Asezarile Daciei romane

Asezarile Daciei romane

Desi descoperirile arheologice ne fac cunoscute un numar apreciabil de asezari, cunostintele noastre privitoare la toponimia antica a Daciei romane sunt destul de sarace: abia daca ating 80 de atestari. Principalele izvoare sunt Indreptarul geografic al lui Ptolemeu (44 de asezari, dintre care doar jumatate sunt mentionate si de alte surse, putand fi astfel identificate topografic; dar o parte dateaza din perioada anterioara provinciei sau chiar erau situate extra fines provinciae), Tabula Peutingeriana (acest itinerariu reda imaginea Daciei din prima jumatate a secolului al II-lea) si Cosmografia anonimului din Ravenna (sec. VII). O buna parte apar si in izvoarele epigrafice (sau numai in acestea), permitand identificarea lor geografica.

Dintre aceste toponime, cele mai multe sunt de origine autohtona: Acidava, Agnaviae (Acmonia), Aziziz, Alburnus (Maior), Ampelum, Apulum, Arcidava, Arutela, Brucla, Buridava, Cedonia, Cumidava, Darnithitum, Dierna, Drobeta, Deusara, Gaganae, Germisara, Immenosum (Maius), Masclianae, Micia, Partiscum, Pelendava (Pelendova), Porolissum, Potaissa, Ranisstorum, Resculum, Rucconium, Rusidava, Sacidava, Saldae (?), Samum, Sarmizegetusa, Singidava, Tibiscum. Alte toponime sunt in schimb de factura romana (unele create pe baza unui toponim sau hidronim autohton): Ad Batavos, Ad Mediam, Ad Mutrium, Ad Pannonios, Alburnus Maior ( de Sus; deci exista si un Alburnus Minor), Angustia ( locuri stramte: trecatoare) (Bretcu), Aquae (Udata la Ptolemeu, azi Calan; in Dacia existau si alte locuri cu ape vindecatoare, numite probabil tot Aquae), Blandiana, Castra Nova, Castra Traiana, Centum Putei; cateva castella ale minerilor dalmatini (v. mai departe); Certiae, Largiana, Optatiana, Petrae, Pons Augusti (Zeûgma la Ptolemeu), Pons Aluti, Pons Vetus, Praetorium (doua asezari omonime: la Copaceni pe Olt si la Mehadia), Resculum, Romula, Salinae, Ulpianum. Trebuie mentionat ca niciunul din aceste toponime nu s-a perpetuat in toponimia medio-moderna (romaneasca); situatia este in buna masura aceeasi si in fostele provincii romane de la Dunarea de jos (Moesia Superior, Moesia Inferior), unde putine din vechile toponime au rezistat pana in vremea noastra (este vorba in special de centrele fortificate de pe Dunare, stapanite fara intrerupere de imperiile ce s-au succedat pana in epoca moderna).

Toponimia Daciei romane se refera deopotriva la asezari civile si castre (in cele mai multe cazuri, pe langa acestea din urma s-au infiripat si asezari civile). Dar multe asezari, unele deosebit de importante din punct de vedere edilitar si economic, raman anonime. In cele ce urmeaza, atentia noastra se va concentra asupra statutului asezarilor civile; in aceasta privinta, documentarea noastra este cu precadere epigrafca.

Orasele romane din Dacia - chiar daca numarul lor, prin comparatie cu alte provincii, a fost mai redus - au jucat un rol deosebit in progresul vietii romane. Ele aduceau intrucatva, prin aspect si prin maniera de organizare, imaginea Romei in provincii (Aulus Gellius, scriitor roman din sec. II, le denumea chiar mici efigii si cpii ale Romei: effigies parvae simulacraque populi Romani). Ele au fost, de altfel, fundate in perioada cea mai importanta a fenomenului urban in Imperiul Roman (sec. II p. Chr.).

Vorbind despre opera imparatului Traian la Dunarea de jos, Aurelius Victor noteaza: castra suspectioribus atque opportunis locis exstructa ponsque Danubio impositus ac deductae coloniarum pleraeque. Tot intr-un mod general se exprima istoricul Cassius Dio: Traian stabili in ea (Dacia) orase (plei) de colonisti. Astfel incat, in afara de sursele epigrafice, singurul izvor care face referire la statutul oraselor din Dacia este juristul Ulpianus (inceputul sec. III); de la acesta aflam ca mai multe orase din Dacia au primit, in decursul sec. II, dreptul italic: In Dacia quoque Zernensium colonia a divo Traiano deducta iuris Italici est. Zarmizegetusa quoque eiusdem iuris est; item Napocensis colonia et Apulensis et Patavissensium vicus qui a divo Severo ius coloniae impetravit. Aceste date trebuie coroborate si in unele cazuri emendate (rectificate) cu informatiile esentiale oferite de sursele epigrafice.

Se poate remarca de la inceput ca procesul de urbanizare a urmat intrucatva etapele crearii si reorganizarii structurilor administrative si militare ale provinciilor Daciei.

Prima fundatie urbana din provincia Dacia dateaza din timpul domniei imparatului Traian, asa cum glasuieste inscriptia pusa cu acest prilej: [Divinis auspiciis Imp(eratoris) Cae]saris divi Nerva[e f(ilii) Nervae] Traiani Augusti [Germ(anici) Dacici] condita Colonia [Ulpia Traiana Augusta] Dacica [Sarmizegetusa] per [D(ecimum) Terenti]um Scaurianum, [legatum] eius pro pr(aetore). Noua Sarmizegetusa se afla la marginea de vest a actualei Tara Hategului, pe locul unde ulterior (in evul mediu) s-a infiripat satul Gradistea (azi Sarmizegetusa, jud. Hunedoara), la circa 45 km departare de fosta resedinta a regilor daci. Este se pare singurul oras fundat prin colonizare efectiva, cu veterani. Numele orasului, destul de lung, este insotit in sec. III si de titlul Metropolis - subliniind calitatea sa de centru al cultului imperial; adeseori, numele este redat in forme mai simple: Colonia Dacica, Colonia Sarmizegetusa, Colonia Sarmizegetusa Metropolis.

In fruntea orasului se afla un ordo coloniae (prefigurand in mic senatul roman), avand dreptul de a emite decrete. Membrii consiliului poarta numele de decuriones, avand in frunte doi barbati: duoviri (duumviri); ei aveau atributii juridice (iure dicundo). La fiecare cinci ani se alegeau duumviri quinquennales, care, alaturi de atributiile obisnuite, aveau si sarcina de a efectua censul si a intocmi lista decurionilor; uneori, aceasta cinste era acordata imparatului, care isi exercita magistratura printr-un intermediar: quinquennalis pro imperatore. Un numar insemnat de magistrati ai Ulpiei Traiana erau de rang ecvestru.

Pe timpul imparatului Hadrian s-au intemeiat in Dacia doua municipii: Drobeta - pe numele-i oficial municipium Hadrianum Drobetense (Drobetensium) si Napoca - denumita oficial municipium Aelium Hadrianum Napoca (Napocensium). Municipiile romane erau conduse de un ordo decurionum, avand in frunte, asemeni coloniilor, IIviri (duumviri). Exista parerea ca tot acum a fost ridicata in rang si Romula (in Dacia Inferior); dar prima atestare a unui municipium Romulensium dateaza din timpul lui Marcus Aurelius.

Dupa reorganizarea Daciilor din anii 168-169, constatam existenta unui municipium Aurelium Apulense; dupa o parere oarecum generala, este vorba de ridicarea in rang a asezarii civile (vicus) de pe teritoriul actualului cartier Partos din Alba Iulia. Dar in fruntea consiliului municipal se aflau de data aceasta IIIIviri (quattuorviri) - deoarece este vorba probabil de un municipiu de drept latin. Curand dupa aceasta, sub Commodus, constatam ca doua municipii din Dacia sunt ridicate la rangul de colonie romana: colonia Aurelia Apulensis (in doua inscriptii de la mijlocul sec. III ea va fi denumita colonia nova Apulensis, respectiv colonia Aurelia Apulensis Chrysopolis) si colonia Aurelia Napoca; in fruntea consiliului acestora erau doi magistrati (IIviri).

Pe timpul lui Septimiu Sever, alte cateva asezari sunt promovate la treapta municipala: al doilea municipiu de la Apulum (probabil din canabele legiunii XIII Gemina) - municipium Septimium Apulense; Potaissa - municipium Septimium Potaissense si Porolissum - municipium Septimium Porolissense; se crede ca tot acum au fost ridicate la acest rang Dierna si Tibiscum. In fruntea consiliilor lor municipale (ordo decurionum) se aflau patru magistrati, IIIIviri. Tot pe timpul acestui imparat, unele municipii sunt ridicate la treapta de colonia: Drobeta (colonia Septimia Drobetensium), Potaissa (dar, dupa Ulpian, colonia ar proveni dintr-un vicus) si probabil Romula (in inscriptii din prima jumatate a sec. III denumita simplu: colonia Romulensium). Este greu de spus daca Dierna a atins si ea rangul de colonia, asa cum ne lasa sa credem Ulpianus (v. mai sus). De asemenea, este putin probabil ca Ampelum, important centru al exploatarilor aurifere din Dacia, sa fi primit rangul de municipium.

O discutie aprinsa si indelungata a suscitat, in literatura de specialitate privitoare la organizarea Daciei romane, problema identitatii si localizarii coloniei Malva si implicit a provinciei Dacia Malvensis.

Unica mentiune absolut sigura privitoare la aceasta enigmatica asezare se gaseste intr-o diploma militara din 7 ianuarie 230, apartinand unui fost eques singularis Augusti, originar (ex) colonia Malvese ex Dacia. De asemenea, un laterculus de la Roma mentioneaza un pretorian d(omo) Malue[se] (dar, dupa dupa alta parere, ar putea fi vorba in acest caz de municipium Malvesatium din Dalmatia). In sfarsit, o inscriptie de la Smederevo (Moesia Superior) ne face cunoscut, se pare, un IIvir col(oniae) Mal(vensis). Pe de alta parte trebuie eliminata categoric, din seria probelor pertinente privitoare la atestarea si localizarea acestei colonii, inscriptia de la Denta, unde ultimul rand pastrat mentioneaza aproape sigur un d(ecurio) c(oloniae) M(ursae)(din Pannonia Inferior).

In schimb, cateva inscriptii ne permit a schita cadrul geografic al provinciei Dacia Malvensis. Cea mai importanta ramane inscriptia de mult celebra de la Sevilla, care ne prezinta cariera lui Sex. Iulius Possessor, praef(ectus) cohortis III Gallorum, praepositus numeri Syrorum sagittariorum, item alae primae Hispanor(um) (aceste trupe stationau pe Olt, in Dacia Inferioara), precum si curator civitatis Romulensium Malvensium. O alta inscriptie, descoperita la Caesarea (in Mauretania), mentioneaza un tribunus n(umeri) Syrorum M(a)lvensium; acest numerus isi avea sediul la Romula. De asemenea, la Thessalonic, doi frati, amandoi ofiteri in coh(ors) I F. m(illiaria) Bryttonum Malvensis, onoreaza cu o inscriptie pe tatal lor: Aurel(ium) Cassianum, v(irum) e(gregium), praesidem prov(inciae) Daciae Malvensis; cohorta respectiva (identificata intre trupele Daciei Inferioare, in diplomele din anii 130 si 140: cohors I Nervia Pacensis Brittonum milliaria) stationa tot pe Olt, intr-o vreme la Stolniceni (Buridava). Rezulta din aceste trei inscriptii ca atributul Malvensis se refera la provincia Dacia Malvensis (care se identifica din punct de vedere teritorial cu fosta Dacia Inferior: estul Olteniei, vestul Munteniei, sud-estul Transilvaniei); dar colonia Malvensis nu era identica totusi cu Romula.

Din pacate, Malva nu este consemnata nici de Ptolemeu, nici de Tabula Peutingeriana. Din numeroasele ipoteze formulate, ar putea fi retinuta totusi aceea a lui C. S. Nicolaescu-Plopsor, care, acum mai bine de trei decenii, publica un fragment de relief cu inscriptie de la Cioroiu Nou (jud. Dolj): M. Opellius Maximus, / [dec(urio) Mo]ntanensium, Herculi / [pro sal(ute) Mal?]vensium ex voto posuit.

Formal, orasele se bucurau de o larga autonomie, avand o conducere proprie, careia ii revenea sarcina de a a rezolva toate problemele locale. La viata publica si, cu atat mai mult, la conducerea oraselor, participau numai cetatenii (municipes).

Organul de conducere al oraselor (municipia, coloniae), dar si al unor asezari de caracter cvasi-urban (de exemplu Ampelum sau canabele legiunii XIII Gemina), era ordo decurionum (uneori numit simplu, ordo); din randul decurionilor faceau parte cetatenii cei mai de vaza ai oraselor. Dupa cum rezulta din lex Malacitana, lex Salpensana si lex Irnitana (legi de organizare a municipiilor Malaca, Salpensa si Irni din Hispania Baetica, datand din timpul lui Domitian), inscrierea pe lista decurionilor atragea, in municipiile de drept latin, acordarea cetateniei romane.

Apartenenta la ordo decurionum era limitata de trei conditii: obligatia de a fi nascut om liber (ingenuus), varsta de minimum 25 de ani si posedarea unui cens de minimum 100 000 de sesterti. Dar nu lipsesc exceptiile (cea mai strict respectata conditie fiind posedarea censului corespunzator); astfel, fiii decurionilor puteau fi inscrisi in album inca inainte de implinirea varstei legale; de asemenea, in afara de decurionii propriu-zisi, inscrisi dupa rang, existau asa-numitii decuriones ornamentarii, care primeau numai insemnele onorifice ale decurionatului (ornamenta decurionalia. Ordo decurionum se bucura de un prestigiu deosebit, asemeni senatului de la Roma; de aceea, el isi asuma sau i se atribuie - oficial sau ca simplu act de atentie - titlul de splendidissimus.

In provincii, in coloniile si municipiile romane, locul consulilor il tineau tot doi barbati, duumviri (duoviri); ei erau eponimi (dadeau numele anului); purtau toga praetexta si erau precedati de doi lictori. In municipiile de drept latin, intalnim patru magistrati - IIIIviri (quattuorviri); unul dintre acesti patru barbati se intitula primus si prezida sedintele ordinului. In afara de acestia, inscriptiile mai atesta aediles si quaestores, avand atributii identice cu ale omonimilor lor de la Roma.

Alaturi de magistrati, mai trebuie amintiti preotii; ei erau alesi de ordo decurionum. Cea mai inalta functie sacerdotala era cea de pontifex; mai sunt atestati flamines, insarcinati cu efectuarea sacrificiilor publice si oficierea cultului imparatului, precum si augures si haruspices. Personajele importante cumulau, pe langa functiile municipale, si demnitati preotesti, ca semn de prestigiu si influenta. De asemenea, un personaj putea detine onoruri municipale si sacerdotale in mai multe localitati, uneori chiar concomitent.

Imaginea vietii municipale din Dacia se completeaza cu calitatea de patronus. Aceasta onoare se acorda de obicei unor personaje de vaza, de la care cetatenii sperau ajutor si protectie. Cele mai frecvente mentiuni le intalnim la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde acest titlu este adesea detinut de guvernatorii provinciali. In alte orase ale Daciei, intalnim detinand aceasta demnitate o serie de personaje de rang ecvestru (la Drobeta, Apulum, Napoca, Porolissum).

Daca orasele polarizeaza viata civica a provinciei si reprezinta principalele centre de productie mestesugareasca si activitate comerciala, nu mai putin important este studiul asezarilor rurale - atat prin faptul ca in ele traia cea mai mare parte a populatiei provinciei, cat si prin contributia lor la viata economica (agricultura cu ramurile ei). Cunoastem astfel, datorita cercetarilor arheologice, un numar foarte mare de asezari rurale; sursele antice (inclusiv cele epigrafice) ne fac cunoscute numele unora dintre ele, insa cele mai multe (unele deosebit de importante: Micasasa, Cristesti, Cioroiu Nou etc.) raman inca anonime. Dar cel mai defectuos informati suntem asupra rangului (statutului juridic) al acestor asezari, multe dintre ele cu rol important in viata provinciei (Alburnus Maior, Ampelum, Salinae, Sucidava etc.), statiuni balneare (Germisara, asezarea anonima de la Baile Herculane) etc.

In Dacia sunt atestati, pe cale epigrafica, pagi. In epoca romana, acestia erau unitati autonome in teritoriul unei cetati; fiecare pagus avea nume propriu, care se tragea de la cel al populatiei care il locuia (cu acest sens, de district sau canton, ii atesta Caesar la galli si germani) sau de la localitatea reprezentand capitala acelui district. Astfel, de la Calanu Mic provine o inscriptie mentionand un dec(urio) col(oniae), praef(ectus) pag(i) Aquensis; omisiunea numelui coloniei este o sugestie sigura ca epigrafa a fost inaltata in teritoriul coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, din care facea parte si pagus Aquensis. Titlul de praefectus arata ca detinatorul lui, decurion al coloniei, era insarcinat (probabil provizoriu) cu conducerea districtului (pagus) respectiv. Inscriptiile atesta de asemenea un pagus Miciensis (centrul la Micia, azi Vetel, jud. Hunedoara), avand in frunte doi magistri; locuitorii acestuia erau veterani et cives Romani (Micienses).

Alte asezari poarta numele de vici; Caesar da acest nume tuturor satelor intalnite in Gallia. In epoca romana, termenul se aplica unui grup mai mic sau mai mare de locuinte, iar locuitorii se cheama vicani; acestia erau colonisti sau veterani, dar si peregrini si autohtoni. In aceasta situatie a fost Potaissa - Patavissensium vicus, inainte de a urca la treapta de oras, dupa cum ne informeaza juristul Ulpianus; in aceasta situatie au fost probabil si alte asezari, viitoare orase (municipia si coloniae) ale Daciei romane. Epigrafic, vici sunt atestati doar de doua ori: R[.]ul(um), vicus An[artor(um), probabil un sat de autohtoni (dupa nume, celti dacizati) din nord-vestul Daciei, la Almasul Mare; vicus Pirustarum - cartierul minerilor dalmatini de la Alburnus Maior.

Nu stim care era statutul juridic al asezarii romane de la Sucidava. Dintr-o inscriptie, pe baza careia s-a putut localiza acest toponim antic, aflam de un alt sistem de organizare a asezarilor rurale; in ea sunt amintiti curial(es) territ(orii) Suc(idavensis), care se ingrijesc de restaurarea unui templu al zeitei Nemesis. O analogie intalnim intr-o inscriptie din Dobrogea, mentionand un loci princeps, quinquennalis territo(rii) Capidavensis; cum statutul Capidavei era cel de vicus, este probabil ca si Sucidava era tot un vicus. Din randurile satelor care faceau parte din territorium se alegeau acei curiales, formand probabil un fel de ordo, ca la Barbosi (in sudul Moldovei); inscriptia de la Barbosi si cea de la Capidava arata ca in fruntea lor se afla un quinquennalis.

Pentru ca a fost vorba de minerii dalmatini, amintim ca asezarile acestora din tinutul aurifer poarta uneori denumirea de castella, precum: K(astellum) Ansum, K(astellum) Artum, K(astellum) Avieretium, K(astellum) Baridustarum; ele par a fi fost conduse de un princeps: asa se intituleaza unul din martorii care semneaza un act de vanzare a unei sclave (pe o tablita cerata din anul 139).

De-a lungul drumurilor si in punctele de control de la granita sunt atestate asa-numitele stationes - fiscale, vamale, de posta, militare (de paza si control). Astfel, deosebit interes prezinta o inscriptie votiva de la Casei (pe Somes) din anul 239, pusa de un b(ene)f(iciarius) co(n)s(ularis), [mi]l(es) le[g(ionis)] XIII G(eminae) Gordi(anae), aed[il(is)] col(oniae) Nap(ocensis), agens sub sig(nis) Samum cum reg(ione) Ans(amensium); aceasta statio mai este mentionata si in alte inscriptii. Importanta inscriptiei citate consta mai intai in mentionarea unei unitati administrativ-teritoriale (regio) sub jurisdictie militara; apoi, pentru insasi functia municipala la Napoca, pe care acest personaj ar fi fi exercitat-o concomitent cu comanda militara asupra regiunii Ansamensilor ( cei de pe raul Samus, ad Samum). Tot o statio militara este atestata si la Cioroiu Nou (jud. Dolj), unde a aparut o inscriptie inchinata mai multor divinitati, intre care [Genio] stationis, de un speculator din legiunea VII Claudia (probabil pe timpul lui Filip Arabul); dar statutul juridic al asezarii (precum atatea din Dacia: Ampelum, Alburnus Maior etc.) ramane necunoscut. Dintr-o tablita cerata aflam de o statio Resculi, undeva in apropiere de (sau la) Alburnus Maior, probabil o statio vamala.

In concluzie, se poate afirma ca teritoriul provinciei era impartit intre orase (municipii si colonii, care dispuneau fiecare de un intins teritoriu rural), castre (legiuni si trupe auxiliare, in care erau stabiliti cu precadere peregrini, in special daci - stramutati din asezarile lor de autoritatile romane sau reveniti din pribegie de peste granitele provinciei; ordinea in aceste tinuturi era supravegheata prin posturi de jandarmerie, depinzand direct de autoritatea guvernatorului, de aceea avand in frunte cate un beneficiarius consularis) si domenii ale imparatului (in special in zona aurifera a Muntilor Apuseni, dar probabil si a ocnelor de sare: Salinae).