Dobrogea Bizantina

Dobrogea Bizantina

Sfarsitul tragic al imparatului Nichifor aduce pe tronul Bizantului pe Ioan Tzimiskes, general genial de origine armeana, nascut intr-un orasel din regiunea Khozan . El descindea dintr-o mare familie, care dadu-se imperiului mari oameni de seama, mai ales generali. Ca armean el era apropiat de Parakimomenul Vasile, un fiu bastard al lui Roman Lecapenul, si care a jucat un rol hotarator in afacerile publice in timpul domniei sale. Mai adaugam ca prima sotie a lui Tzimiskes era sora marelui general Bardas Skleros, o personalitate care va ajuta sa rezolve probleme militare dificile in special in raporturile cu rusii, iar dupa moartea lui Tzimiskes, se va autoproclama chiar imparat.

Cu toate acestea, urcarea pe tron a lui Ioan Tzimiskes nu a fost chiar atat de usoara din cauza amestecului sau in complotul impotriva lui Nichifor Focas. Patriarhul Polieuct s-a aratat intransigent si a cerut pedepsirea criminalilor. Tzimiskes pusese mana pe putere dar nu era incoronat oficial, singurul act care il poate desemna ca imparat legitim, ori acest lucru depindea exclusiv de patriarh. I s-au pus de catre acesta mai multe conditii: a jurat "ca n-a ridicat mana asupra lui Nichifor Focas", ca vinovatii sunt doi patricii care au si fost condamnati la moarte si executati, a exilat-o pe Teofano in insula Proti deoarece ea era considerata in popor ca instigator real al crimei; a anulat legile date de Nichifor prin care se limita proprietatea bisericeasca. In afara de aceasta Tzimiskes a facut importante danii: a dat jumatate din averea sa mobile si imobila saracilor de la periferia capitalei, si alta jumatate a asezamintelor filantropice din Constantinopol.

Fiind implinite aceste cerinte, incoronarea a avut loc in ziua de Craciun, anul 969. Totodata printr-un act sinodal a si fost absolvit de vinovatia actului criminal. Astfel raporturile dintre Biserica si stat s-au normalizat, incat imparatul a putut zice: "Doua puteri cunosc in aceasta viata: preotia si imperiul; cele dintai i-a incredintat Dumnezeu grija sufletelor, celei de a doua, grija pentru corp. Aceste doua parti nu trebuie sa se opuna una alteia, ca, astfel, binele sa domneasca in lume".

Devenit imparat legal Ioan Tzimiskes acorda increderea cea mai mare in conducerea treburilor publice, eunucului Vasile, care curand se va debarasa de demnitarii vechii administratii si va lua masuri pentru ameliorarea amenintarii venite din partea familiei Focas, foarte puternica si influenta in popor.

Ioan Tzimiskes se va concentra mai cu seama asupra problemelor militare si politicii externe.

Cea mai grava si urgenta problema era aceea a rusilor, lasata mostenire de Nichifor Focas. Sviatoslav patrunse in Bulgaria, luase prizonier pe Boris al II-lea si se facuse stapan pe o mare zona din Thracia. Pana la strangerea unei armate puternice, care sa poata da rusilor o replica zdrobitoare, imparatul incredinteaza cumnatului sau Bardas sarcina sa porneasca in Thracia, sa supravegheze pe rusi si sa faca pregatirile pentru o ofensiva puternica. Generalul bizantin a si avut o confruntare cu rusii si pecenegii, aliatii lor, langa Arcadiopolis, provocandu-le acestora o mare infrangere, care i-a determinat sa se retraga spre nord, facandu-si centrul rezistentei la Durostorum. Campania prevazuta sa inceapa in 970 impotriva rusilor a trebuit sa fie amanata, deoarece in Asia Mica se proclamase imparat Bardas Focas, iar Bardas Skleros trebuia sa paraseasca frontul din Europa pentru a i se opune. Printr-o admirabila diplomatie, Bardas Skleros il infrange pe Bardas Focas, crutandu-i insa viata, in speranta ca acesta va accepta pasnic noua conducere a imperiului; il exileaza impreuna cu familia in insula Chios.

In luna noiembrie 970 moare sotia lui Ioan Tzimiskes, sora lui Bardas Skleros si imparatul isi consolideaza pozitia casatorindu-se cu Theodora, o fiica a imparatului Constantin al VII-lea, destul de in varsta, si dupa cum spune Leon Diaconul "mai mult inteleapta decat frumoasa". In aceste conditii imparatul incearca sa rezolve problema rusa pe cale diplomatica. Initiaza tratative oferindu-le acestora, in schimbul retragerii la locurile lor de bastina, sumele de bani pe care le promisese Nichifor Focas. Dar Sviatoslav refuza, el visa sa-si faca un propriu imperiu in aceste parti. Propunerilor bizantine el le raspunde cu aroganta cerand pentru rascumpararea prizonierilor si pentru eliberarea teritoriilor ocupate sume enorme de bani; daca bizantinii nu pot plati, atunci "singura cale este sa se retraga din Europa, unde ei nu au dreptul sa fie si sa se duca in Asia. O alta cale de stabilire a pacii intre romani si rusi nu exista".

Im primavara anului 971 imparatul Ioan Tzimiskes porneste ofensiva impotriva rusilor. Sub comanda drongarului Leon el pune 300 de corabii, care aveau misiunea sa patrunda pe Dunare si sa blocheze retragerea din Durostolon pe Dunare a lui Stanislav si armatei sale. In acelasi timp, imparatul in fruntea unei puternice armate de uscat porneste spre Adrianopol, unde trebuia sa faca jonctiunea cu trupele conduse de generalul Ioan Curcuas (altul decat cel din timpul lui Leon Lecapenul si fara geniul militar al acestuia). Muntii Balcani sunt trecuti fara greutate, trecatorile nefiind pazite de rusi, si astfel armata bizantina ajunge in campia din nord - estul Bulgariei, unde se afla Preslavul Mare. Capitala Bulgariei fusese transformata de rusi intr-un puternic centru de rezistenta, dar ea a putut fi cucerita de armata bizantina la 13 aprilie. Țarul Boris al II-lea este luat prizonier, dar Tzimiskes il trateaza bine, spunandu-i ca n-a venit sa-i inrobeasca tara, ci s-o scoata de sub stapanirea rusilor. In ziua de 23 aprilie (Sf. Gheorghe) o mare batalie a avut loc la cca 12 mile de Durostorum intre bizantini si rusi. Succesul a fost oscilant, cand pentru o armata cand pentru cealalta.

Leon Diaconul, martor ocular al acestor evenimente, ne da descrieri impresionante ale luptelor indarjite dintre cele doua tabere. Imparatul a participat direct la lupta, si in final, rusii sunt pusi pe fuga si obligati sa se retraga intre zidurile Durostorum-ului. Cetatea este acum supusa blocadei pe apa si pe uscat pana in ziua de 20 iulie cand rusii, aflati intr-o situatie critica se hotarasc sa iasa si sa dea atacul disperarii. Si acum lupta a fost dura si multa vreme indecisa. Abia a doua zi in 21 iulie, dupa confruntari istovitoare, s-a iscat o furtuna violenta cu nori de praf, care au orbit pe ostasii rusi. Bizantinii au vazut pe cer un calaret pe un cal alb, mergand in fruntea lor si care provoca dezordine si groaza printre inamici. Era Sfantul Theodor Stratilat, reprezentat pe steagul de lupta al bizantinilor si care i-a ajutat sa dobandeasca victoria. Un rol decisiv in obtinerea victoriei l-a avut cavaleria grea, care a trebuit sa dea 13 atacuri, ultimul fiind condus chiar de imparat.

Sviatoslav a cerut pace care a si fost semnata cu imparatul pe o corabie in mijlocul Dunarii. El se recunoaste invins si se obliga sa paraseasca Bulgaria, sa nu mai atace teritoriul bizantin si sa se reintoarca la Kiev cu resturile armatei, pentru care a primit hrana de drum. Mai dorea ca rusii sa fie considerati in continuare popor prieten al Bizantului si sa-si mentina drepturile din trecut de a face comert la Constantinopol. Bizantinii au acceptat aceste cereri, punandu-le conditia sa nu mai patrunda niciodata in Peninsula Balcanica, sa nu mai atace posesiunile bizantine din Crimea, in special Chrsonesul, si sa dea sprijin militar impotriva dusmanilor imperiului.

Pe drumul de intoarcere spre Kiev, Sviatoslav moare intr-o lupta cu pecenegii. Asa s-au salvat bizantinii de unul dintre cele mai mari pericole, provocate de un "aliat si prieten", care le cerea nici mai mult nici mai putin decat sa renunte definitiv la Peninsula Balcanica si sa se retraga in Asia Mica. Frumusetea si bogatia oraselor de la Dunare fascinau ochii lui Sviatoslav si-i incitau poftele, in asa masura ca-i scrisese mamei sale Olga ca nu doreste sa se mai intoarca la Kiev. Ne putem inchipui ce miraj reprezenta pentru sufletul acestui barbar, gandul ca va avea in mana chiar bogatiile si splendorile Constantinopolului!

Dupa victoria impotriva rusilor si incheierea pacii cu Sviatoslav, Ioan Tzimiskes s-a intors la Constantinopol si a fost primit in triumf. Alungarea rusilor din Peninsula Balcanica, un dusman atat de periculos pentru imperiu, precum si readucerea Bulgariei sub ascultare bizantina, reprezentau realizari de cea mai mare importanta, caci dupa terminarea ostilitatilor cu rusii, Ioan Tzimiskes nu s-a gandit sa-si respecte promisiunile facute lui Boris si sa redea independenta Bulgariei ci pe tarul bulgar si familia sa i-a adus prizonieri la Constantinopol, iar tara lor o face dependenta de Bizant, devenind provincie. Detronarea lui Boris a avut loc in fata unei mari multimi adunata in Forul lui Constantin si ea a constat in aceea ca i s-au luat insemnele de tar si i s-a acordat doar titlul de magistru. Drumul pana in For prin Poarta de Aur si pe calea principala obisnuita a fost facut in felul urmator: pe un car tras de patru cai albi se afla la locul care i se cuvenea in mod obisnuit imparatului, icoana Maicii Domnului, adusa din Bulgaria ca prada de razboi; Tzimiskes calare cu evlavie in urma ei, iar tarul bulgar pe jos.

Desfiintarea independentei Bulgariei a atras dupa sine si retrogradarea Bisericii ei: in locul Patriarhiei, cu sediul la Preslavul Mare ori Durostorum ( parerile sunt impartite ) a luat fiinta o mitropolie sufragana Patriarhatului de Constantinopol. Numele orasului Durostorum a fost schimbat cu Theodoropolis, dupa sfantul Theodor Stratilat, care a intervenit salvator in favoarea armatei bizantine, iar cel al Preslavului in Ioannopolis, deviat de la cel al imparatului.

Regiunile de la Dunare si Dobrogea au fost organizate in Thema Paristtion sau Paradounavon, numita asa dupa cum se avea in vedere terminologia greaca sau latina a Dunarii. Comandantul themei s-a stabilit la Durostorum si se pare ca primul a fost Leon, cel care patrunsese cu flota pe Dunare si facuse blocada orasului ocupat de Sviatoslav. Titulatura acestor comandanti de thema se intalneste pe sigilii ori in alte izvoare in felul urmator: comandant al oraselor de la Dunare, al oraselor si tinuturilor de la Dunare.

O data cu stabilirea sediului guvernatorului themei la Durostorum ( Silistra ) s-a simtit nevoia intaririi capacitatii sale de aparare si astfel s-a zidit cetatea de la Pacuiul lui Soare, aflata pe o insula la circa 18 km in aval pe Dunare. Cercetarile arheologice au dovedit ca inceputurile ei trebuie stabilite in timpul domniei lui Ioan Tzimiskes. Dar masurile de intarire a securitatii nu s-au limitat numai la construirea noii cetati de la Pacuiul lui Soare. Ele au cuprins si alte regiuni dobrogene si in general dunarene deoarece marele fluviu redevenise granita de nord a imperiului. Cercetarile arheologice efectuate la Rasova, Axiopolis, Capidava, Carsium ( Harsova ), Troesmis, Arrubium (Macin), Berroe (Piatra Frecatei), Dinogetia (Garvan) si in alte parti au aratat ca si in aceste fortarete se recunosc urmarile masurilor de intarire a limesului dunarean.

Ca urmare a acestei inviorari a puterii militare si administrative bizantine si viata bisericeasca inregistreaza progrese semnificative. In multe din fortaretele restaurate ori aflate in stare de conservare se constata existenta unor episcopii si a unor bazilici pentru cult. Cele mai concludente dovezi in aceasta privinta sunt de la Axiopolis si Dinogetia. De la Axiopolis avem o stire mai tarzie, din vremea imparatului Alexios I Comnenul (1081-1118), potrivit careia aici exista o episcopie al carui titular a fost obligat de atacurile pecenego-cumane sa se refugieze in imperiu (prin anul 1094), unde a primit mitropolia de Abydos. Este sigur insa ca episcopia a putut fi organizata mult mai devreme, in urma evenimentelor petrecute la Dunare dupa alungarea lui Sviatoslav. Si de la Dinogetia exista dovezi arheologice si anume un sigiliu al mitropolitului Kievului Mihail, care pecetluia o scrisoare adresata episcopului dobrogean, precum si un engolpion cu lant de aur, purtat candva in secolul al X-lea de un ierarh local.

Deosebit de importanta este si descoperirea sigilografica recenta care atesta pentru secolele X-XI existenta mitropoliei Tomisului prin doi ierarhi ai ei: mitropolitii Anicet si Vasile.

Cronica lui Skylitzes - Cedrenus (II, p. 401, Ed. Bonn) relateaza in legatura cu situatia de la Dunare, de dupa victoria bizantina de la Durostorum, ca au venit la imparat delegati din "Constantia si din celelalte cetati asezate dincolo de Dunare" sa ceara iertare pentru ca se aliasera in timpul ostilitatilor cu Sviatoslav. Imparatul i-a primit pe soli cu bunavointa, a trimis reprezentantii sai si armata sa ia in primire si sa pazeasca aceste fortarete, numind totodata si conducatori.

Stirea este importanta fiindca ne aduce dovada ca atat in stanga Dunarii cat si in dreapta ei existau asezari intarite in care locuiau autohtoni. S-a vazut in aceasta stire o dovada despre existenta unor formatiuni politice romanesti. Una dintre acestea trebuie sa-si fi avut centrul politico-administrativ la Slon, nu departe de Ploiesti, unde s-au facut descoperiri arheologice din aceasta vreme. Constantia, care era probabil Constantiniana Dafne, construita a fundamentis de catre Constantin cel Mare si refacuta de Iustinian, sau chiar Constanta (vechiul Tomis).

In raporturile cu occidentul, Tzimiskes s-a aratat mai maleabil decat predecesorul sau si a acceptat sa dea in casatorie lui Otto al II-lea, nu o printesa porfirogeneta, cum i se ceruse prin intermediul lui Liutprand de Cremona, ci o nepoata a sa, Theophana. Faptul ca Tzimiskes avea de sotie o porfirogeneta, i-a facut pe imparatii germani Otto I si II sa accepte casatoria, creand impresia ca sunt in realitate inruditi cu un imparat bizantin de sange. Casatoria s-a oficiat la Roma in 14 aprilie 972 si ea a pus cap crizei care izbucnise intre cele doua imperii.

Eliberat de problemele din peninsula Balkanica si Italia, mostenite de la Nichifor Focas, Ioan Tzimiskes reia campaniile din orient, pentru extinderea si intarirea dominatiei bizantine in aceasta parte. Mai intai recastiga prin generalii sai Antiohia, cazuta sub stapanirea araba in 970-971, apoi se indreapta spre Mesopotamia, telul final fiind Bagdadul. In toamna anului 972 el reuseste sa cucereasca orasul Nisibis, iar acest succes il determina pe emirul de Mosul sa accepte plata anuala a unui tribut si sa devina vasal al imperiului. Incarcat cu o imensa prada el se intoarce la Constantinopol, unde este primit in triumf. Pe campul de lupta el lasa soarta cuceririlor in mainile comandantului Mleh, de origine armeana. In iulie 973 Mleh este insa infrant aproape de Amida si la batalia care a avut loc a trimis intariri si emirul de la Mosul. Au fost luati multi prizonieri, o bogata prada de razboi, iar Mleh ranit si cazut prizonier. Multi prizonieri au fost decapitati si trimisi captivi la Bagdad pentru a linisti populatia nemultumita de inactivitatea califului. In februarie ori martie 974 Mleh moare in captivitate din cauza ranilor, nu inainte de a fi trimis o scrisoare imparatului, in care isi recunoaste vina pentru infrangere si pentru soarta atat de tragica a celor cazuti in lupta ori decapitati dupa aceea. In acelasi timp el cere imparatului sa razbune moartea ostasilor, altfel va avea sa dea socoteala la judecata din urma in fata lui Dumnezeu.

Cea de-a doua campanie pe care o va intreprinde Tzimiskes in orient a fost indelung pregatita. El a facut alianta cu regele Armeniei Ashot al III-lea, care reusise sa recunoasca sub sceptrul sau toate fortele armene disidente si sa aiba o armata impresionanta de 80 000 de oameni. A primit din partea lui Ashot promisiunea de libera trecere prin teritoriile sale, un sprijin militar de 10 000 de oameni, precum si hrana pentru armata. Desi rivale pana atunci cele doua puteri crestine, Bizantul si Armenia, au reusit sa se uneasca in fata unui infidel dusman comun si sa permita imparatului sa intreprinda impotriva lui o campanie pe scara larga. Armata bizantina a pornit din provincia Taron spre Mesopotamia de sus, a crutat orasele Amida si Martyropolis in schimbul unei imense cantitati de aur si alte lucruri pretioase, indreptandu-se spre Nisibis, pe care a gasit-o parasita. Locuitorii infricosati de ceea ce patisera in 972, fugisera, dar nici in alte parti ale campiei mesopotamiene imparatul nu a intalnit vreo rezistenta. Peste tot puterea araba se clatina. Cea de a doua campanie a lui Tzimiskes a fost intrerupta si imparatul petrece iarna din spre 975 la Constantinopol.

Din primavara pana in toamna el conduce in 975 o cruciada, cum este caracterizata de unii istorici, aceasta campanie, impotriva arabilor. Porneste din Antiohia spre Damasc, telul final, dupa ce cucereste in drum orasele Apameia, Heliopolis (Baalbek), iar la Emesa este bine primit de populatie ca urmare a tratatului incheiat in anii 967-970. Si Damascul accepta sa devina vasal al imperiului si sa plateasca tribut si de aceea imparatul cruta orasul. De aici imparatul se indreapta spre Palestina, dorind sa ajunga la Ierusalim si sa se inchine la locurile sfinte, dar a trebuit sa renunte la acest plan pentru a merge mai intai impotriva arabilor fatimizi, care detineau orase importante pe coasta Mediteranei. Au fost astfel cucerite Cezareea Palestinei, Ptolemias, Beyrutul, Sidonul si altele. De la Beyrut bizantinii au luat o icoana celebra, iar de la Gabala, sandalele Mantuitorului. In toate locurile cucerite, imparatul a instalat garnizoane bizantine. Intr-o scrisoare adresata regelui Ashot al III-lea de catre Ioan Tzimiskes se lauda a fi cucerit in cinci luni de zile Siria, Fenicia, Palestina, eliberandu-i de tirania musulmana si supunandu-le "ascultarii romanilor". Afirmatia aceasta are o doza de exagerare si ea contine mai degraba un program, decat o realizare concreta. Totusi campania a avut mari realizari, largind considerabil hegemonia bizantina in orient si consolidand-o pentru succesele viitoare inregistrate in vremea lui. Imparatul s-a molipsit de o boala grava, probabil de tifos, care-i va aduce moartea in curand la Constantinopol in ziua de 10 ian 976. Aceasta este o posibilitate a mortii sale, dar istoricii sustin ca el ar fi fost otravit pe drumul de intoarcere spre Constantinopol, nu prea departe de capitala, de oamenii parkimomenului Vasile, temator ca imparatul va lua masuri impotriva lui din cauza imensei averi, pe care o acumulase.

Domnia lui de numai 7 ani dar atat de glorioasa a fost intrerupta brusc ca si a lui Nichifor Focas, incat nu s-a putut bucura de roadele victoriilor sale. Cat timp a fost implicat in complotul impotriva lui Nichifor Focas si ce a facut concret? Nu l-a lovit pe acesta, asa cum a jurat, ci vinovati au fost numai cei doi patricii, condamnati la moarte, si imparateasa Theofana? S-a pocait el sincer de eventuala crima? Iata intrebari la care nu se poate raspunde, cel putin deocamdata.