Fiintarea institutiilor paralele in justitia medievala

Fiintarea institutiilor paralele in justitia medievala

Marea varietate a normelor juridice, adesea confuze in practica judiciara medievala, a generat in constiinta oamenilor din aceasta epoca istorica credinta ca "forta face dreptul", in ciuda faptului ca de cele mai multe ori forta elimina orice urma de drept. In virtutea structurarii piramidale a societatii medievale, justitia era distribuita teritorial in perimetrul domeniului feudal, pe raza caruia seniorul realiza exigentele de justitie reclamate de oamenii intrati in sistemul sau de vasalitate.

Pe scara ierarhica, la nivelul mentalitatii societatii medievale, imaginea justitiei ideale era personificata de suveran, care prin legile emise considera ca asigura dreptatea, conform traditiei istorice. Prestigiul suveranului isi gasea aprecierea in constiinta supusilor sai prin modul cum a realizat dreptatea in calitate de legislator si aparator al cutumelor (obiceiurilor) transmise de traditia diverselor comunitati locale din regatul sau. Monarhul continua sa simbolizeze, similar antichitatii, autoritatea suprema pe plan politico-administrativ, militar, fiind recunoscut ca principalul tutelar al justitiei laice prin care se putea garanta ordinea si linistea sociala. Statul feudal, ca sistem de organizare politica, se identifica cu persoana monarhului, principiu care isi gasise consacrarea in legislatia dreptului bizantin, reprezentata, mai ales, de Codul lui Justinian. Dreptul bizantin a fost preluat in practica judiciara a tuturor statelor medievale din Europa, fiind mai accesibil judecatorilor neprofesionisti care indeplineau aceasta functie ocazional.

Justitia medievala prezenta in interiorul ei doua tipuri de jurisdictie: laica si ecleziastica; legate de izvoarele de drept diferite si de instante judecatoresti (tribunale) distincte. Aceasta situatie a generat in sfera justitiei medievale o fractionare a autoritatii ei juridice determinata de coexistenta paralela a normelor scrise de drept cu cele orale, bazate pe cutume locale; a dreptului laic si canonic; a tribunalelor laice si bisericesti. Existenta acestei fractionari dihotomice in sistemul juridic medieval a condus la aplicarea contradictorie a unor principii si norme juridice, afectand in ultima instanta actul de justitie si amplificand arbitrarul in aplicarea legii. Pana in secolul al XIII-lea in statele germanice dreptul se bazeaza pe respectul si aplicarea cutumelor (obiceiurilor) transmise pe cale orala la nivelul comunitatilor locale, acceptate in instantele judecatoresti prin consimtamantul mutual al partilor din proces, ceea ce explica forta traditiei in actul de justitie in Evul Mediu. Cutumele, desi erau lipsite de rigoarea existentei unor principii generale, au fost adunate in culegeri scrise, gasindu-si aplicabilitatea nu pe baza principiului teritorialitatii, ci al "personalitatii legii", in epoca lui Carol cel Mare. Astfel, judecarea inculpatilor se facea dupa norme juridice, cutumiare, ale comunitatilor carora le apartinea, si nu dupa norme generale, valabile pentru intregul teritoriu al regatului franc. Fireste, dreptul cutumiar a creat confuzii si dificultati grave in aplicarea corecta a unor legi, complicand procedurile judiciare si mentinand arbitrarul si inechitatile in actul de justitie. Depasirea acestor dificultati a inceput sa se realizeze in statele feudale europene (mai putin in Anglia) atunci cand culegerile de cutume locale au fost corelate cu sistemul principiilor dreptului roman. In timp ce Bizantul realizase o unificare legislativa scrisa pe temeiul dreptului roman, in Occident afirmarea procesului de centralizare politica a statului, cunoaste dupa secolul al XII-lea preocuparea monarhilor pentru unificarea legislativa si aplicarea unitara a legilor emise in regatele respective. De aceea la curtea regala au fost adusi juristi de profesie care vor intari prerogativele autoritatii legislative a monarhului si implicit vor conduce la diminuarea confuziilor in procedurile instantelor judecatoresti. Cu toate acestea activitatea legislativa este mai putin originala, cu exceptia inovatiilor in materie de administrare a justitiei, unde judecatorul avea latitudinea sa ancheteze, sa instruiasca si sa reprime in acelasi timp. Evident, asa intelegem vointa seniorilor de a deveni judecatori care sa administreze justitia ca o modalitate eficienta pentru a stapani mai usor vasalii. In aceste conditii administrarea justitiei de seniori era si o sursa de venituri percepute din amenzi, confiscari si cheltuieli de judecata. Ulterior, negustorii oraselor isi creeaza instante jurisdictionale proprii, renuntand la tribunalul seniorial care-si dovedisera incapacitatea juridica.

De altfel, se constata din analiza documentelor istorice ca mijloacele de proba juridica erau foarte rudimentare, recursul la martori era putin utilizat, judecatorul inregistra afirmatiile acestora fara sa le examineze. Functia judecatorului se reducea in final la primirea juramantului partilor, la constatarea rezultatului ordaliei sau a duelului judiciar si la pronuntarea sentintei.

Principalele probe judiciare erau: "Ordaliile" (judecata lui Dumnezeu) si "duelul judiciar" care isi gaseau motivatia in mentalitatea medievala prin care oamenii credeau in interventia divinitatii pentru a dovedi (in cazul probei focului, apei clocotite, a ingurgitarii de lichide, a crucii, a sicriului, etc.) culpabilitatea sau inocenta celui invinuit.

Aceste probe judiciare au fost specifice unor traditii ale popoarelor germanice stravechi care au influentat, ulterior, toate statele europene. Duelul judiciar a ramas in Germania o proba juridica pana in secolul al XVII-lea, desi in alte tari el se restrange dupa secolul al XIII-lea. Paradoxal, in absurditatea obiectivitatii lui pe plan juridic, duelul judiciar a contribuit, in anarhia societatii medievale, la restrangerea manifestarilor de vendeta intre oameni, sperjurul, la conflictele (faidelor) si razboaielor private dintre nobilii feudali.

Comparativ cu jurisdictia laica, justitia speciala recunoscuta bisericii de a-si judeca numai in tribunalele bisericesti, pe baza dreptului canonic, clerul de orice rang si pentru orice fapta savarsita, prezinta unele particularitati. Dupa cum se stie, prin umanismul doctrinei crestine, multe secole tribunalele ecleziastice s-au abtinut sa aplice pedeapsa de condamnare la moarte. De privilegiile justitiei ecleziastice beneficiau, de asemenea, orfanii, vaduvele si cei plecati in cruciadele organizate de papalitate. Cu toate acestea, sfera justitiei ecleziastice se extinde si asupra altor categorii de laici, atunci cand acestia profanau locuri si ritualuri sacre, furau din biserici si comercializau obiecte sfinte, refuzau dijma datorata bisericii, precum si incalcarea oricarui juramant considerat sacru (de pilda, desfacerea casatoriei). Tribunalele bisericesti judecau, de asemenea, unele conflicte rezultate din dispozitii testamentare, considerate pacate simbolizate de juramantul celui decedat.

In vederea inlaturarii deciziilor arbitrare ale autoritatilor laice impotriva ereticilor, papa Grigore IX instituie tribunalul Inchizitiei (anul 1233), menit sa consolideze autoritatea morala a justitiei ecleziastice. Tribunalul Inchizitiei fondat de bula papala (inquisitio = cercetare, urmarire, anchetare), fixa pe plan juridic anumite norme, pe baza carora se stabilea o procedura legala pentru efectuarea unei anchete judiciare. In evolutia istorica - Inchizitia a avut consecinte ambivalente: pozitive si negative, sub aspect juridic, influentand, in final, modernizarea dreptului in tarile europene. De pilda, tortura era mai rar folosita de Inchizitie comparativ cu justitia civila unde era utilizata frecvent in cazuri penale, dupa secolul XIII. In viziunea bulei papale se urmarea ca ereticii sa fie anchetati in toate comisiile pe baza unor principii unitare in tribunalele Inchizitiei, pentru a evita sentinte arbitrare. Inchizitia s-a dovedit mai liberala in procedurile judiciare, asigurand in derularea proceselor dezbaterea, analiza probelor martorilor, interogatoriul amplu al acuzatului, argumentele apararii si parerea juriului astfel incat sentinta sa aiba o motivare argumentata. De altfel, sentintele Inchizitiei au fost mai multe de achitare decat de condamnare a celor judecati. De asemenea, pedepsele aveau un sistem gradual, fiind de regula, de ordin spiritual (rugaciuni, posturi indelungate, pelerinaje), urmate de sanctiuni materiale (confiscarea averii, decaderea civica de a ocupa functii publice). Pedepsele cele mai grele (inchisoarea pe viata si arderea pe rug) au fost pronuntate, la inceput, foarte rar de Inchizitie.

Mai tarziu, ca urmare a extinderilor cazurilor de erezie, papalitatea incredinteaza conducerea tribunalelor Inchizitiei, calugarilor Ordinului Dominican (1235) si a celui Franciscan dupa 1246, cand se constata o crestere a abuzurilor in activitatea acestei institutii judecatoresti aflata sub autoritatea pontificala. Semnalarea unor miscari eretice in anumite localitati determina pe inchizitorul numit de papa sa ordone, in baza dreptului canonic, ca toti cei ce cunosc pe eretici sa-i denunte, in caz contrar urmau sa fie excomunicati. In acelasi timp ereticilor li se fixa un termen de 15-30 de zile pentru a-si abjura erezia pentru a fi iertati printr-o penitenta canonica. La expirarea termenului se constituia tribunalul, format din clerici si laici, cei mai multi juristi, asigurand procesului posibilitatea sa verifice denunturile si declaratiile martorilor. Ereticii dovediti ca si martorii falsi erau condamnati la inchisoare pe viata. Inculpatul avea voie sa-si aduca martori in aparare, sa-i recuze pe unii judecatori si chiar pe inchizitor prin apel la papa, evident cu motive valabile.

Incepand cu secolul al XVI-lea, in special Tribunalele Inchizitiei din Spania desfasoara o activitate de condamnare dura, in care si-au facut prezenta tot mai multe abuzuri, mai ales in perioada contrareformei, cand Inchizitia a fost incredintata calugarilor iezuiti. Uneori Inchizitia a recurs si la efectuarea unor procese postume, prin exhumarea si arderea osemintelor unor eretici de mult decedati. Statutul social-economic si jurisdictia practicata in aceasta perioada istorica necesita cunoasterea mentalitatilor proprii societatii medievale.