor revizioniste aflate in ascensiune in toata Europa. In acest sens, Uniunea Sovietica a promovat o politica diplomatica expansionista in scopul recuceririi Basarabiei. Servind cu devotament acest ideal, esalonul politic al URSS a recurs la diferite provocari, a facut demersuri, note de protest si tot ceea ce s-a putut constitui in aparatul unei propagande antiromanesti[1].

Un moment favorabil pentru realizarea pretentiilor teritoriale expansioniste ale Uniunii Sovietice s-a profilat in perioada premergatoare anului 1939. In conditiile unei noi conjuncturi internationale, URSS a intensificat demersurile pentru Basarabia, care de aceasta data erau intemeiate pe noile relatii sovieto-germane care s-au construit in acea perioada. Este evident faptul ca intelegerea sovieto-germana nu a putut ocoli Romania, care a devenit captiva jocului politic realizat de catre Marile Puteri. Apropierea sovieto-germana s-a desfasurat lent, cu incepere din luna ianuarie 1939, iar la 14 august 1939 ministrul de externe al Germaniei, Ribbentrop, a propus direct lui Molotov, fara pedanterii diplomatice, sa incheie o intelegere cu Germania pentru a reglementa problemele teritoriale care existau in Europa de Est.

La finalul celui de-al doilea razboi mondial, precum si in perioada postbelica, nu toate statele au avut o atitudine corecta si echitabila fata de aceste teritorii. Statele mari, urmarindu-si fiecare propriile interese, n-au sustinut cauza Romaniei pentru apararea Basarabiei. Mai mult decat atat, dupa razboi intreaga Europa rasariteana, inclusiv Romania, au fost abandonate de catre Occident in sfera de influenta a Moscovei. Astfel, s-a ajuns in situatia in care politica externa a acestor tari sa fie controlata in mare parte de Uniunea Sovietica. In aceasta conjunctura de forta si dictat, sovieticii au obtinut recunoasterea internationala a includerii Basarabiei in componenta URSS, unde avea sa fie reinstaurat regimul totalitar comunist.

Spre sfarsitul anului 1936 au intervenit unele schimbari in cursul ascendent care fusese inregistrat in anii precedenti in relatiile diplomatice romano-sovietice. Succesul indirect in chestiunea Basarabiei, datorat diplomatiei promovate de Titulescu din aceasta perioada, a intrat intr-o etapa de criza, care avea sa se sfarseasca prin colapsul "politicii interbelice" a Bucurestiului in chestiunea Basarabeana. Aceasta criza a urmat dupa inlaturarea rapida a lui Nicolae Titulescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Straine, fara nici o explicatie, la sfarsitul lunii august 1936. De asemenea, impotriva lui N. Titulescu au actionat prin toate parghiile care le aveau la dispozitie atat Germania hitlerista, cat si Italia mussoliniana, care au beneficiat de largul concurs din partea cercurilor si a regimurilor de dreapta din Ungaria si Bulgaria, dar mai ales din Polonia si Iugoslavia[2]. Totodata, la acel moment, impotriva lui Titulescu au actionat si numeroase forte si personalitati politice din Romania.

Din textul Pactului de asistenta mutuala romano-sovietic adoptat si parafat intre cei doi diplomati, Titulescu si Litvinov, cu ocazia Conferintei de la Montreux din 21 iulie 1936, era lesne de evaluat inca un succes al diplomatiei romane in problema basarabeana. Punctul 3 al acestui Pact stipula urmatoarele: "Guvernul sovietic recunoaste faptul ca, in virtutea diferitelor sale obligatii de asistenta, trupele sovietice nu vor putea trece niciodata Nistrul fara o cerere formala in acest sens din partea Guvernului regal al Romaniei, la fel cum, Guvernul regal al Romaniei recunostea ca trupele romane nu vor putea trece niciodata Nistru in URSS fara o cerere formala a Guvernului sovietic"[3] (punct acceptat fara rezerve de ambii diplomati). La fel au fost unanim acceptate si prevederile punctului 4 "la cererea Guvernului regal al Romaniei, trupele sovietice trebuie sa se retraga imediat de pe teritoriul roman la est de Nistru, dupa cum, la cererea Guvernului URSS, trupele romane trebuie sa se retraga imediat de pe teritoriul URSS la vest de Nistru" .

In aceasta forma, textul pactului de asistenta mutuala se prezenta destul de atractiv pentru partea romana. De subliniat este si faptul ca in punctele citate mai sus se recunostea, inca o data, integritatea teritoriului romanesc care includea Basarabia[5]. In contextul amintit, raul Nistru este citat de cateva ori intr-o maniera explicita ca fiind o linie de demarcare a teritoriilor apartinand celor doua state Romania si Uniunea Sovietica. Acest fapt reprezenta o mare victorie diplomatica pentru Bucuresti. Insasi Titulescu a constatat in memoriile sale ca formula adoptata pentru Basarabia, la care s-a ajuns dupa negocieri in Pactul din 1936, era "mult superioara" celei din 1933, aceasta constituind o recunoastere de jure a actului din 20 octombrie 1920 .

Din scrisorile confedentiale trimise de Nicolae Titulescu regelui Carol al II-lea, referitor la istoricul relatiilor romano-sovietice, la inceputul anului 1940, se poate citi faptul ca "Formula recunoscand Nistrul ca frontiera intre URSS si Romania n-ar avea, poate, pentru un jurist mai multa valoare juridica decat formula din 1933 care in Conventia despre agresiune defineste teritoriul fiecareia dintre tarile semnatare ca fiind cel "care se gaseste actualmente de fapt sub autoritatea fiecareia dintre ele". Dar ea este mai clara si mai agreabila publicului, care aude in sfarsit pronuntandu-se cuvantul "Nistru". Sunt sigur ca daca as intreprinde o discutie juridica intre formula mea despre definitia teritoriului din 1933 si cea din actul din 1936, s-ar gasi ca aceasta din urma este "definitiva", pentru ca este recunoasterea de jure, fara cedare din partea rusilor" .

Cu regret pentru starea internationala a Romaniei in care aceasta s-a aflat in urma evenimentelor produse dupa demiterea lui Titulescu, acest act nu a ajuns sa fie semnat. De fapt, avand in vedere deplinele puteri ale ministrului Titulescu, acesta ar fi putut semna fara a cere un aviz suplimentar pentru aceasta. Dar, cum va recunoaste insasi Titulescu, "eu lucrez foarte strans si vreau sa fiu acoperit prin acte multiple emanand de la mandatii mei"[8]. Desigur ca, apare fireasca intrebarea de ce acest act nu a fost oficializat si de ce nu a fost comunicat la Bucuresti. Din considerente de securitate s-a convenit intre Litvinov si Titulescu ca actul sa nu fie cifrat ci sa fie adus la cunostinta Bucurestiului prin persoana diplomatului roman. Titulescu tocmai se pregatea sa vina la Bucuresti cu ocazia Conferintei interparlamentare romano-britanice care urma sa se desfasoare in luna septembrie a aceluiasi an. Insa, asa a fost sa fie, ca la data intrunirii acestei Conferinte, Titulescu sa fie deja destituit din functia sa de ministru.

Cauzele pentru care Pactul de neagresiune intre Romania si Uniunea Sovietica nu a fost semnat imediat dupa parafarea lui sunt multiple. Dincolo de cele mentionate, constatam existenta unei intelegeri intre Titulescu si Litvinov anterioara chiar zilei parafarii lui. La data de 12 iulie 1936, in timpul intalnirii de la Montreux dintre cei doi diplomati, Litvinov, impresionat de actele pe care le-a prezentat Titulescu (deplinele puteri aprobate de guvern si de rege pentru negocierea si semnarea tratatului), a afirmat ca: "De data aceasta vad ca nu sunteti singurul care vreti pactul de asistenta cu Uniunea Sovietica. Il vom semna deci in septembrie la Geneva"[9]. Titulescu s-a angajat sa redacteze clauzele pactului care urma sa fie semnat in luna septembrie a acelui an. Litvinov, la randul sau, a cazut de acord asupra acestui fapt, insa l-a conditionat de mentinerea unei stricte confidentialitati asupra continutului sau. Documentul redactat de Titulescu a fost, dupa cum se stie, parafat la 21 iulie 1936 la Montreux.

Demiterea lui Titulescu a fost primita la Moscova cu reticenta, intrezarindu-se in aceasta actiune o zdruncinare temeinica a politcii externe romanesti, migalos ticluita de acest titan al diplomatiei romane. Intr-o discutie telefonica cu N. Titulescu, dupa demiterea acestuia din functia de ministru al afacerilor externe, comisarul sovietic pentru Afacerile Straine Litvinov a declarat nule intelegerile de la Montreux, solicitandu-i sa nu inainteze documentul noului guvern, motivand prin faptul ca "pactul din 21 iulie 1936 nu valoreaza decat intre noi, caci noi consideram ca inlocuirea dumneavoastra, in circumstantele cunoscute, echivaleaza cu o schimbare de politica externa"[10].

Asadar, inlaturarea lui Nicolae Titulescu de la conducerea Ministerului de Externe si schimbarile intervenite in politica fostei URSS fata de Romania au impiedicat punerea in practica a acestei parti finale a operei diplomatice titulesciene in chestiunea basarabeana. Politica de pace si buna vecinatate practicata de N. Titulescu fata de vecinul de la rasarit se bucura de sprijinul majoritatii poporului roman, a partidelor politice si personalitatilor proeminente ale tarii[11].

Este incontestabil faptul ca, in asemenea imprejurari, pentru Guvernul roman devenea esentiala zadarnicirea oricarui pact cu Moscova inainte ca Bucurestiul sa fi obtinut recunoasterea de jure a unirii cu Basarabia. Astfel, inca din timpul intalnirii de la Geneva cu Litvinov, din mai 1937, noul ministru de externe V. Antonescu dorea o reglementare a problemei Basarabiei anticipand problema "asistentei mutuale" motivand prin starea nefavorabila a opiniei publice din Romania pentru un asemenea pact intre Bucuresti si Moscova[12]. Curios este faptul ca Litvinov l-a avertizat pe Titulescu cu reluarea problemei Basarabiei, pana la demiterea acestuia din functia de ministru de externe, reprosandu-i faptul ca Bucurestiul face o politica germana .

Intr-adevar, pornind de la principiul promovarii unor relatii normale cu toate statele, diplomatia titulesciana a intuit corect pericolul statelor revansarde, apreciind ca este absolut necesara participarea acestora la instrumente juridice internationale menite sa garanteze pacea si securitatea internationala. In acest scop, Titulescu a intreprins demersuri in vederea atragerii Uniunii Sovietice la incheierea unui pact de asigurare mutuala. Cu acelasi scop s-a urmarit si apropierea de Germania, deoarece se dorea o alianta impotriva agresorului, nu o alianta impotriva unei anumite tari[14]. Participarea Germaniei la un aranjament bilateral de asistenta mutuala, ca si cea a Uniunii Sovietice, era menita - in conceptia titulesciana - sa garanteze integritatea teritoriala a Romaniei si a aliatilor ei, ceea ce ar fi lipsit de obiect politica lor revizionista.

In acest context, la data de 27 iulie 1935, Titulescu propunea incheierea unui pact de asistenta mutuala cu Germania, in cazul in care se incheia unul similar cu URSS. Urmatoarea propunere facuta Germaniei a fost in luna februarie 1936 si prevedea urmatoarele conditii: daca s-ar incheia un pact de asistenta mutuala cu URSS, acesta nu va fi indreptat contra Germaniei. Confirmarea veridicitatii acestei afirmatii o constituia oferta Romaniei de a semna un pact similar si cu Reichul, privind strict numai hotarele romanesti[15].

Prin urmare, din cele mentionate rezulta faptul ca au fost purtate discutii cu Germania in privinta unui pact de asistenta mutuala inca din timpul lui Titulescu, mult anterior semnarii pactului romano-sovietic cu Litvinov. In fapt, prin inlocuirea lui Titulescu de catre V. Antonescu la externe nu s-a schimbat nimic esential in politica externa a Romaniei, insa, spre deosebire de situatia anterioara, era facuta cu mai putina pricepere, intrucat asa cum a dorit Titulescu obtinerea unui pact de asistenta mutuala cu sovieticii si reglementarea chestiunii basarabene, tot asa si-a dorit sa continue si Antonescu, insa intr-o maniera mult prea obtuza, fara abilitate diplomatica.

Diferenta dintre politica promovata de Titulescu si cea a succesorilor sai era redata intr-o scrisoare din 29 octombrie, trimisa de Ostrovski la Moscova: "Titulescu avea o autoritate politica internationala, general recunoscuta, destul de mare in Europa pentru ca, fiind ministrul afacerilor externe al unei tari mici - Romania -, sa aiba, in primul rand, posibilitatea si sa i se recunoasca dreptul de a avea o conceptie politica proprie, in al doilea rand, sa inspire si sa impuna linia sa si Frantei si Angliei si, in sfarsit, in al treilea rand, chiar daca nu i-a reusit intotdeauna, totusi el si-a promovat independent linia sa [] Este adevarat ca, pentru aceasta, el s-a folosit de metode care-i erau specifice, izvorate din ambianta si traditiile romanesti: santajul, invaluirea in mister a actiunilor sale, politica faptului [] Oricare ar fi succesorul sau, Antonescu sau altul, el va promova fie o politica ce nu va depasi starea de spirit locala, fie o politica de imitare oarba a Marilor Puteri"[16].

De aceea, bunele intentii ale lui Antonescu de a pastra si continua relatiile cu guvernul de la Moscova s-au lovit de rezervele sovietice. Astfel, in timp ce Bucurestiul cauta sa asigure oficialitatile sovietice de continuitatea cursului de politica externa fata de URSS, comisarul sovietic pentru afaceri de politica externa aprecia ca Romania si-a schimbat politica externa.

Ajungand la acest moment al istoriei, negocierile romano-sovietice au capatat un caracter contradictoriu. Litvinov declara faptul ca sovieticii trebuie sa incerce sa-si reia Basarabia[17]. Acest deziderat, lansat in maniera declarativ-propagandistica a diplomatiei sovietice, nu s-a lasat asteptat mult timp pentru a fi realizat, atat din punct de vedere juridic, cat si militar printr-un tratat de neagresiune sovieto-german. Prevazand cu mult timp inainte acest deznodamant defavorabil Romaniei, Titulescu a semnalat inca inainte ca Germania sa porneasca un razboi impotriva Rusiei sau, dimpotriva, sa se inteleaga cu aceasta, necesitatea pentru Romania a incheierii unui tratat cu Uniunea Sovietica. Acest tratat - nota Titulescu - trebuie sa fie facut in timp util, altfel "apropierea ruso-germana se va face impotriva noastra" .

In acest fel, Titulescu, chiar si dupa inlaturarea sa din functia de ministru de externe al Romaniei, a continuat sa sustina cauza unui pact de asistenta mutuala sovieto- roman. Un asemenea tratat era necesar Romaniei, fie ca Germania ar fi pornit un razboi impotriva URSS, fie ca Berlinul ajungea sa se inteleaga cu Moscova. In luna mai 1937, Litvinov l-a invitat pe Titulescu la o intrevedere. In timpul acesteia, dar si pana atunci, cu diferite ocazii, Titulescu insista asupra necesitatii si utilitatii pentru ambele parti a semnarii acestui pact de asistenta mutuala, la care Litvinov reprosa de fiecare data Bucurestiului ca a schimbat vectorii politicii sale externe. Acum Romania ramanea cu un segment neacoperit in politica sa externa, care era Basarabia. Aceasta deoarece, pe langa actul din 1936 care nu a fost semnat, Conventia din 1933 care urma sa-l inlocuiasca, a fost golita si ea de continutul sau.

Problema consta in faptul ca Victor Antonescu, asa cum s-a mentionat, dorea "reglementarea chestiunii basarabene" inainte ca sa se revina la discutiile privind asistenta mutuala cu Uniunea Sovietica. Astfel, Guvernul roman cerea oficial Moscovei recunoasterea de jure a Basarabiei in componenta Romaniei. Cu alte cuvinte, a cere de la Uniunea Sovietica recunoasterea de jure a reunirii Basarabiei cu restul Romaniei insemna de fapt recunoasterea de catre Bucuresti a faptului ca nu poseda Basarabia, in virtutea actelor semnate anterior.

Intentia guvernului roman de a reincepe convorbirile pentru incheierea unui tratat oficial cu U.R.S.S., urmarind acelasi scop ca si in vremea lui Titulescu, avea sa fie anuntata, la 7 mai 1937, de Victor Antonescu lui Edmond Ciuntu, ministrul roman la Moscova: "Ce e important pentru noi este de a ajunge, pe calea unui act denumit 'tratat de amicitie' sau avand orice alta intitulatura (afara de cea de tratat de asistenta mutuala), la o recunoastere formala de catre Uniunea Sovietica a alipirii Basarabiei la Romania."

In perioada mai-iunie 1937, aflandu-se la Geneva, Litvinov l-a telefonat pe Titulescu pentru a-i propune o intrevedere neoficiala. De fapt, Litvinov dorea sa-l vada pe Titulescu pentru a-l pune la curent cu aceasta noua problema aparuta pe agenda bilaterala si, totodata, pentru a nu risca critica de lipsa de loialitate . Intalnindu-se la Talloires, Litvinov l-a intrebat pe Titulescu "credeti ca aveti Basarabia?". La care Titulescu i-a replicat urmatoarele: "aceasta este o chestiune care nu se mai pune dupa actele pe care le-ati semnat in 1933 si 1936, chiar daca acesta din urma nu a fost oficializat". In raspuns, Litvinov a tinut sa mentioneze ca politica externa a Romaniei se schimbase, iar pe cale de consecinta Uniunea Sovietica trebuia sa revada posibilitatea apropierii continue dintre cele doua tari.

Ministrul roman de externe ii explica omologului sau sovietic, la Geneva, de ce Romania nu considera util un pact de asistenta mutuala: "un asemenea pact nu e posibil intre doua state ale caror forte sunt atat de deosebite. Romania nu ar putea da nici un ajutor efectiv Rusiei. Pactul de asistenta mutuala ar insemna deci ajutorul unilateral dat Romaniei de catre Rusia, adica protectoratul rusesc. In afara de aceasta, opiniunea publica romana nu ar accepta un pact de orice natura cu Uniunea Sovietica fara o recunoastere de jure a alipirii Basarabiei. Caci cine ar putea concepe o alianta sau o prietenie cu un stat care nici macar nu-ti recunoaste granitele" . Litvinov i-a explicat lui Titulescu, fara echivoc, faptul ca atata vreme cat U.R.S.S. nu ridica pretentii asupra Basarabiei, era in interesul Romaniei sa nu agite spiritele. "Daca acum in Romania se vor declansa noi discutii despre aceasta, atunci nici noi nu vom putea tacea." Este evidenta modificarea tonului Moscovei, care incepea, voalat, sa ameninte.

Prin urmare, realitatea istorica ne obliga sa constatam faptul ca s-a facut o mare greseala prin demiterea lui Titulescu tocmai in momentul cel mai nepotrivit pentru Romania. La aceasta se adauga lipsa de competenta a noului guvern in materie de politica externa sau mai corect spus necunoasterea acelor fineturi jurdice in abordarea unor chestiuni litigioase in plan international. In acest context, putem admite faptul ca Victor Antonescu, atunci cand a cerut lui Litvinov recunoasterea de jure a unirii Basarabiei, nu cunostea despre existenta actului din 21 iulie 1936 de la Montreux, prin care Nistrul era recunoscut indirect ca frontiera intre Romania si URSS. Insa, ceea ce este greu de inteles este faptul ca, prin cererea facuta de guvernul roman Uniunii Sovieitce in privinta Basarabiei, Bucurestiul a facut proba necunoasterii continutului Conventiei de neagresiune din 1933 si, cu atat mai mult, a instructiunilor date de Ion Bratianu in 1924, acelea care erau scrise si depuse la Ministerul Afacerilor Externe[21].

Analizand evolutiile de pe scena politica internationala, este util sa incercam sa vedem cum se plaseaza demiterea lui Titulescu in cadrul circumstantelor internationale ale timpului. Dupa momentul in care Germania a intrat in contradictie directa cu prevederile Tratatului de la Versailles, ideea securitatii colective nu mai era valabila. In urma destramarii constructiei internationale bazate pe principiile stabilite la Versailles, in Europa s-au creat doua tabere. Pe de o parte erau Franta, Uniunea Sovietica si Marea Britanie, pe de alta parte Germania, Italia si Ungaria cu Bulgaria in devenire. Polonia si Iugoslavia incercau sa se mentina la distanta de cele doua blocuri. Romania a reusit o perioada indelungata sa ramana neimplicata, datorita politicii fidele fata principiul securitatii colective, care s-a dovedit in cele din urma falimentar atat datorita afirmarii statelor fasciste si revizioniste, cat si a politicii de concesii promovata de Marile Puteri[22].

In noua conjuctura internationala creata pe arena politica europeana, cercurile de la Bucuresti se vedeau nevoite sa modifice tactica care urma sa fie promovata in vederea pastrarii independentei si integritatii teritoriale a Romaniei. Din acest punct de vedere, unii politicieni de la Bucuresti au considerat politica lui Titulescu perimata. Apropierea excesiva a Romaniei de Uniunea Sovietica nemultumise Germania. In schimb, in acelasi timp, unii guvernanti romani considerau ca apropierea de Germania si Italia nu v-a schimba substantial relatiile sale cu aliatii occidentali si cu vecinul de la rasarit. Conform acestor puncte de vedere, Romania trebuia sa aduca relatiile sale cu Germania cel putin la nivelul la care se aflau relatiile polono-germane si sa mentina relatiile sale cu URSS la nivelul la care se aflau la acel moment[23].

Este greu de evaluat care ar fi fost efectul acestui plan daca nu ar fi avut loc remanierea de guvern din august 1936. Cert este insa, faptul ca, dupa inlaturarea lui Titulescu, Uniunea Sovietica a devenit mai suspicioasa si mai atenta in relatiile sale cu Romania, intrucat remanierea guvernamentala, produsa chiar in aceasta perioada, a fost interpretata de autoritatile sovietice ca fiind inceputul schimbarii treptate a cursului de politica externa romaneasca. Temerile vecinului de la rasarit pot fi privite si ca niste pretexte care sa motiveze schimbarea ulterioara de abordare a Moscovei fata de Bucuresti, intrucat, chiar daca actiunile concrete aveau un alt caracter decat cele operate in primii doi ani dupa restabilirea relatiilor sovieto-romane, politica externa romaneasca fata de URSS a ramas o buna perioada de timp aceeasi . In cele din urma, diplomatia sovietica constata faptul ca, la momentul dat, Romania nu dorea reinceperea tratativelor si nici angajarea sa intr-un tratat cu Moscova.

Totodata, in viziunea guvernului sovietic, semnarea de catre guvernul de la Bucuresti a acordului economic cu Germania, in septembrie 1936, facilita acesteia din urma obtinerea unei influente politice in Romania. De asemenea, orice act sau incercare de apropiere a Bucurestiului de oricare din tarile care nu erau agreate de Moscova erau percepute de aceasta ca o deteriorare a relatiilor sovieto-romane. Astfel, in viziunea liderilor sovietici, un impediment in succesiunea relatiilor sovieto-romane stabilitite in timpul lui Titulescu il constituia imbunatatirea relatiilor romano-polone dincolo de limitele curtoaziei diplomatice. De asemenea, o alta tendinta a politicii externe promovate de Bucuresti, care a lipsit in demersurile si proiectele diplomatice ale lui Titulescu si care acum deranja pe sovietici, a fost apropierea tot mai stransa a Romaniei de Italia.

M. Litvinov se arata ingrijorat de imbunatatirea relatiilor polone-romane. Kremlinul considera ca alianta romano-polona era indreptata exclusiv impotriva Uniunii Sovietice cu atat mai mult cu cat a fost incheiata intr-un moment in care intre Romania si Uniunea Sovietica nu existau nici un fel de relatii. Cercurile politice de la Moscova au sperat ca, dupa semnarea Conventiilor de la Londra, stabilirea raporturilor diplomatice normale si apropierea sovieto-romana sa eclipseze alianta romano- poloneza. Insa evenimentele de la sfarsitul anului 1936 au demonstrat contrariul, de aceea sovieticii nu au pierdut ocazia sa-si arate reactia negativa fata de vizitele romanesti la Varsovia[25].

Moscova a manifestat o iritare vadita fata de apropierea romano-polona si, in special, fata de vizita lui Antonescu din 26 noiembrie 1936 la Varsovia. M. Ostrovki i-a declarat lui A. Calinescu faptul ca ministrul roman de externe a comis o actiune antisovietica, semnand la Varsovia un acord care restabileste vechea linie politica a celor doua tari impotriva Uniunii Sovietice[26]. In viziunea lui Ostrovski, din declaratia lui V. Antonescu facuta la Varsovia potrivit careia Romania, ca si Polonia, nu doreste sa se angajeze nici intr-un bloc sovietic, nici intr-unul antisovietic, se constata o deviere in pozitia Romaniei de la conceptia securitatii colective la linia neutralitatii. Ministrul roman de externe a tinut sa precizeze faptul ca "nu exista nici o tara in lume care, in acest moment, sa isi poata permite luxul unei politici externe clare" .

In aceste imprejurari istorice, in luna mai 1937, guvernul francez a intervenit pe langa Moscova in apararea cauzei Romaniei. Ambasadorul francez in capitala sovietica, Coulondre, nota in adresarea sa catre Litvinov faptul ca, daca Romania marcheaza o oarecare fluctuatie in politica sa, acesta este momentul cel mai potrivit pentru a i se intinde o mana prieteneasca si pentru a se intari legaturile care unesc cele doua tari, sporind astfel garantiile de pace. La randul sau, Litvinov nu a negat intrutotul interesul pe care-l reprezenta incheierea unui acord de asistenta mutuala intre Uniunea Sovietica si Romania, dar a cautat sa accentueze rezervele sale fata de politica noului colaborator      roman, V. Antonescu .

Nu exista certitudini privind adevaratele motive ale schimbarii atat de categorice a diplomatiei sovietice, in sensul exprimarii insistente a dorintei de a trata cu partea romaneasca pe marginea tratatului de asistenta mutuala, insa se pare ca "nepotrivirea" figurii lui Antonescu pentru asemenea tratative nu putea fi decat un pretext pentru evitarea unor obligatii in plus in fata Bucurestiului. In iunie 1937, Litvinov afirma faptul ca sovieticii trebuie sa se apere contra actelor pe care Titulescu i-a facut sa le semneze[29].

Chiar daca s-ar admite faptul ca aceasta schimbare brusca a "dispozitiei" diplomatiei sovietice in ceea ce priveste relatiile sovieto-romane se datoreaza intr-o oarecare masura cursului de politica externa a lui Antonescu putin diferit de cel titulescian, n-ar trebui sa se excluda nici faptul ca sovieticii intrezarisera posibilitatea imbunatatirii relatiilor germano-sovietice in vederea realizarii politicii revizioniste a Moscovei. In aceasta privinta, sunt semnificative cuvintele lui Litvinov, care declara fostului ministru de externe roman, Titulescu: "noi voim ca potentialul pe care-l reprezinta Basarabia sa devina rus si nu german si de aceea vom incerca sa reluam Basarabia prin toate mijloacele juridice si militare care ne sunt posibile" .

Intr-un articol publicat la data de 13 iulie 1937 in oficiosul "Journal de Moscou" se afirma faptul ca "pactele nescrise cu domnul Beck fac foarte dificila mentinerea amanarii problemei Basarabiei"[31]. In acelasi timp, in pavilionul sovietic al expozitiei de la Paris, figurau doua harti mari ale Rusiei in care Basarabia era reprezentata intr-o maniera echivoca, ca un teritoriu care pe care nu il puteai identifica ca facand parte nici din Romania, nici din Uniunea Sovietica .

In acelasi context, Krestinski arata la data de 13 octombrie faptul ca asigurarile Romaniei privind loialitatea Bucurestiului fata de Moscova si intentiile de a pastra acelasi curs de politica externa predictat de Titulescu erau sterile, deoarece sovieticii au argumente veridice cu privire la schimbarea opticii in politica externa romaneasca. Totodata, trebuie recunoscut si faptul ca Romania intr-adevar avea de gand sa franeze relatiile sale cu Uniunea Sovietica. In acest sens Carol al II-lea declara la data de 6 decembrie 1936 faptul ca "vom inceta sa ne imbratisam cu sovieticii, dar vom continua sa dam mana cu ei"[33].

Pe acest fond, au devenit tot mai insistente eforturile Germaniei si Italiei de a-si spori si consolida influenta in Europa Centrala si de Sud-Est. La data de 4 decembrie 1936, H. Gring declara ambasadorului Romaniei la Berlin, N. Petrescu Comnen faptul ca guvernul german era dispus sa garanteze integritatea Romaniei cu conditia ca aceasta "sa nu se lege prin vreun tratat de alianta sau de tranzit de trupe cu Uniunea Sovietica, sa nu contracteze noi angajamente indreptate impotriva Germaniei sau sa nu ia parte la vreo combinatie impotriva ei"[34]. Astfel, catre sfarsitul anului 1936, situatia internationala a Romaniei avea sa devina din ce in ce mai dificila. La acel moment, prin acordurile economice semnate cu Germania, Romania a fost nevoita sa se indeparteze de politica orientala promovata anterior de Titulescu, fapt de care erau nemultumite oficialitatile de la Kremlin. M. Litvinov i-a declarat lui Ciuntu, ministrul roman la Moscova, ca "ultimii doi ani am fost linistiti. Eram gata sa dam Romaniei garantii suplimentare ca nu trecem Nistrul. Acum situatia s-a schimbat. Nemtii sunt aproape de instalarea in Bucuresti. In aceste conditii, credem periculoase pentru noi aceste actiuni" . Evident este faptul ca oricare ar fi fost directia politicii externe aleasa de Bucuresti, Moscova era preocupata de asigurarea securitatii frontierelor sale. De aceea, in telegrama din 22 februarie 1937, Litvinov sublinia faptul ca Moscova doreste mentinerea independentei Romaniei fata de pretentiile germane, loialitate fata de Franta si Mica Intelegere, relatii de prietenie cu Uniunea Sovietica si fidelitate fata de principiile Societatii Natiunilor.

Daca politica externa a Romaniei era una pacifista, constructiva si conservatoare, bazata pe respectarea tratatelor care au stabilit configuratia teritoriala din Europa si a principiilor recunoscute in dreptul international public, precum si pe sistemul de aliante din care facea parte, aceasta nu insemna ca Bucurestiul avea motive temeinice sa se iluzioneze in ceea ce priveste posibilitatile Societatii Natiunilor de a asigura si mentine pacea, inlaturand conflictele armate intre natiuni. Aceasta nu a avut niciodata posibilitati ca sa exercite cu o reala autoritate misiunea sa pacificatoare. Referindu-se la viabilitatea Societatii Natiunilor in contextul international dictat de fortele revizioniste, deputatul Romulus Seisanu tinea sa mentioneze faptul ca "din experientele ce s-au facut pana acum, reiese destul de clar ca acest Asezamant a pierdut mult din autoritatea si din puterea sa"[36].

De aceea, asa cum s-a mai mentionat, Antonescu in repetate randuri a insistat asupra recunoasterii de jure a Unirii Basarabiei cu Romania, in tentativele de reluare a negocierilor de semnare a unui pact de asistenta mutuala intre cele doua tari. M. Litvinov insa a replicat prin faptul ca, pentru un acord cu Uniunea Sovietica, trebuie evitate discutiile asupra Basarabiei. Basarabia, a continuat el, este ocupata de Romania si atata timp cat Moscova nu avanseaza pretentii, este in interesul Romaniei sa evite aceste discutii[37].

La data de 13 iunie 1937, Litvinov l-a anuntat pe M. Ostrovski despre reluarea negocierilor si continutul acestora. Litvinov cunostea faptul ca propunerile Romaniei privind pactul sovieto-roman vor avea ca model tratatul italo-iugoslav care prevede obligatia partilor de a respecta granitele generale. De aceea, ministrul de externe sovietic preciza faptul ca, in linii mari, Moscova ar fi disponibila sa accepte unele prevederi din acest tratat, exceptand pe acelea care impuneau recunoasterea formala a teritoriilor. Prin urmare, orice formulare a delegatiei romane care ar fi continut recunoasterea formala a Basarabiei era pentru sovietici apriori inacceptabila[38]. "Nu vom recunoaste formal Basarabia, afirma Litvinov, luand in consideratie instabilitatea politicii externe romanesti". In incheiere, acesta folosea santajul diplomatic, declarand faptul ca Romania ar trebui sa tina cont de situatia Basarabiei inainte de a se hotari la o solidaritate deschisa, de exemplu, cu Polonia, in probleme de politica europeana .

Situatia internationala a Romaniei s-a agravat si mai mult spre sfarsitul anului 1937. Datorita schimbarii conducerii de la Bucuresti, prin venirea la putere in luna decembrie a guvernarii Goga-Cuza, s-a creat o mare neliniste in cercurile politice si diplomatice europene, cu privire la evolutia politicii externe romanesti. Pentru a atenua reactia de ostilitate provocata la Paris si Moscova de venirea unui guvern de extrema dreapta la guvernarea Romaniei, O. Goga a incercat sa-l readuca pe Titulescu in functia de ministru de externe[40]. Regele Romaniei insa a refuzat sa dea curs propunerii, invocand faptul ca procedand in acel mod, ar putea fi provocata o reactie dura a Germaniei, cunoscuta fiind linia politica de pana atunci a lui Titulescu.

In anul 1938 si inceputul anului 1939, Uniunea Sovietica a urmat fata de Romania o politica ce s-a caracterizat prin racirea raporturilor bilaterale. Tonul presei sovietice la adresa Romaniei a devenit violent, aceasta din urma fiind numita injust un "apendice" al puterilor Axei. Ministrul Afacerilor Externe din acea perioada, N. Petrescu Commen, in cadrul uneia dintre intrevederile avute cu Litinov, declara faptul ca: "nevoind sa transformam din nou tara noastra in teatrul unui razboi, noi nu avem nicidecum intentia de a ne inrola intr-una din cele doua tabere ideologice, care divizeaza astazi Europa. In consecinta, Romania nu se asocia la nici o actiune antisovietica, asa cum nu se asocia la nici o actiune sovietica contra statelor totalitare"[41]. Ca si in perioada precedenta, Bucurestiul si-a orientat in continuare politica cu privire la relatiile sale cu Moscova pe principiul intretinerii unor raporturi de buna vecinatate si de respectare a normelor dreptului international.

La data de 5 ianuarie 1938 a avut loc o intrevedere a lui Ostrovski, ministrul rus la Bucuresti, cu primul-ministru roman Goga. Diplomatul rus a dorit sa afle pozitia oficiala a noului guvern fata de perspectiva relatiilor sovieto-romane. Facand o prezentare generala a cursului de politica externa a Romaniei, Goga a confirmat mentinerea ei pe aceleasi coordonate: fidelitate fata de Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica, colaborare in continuare cu Societatea Natiunilor si mentinerea sistemului traditional de aliante al Romaniei[42]. Evident ca acestea erau niste expuneri foarte vagi pentru a satisface curiozitatea sovieticilor. De aceea, Ostrovski a declarat ca la Moscova persista o imagine defavorabila fata de actualul cabinet datorita antecedentelor partidului de guvernamant, facand referire si la declaratiile anteriore lansate de O. Goga privind necesitatea abtinerii colaborarii cu Uniunea Sovietica. La aceste afirmatii, prim-ministrul a replicat ca actualul guvern de la Bucuresti isi doreste cu URSS relatii de buna vecinatate, declarand ca nu exista nicio legatura intre regimul intern al tarii si politica externa bazata pe coordonate constante si situatia geopolitica a tarii .

Dupa caderea guvernului Goga-Cuza, care a avut loc la data de 10 februarie 1938, odata cu instaurarea dictaturii carliste, puterea de la Bucuresti voia sa dea semnale clare ca nu isi doreste o racire a relatiilor cu Germania, ba chiar dimpotriva. Gheorghe Tatarescu sublinia, la data de 16 februarie 1938: "Comunitatea de interese economice si simtaminte de buna prietenie vor continua sa dea raporturilor noastre cu Germania o dezvoltare tot mai satisfacatoare". Evenimentele vietii politice internationale din timpul acestei guvernari s-au rasfrant intr-un mod nefericit asupra modului in care a fost realizata intreaga politica externa romaneasca de pana la intrarea Romaniei in cel de-al doilea razboi mondial.

In pofida unor ostilitati crescande, evidente in atitudinea Uniunii Sovietice, conducatorii politicii externe romanesti au cautat sa menajeze guvernul de la Moscova cu o singura rezerva, aceea ca s-au straduit sa evite asumarea unor obligatii de asistenta mutuala care ar fi putut legitima ocuparea sovietica in caz de razboi european[44]. Aceasta "pozitie diplomatica" luata de Bucuresti se datoreaza desigur, inainte de toate, atitudinii din ce in ce mai echivoce manfestata de sovietici in problema Basarabiei. Chestiunea din jurul Basarabiei a revenit in actualitate nu numai in mediile politice, dar si pe primele pagini ale presei, mai ales ale celei sovietice.

Anschluss-ul din 13 martie 1938 - actul de forta al Germaniei, prin care erau incalcate prevederile Tratatului de la Saint-Germain si prin care Germania nazista facea prima agresiune si expansiune teritoriala - avea sa schimbe intr-o mare masura nu numai configuratia politica a Europei, dar si raportul de forte din Europa, cu implicatii importante pentru situatia Romaniei si pentru relatiile romano-germane. Trebuie precizat faptul ca ocuparea Austriei de catre trupele germane atragea dupa sine o crestere considerabila si periculoasa pentru tarile      sud-estului european a factorului de putere german si, tocmai de aceea, masurile decise la Bucuresti imediat dupa Anschluss si intreaga activitate a diplomatiei romanesti, incepand din luna martie 1938, deschideau o noua etapa in relatiile romano-germane.

Problema Basarabiei a fost reluata cu o intensitate crescuta cu ocazia tratativelor de asistenta a Cehoslovaciei din partea aliatilor. Perspectiva atacarii Cehoslovaciei punea in fata sovieticilor problema acordarii unui ajutor acesteia. Acordarea asistentei sovietice era dificila, din considerentele traversarii trupelor sovietice prin teritoriile tarilor terte. Cu asemenea conditii nu erau de acord nici Romania si nici Polonia. Din discutia ministrului de externe cehoslovac R. Krofta cu ministrul sovietic la Praga S. Aleksandrovski, avuta la data de 21 martie 1938, s-a desprins faptul ca romanii nu se opun ideii de a ajuta Cehoslovacia, insa din cauza situatiei internationale ei nu doreau sa irite pe germani si de aceea evitau o intelegere directa cu Uniunea Sovietica[45].

In contextul intentiilor manifestate pentru unele revizuiri de frontiere in Europa, exista, evident, o vizibila preocupare pentru conservarea granitelor romanesti. De aceea, Carol al II-lea declara faptul ca "Anschluss-ul trebuia sa aiba loc" si ca el saluta acest act. Exista totusi o temere asupra faptului ca metodele si momentul Anschluss-ului vor duce la complicatii cu Anglia si Franta. In legatura cu politica externa a Romaniei in lunile care au urmat crizei regiunii sudete, privind retrospectiv politica guvernului roman din vara anului 1938, trebuie evidentiat faptul ca sub presiunea pozitiei adoptate de Polonia si de teama ca Romania ar putea deveni teatru de razboi intre Germania si Rusia, guvernul roman s-a opus sugestiilor Frantei care insista in problema trecerii trupelor sovietice prin Romania. Pentru Regele Carol, factorul hotarator in politica europeana in timpul crizei si intr-un eventual conflict era Marea Britanie, a carei pozitie era in mare masura determinanta pentru Romania. Fata de Germania, politica romaneasca a fost deosebit de precauta si rezervata incercand, ce-i drept, sa preintampine "o prea mare extindere a puterii Germaniei in sud-estul Europei"[46].

Pentru a clarifica intentiile Romaniei in eventualitatea unei agresiuni asupra Cehoslovaciei, in aprilie 1938, la Bucuresti a avut loc o intrevedere a diplomatului sovietic S. Aleksandrovski cu ministru roman de externe N. Petrescu - Comnen. Cel din urma expunea punctul de vedere potrivit caruia, in conditiile de la acea vreme, Romania, ca stat mic, nu-si putea permite decat o politica de expectativa, care era justificata de semnarea tratatului anglo-italian, urmat de cel italiano-francez[47]. In raporul prezentat Kremlinului, Aleksandrovici confirma faptul ca in Romania persista, inainte de orice, o frica de Germania si, din aceste considerente, nu se doreste cel putin pentru acel moment, un acord de trecere a trupelor sovietice prin Romania .

Ajutorul sovietic, in cazul unui atac asupra Cehoslovaciei, era impracticabil deoarece si Polonia refuza categoric trecerea armatelor sovietice pe teritoriul sau. Ambasadorul francez la Moscova, R. Coulondre, declara ca acest lucru va continua sa fie valabil pentru Romania atata timp cat problema Basarabiei nu va fi reglementata[49]. In acest context, francezii, care urmau sa fie primii care sa intervina in cazul unei agresiuni asupra Cehoslovaciei, au insistat sa afle daca sovieticii nu ar fi dispusi sa acorde recunoasterea Unirii Basarabiei in schimbul dreptului de-a traversa trupele prin Romania. Moscova a raspuns favorabil acestei propuneri, dand semnale ca ar fi de acord cu ridicarea "ipotecii" asupra Basarabiei, dar numai in eventualitatea semnarii acordului cu Bucurestiul privind tranzitarea teritoriului Romaniei de catre armatele sovietice. In acelasi timp, din surse neoficiale, Bucurestiul avea sa afle faptul ca guvernul sovietic era decis, daca "circumstantele o cereau", sa-si treaca armatele prin Romania cu sau fara acordul acesteia .

Asadar Romania, din cauza situatiei politice create pe arena europeana, nu se putea angaja sa permita armatei rosii trecerea pe teritoriul sau, deoarece exista pericolul sa se transforme in teatru de razboi intre Germania si Uniunea Sovietica. Insa, este de remarcat faptul ca unul din motivele care determinau guvernul roman sa fie precaut fata de propunerile unora dintre aliati, cum ar fi Franta, care a insistat mult asupra problemei trecerii trupelor sovietice prin Romania, era teama ca intrarea armatei rosii in Romania ar fi putut duce la pierderea Basarabiei[51]. In iunie 1938, comisarul sovietic pentru afacerile straine a facut cunoscut Legatiei Romaniei de la Moscova ca el nu va accepta notele romanesti in care, vorbindu-se de Basarabia, s-ar intrebuinta expresia "teritoriu romanesc". De asemenea, acelasi comisar sovietic afirma ca nu va accepta expresia "malul romanesc al Nistrului", nici pe aceea de "frontiera" .

Cu toate acestea, diplomatia romana a intreprins totusi unele masuri menite sa amelioreze situatia internationala dificila in care se afla Cehoslovacia, in urma amenintarilor militare din partea Germaniei naziste. Pe masura agravarii situatiei, Bucurestiul avea sa isi dea acordul tacit la survolul spatiului sau aerian de catre aviatia sovietica[53]. Astfel, cu riscul de a provoca nemultumirea nazistilor, cercurile conducatoare de la Bucuresti au autorizat trecerea prin Romania a avioanelor achizitionate de Cehoslovacia din Uniunea Sovietica .

La data de 1 septembrie 1938, Carol al II-lea se gandea la legaturi cat mai stranse cu mai marii sai aliati, confirmand una dintre liniile de forta a politicii externe romanesti de la acea data: "fidelitate absoluta aliatilor nostri, sa nu ne lasam angajati niciodata intr-un conflict cu Germania, iar fata de URSS nici o legatura stransa care sa faca pe germani sa creada ca facem un act ostil. () Cheia situatiei tot Anglia este". Dupa Acordul de la Mnchen din 29-30 septembrie 1938, situatia s-a schimbat radical, in sensul ca regele s-a decis sa actioneze energic pentru o apropiere politica de Germania. In acest context, se lua in calcul si posibila disparitie a Micii Intelegeri, care putea conduce la slabirea capacitatii Romaniei de a face fata pretentiilor revizioniste maghiare. De aceea, "se impunea gasirea unor noi solutii care puteau fi folosite pentru mentinerea integritatii teritoriale, a independentei si suveranitatii tarii"[55].

In toamna anului 1938, situatia internationala din Europa devenea din ce in ce mai fierbinte. Incetul cu incetul discutiile avansau in jurul atitudinii tarilor mijlocii si mici din centrul si sud-estul Europei fata de principalii protagonisti ai schimbarilor care urmau sa se impuna in curand in ordinea politica europeana. Pe acest fundal, in Romania devenea tot mai incerta atitudinea guvernantilor fata de politica sa "credula" in vechii sai aliati. Aceasta stare devine mai evidenta mai ales dupa acordul de la Mnchen. In acea perioada, pentru Bucuresti problema se punea de maniera satisfacerii directe a intereselor sale nationale, reiesite din aceleasi principii consacrate ale politicii externe interbelice, insa abordate intr-o noua maniera de realizare, in care se acorda prioritate interesului national si nu loialitatii fata de aliatii.

Esecul convorbirilor pe care suveranul le-a purtat intre 15 si 20 noiembrie la Londra si Paris l-a determinat pe conducatorul statului roman sa-si depaseasca rezervele, sa treaca peste prejudecati si sa se intalneasca cu Hitler, la data de 24 noiembrie 1938, la Berghof, pentru a-i prezenta obiectivele Romaniei: relatii comerciale bune cu Europa centrala, in primul rand cu Germania; un drum de legatura sigur spre Europa centrala; cunoasterea pozitiei Germaniei in problema pretentiilor revizioniste ungare fata de Romania, precum si in problema Ucrainei subcarpatice. Raspunsurile primite de la Fhrer au fost linistitoare. Intre 25 si 26 noiembrie 1938, Carol s-a intilnit la Leipzig cu Hermann Gering, debutand astfel convorbirile cu privire la incheierea unui tratat economic romano-german.

Ca urmare, Fabricius transmitea la Berlin ca Regele Carol al II-lea a constientizat faptul ca asistenta Frantei devine tot mai slaba, iar bunele relatii cu Germania puteau apara Romania de tendintele revansarde ungare[56]. Insa, pentru o apropiere mai strinsa de Germania, Bucurestiul insista asupra asistentei Berlinului in asigurarea securitatii frontierei de est a Romaniei impotriva Uniunii Sovietice. Despre astfel de garantii, arata Fabricius, nu putea fi vorba, deoarece asistenta germana la Nistru ar fi fost privita ca un act neloial de catre Ungaria si Bulgaria . Cu toate acestea, Bucurestiul a luat o atitudine reticenta fata de tot ce provenea de la sovietici, fiindca era dominat de atitudinea intransigenta a Germaniei in aceasta chestiune. Referitor la aceasta Grigore Gafencu afirma ca Hitler ii declarase faptul ca, daca Romania va intra intr-un pact cu Uniunea Sovietica, aceasta va fi sfarsitul relatiilor de prietenie dintre Germania si Romania.

Bunele raporturi dintre cele doua state aveau sa fie foarte curand grav afectate, prin asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, in noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Aceasta masura sangeroasa si pripita a produs stupefactie la Berlin, iar tensiunea dintre cele doua tari, in loc sa scada, a crescut simtitor. In aceste circumstante, Romania avea sa revina la vechiul obiectiv al politicii ei externe: "de a interesa puterile occidentale si, in primul rand, Marea Britanie, in sud-estul european si de a realiza legaturi cat mai stranse intre acestea si Romania. Evenimentele din martie 1939 au oferit prilejul pentru o inaintare spectaculoasa in aceasta directie"[58].

Oficialii sovietici si mai cu seama presa sovietica se aratau foarte preocupati de subiectul evolutiei relatiilor dintre Romania si Germania. Ziarul Pravda publica, la 14 ianuarie 1939, articolul "Situatia interna a Romaniei". Continutul acestui articol era dedicat deprecierii politice interne si externe a regelui Romaniei Carol al II-lea, nefavorabile cursului politic sovietic. Acest ziar invinuia, neargumentat si tendentios, pe regele Carol al II-lea de faptul ca ar fi facut eforturi pentru largirea bazelor fascismului in Romania[59]. In acelasi timp, Litvinov adresa replici diplomatilor statelor Intelegerii Balcanice potrivit carora acestea erau invinuite ca au intrat in sfera de influenta politica a Axei Berlin-Roma .

In aceasta conjunctura, la data de 8 februarie 1939 a avut loc o intalnire intre Litvinov si N. Dianu. Dianu i-a cerut lui Litvinov sa faca un gest din care sa rezulte, pentru toata lumea, faptul ca Uniunea Sovietica nu ar avea nici o pretentie revizionista fata de Romania. Replica lui Litvinov a fost urmatoarea: "Ce vom face noi daca, dupa satisfacerea cererii dumneavoastra, Romania ar adera la Pactul anticomintern"[61]. Ca urmare a atitudinii adoptate de URSS, atat Parisul, cat si Londra au luat hotararea privind asigurarea frontierelor Romaniei . Reactia Moscovei a fost una de mirare fata de faptul ca o asemenea doleanta provenea din partea tertilor si nu din initiativa Romaniei, exprimandu-si, totodata, dorinta ca o asemenea cerinta sa fie adresata nemijlocit de Bucuresti. Romania a refuzat sa ceara nemijlocit asemenea conditii, chiar daca initiativa apartinea Frantei si Angliei. Insusi pactul in sine, precum si participarea Bucurestiului, erau suficiente pentru a provoca nemultumirea Germaniei.

Totodata, relatiile propriu-zise dintre Berlin si Moscova constituiau un alt element care preocupa Bucurestiul tot atat de mult ca si pastrarea unei "distante intacte" in relatiile sale cu cele doua puteri, Germania si Uniunea Sovietica, de care depindeau intr-un fel sau altul frontierele Romaniei. In acest sens, Dianu comunica, la 14 aprilie 1939, din surse turcesti, faptul ca nu trebuie exclusa posibilitatea unei apropieri germano-sovietice[63]. Banuielile Bucurestiului s-au materializat intr-o oarecare masura atunci cand la Moscova Litvinov a fost inlocuit la conducerea Comisariatului Afacerilor Straine cu V. Molotov. Acesta din urma anunta ca Moscova avea de gand sa se inteleaga cu Germania. O "schimbare" de politica externa a Uniuni Sovietice reiesea si din discursul lui Stalin rostit la data de 10 martie 1939.

Intr-un raport al cancelarului Germaniei se afirma faptul ca, daca Uniunea Sovietica doreste sa-si modifice raporturile cu Germania, aceasta se va produce odata cu inlaturarea lui Litvinov de la externe. Ceva mai tarziu, dupa demiterea lui Litvinov, partea germana intreba pe diplomatul sovietic la Berlin daca aceasta demitere ar insemna si o schimbare in politica externa a Uniunii Sovietice. Raspunsul lui Astahanov, ministru sovietic la Berlin, a fost ca aceasta depinde de alte state si, mai ales, de Germania[64].

La data de 15 martie 1939, s-a produs dezmembrarea Cehoslovaciei si disparitia vremelnica a acestui stat de pe harta Europei. Romania a facut demersuri pentru incheierea unui tratat economic cu Germania (Tratatul "Wolthat", dupa numele inaltului responsabil german care s-a ocupat de negocierea conditiilor), semnarea acestuia avand loc la Bucuresti, la data de 23 martie 1939. "Semnarea Tratatului "Wolthat" a insemnat pentru economia romaneasca un adevarat succes. Aceasta colaborare rezolva problema excedentului de produse agricole. Totodata, colaborarea cu pretentioasa economie germana obliga la acumularea de cunostinte tehnice si de utilaj de inalta calitate. Prin investitiile facute in infrastructura si institutiile publice, Romania realiza un import de capital necesar, pe care cu resurse proprii nu l-ar fi obtinut"[65].

In paralel, Bucurestiul a incercat sa obtina garantii franco-britanice solide. De altfel, preponderenta in guvern a cercurilor francofile si anglofile a determinat incheierea unor acorduri economice similare celui cu Reich-ul, atat cu Franta (31 martie 1939), cat si cu Anglia (11 mai 1939). In consecinta, situatia internationala a Romaniei s-a agravat si mai mult. Bucurestiul a continuat sa se mentina pe coordonatele anterioare ale politicii sale externe. Franta si Marea Britanie au declarat ca vor garanta securitatea Romaniei numai in cazul unei agresiuni din partea Germaniei nu si din partea altei puteri, avandu-se aici in vedere in special Uniunea Sovietica[66]. Neville Chamberlain declara in Camera Comunelor ca "in cazul unei actiuni care ar fi luata si care ar ameninta precis independenta Greciei si a Romaniei si care ar fi considerate de catre guvernul grec si roman respectiv ca vital sa reziste cu fortele lor nationale, guvernul Majestatii Sale se simte legat de a da imediat guvernelor grec si roman, dupa cum va fi cazul, tot sprijinul pe care-l are in puterile sale" . Aceasta declaratie era comunicata guvernelor si puterilor interesate, in special Turciei, cunoscand interesul acesteia fata de aceasta parte a Europei.

Edouard Daladier declara presei faptul ca "guvernul francez a dat Romaniei si Greciei asigurarea speciala ca, in cazul in care ar fi intreprinsa vreo actiune impotriva lor, actiune care ar ameninta clar independenta Romaniei sau Greciei si impotriva careia guvernul roman sau guvernul grec ar socoti ca este in interesul sau vital sa reziste cu fortele sale nationale, guvernul francez s-ar socoti angajat sa-i dea imediat intreaga asistenta ce-i sta in putinta"[68]. Guvernul englez a adoptat aceeasi atitudine. Acordand garantii Romaniei, la data de 13 aprilie 1939, guvernele britanic si francez s-au straduit sa incadreze acest angajament intr-un vast sistem de asistenta mutuala.

Intre timp, la Moscova s-au desfasurat tratative intre delegatiile militare ale Uniunii Sovietice, Frantei si Marii Britanii pentru asigurarea unui mecanism de asistenta. In fata intentiilor guvernelor de la Londra si Paris de a asocia si Uniunea Sovietica la garantia lor, intrebat fiind asupra opiniei sale, Bucurestiul a raspuns ca dat fiind faptul ca negocierile cu URSS se desfasoara independent de asigurarea oferita Romaniei, Anglia si Franta sunt singurele in masura sa aprecieze veritabila valoare a acestor negocieri, de aceea guvernul roman "nu poate lua responsabilitatea de a face oarecare sugestii"[69]. Romania nu voia sa puna un obstacol bunului mers al negocierilor anglo-franco-sovietice de la Moscova . Pe fondul acestor negocieri, diplomatia Reich-ului dadea de inteles ca Berlinul nu ar avea nimic impotriva unei garantii franco-britanice acordate Romaniei, dar acest lucru s-ar putea schimba daca garantia ar fi legata de una sovietica. In acelasi context, Germania propunea guvernului roman sa ii asigure inviolabilitatea hotarelor de est ale Romaniei si sa reinarmeze complet, cu cele mai moderne arme, fortele militare romane . Singurul lucru care i se cerea Romaniei in schimb era ca aceasta sa asigure ca se va opune oricaror incercari ale trupelor sovietice de a trece pe teritoriul romanesc . Desigur ca guvernul roman a refuzat o asemenea oferta din aceleasi considerente din care refuza si implicarea intr-un sistem de asistenta directa cu Uniunea Sovietica, rezultate ale unei politici antente, de expectativa.

In scurt timp, tratativele dintre Franta, Marea Britanie si Uniunea Sovietica au esuat, conditii in care Moscova isi facea loc pentru o noua formula de securizare a frontierelor sale apusene. La data de 14 august 1939, ministrul de externe al Germaniei i-a propus lui I. Stalin sa incheie o intelegere intre Berlin si Moscova pentru a "reglementa" problemele teritoriale care existau in Europa de est de la Marea Baltica pana la Marea Neagra. Era vorba de Polonia, Statele Baltice si Basarabia. La data de 15 august 1939, Stalin a calificat aceasta propunere de reimpartire a sferelor de influenta asupra teritoriilor statelor de la Marea Baltica pana la Marea Neagra ca fiind "extrem de insemnata"[73].

Un pas important in directia apropierii dintre cele doua parti l-a constituit semnarea la data de 19 august 1939, la Berlin, a Conventiei de credit si comert dintre Germania si Uniunea Sovietica. Conform acestui document, Germania oferea URSS un credit in valoare de 200 milioane de marci germane cu o dobanda de 5% anual, iar URSS se obliga sa exporte in Germania marfuri, materii prime in valoare de 120 milioane de marci germane. In paralel, se derula procesul de consultare si pregatire a pactului de neagresiune germano-sovietic. La data de 20 august 1939, Hitler a expediat o telegrama speciala lui Stalin, prin care solicita acestuia ca ministrul sau de externe, Joachim von Ribbentrop, sa intreprinda o vizita la Moscova, prilej cu care sa aiba si mandatul din partea Fhrer-ului pentru a semna pactul de neagresiune si protocolul secret[74]. La data de 21 august, guvernul sovietic raspundea printr-o nota prin care arata disponibilitatea de a-l primi pe Ribbentrop la Moscova la data de 23 august 1939. Presa din ambele state a inceput imediat campania de propaganda cu privire la posibila apropiere dintre Stalin si Hitler .

Prin urmare, o delegatie germana condusa de Ribbentrop a sosit la Moscova la data stabilita. In aceasi zi, la orele 15.30, la Kremlin au inceput tratativele sovieto-germane, care s-au incheiat la ora 4.00 dimineata, in ziua de 24 august 1939, prin semnarea Pactului de neagresiune si a Protocolului aditional secret. Lumea politica a fost uluita la aflarea stirii semnarii unui Tratat de neagresiune intre Germania si Uniunea Sovietica. Pactul sovieto-german, din 23 august 1939, a lovit mai ales in speranta Bucurestiului ca, promovand o politica echidistanta si totodata foarte prudenta fata de Germania si Uniunea Sovietica, va putea fi ferit de pericolele care il amenintau[76]. Despre modul in care a influentat acest pact evolutia ulterioara a situatiei referitoare la statul roman, este relevanta confidenta facuta lui Benito Mussolini de Adolf Hitler la data de 25 august 1939. Fhrer-ul se declara convins de faptul ca "Romania nu se mai afla in postura de a putea lua parte la vreun conflict impotriva Axei" .

In afara acestui document oficial publicat in presa vremii, ministrul german de externe I. Von Ribbentrop si V. Molotov, presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului al URSS si comisar al poporului pentru afaceri externe, au semnat Protocolul aditional secret (despre care s-a aflat abia in 1948), in care cele doua parti delimitau intre ele sferele de interese. Cu ocazia semnarii Tratatului de neagresiune dintre Reich-ul german si Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotentiarii celor doua parti semnatare au discutat in cadrul unor convorbiri secrete problema delimitarii sferelor lor de influenta in Europa Rasaritana. La punctul 3 al acestui document sovieticii si nazistii au stabilit urmatoarele: "In privinta Europei de Sud-Est, partea sovietica subliniaza interesul pe care-l manifesta pentru Basarabia. Partea germana isi declara totalul dezinters politic fata de acest teritoriu" .

Desigur ca maniera reglementarii realitatii internationale si continutul Protocolului aditional secret contraveneau principiilor internationale fundamentale unanim recunoscute, precum si normelor imperative ale dreptului international, intrucat partile semnatare hotarau soarta unor state terte fara participarea sau instiintarea acestora, dar, ceea ce era si mai grav, impotriva acordului lor de vointa. Fiind insa in necunostinta de cauza cu privire la existenta acestui document secret, diplomatia Romaniei, in baza principiilor de drept international, isi propunea sa continue politica sa de buna vecinatate fata de marele vecin de la Rasarit[79].

Pactul Ribbentrop-Molotov a fost ratificat de Sovietul Suprem al URSS la data de 31 august 1939. In cuvantarea sa de la sedinta plenara a Sovietului Suprem, V. Molotov a subliniat faptul ca acest pact "este un moment de cotitura in istoria Europei, ba chiar nu numai a Europei"[80]. In baza acestui pact, comunistii sovietici nu mai puteau fi considerati dusmanii fascistilor germani. V. Molotov a subliniat faptul ca "dusmanii de ieri au devenit buni vecini" . Politica externa stalinista a fost sustinuta in unanimitate de toti deputatii sovietici.

Putem afirma cu certitudine faptul ca tratatul Ribbentrop-Molotov a constituit preludiul celui de-al doilea razboi mondial, izbucnit la data de 1 septembrie 1939 prin atacul Germaniei asupra Poloniei. Declansarea celui de-al doilea razboi mondial, dupa invadarea Poloniei, a ingrijorat Romania, care s-a grabit sa isi declare cat mai repede si mai clar neutralitatea. Situatia externa a tarii era foarte grava, daca tinem seama de faptul ca izbucnirea razboiului mobiliza fortele Germaniei, Frantei si Marii Britanii in vestul Europei, lasandu-i Uniunii Sovietice o marja considerabila de libertate pentru a actiona in rasaritul continentului.

Astfel, din momentul semnarii acestui pact, conducerea sovietica a trecut la o realizare metodica a prevederilor Pactului sovieto-german de neagresiune, privitor la zonele de influenta. Inca de la data de 31 august 1939, in timpul sesiunii extraordinare a Sovietului Suprem al URSS, Molotov amintea in discursul sau faptul ca la hotarele din sud-vestul tarii sale exista o problema teritoriala care urmeaza a fi solutionata in favoarea sovieticilor[82]. In continuare, la data de 17 septembrie 1939, atunci cand Polonia era cuprinsa de dezastrul razboiului, Moscova a inceput operatiuni militare pentru a distruge complet aceasta tara. In aceeasi zi, V. Molotov a expediat Romaniei si altor 24 state o nota in care se sublinia faptul ca Uniunea Sovietica a luat sub protectia sa viata si bogatiile populatiei din Ucraina de Vest si Belorusia de Vest . In acest fel, sovieticii se apropiau pas cu pas de realizarea "dezideratului" lor basarabean.

Aceste schimbari intervenite in politica Marilor Puteri au creat premisele pentru ca regiunea centrala si sud-estica a continentului european sa ramana la dispozitia celor doua puteri totalitare, Germania si URSS. Prinsa in captivitatea politicii revizioniste germano-sovietice, Romania s-a vazut nevoita sa duca tratative "la doua capete". Astfel, politica externa la care a recurs Bucurestiul se baza pe demersurile diplomatiei romane in sensul cautarii unui sprijin, atat la puterile apusene - Anglia si Franta -, cat si la Germania. De fapt, versiunea "politicii romanesti la cele doua capete" sau a celor doua "harti" diplomatice ale Bucurestiului a ignorat factori deloc de neglijat ai politicii europene din deceniul premergator razboiului, cum ar fi tratatele de alianta cu Mica Antanta si Antanta Balcanica, la care Romania a participat si care au asigurat conditiile securitatii colective in zona[84].

Asadar, Pactul Ribbentrop-Molotov a inrautatit situatia geopolitica a Romaniei, care s-a gasit plasata intre cele doua mari puteri, Germania si Uniunea Sovietica, ambele fiindu-i ostile, dar intr-un mod deosebit Uniunea Sovietica. In fata acestei situatii, Consiliul de Coroana a decis, la data de 6 septembrie 1939, proclamarea neutralitatii Romaniei. Perioada neutralitatii declarate a Romaniei (6 septembrie 1939 - 28 mai 1940) a fost, in esenta, favorabila aliatilor      anglo-francezi.

Departe de a se caracteriza prin pasivitate, aceasta s-a dovedit activa, conditionata si, in masura posibilului, prevazatoare. Romania a dus o politica activa si a initiat actiuni pentru mentinerea statu-quo-ului teritorial si evitarea extinderii agresiunii in sud-estul Europei. Un exemplu elocvent in acest sens il constituie faptul ca guvernul Romaniei a acordat azil guvernului polonez, in frunte cu presedintele Moscicki si premierul Skladkowski, ceea ce a starnit un val de proteste din partea Germaniei. In acelasi timp, guvernul de la Bucuresti a incercat sa securizeze frontierele si sa evite confruntarea militara prin activarea "Blocului Balcanic al Neutrilor", a Acordului Balcanic din 1934, precum si prin incercarea de a incheia, prin intermediul Turciei, un pact de neagresiune cu Sovietele. Pe de alta parte, tot in aceasta perioada, Bucurestiul s-a confruntat cu propaganda sustinuta a sovietelor, care, pentru a dovedi antisovietismul politicii romanesti, mentiona in toate ocaziile influenta negativa a tratatului romano-polonez din 1921 asupra relatiei Bucurestiului cu U.R.S.S. In aceste conditii dramatice pentru statul roman, nu pot fi ignorate relatiile disimulate ale Moscovei cu Berlinul, tratatele sovieto-germane si stransele lor legaturi economice, care au existat chiar pana in ultima noapte de pace din ajunul agresiunii germane asupra U.R.S.S. Pentru Romania toate acestea erau un argument convingator - in conditiile problemelor de granita nerezolvate pe care le avea tara - ca sa foloseasca in mod pragmatic interesul aratat de Germania hitlerista fata de resursele romanesti[85].

In aceste circumstante, diplomatia romana a cautat cu multa discretie sa afle cat mai multe detalii legate de "intentiile" Uniunii Sovietice fata de zona sud-est europeana. Astfel V. Stoica a avut o discutie, la data de 11 septembrie 1939, cu ambasadorul sovietic la Ankara, in legatura cu continutul pactului de neagresiune din 23 august 1939. Diplomatul sovietic tinea sa asigure ca acest document incheiat intre Uniunea Sovietica si Germania era un "instrument de pace si nicidecum o alianta in vederea declansarii vreunei agresiuni"[86]. Cu toate acestea, ministrul turc de externe marturisea ca "nu crede in sinceritatea Uniunii Sovietice" . Grigore Gafencu il ruga printr-o telegrama pe Dianu sa anunte oficialitatile sovietice ca Romania dorea sa continue relatiile de buna vecinatate cu Uniunea Sovietica si ca Bucurestiul era gata chiar sa semneze un pact de neagresiune cu Moscova. In raspunsul sau, Dianu afirma ca sovieticii vor respecta, fara nici o rezerva, integritatea teritoriala a Romaniei. Privind din perspectiva pe care ne-o ofera prezentul, este evident faptul ca liderii sovietici de la Kremlin duceau o politica ascunsa fata de tarile care se aflau in zona reglementarilor teritoriale sovieto-germane.