FRONTUL SECRET IN PERIOADA PREMERGATORE PRIMULUI RAZBOI MONDIAL

FRONTUL SECRET IN PERIOADA PREMERGATORE PRIMULUI RAZBOI MONDIAL

Este adevarat ca sfarsitul primului razboi mondial a adus poporului roman realizarea "visului de veacuri", adica Marea Unire. Numai ca "miracolul romanesc" s-a realizat, de data aceasta, intr-o situatie internationala favorabila, care, la drept vorbind, era greu de anticipat, atunci cand in primavara anului 1918, Romania definitivase tratatul injositor cu Germania. Tratatul, incheiat pe o perioada de 90 de ani si care, daca ar fi fost aplicat nu ar fi avut alta consecinta decat secatuirea economica a tarii si stirbirea grava a independentei si suveranitatii national-statale, a fost ratificat de Parlamentul roman dar nepromulgat de rege. Cu merite incontestabile, Ferdinand I, "Regele intregitor", a tergiversat parafarea tratatului in speranta producerii unui miracol, care nu a intarziat sa apara, in sensul capitularii Germaniei si astfel, cu doar 24 de ore inaintea semnarii armistitiului de la Rothondes, intre Germania si Puterile Antantei, la 11 noiembrie 1918, Romania - care fusese prevenita prin canalele diplomatice secrete despre un asemenea deznodamant - a declarat nul si neavenit tratatul ei cu Reichul Wilhelmian, a purces la o noua mobilizare a armatei, ceea ce a facut ca practic, la sfarsitul razboiului, sa se afle in tabara marilor invingatori, iar in conjunctura creata de prabusirea imperiilor tarist, austro-ungar si german, Romania sa-si poata realiza unitatea national-statala si apoi chiar s-o poata apara cu arma in mana, printr-o campanie victorioasa impotriva Ungariei guvernate din martie 1919 de regimul comunist al lui Bela Kun.

Fara indoiala ca realizarea acestui deziderat national poate fi atribuit starii de spirit a majoritatii romanilor total conectati aspiratiilor seculare de unitate national-statala, aspect sesizat si recunoscut chiar si de inamicii de atunci. Generalul Maximilian (Max) Ronge, seful Serviciului de informatii si contrainformatii austro-ungar, avea sa marturiseasca faptul ca in acele imprejurari grele pentru poporul nostru (primavara si vara anului 1918), romanii reprezentau "un inamic mai periculos decat la inceputul razboiului" si ca "iridenta romana nu era, in nici un caz, o miscare chemata la viata in mod artificial".

Cu toate acestea nu poate fi evitat un raspuns la intrebarea: cum s-a ajuns ca situatia Romaniei sa depinda atat de mult, in momentele decisive, de jocul de interese al Marilor Puteri, iar trecerea de la extaz la agonie si apoi invers sa fie greu, daca nu imposibil, de premeditat?

Vom incerca, in cele ce urmeaza, doar sa schitam un raspuns posibil printr-un demers istoric ce-si propune sa reconstituie, pe baza unor documente edite, dar si inedite, situatia acelor institutii, care ar fi trebuit sa informeze din timp, adica serviciile secrete, la inceputul primei conflagratii mondiale. Ne vom referi in partile esentiale la: cauzele izbucnirii razboiului si implicarea serviciilor si diplomatiilor secrete, tratatele si angajamentele secrete la care Romania a fost parte, evolutia comunitatii informative romanesti, principalele activitati desfasurate, metodele si mijloacele folosite pentru procurarea informatiilor si in baza carora se pot formula concluzii privind arta informatiilor.

Infiintarea organelor de siguranta. In primul deceniu al secolului XX se inregistreaza primele eforturi de organizare a unor structuri informative si contrainformative in domeniul politic intern. Clasa politica din Romania a realizat ca in epoca moderna siguranta generala a satului nu era numai o necesitate de racordare la moda europeana, ci avea sa devina prin ea insasi o problema fundamentala, deci de grabnica si serioasa luare in consideratie si solutionare.

Dupa cum marturisea Eugen Cristescu, fost sef al Siguratei (1927-1934) si apoi al Serviciului Special de Informatii (1940-1944): "pana in anul 1905 statul roman poseda pe teritoriul Vechiului Regat oficii de politie in orase, complet dependente de fluctuatiile politice". Exista si practica, deloc productiva pentru astfel de institutii, ca numirea functionarilor publici sa se faca o data cu guvernele, fapt pentru care "nu se poate vorbi de o opera de continuitate in acest rastimp de vreme". Memorialistul citat, observa astfel o problema de maxima actualitate. Organele de politie sunt organe de stat indrituite cu apararea ordinii publice si siguranta cetatenilor. Prin urmare, astfel de institutii nu trebuie sa se amestece in jocurile politice. Practica numirii sefilor din structurile politienesti in functie de venirea la putere a unui partid sau altul, nu facea altceva decat sa creeze impresia, in randul politistilor, ca activitatea lor va fi apreciata doar in functie de orientarile partidului de guvernamant. Indirect, Eugen Cristescu pledeaza pentru o politie profesionista, cu functionari care sa beneficieze de sansa continuitatii in functie, fara nici o implicare in jocurile politice de culise. Politia trebuie sa apere deci ordinea sociala si nu interesele de partid.

Prin legea din 17 martie 1905 s-a creat un Serviciu al Politiei Generale a Statului in Directia Administratiei Generale din Ministerul de Interne, care avea in obiectiv supravegherea curentelor subversive si examinarea starii de spirit a populatiei. Acest serviciu centraliza rapoartele informative ale politistilor din tara si le prezenta ministrului de Interne spre rezolvare. Politiile de la orase erau subordonate prefectilor de judet. La Prefectura Politiei Capitalei exista un Birou de informatii care se ocupa de problemele specifice politiei judiciare.

In afara acestora mai existau si politiile de frontiera care culegeau date si informatii, prin folosirea surselor ocazionale, despre calatorii straini veniti in Romania. Nu exista inca o agentura secreta, bine conspirata.

Asa se poate explica faptul ca rascoalele taranesti din 1907 au surprins factorii de conducere ai statului roman. Neputandu-se stabili geneza acestor evenimente s-a simtit nevoia crearii unor structuri specializate care sa dispuna de "antene raspandite pe tot teritoriul tarii si care sa indeplineasca atat misiunea contrainformativa cat si pe cea informativa, peste frontiere". Acestea au fost in esenta cauzele care au condus la infiintarea, in anul 1908, a Directiei Sigurantei Generale a Statului din Ministerul de Interne. Noua institutie avea ca principale atributii "sa conduca activitatea politieneasca, administrativa si judiciara pe intreg teritoriul tarii".

Un atentat "misterios". La aproape un an dupa crearea lor, organele de siguranta au fost implicate, din nefericire, intr-un periculos joc politic. Este vorba de atentatul asupra primului ministru liberal, Ionel Bratianu. Cateva spicuiri din presa vremii si rezultatele unor cercetari oferite de istoriografie sunt relevante in acest sens.

In ziua de 8 decembrie 1909, la orele 18, Ionel Bratianu, insotit de doi senatori, a parasit sala de sedinte a Senatului si s-a indreptat, pe jos, spre locuinta sa de langa Scoala de Razboi. Dupa ce s-a despartit de cei doi senatori, in dreptul strazii Gloriei, i-a iesit in cale un individ care a tras asupra lui trei focuri de revolver. Ranit, Bratianu a ajuns la domiciliul sau. Desi a incercat sa fuga, atentatorul a fost ajuns si arestat de agenti de politie, langa Palatul Regal de la Cotroceni.

In buletinul medical dat publicitatii, la scurt timp, se mentiona ca primul ministru fusese atins de doua gloante, care provocasera plagi in regiunea omoplatului stang si in partea posterioara a toracelui drept. Ambele rani au fost lipsite de orice gravitate, aspect confirmat si de repeziciunea cu care Ionel Bratianu s-a vindecat. La numai doua saptamani de la atentat, el a participat la dezbaterile din Camera.

La ancheta s-a stabilit ca atentatorul, Gheorghe Jelea Stoenescu, era de profesie lacatus, meserie pe care la acea data nu o mai practica, intrucat fusese concediat de la Atelierele C.F.R. conducerea Consiliului General a Sindicatelor din Romania a confirmat ca atentatorul fusese cu cativa ani in urma membru al Sindicatelor Ceferistilor. Cu toate acestea, fosta apartenenta a lui Jelea Stoenescu la miscarea sindicala a servit drept pretext guvernului liberal, prezidat de Ionel Bratianu, pentru a porni o campanie impotriva socialistilor-sindicalisti, pe care i-a acuzat ca fiind autori morali si chiar complici ai atentatorului. In replica, N.D.Cocea, militant al miscarii socialiste, a declarat intr-un interviu: "Am ajuns sa traim intr-o atmosfera nenorocita de spionare si de denuntare sistematica. Se intampla un conflict intre politie si muncitori Totdeauna sindicalistii ies vinovati".

Esential e faptul ca la 10 zile dupa atentat, Parlamentul a votat in procedura de urgenta Legea contra sindicatelor, asociatiilor profesionale, a functionarilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice, numita si "Legea Orleanu", care ingradea mult drepturile si libertatile miscarii sindicale.

Atentatorul, Gheorghe Jelea Stoenescu a fost condamnat de Curtea cu Jurati la 20 de ani munca silnica. La 14 iunie 1910, Sectia a II-a a Curtii de Casatie a respins recursul, sentinta ramanand definitiva.

Inca mult timp dupa pronuntarea sentintei, atentatul a framantat cercurile largi ale opiniei publice. Oamenii se intrebau cu indreptatire daca atentatorul actionase de unul singur sau fusese numai o simpla unealta politica, avandu-se in vedere rapiditatea cu care guvernul actionase prin elaborarea unei legi care ingradea drepturile si libertatile miscarii sindicale.

Cel care a provocat dezbaterea publica a fost Constantin Mille, principalul avocat al apararii in procesul intentat lui Gheorghe Jelea Stoenescu. La 24 iunie 1910, Mille semna un articol publicat in presa, unde mentiona ca atentatul asupra lui Ionel Bratianu "a fost pus la cale de catre Politia de siguranta si de catre anarhistii din solda ei".

In opinia publica persista nedumerirea ca, fara o cercetare juridica, guvernul a considerat atentatul ca o actiune subversiva a miscarii sindicale. Adevarul nu a putut fi ascuns multa vreme. Adolf Reichman-Bruner, agent al Sigurantei, a recunoscut mai tarziu ca fusese unul dintre principalii organizatori ai atentatului. De altfel, numele acestuia si al altor agenti ai Sigurantei fusesera pronuntate de mai multe ori in cadrul procesului, dar asa cum mentiona ziarul "Ordinea", din 14 mai 1910, de fiecare data procurorul general D.A.Oprescu "a cerut tacerea", ceea ce presupunea ca "avea de ascuns anumite fapte".

Dupa atentat, agentul de siguranta Reichman a disparut din tara in imprejurari misterioase. La proces, sora lui, citata in calitate de martora, a declarat ca fratele ei fusese silit sa plece din tara, dar ca nu stie cine l-ar fi constrans la aceasta. Cateva luni mai tarziu, Reichman, aflat la Paris, a marturisit unor prieteni ca el organizase atentatul, oferind si alte detalii interesante, care spulberau misterul.

Cativa agenti de siguranta, printre care si Reichman, il urmarisera pe Ionel Bratianu, intr-un automobil, pentru a-l ajuta la nevoie pe atentator. In planurile conspiratorilor Sigurantei, Gheorghe Jelea Stoenescu jucase un rol important. Conform instructiunilor primite, el trebuia sa traga cateva focuri de arma pe langa corpul primului ministru si apoi sa dispara. Numai ca Jelea suferea insa de o boala nervoasa, amanunt scapat, se pare, din atentia celor care au planificat atentatul. Intalnindu-se fata in fata cu primul ministru, Jelea s-a emotionat, fapt pentru care nu a mai respectat indicatiile primite, si astfel, in loc sa traga pe langa "tinta", a tras direct, ranindu-l usor pe Ionel Bratianu. Dupa aceea, in loc sa se indrepte spre masina care-l astepta, Jelea Stoenescu a fugit in alta directie, fiind probabil speriat ca planul simularii unei tentative de atentat se trasformase intr-un atentat adevarat. Agentii Sigurantei l-au arestat imediat. De altfel, si organizatorii atentatului au avut stabilita arestarea, tocmai pentru a putea prezenta atentatul ca fiind "opera miscarii sindicale". Din acest considerent se orientasera spre Jelea Stoenescu, fost membru al Sindicatului ceferistilor.

In timpul cercetarilor si la proces, Jelea Stoenescu a adoptat "tactica tacerii totale" - asa cum fusese instruit - sperand ca organizatorii il vor ajuta sa scape de pedeapsa in fata justitiei.

Abia in 1912, intr-o declaratie facuta la Ocnele Sibiului, unde isi ispasea condamnarea, Jelea Stoenescu ar fi marturisit: "Da, eu sunt nenorocitul care, din pacate, am facut aceasta greseala indemnat de altii".

Initiative desarte in proiectarea unor structuri informative eficiente. Inca din timpul celui de-al doilea razboi balcanic, din 1913, se facusera simtite multe lipsuri, in special in domeniul efectivelor potential combatante, precum si al pregatirii si dotarii cu tehnica militara. I.G. Duca mentiona in lucrarea sa memorialistica faptul ca "lipsurile se dovedisera a fi fost atat de serioase incat daca am fi fost siliti sa dam in Bulgaria adevarate lupte, si daca acest razboi nu s-ar fi redus la o plimbare triumfala, am fi avut surprize dureroase".

Situatia nu era mai buna nici in domeniul serviciilor secrete de informatii. Dupa cum rezulta din studiile si rapoartele intocmite de ofiteri ai Marelui Stat Major al Armatei Romane, inca de dinainte de declansarea razboiului, lipsurile si efectele lor erau constientizate. Astfel, intr-un referat din 23 august 1911 se sublinia: "Serviciul de informatii de la Statul Major General al Armatei nu a avut si nu are nici astazi o organizare care sa corespunda in adevar misiunii sale, nu poate obtine informatii cu caracter mai confidential asupra organizarii militare a vecinilor, nici mai ales sa recunoasca si sa tina in supraveghere persoanele ce se ocupa in tara noastra cu spionajul, asa ca sa putem lua la nevoie, masurile impuse de imprejurari. Din aceasta cauza suntem inferiori vecinilor nostri, caci pe cand acestia cheltuiesc sume foarte mari si au servicii de informatii complet organizate prin care ne pot cunoaste cu de-amanuntul, noi nu putem face aproape nimic. Cauza principala a fost si este inca lipsa de mijloace banesti care sa permita organizarea serviciului cum trebuie". Un alt document, din 5 octombrie 1911, sublinia ca "la noi neexistand o lege a contraspionajului in timp de pace, multi pentru bani pot oferi serviciile lor, fara sa se expuna la un pericol prea mare".

Cererile ofiterilor stat-majoristi nu au ramas fara ecou. Clasa politica s-a dovedit receptiva pana la un punct si a cautat sa remedieze aceste lipsuri, dar tot prin improvizatii. Bunaoara in iarna anului 1912-1913, Parlamentul Romaniei - dupa cum marturisea Titu Maiorescu - votase suma de 270 milioane lei pentru pregatirea grabnica a armatei dar, probabil ca intervalul fiind foarte scurt, investitiile destinate Ministerului Apararii Nationale nu si-au putut dovedi imediat eficienta. Deci, situatia era cunoscuta de catre clasa politica, iar masurile luate nu puteau depasi circumstantele si caracterul de improvizatie. In aceeasi perioada s-au alocat din fondul Ministerului Apararii Nationale sume importante pentru organizarea unui serviciu de informatii, numai ca din rapoartele acelorasi ofiteri stat-majoristi, rezulta ca au fost "cheltuite pentru alte nevoi". Fara sa riscam o explicatie transanta ne vine greu sa nu facem o asociere intre aceasta deturnare a sumelor alocate serviciului de informatii al armatei si sinuciderea generalului A. Zotu, seful Marelui Stat Major din acel timp, si a maiorului Ionescu atunci cand au aflat ca primul ministru Ionel Bratianu intrase in posesia listei cu persoanele care "lucrasera" in folosul germanilor.

"Pana la razboiul balcanic din 1913 armata noastra n-a dispus de un serviciu de informatii popriu-zis", spunea Mihail Moruzov intr-un raport intocmit dupa razboi. Abia in acel an, cand armata romana a intrat in Bulgaria s-a izbit de lipsa unui asemenea serviciu si atunci s-au luat primele masuri pentru organizarea acestuia. Mihail Moruzov mai mentiona ca dupa razboaiele balcanice s-a pus problema crearii unui organism bine structurat, el fiind insarcinat cu aceasta problema. "Dar abia a luat serviciul fiinta, abia s-au inceput primele recrutari si formari de elemente, ca Sectia a II-a din Marele Stat Major si-a schimbat opinia, preluand asupra-si si latura tehnica a Serviciului Secret".

Implicarea serviciilor secrete in atentatul de la Sarajevo si impactul asupra Romaniei. Pretextul izbucnirii primului razboi mondial l-a constituit, dupa cum se stie, atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, cand arhiducele Franz Ferdinand de Habsburg - mostenitorul tronului Austro-Ungariei - si sotia sa Sofia au fost victimele unui asasinat. Scopul prezentei lor in Bosnia era de a asista la manevrele de vara ale armatei austro-ungare. Interesant este insa substratul acestui asasinat precum si actiunile oculte ale celor care au dirijat din umbra.

Pe arhiducele Franz Ferdinand nu-l agreau cercurile conducatoare din Austro-Ungaria. Clasa politica ungara il dusmanea din cauza planurilor federaliste prin care urmarea sa atraga Romania de buna voie in Imperiul Habsburgic cu motivatia ca era "singura cale de a ajunge la unitate nationala". Dar pe mostenitorul tronului Austro-Ungariei nu-l agreau nici membrii casei de Habsburg din cauza casatoriei sale morganatice. Francmasoneria^[1] din Austro-Ungaria si din sfera imperiului il socotea un bigot catolic. Slavii de sud, indeosebi sarbii, il dusmaneau si ei, considerandu-l potrivnic unirii lor intr-un stat independent; principele principele mostenitor urmarind sa creeze un stat iugoslav sub hegemonia Casei de Habsburg.

In acest context de concentrare a unor interese si forte ostile s-a produs atentatul executat de studentii bosniaci Gavrilo Princip din Grabov si Nedjelko Cabrinovici din Trebinje. Cei doi atentatori faceau parte din organizatia terorista secreta "Mana Neagra", mai cunoscuta si sub denumirea de "Unire sau Moarte".

Serviciile secrete de contraspionaj austriece au reusit sa descopere destul de repede ca asasinarea arhiducelui fusese pusa la cale de cercurile oculte de la Belgrad, de o asociatie iredentista pansarbeasca. Din aceasta cauza "Viena cerea deci satisfactie, iar amenintarile ei luau forma netagaduit de grava. Berlinul sustinea atitudinea Ballplatz-ului, iar la Petersburg se ridicau glasuri in favoarea Serbiei. Vadit, situatia internationala se incurca" - spunea I.G. Duca. Ulterior, dupa izbucnirea razboiului s-a aflat de implicarea serviciilor secrete in acest atentat. Din documentele vremii, si avem in vedere scrisoarea confidentiala trimisa de primul ministru sarb, Pasici, sefului Marelui Stat Major - Voievodul Putnik -, atentatul din 28 iunie 1914 ar fi fost inspirat de colonelul Dragutin Dimitrievici, seful biroului de informatii din Marele Stat Major al armatei sarbe. Acesta ar fi fost chiar organizatorul gruparii teroriste "Mana Neagra", purta numele conspirativ "Apis" si intretinea stranse relatii cu studentii revolutionari bosniaci. Dupa cum avea sa declare la procesul care i s-a intentat trei ani mai tarziu, in 1917, colonelul Dimitrievici a presupus de la bun inceput ca moartea violenta a lui Franz Ferdinand va avea urmari politice foarte grave, dar nici prin cap nu i-a trecut posibilitatea declansarii unui razboi mondial. Din alte documente rezulta ca seful Serviciului de informatii al Serbiei a avut inainte de atentat o intrevedere secreta cu Viktor Alexeevici Artamanov, atasatul militar al Rusiei la Belgrad, care i-ar fi dat acordul tacit asupra atentatului. Artamanov, promovand politica guvernului sau, a avut in vedere ca Rusia era in acel moment interesata in crearea unei Iugoslavii Mari, independenta, ceea ce ar fi putut sa diminueze hegemonia Austro-Ungariei in Peninsula Balcanica. Prin urmare, disparitia arhiducelui Franz Ferdinand insemna pentru Rusia eliminarea "arhitectului" politicii federaliste a Balcanilor sub hegemonia austro-ungara.

Autoritatile de la Bucuresti au receptionat diferit semnificatia atentatului de la Sarajevo. Chiar si la varful Partidului Liberal, aflat la guvernare, opiniile erau impartite. Ionel Bratianu, care il intalnise pe arhiduce in iulie 1909 la Sinaia, se pare ca fusese sedus de declaratiile pe care le auzise in privinta romanilor din Transilvania. Franz Ferdinand ii promisese cu acea ocazie ca dupa ce se va urca pe tron va reduce mult influenta ungurilor. Drama de la Sarajevo i-a naruit primului ministru roman toate sperantele si proiectele. In schimb I.G. Duca, devenit la 4 ianuarie 1914 ministru la Instructia Publica si Culte in guvernul liberal, era de parere ca "de la viata arhiducelui romanii n-ar fi castigat nimic, prin moartea lui se putea castiga totul". In acest context, I.G. Duca, unul din marii barbati de stat ai Romaniei interbelice, si-a exprimat opinia conform careia "unitatea nationala a romanilor a pornit de la gloantele ucigasului din Sarajevo".

Probabil ca nu intamplator, I.G. Duca mai nota in Memoriile sale ca "trei state sunt vinovate in aceeasi masura de izbucnirea razboiului mondial: Germania, Austria si Rusia". Intr-adevar, statele europene, in special Germania si Franta, s-au inarmat in deceniul premergator primului razboi mondial, folosind toate tehnicile militare pe care le oferea stiinta moderna. Mai ales Germania, gandindu-se la repeziciunea miscarilor pentru a-l surprinde pe inamic, era dispusa sa utilizeze ultimele inventii tehnice. Toti oamenii de stiinta, ca si intreaga populatie, erau subordonati obiectivelor urmarite de statele-majore: ruperea frontului, uzura inamicului, diversiunea, sabotajul, santajul diplomatic, spionajul - deci principiile lui Machiavelli -, pentru scoaterea inamicului din lupta.

Germania isi incheiase pregatirile militare cu mult inainte de atentatul de la Sarajevo. Armata imperiala nu astepta in vara anului 1914 decat ordinul de atac. Germania era superioara in ceea ce priveste pregatirea militara, atat fata de Rusia cat si fata de Franta si Anglia. Generalul Ludwig von Molke, seful Marelui Stat Major al armatei germane, chiar declarase in fata Kaiserului, Wilhelm al II-lea, ca "planul de mobilizare era terminat inca din 31 martie 1914". Acelasi general german i-a spus, in luna mai 1914, omologului sau austriac, aflat in vizita la Berlin - Conrad von Hertzerdorf - ca "orice amanare va vrea ca efect diminuarea sanselor noastre de succes. La 1 iunie, von Molke a mai facut o declaratie in fata baronului H. von Eckhamstein: "Suntem gata si cu cat mai curand, cu atat mai bine pentru noi". Pe toata durata primaverii anului 1914 Germania si-a incurajat aliata sa Austro-Ungaria sa procedeze identic, adica sa se grabeasca sa-si finalizeze pregatirile militare. Colonelul Walter Nicolai, ofiter de stat-major care a condus Biroul de informatii al armatei imperiale, a dezvaluit in lucrarea sa memorialistica un aspect interesant: "Razboiul era considerat ca o chestiune pur militara si de aceea el a fost pregatit si discutat la directiunea serviciului secret militar".

Serbia, stat independent, era in acel moment secatuita economic si militar datorita participarii la razboaiele balcanice (1912-1913). Pentru a profita de aceasta situatie, Austro-Ungaria a adresat un ultimatum Serbiei, in conditii imposibil de acceptat. Serbia a acceptat 9 din cele 10 conditii, mai putin cea referitoare la suportarea cheltuielilor unei ocupatii militare Austro-Ungare, ceea ce ar fi dus la stirbirea suveranitatii statale, dar guvernul imperial de la Viena nu s-a declarat multumit, astfel ca la 28 iulie 1914 i-a declarat razboi Serbiei. Dandu-si seama de inevitabilitatea razboiului, Rusia a decretat mobilizarea generala. De aceea, Germania a declarat razboi Rusiei si Frantei. La 5 august, Anglia a declarat razboi Germaniei. Astfel, Marile Puteri europene, aflate intr-o acerba concurenta pentru pietele de desfacere si reimpartirea sferelor de influenta, coalizate in blocuri militare - Antanta si Puterile Centrale -, au declansat primul razboi mondial.

Dupa cum se poate constata, prima mare conflagratie mondiala a avut la origine cauze obiective (lupta pentru reimpartirea sferelor de influenta intre Marile Puteri, aspect demonstrat de intreaga evolutie a relatiilor internationale la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului urmator), dar si de cauze subiective (asasinatul de la Sarajevo) in care au fost implicate serviciile de informatii, organizatiile oculte si diplomatia secreta. Acesta din urma este un adevar incontestabil explicat transant de I.G. Duca in felul urmator: "Putem crede oare ca sarbii, a doua zi dupa incheierea razboiului balcanic, ar fi cutezat sa provoace Austria daca n-ar fi fost indemnati si daca nu s-ar fi stiut sustinuti? Sa punem in legatura atitudinea semeata a sarbilor cu declaratiile tarului Nicolae al II-lea si ale lui Sazonov la Constanta si vom vedea ce limpede va aparea toata urzeala conspiratiei. Trebuie recunoscut ca la Petersburg, sau mai bine zis la Ambasada ruseasca din Paris, s-a lucrat mai bine, s-a mascat jocul mai cu dibacie decat la Viena si la Berlin."^[2]. Prin urmare, din ratiuni de stat si ordine superioare, serviciile secrete ale Marilor Puteri interesate n-au facut altceva decat sa produca scanteia ce a aprins focul razboiului, urgie pregatita cu mult timp in urma.

Fara a intra in amanunte, sa amintim ca prima mare conflagratie mondiala a fost, in faza sa initiala, un razboi caracterizat de cinci conflicte geopolitice: intre Anglia si Germania pentru suprematia maritima, intre Franta si Germania pentru hegemonie in Europa Centra-Occidentala, intre Italia si Austria pentru Adriatica si Balcanii de Nord, intre Austria si Rusia pentru Peninsul Balcanica, intre Rusia si Turcia pentru stramtorile de acces in Marea Mediterana.

Se deschidea astfel in istoria contemporana nu numai un sir de razboaie - ceea ce i-a facut pe unii istorici sa denumeasca secolul XX ca un secol al violentelor, al razboaielor si al masacrelor -, ci si o adevarata "epoca de aur" a spionajului si contraspionajului ce avea sa demonstreze ca superioritatea militara pe campul de lupta nu era suficienta pentru obtinerea deciziei finale. Mai era nevoie si de o superioritate pe frontul secret, in actiunile de spionaj, contraspionaj, diversiune, influenta, propaganda, contrapropaganda etc., adica in acele domenii in care sunt antrenate de regula serviciile si organizatiile secrete de informatii.

Tratatele secrete si interesele Romaniei. Din antichitate si pana in zorii evului modern, istoria serviciilor secrete de informatii se confunda, daca nu cumva este identica, cu diplomatia secreta. Iata de ce o scurta referire la tratatele secrete ce au implicat interesele Romaniei nu este deloc intamplatoare. Explicitate in contextul istoric in care s-au produs, ele pot facilita intelegerea mai in detaliu a unor interese si ratiuni de stat, precum si receptivitatea factorilor decizionali, deopotriva cu simtamintele si aspiratiile nationale fata de marile evenimente din viata politico-diplomatica si militara a continentului european. Totodata, se pot intelege, pe o baza mai solid ancorata istoric, obiectivele fixate pentru serviciile secrete de informatii romanesti in momentul institutionalizarii lor si diferentierii de diplomatia secreta. Pentru Romania un astfel de moment l-a constituit inceputul primului razboi mondial. Ca la orice inceput s-au inregistrat greutati, unele obiective iar altele strict subiective. Dar toate la un loc au facut ca diplomatia secreta sa ramana inca preponderenta, mai activa chiar, si eficienta in comparatie cu primele structuri informative institutionalizate si care in Romania abia se cristalizau. Ulterior, diferenta s-a estompat simtitor, ajungand in cele din urma acolo unde se aflau si alte servicii cu mai vechi state de functionare, adica cu un pas inaintea diplomatiei.

Prin asezarea ei geografica la confluenta de interese a marilor puteri europene, Romania ocupa o pozitie geopolitica si geostrategica deloc de invidiat, fapt pentru care nu putea ramane in afara unui razboi continental. Bogatia in grane si petrol facea ca intr-o conflagratie regionala sau mondiala, teritoriul Romaniei sa constituie un punct de atractie pentru beligeranti. Daca la toate acestea adaugam si faptul ca dupa al doilea razboi balcanic din 1913, prestigiul Romaniei "era la apogeu", ne explicam motivul pentru care "cele mai mari puteri cautau prietenia micului Regat dunarean".

Din octombrie 1883, Romania facea parte din alianta Puterilor Centrale, alaturi de Germania, Italia si Austro-Ungaria. Conform tratatului de alianta, partile contractante se obligasera sa-si acorde sprijin reciproc numai in cazul unui atac neprovocat din partea unei terte puteri din regiunile limitrofe. Tratatul nu permitea Romaniei o politica externa in directia desavarsirii unitatii national-statale, a eliberarii teritoriilor locuite preponderent de romanii din Transilvania si Bucovina. Pentru a nu irita opinia publica romaneasca, clauzele tratatului au fost mentinute strict secret. Au fost cunoscute doar de regele Carol I si de cativa politicieni care onorasera functia de Presedinte al Consiliului de Ministri, sau ministeriatul Afacerilor Externe, atunci cand se pusese problema reinnoirii aliantei cu Puterile Centrale. Mai trebuie spus ca la acea vreme, Tratatul cu Puterile Centrale fusese necesar Romaniei din cauza insecuritatii pe care o cauza statului roman politica expansionista a tarismului in Balcani.

In noiembrie 1913, in vreme ce Titu Maiorescu prezida un guvern conservator, se reinnoise tratatul cu Tripla Alianta (Puterile Centrale). Reinnoirea se facuse fara nici o conditie, iar de romanii din Ardeal nici nu fusese vorba. Indemnat de Take Ionescu, acelasi Titu Maiorescu incheiase o alianta defensiva cu Serbia si o alta ofensiva cu Grecia, ambele privitoare la problemele balcanice, fapt ce l-a determinat pe Ionel Bratianu, devenit prim-ministru, la 4 ianuarie 1914, sa declare atat in fata regelui Carol I cat si a contelui Waldburg - insarcinatul cu afaceri la Bucuresti -, ca el si partidul sau "nu ar putea sa execute Tratatul cu Tripla Alianta in caz de razboi".

Izbucnirea razboiului in vara anului 1914 a gasit Romania nepregatita din punct de vedere militar si diplomatic, fapt pentru care consiliul de coroana de la Sinaia, din 3 august 1914, a hotarat ramanerea tarii in neutralitate, motivul invocat - atat atitudinea Italiei ce-si declarase si ea neutralitatea, Austro-Ungaria, aliata Romaniei, nefiind in postura de atacat, ci de atacator al Serbiei - a justificat pe deplin decizia guvernului de la Bucuresti, decizie anticipata si anuntata regelui de Ionel Bratianu inca de la inceputul anului.

Hotararea de neutralitate a fost caracterizata "ca o politica a instinctului national", adica o atitudine activa, cu arma la picior si fara sa excluda posibilitatea cooperarii cu puterile beligerante care ar fi recunoscut drepturile Romaniei asupra teritoriilor din monarhia austro-ungara locuite preponderent de populatia romaneasca. "Romania va astepta cu arma la picior spre a intra in razboi acolo si atunci cand va socoti necesar si potrivit cu interesele sale"- se exprima I. G. Duca cu multa diplomatie. Sub impactul a numerosi factori interni si externi, neutralitatea Romaniei s-a prelungit vreme de doi ani. Ea nu a insemnat decat un ragaz necesar pregatirii tarii, armatei si populatiei, o etapa de considerabile eforturi diplomatice secrete pentru obtinerea recunoasterii oficiale a drepturilor Romaniei.

La 10 octombrie 1914, regele Carol I a incetat din viata, iar in februarie 1916 a murit si sotia sa, regina Elisabeta (Carmen Silva, dupa pseudonimul sau literar). A urmat la tron Ferdinand I, care inca de la inceput s-a situat pe o pozitie net antantofila, fiind influentat in acest sens de sotia sa, regina Maria, descendenta din dinastia de Winsdor, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii si vara primara cu tarul Rusiei, Nicolae al II-lea^[3].

Cele doua coalitii militare se intreceau in straduintele lor de a atrage Romania spre cooperare, fiecare de partea sa, lucru pe deplin explicabil deoarece, potrivit opiniei imparatului Wilhelm al II-lea, "cheia reusitei razboiului impotriva Rusiei este in mana Romaniei". S-a produs o emulatie intre Austro-Ungaria si Rusia pentru atragerea Romaniei in una din cele doua coalitii. Austro-Ungaria promitea Romaniei autonomia Transilvaniei. Viena si mai ales Berlinul, cu toata opozitia Budapestei, au avansat guvernului de la Bucuresti propuneri de recunoastere a drepturilor asupra Bucovinei, imbunatatirea situatiei romanilor transilvaneni si revenirea Basarabiei la statul roman. Rusia la randul ei promitea ca "noi nu le dam numai autonomie, dar le propunem chiar si anexarea Transilvaniei".

La 23 septembrie 1914 s-a incheiat conventia secreta cu Italia, semnata de primul ministru Ionel Bratianu si baronul Fasciotti, reprezentantul diplomatic al Italiei la Bucuresti, prin care cele doua tari se obligau la o atitudine comuna, prin consultari reciproce cu privire la masurile impuse de situatii si sa nu paraseasca neutralitatea fara sa se instiinteze una pe alta cu opt zile inainte.

Emulatia dintre cele doua coalitii pentru a sili Romania sa intre in razboi l-a determinat pe Ionel Bratianu sa incheie, la 1 octombrie 1914, a doua conventie militara secreta de data aceasta cu Rusia. Prin conventie, Rusia se obliga sa se impotriveasca oricarei atingeri a status-quo-ului teritorial al Romaniei, ii recunostea acesteia dreptul de a-si uni teritoriile locuite de romanii din Austro-Ungaria, situatia Bucovinei urmand sa fie rezolvata pe baza principiului nationalitatilor locuitoare in aceasta provincie.

Situatia Romaniei s-a agravat o data cu intrarea in razboi a Imperiului otoman (octombrie 1914) si a Bulgariei (octombrie 1915) de partea Puterilor Centrale. In perioada august 1915-august 1916, diplomatia romaneasca s-a dovedit activa, purtand tratative secrete cu Antanta la Bucuresti, Paris, Londra si Petersburg, dar intretinand in acelasi timp, tot in secret, legaturi si cu Puterile Centrale, ele fiind influentate de desfasurarea operatiilor militare. Oricum, diplomatia romaneasca, condusa cu abilitate de energicul Ionel Bratianu - primul ministru ce detinea in acelasi timp si portofoliul Ministerului Afacerilor Externe - si-a mentinut neclintita pozitia in ciuda promisiunilor sau presiunilor din partea ambelor tabere, in sensul ca "Romania nu va intra in razboi daca realizarea idealului national nu ii este garantata".

La initiativa Italiei, in ziua de 6 februarie 1915, a fost semnat un pact de asistenta mutuala, valabil pentru 4 luni, care stipula ca cele doua state (Romania si Italia) sa actioneze solidar pentru apararea lor comuna in cazul unei agresiuni neprovocate din partea Austro-Ungariei. Italia nu a respectat aceste intelegeri si dupa ce a semnat la Londra Tratatul secret de alianta cu Antanta (26 aprilie 1915) a intrat in razboi o luna mai tarziu. Gestul diplomatiei italiene l-a nemultumit pe Ionel Bratianu, care atunci cand i s-au facut noi propuneri de cooperare militara a refuzat.

In perioada 4 iunie-13 august 1916 s-a desfasurat cu succes asa-numita "ofensiva Brusilov". Puterile Antantei au intensificat in acest interval presiunile diplomatice pentru a obliga Romania sa intre in razboi. La 3 iulie 1916, atasatul militar rus la Bucuresti, colonelul A.Tatarinov, a inmanat lui Bratianu o nota in care se cerea intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei. Erau enumerate conditiile favorabile unei asemenea interventii, subliniindu-se, in partea finala, aproape pe un ton ultimativ: "Intrarea in linie a Romaniei in acest moment va avea o valoare proportionala in dezvoltarea generala a efortului puterilor aliate, ceea ce nu se va putea spune in cazul in care decizia ei va fi amanata pentru o data nedeterminata. Circumstantele impun Romaniei sa se alature acum ori niciodata".

In cele din urma inevitabilul s-a produs. Primul ministru, Ionel Bratianu, a trebuit sa faca pasul cel mare, impins de aceasta dubla presiune, din interior si din exterior. La 14 august 1916 s-a incheiat Tratatul secret de alianta (sub forma unei conventii politice si militare) intre Romania, Rusia, Franta, Anglia si Italia, prin care Antanta garanta integritatea Romaniei pe toata intinderea teritoriilor sale de atunci. Romania se obliga, in schimb, sa declare razboi Austro-Ungariei si sa inceteze orice legaturi cu dusmanii Antantei. Aceasta coalitie politico-militara recunostea Romaniei dreptul de unire a teritoriilor locuite de romanii din Austro-Ungaria. Aliatii se obligau sa nu incheie pace decat in unire si in acelasi timp, iar prin tratatul de pace, teritoriile respective sa fie recunoscute Romaniei. De asemenea, Romaniei i se garantau aceleasi drepturi ca si Puterilor Antantei la preliminariile si tratativele de pace. Antanta se obliga sa pastreze secretul Tratatului pana la incheierea pacii generale.

Dar ceea ce n-au stiut in acel moment nici diplomatia romaneasca si nici serviciile de informatii, care dupa cum vom vedea in continuare abia se infiripau, a fost ca la 11 august 1916, deci cu trei zile inainte de semnarea Tratatului cu Antanta, se incheiase un acord secret ruso-francez. Prin acest acord Franta si Rusia se angajau in secret ca, in spatele Romaniei, sa se inteleaga asupra deciziilor pe care la vor lua la conferinta pacii (neadmiterea statului roman la viitoarele negocieri de pace cu titlul egal al principalelor puteri ale Antantei, intinderea teritoriala ce va fi atribuita Romaniei si alte masuri) care de fapt anulau esenta angajamentelor si a spiritului tratatului ce s-a semnat la 14 august 1916. De altfel, intentiile ascunse ale Rusiei se contureaza tot mai straveziu. Petersburgul nu astepta decat intrarea armatei romane in razboi. Mizand pe faptul ca nu-si incheiase pregatirile si dotarea cu armament, Rusia se astepta ca armata romana sa fie usor infranta in Transilvania ceea ce ar fi creat o excelenta ocazie pentru trupele tariste sa inainteze pana la linia Carpatilor Orientali. Se putea controla intregul teritoriu al Moldovei si se obtinea o linie tare de aparare pe Frontul de Rasarit.

Prin urmare, diplomatia secreta a facut ca Romania sa incheie tratate care in esenta se anulau reciproc, iar conditiile angajarii in operatiile militare, suveranitatea si integritatea national-statala sa fie puse intr-un grav pericol. Si toate acestea pentru ca a lipsit acea institutie cu rol de prevenire, adica serviciul secret, care sa fie cu un pas inaintea diplomatiei. Iata deci la ce mare pericol, pentru integritatea si suveranitatea Romaniei, s-au expus factorii de decizie politica si militara in lipsa unor informatii cu valoare strategica. Este de fapt marea deficienta cu care s-au confruntat, intr-un fel sau altul, mai toate serviciile de informatii militare inainte de inceperea primului razboi mondial.

Patriotismul nu a exclus slabiciunile si vulnerabilitatile Serviciile de informatii romanesti, in special cele cu caracter militar au dovedit in perioada 1914-1916 mari carente in privinta masurilor de protectie contrainformativa. Bogata literatura istoriografica dedicata participarii armatei romane la primul razboi mondial a acordat spatii largi evidentierii starii de spirit profund patriotice a majoritatii romanilor. Numai ca, dupa cum au evoluat evenimentele, istoria a demonstrat ca patriotismul nu a fost suficient pentru a ne asigura decizia intr-o campanie ce-si propunea ca obiectiv strategic realizarea unitatii national-statale. Dimpotriva, sustinem in baza atestarilor documentare ca, in momentul acela, avantul patriotic a fost anulat in cea mai mare parte de vulnerabilitatile in plan contrainformativ, atat ale armatei, cat si in general, ale societatii romanesti. Afirmatia face referire la scurgerea secretelor de stat si militare sau de a caror divulgare s-au facut vinovati chiar unii dintre cei care, prin insasi natura profesiei, erau obligati sa vegheze cu sfintenie la apararea si protejarea lor. Coruptia, neglijentele stupide, traficul de influenta din "inalta societate", usurinta condamnabila cu care au fost tratate problemele importante pentru interesul national si, nu in ultimul rand, "palavrageala" au produs adevarate ravagii in societatea romaneasca.

Parlamentul Romaniei a elaborat, in ianuarie 1913, Legea spionajului in timp de pace, promulgata imediat de regele Carol I, care stabilea ca infractiuni transmiterea sub orice forma a informatiilor despre apararea tarii. Ca sanctiuni se prevedeau inchisoarea corectionala de la 1 la 5 ani sau amenda de la 500 la 5 000 lei. Probabil ca asemenea sanctiuni aveau menirea de a descuraja doar pe cei nevoiasi din nefericire multi la numar, dar prea putin sau deloc in legatura cu datele secrete. In schimb, pentru ceilalti, adica paturile sociale mai instarite, din randul carora se alegeau demnitarii si functionarii publici, infinit mai putin numerosi, dar care aveau acces la secrete, blandetea sanctiunilor reprezenta o tentatie.

Imediat dupa declansarea primului razboi mondial, starea de spirit generalizata, aproape la scara intregii natiuni romane, se manifesta net in favoarea orientarii spre Antanta si intrarea Romaniei in razboi pentru eliberarea fratilor din Transilvania. Convingator in acest sens este raportul strabatut de neliniste al lui Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucuresti, trimis ministrului de externe din Viena in care se afirma ca indemnul romanilor "vrem sa mergem in Transilvania" era la ordinea zilei. La Bucuresti avusesera loc manifestatii de strada in care se strigase "Vrem Ardealul". Inca de la jumatatea lunii iulie 1914, regele Romaniei, examinand situatia, ajunsese la concluzia, in baza datelor si informatiilor de care dispunea, ca "starea opiniei publice si a armatei este antiaustriaca".

La inceputul operatiilor militare, pe principalele teatre de razboi, starea de spirit a populatiei romanesti, ostila intereselor Puterilor Centrale, a fost descrisa de generalul von Falkenhayen, comandantul Armatei a 9-a germane, in felul urmator: "Atitudinea Romaniei fata de Puterile Centrale a fost nelamurita inca din prima zi a razboiului mondial; ea a devenit chiar suspecta dupa moartea batranului rege Carol I. La orice esec suferit de Austro-Ungaria, situatia se inrautatea pana la ostilitate, chiar nedeghizata, pentru a deveni apoi, din nou, aproape ostila, de indata ce se obtineau succese impotriva Rusiei". La randul lui, generalul Max Ronge, seful serviciului de spionaj si contraspionaj austro-ungar, intre anii 1914-1918, arata ca: "Romania, al doilea aliat indoielnic, incepe deodata sa-si procure in taina hartile Transilvaniei, in timp ce o audienta a maiorului Randa (atasatul militar austro-ungar la Bucuresti) la regele Romaniei arata, cu totul pe neasteptate, ca aceasta tara manifesta o simpatie vadita fata de Serbia".

Starea de spirit era intretinuta de oamenii politici cu vederi antantofile si o serie de renumiti carturari care, cu ocazia unor intalniri politice sau in presa nu scapau prilejul de a rosti cuvinte si slove patriotice, ramase memorabile. Un singur exemplu este edificator. La 15 martie 1915 avusese loc la Iasi o impresionanta intrunire politica in care se afirmase "vointa intregului neam romanesc de a se uni cu orice pret si fara intarziere". Se luasera la intrecere marii retori ai romanilor din acel timp: Nicolae Filipescu, Octavian Goga si Nicolae Iorga. La intrebarea ce este Regatul Roman fara Ardeal, Nicolae Filipescu - mai inspirat ca niciodata - a raspuns: "O absurditate geografica, o fasie de pamant franta in semicerc". Intr-o asemenea situatie, Romania nu putea fi o tara de viitor, iar pentru a-si indeplini rolul european ii trebuia bastionul dominant, "cetatea naturala a Ardealului", "acropola romanismului", "inima romanismului". In numele Ardealului, care isi chema fratii salvatori de la moarte, a luat cuvantul si Octavian Goga, pronuntandu-se transant: "Ori treceti acum muntii ca sa-i scapati, ori sa se ridice muntii pana la cer pentru a nu li se mai auzi durerile".

Va trebui sa recunoastem insa - din pozitia istoricului ce are privilegiul cunoasterii epilogului - ca nationalismul exagerat si exaltarea spiritelor patriotice au fost insuficiente pentru a face poporul roman sa intre cu reale sanse de izbanda in conflictul celor mari. In societatea romaneasca predominau starile negative, unele dintre ele cu urmari dintre cele mai grave. Se manifesta de pilda, o neglijenta condamnabila in pastrarea secretelor, clevetirea si tendintele spre laudarosenie din partea unora cu functii in aparatul de stat, altii chiar din ostire, care din dorinta de a-si da importanta cu ceea ce stiau, favorizau scurgerea secretelor, iar coruptia, traficul de influenta, fuga dupa castiguri cat mai grase cu minimum de efort erau fenomene la ordinea zilei. Presiunea psihologica a evenimentelor, care se derulau rapid, a facut ca societatea romaneasca sa-si etaleze din plin vulnerabilitatile, aspect ce nu putea scapa neobservat, dar si exploatat in consecinta de serviciile de spionaj straine.

Amanunte interesante in acest sens aflam din relatarile unui fost agent strain neutralizat de autoritatile romanesti abia in 1920. Spionul fusese capitan maghiar, originar din Sibiu, si activase in serviciul de informatii austro-ungar pe toata perioada primului razboi mondial. Din relatarile sale, cuprinse intr-un voluminos dosar pastrat in arhiva, rezulta ca in activitatea sa informativa s-a bazat foarte mult pe "uzanta coruptiei si neglijentele condamnabile" intalnite printre romani. El a marturisit cu lux de amanunte cum reusise sa patrunda in tara fara acte si cum s-a deplasat nestingherit gratie "intrebuintarii banului". Din experienta acumulata, fostul spion tragea concluzia ca in Romania "se poate corupe cu usurinta oricine, incepand de la granicerul de santinela si terminand la cel mai inalt functionar al tarii". De asemenea, marturisea ca pentru indeplinirea misiunilor informative a fost ajutat "intr-o larga masura de elementul evreiesc, extrem de corupt si las care se gasea atunci foarte bine plasat mai ales in cercurile comerciale ale tarii". Cu ajutorul "banului si al evreului", el reusise sa injghebeze in Capitala un asa-zis cerc de incredere bucurestean, care ii servea cele mai secrete si sigure informatii. Acest cerc era format din "oameni politici, domni si doamne din inalta societate si din oameni de afaceri foarte priceputi". La inceput, cercul de incredere bucurestean, in realitate reteaua de informatori pe care reusise s-o recruteze, functionase numai pentru Puterile Centrale, apoi, gratie banului, cercul a inceput sa faca si oficiul de dublu spionaj, servind si interesele Antantei care, intelegand sistemul a recurs si ea la aceleasi mijloace, incepand sa concureze foarte serios interesele germano-austro-ungare. Despre usurinta si neglijenta romaneasca in pastrarea si apararea secretelor, fostul spion al Centralilor comenta urmatoarele: "Discutii asupra chestiunilor cu caracter secret se iscau in tramvaie, trenuri, localuri publice, pe strada, in familie si in fata oricui. Se strigau in gura mare, peste tot locul [.] informatii la adresa armatei, armamentului, dotarii etc. si spionii care misunau peste tot nu aveau nevoie sa faca altceva decat sa adune aceste informatii, sa le coordoneze si apoi sa constate cu stupefactie ca toate acestea sunt absolut exacte si complete".

Au fost si situatii cand agentii serviciilor de informatii straine au intrat in posesia unor informatii de cea mai mare importanta pentru sistemul de aparare al Romaniei fara sa depuna prea mari eforturi. Urmatorul pasaj relatat de fostul spion al Centralilor este cat se poate de relevant: "Calatoream, cu vreo doua saptamani inainte de intrarea in razboi a Romaniei, spre Iasi, intr-un compartiment de clasa I in care se gaseau un general si mai multi ofiteri romani si, vazandu-ma ca sunt englez si ca nu stiu romaneste, generalul si ofiterii au inceput sa discute despre pregatirea Romaniei si intentiile pe care le avea Marele Stat Major in caz de razboi. Generalul, pentru a fi explicit, a desenat pe harta aflata in peretele compartimentului zona de concentrare si directia de inaintare a unor armate pana in regiunea unde doua dintre aceste armate se vor intalni, si apoi, impreuna, vor inainta pana la Budapesta. Evident, am continuat calatoria pana ce ofiterii au coborat din tren si apoi am smuls harta din perete, incantat ca am capatat fara sa vreau o asa pretioasa informatie".

Un alt agent care a activat pe teritoriul Romaniei in perioada primului razboi mondial, dar pentru a servi interesele germane, Hans Fusch, declara in cadrul unui proces: "Eu sunt german de origine, deci inamic al Romaniei, si, in aceasta calitate, nici nu-mi trecea prin gand sa fac atata rau tarii; au fost multi, foarte multi care au lucrat contra intereselor Romaniei (.). Ei erau adevaratii tradatori (.). Au obtinut si avantaje materiale".

Daca e sa dam crezare acestor informatii, si la drept vorbind, e greu sa ne retinem tentatia de a o face, atunci inseamna ca lista cu cei 200 de agenti din randul romanilor, printre care oameni politici, ziaristi, comercianti, industriasi folositi de spionajul german - dupa cum atesta documentele secrete interceptate, la 16 august 1916, de catre organele sigurantei romanesti din mapa diplomatica a ambasadorului Germaniei la Bucuresti -, nu mai trebuie sa mire pe nimeni.

Fata de aceste atestari, mai putem aduce in discutie inca un document. Este vorba despre raportul intocmit si predat pe data de 10 ianuarie 1919, la Sibiu, Sectiei a II-a a M.St.M. de catre un ofiter roman transilvanean, care fusese incorporat in armata austro-ungara in timpul primului razboi mondial. Documentul, intitulat "Despre unele constatari facute in decursul serviciului meu la Marele Cartier General (Armeeoberkommando) in timpul din 15 ianuarie 1918 pana la 21 octombrie 1918", atesta ca ofiterul lucrase in cadrul serviciului de informatii austro-ungar, unde a avut posibilitatea sa constate multe dintre vulnerabilitatile, in plan contrainformativ, ale armatei romane. Ofiterul roman preciza in raportul sau: "Codul militar al armatei romane se afla in doua exemplare, unul fotografiat inainte de razboi, altul capturat dupa retragerea trupelor romane de la Targu Jiu, in toamna anului 1916". Mai mult, Comandamentul austro-ungar detinea o copie a Conventiei Militare incheiate de Romania cu Antanta, in august 1916, privitoare la conditiile intrarii tarii si a armatei romane in campanie alaturi de acestea si impotriva Puterilor Centrale. Rezulta de aici, fara sarcasm, ca afirmatiile lui Eugen Cristescu si Constantin Argetoianu, privind buna pastrare a secretului intrarii armatei romane in razboi, in august 1916, sunt veridice doar in ceea ce-i priveste pe oamenii bine informati din Romania, nu si pe austro-ungari.

Au fost si situatii cand cetateni romani, ce ocupau importante functii administrative, au dat dovada de un inalt patriotism, raportand imediat organelor de politie presiunile ori tentatiile la care au fost supusi pentru a fi racolati in retelele de spionaj straine cu activitate pe teritoriul Romaniei. Elocvent este cazul ce-l are ca protagonist pe un anume Rotlender, seful postului de telegrafie fara fir din Constanta. Acesta fusese convocat in data de 30 martie 1915, de Xenophon Theyneznick, functionar la societatea Gez & Companie Constanta, pentru o intalnire la hotelul Metropol din Bucuresti. La intalnire a fost prezent si un anume von Berg, cetatean german, care a incercat sa-l recruteze pe Rotlender pentru agentura spionajului german. Dupa o banala discutie introductiva, Berg a atacat fondul problemei, aratandu-i lui Rotlender un dictionar cu patru fete si instructiunile de folosire a diferitelor combinatii de litere. In realitate era un foarte simplu si util instrument de codificare a sistemului de comunicare impersonala ce urma sa fie stabilit intre cei doi. Von Berg i-a mai oferit apoi interlocutorului sau o suma de 500 lei - ceea ce reprezenta de cinci ori mai mult fata de suma cheltuita pentru deplasarea la Constanta -, i-a promis o leafa fixa de aproximativ 400 lei lunar, precum si premii speciale. Si toate aceste oferte doar pentru situatia in care Rotlender ar fi acceptat sa-i transmita informatii de la locul sau de munca. Legatura intre ei trebuia sa ramana secreta, Rotlander urmand sa semneze notele informative cifrate cu indicativul "284". Pentru a-si convinge partenerul, von Berg i-a marturisit ca pana la acea data reusise sa recruteze deja 380 de persoane din randul cetatenilor romani. Din nefericire pentru emisarul german, imediat dupa terminarea intalnirii de la hotelul Metropol, Rotlender s-a dus la Iancu Panaitescu, directorul Sigurantei Generale, unde l-a intalnit si pe Constantin Duca, seful Sigurantei din Constanta, carora le-a povestit totul.

Poate ca intelegem acum mult mai bine ceea ce l-a determinat pe Nicolae Iorga sa publice, la 14 iunie 1915, articolul intitulat "Cum ne luptam cu spionii". Textul a fost reluat in volumul I al lucrarii marelui savant, Razboiul nostru in note-zilnice, si merita a fi reprodus. Iata textul:

"Un calduros manifest datorat unor oameni politici cunoscuti denunta opiniei publice opera spionilor. O cunoastem. Ei se pot vedea oriunde si oricand. Doar nu suntem o tara unde se poate jena cineva! Spionul, ca si orice alt profesionist, lucreaza cu totul liber. Lucreaza liber si fatis. Tot asa de fatis, ca oricine in Romania, dintre noi, romanii, are de indeplinit si cea mai delicata opera in folosul patriei. Fatis ca tratativele, fatis ca - Doamne, iarta-ma! - conspiratiile. Desigur, prezenta spionilor e o primejdie pentru tara cand vin sa cumpere pe cineva, iar cand au cumparat pe atatia. Aici e durerea. Si aici vedem si leacul. Pentru spionii care vreau sa afle sa tacem. Pentru spionii care vreau sa cumpere, Doamne, sa-i refuzam! Atunci, neavand nici o ocupatie aici se vor duce aiurea. Astfel, daca gonim pe astia vin altii. Fiindca, din nenorocire, ii cheama pe aceia care nu se pot goni!".

Iata deci, ca fara o instruire speciala si probabil fara prea multe cunostinte tehnice in domeniu, Nicolae Iorga formula esenta activitatii de spionaj si contraspionaj: spionul, interesat sa stie si sa cumpere totul, nu trebuie alungat ci supravegheat cu atentie, iar atunci cand este cazul refuzat cu siretenie. Pentru aceasta populatia ar trebui sa fie bine instruita in pastrarea secretelor si sa fie vigilenta in fata oricaror tentatii. A tacea si a refuza ofertele spionilor inseamna, in conceptia lui Iorga, gesturi de adevarat patriotism la indemana fiecarui membru al cetatii.

Va trebui sa recunoastem ca ne aflam parca in fata unui adevarat strigat de durere peste timp, izvorat din mintea limpede a marelui carturar aplecat cu urechea la nevoile si durerile neamului sau, dar constient de slabiciunile si vulnerabilitatile propriului popor, ce ne pot fi oricand fatale daca nu se cunosc si nu se actioneaza pentru a taia de la radacina aceasta cangrena, adica usurinta cu care tratam problemele importante, ca sa nu mai vorbim despre divulgarea cu seninatate si chiar cu inconstienta a chestiunilor secrete.