Renasterea de apogeu (~1500 - ~1530)

Inceputul secolului al XVI^lea este marcat de maturizarea curentului renascentist si de inflorirea fazei clasice a acestuia. Trecerea de la etapa timpurie a stilului la cea de apogeu a fost insotita de o serie de modificari care au vizat in egala masura obiectul de arhitectura, stabilitatea si expresivitatea acestuia, elementele de limbaj arhitectural si relatia dintre ele. Aceste transformari - care s-au facut simtite inca de la primele lucrari apartinand renasterii clasice, si care au continuat sa se manifeste pe toata durata acesteia - au fost consecinta directa a evolutiei pe care a cunoscut-o arhitectura italiana de-a lungul veacului al XV^lea dar si rezultatul deplasarii centrului de interes din Toscana si din nordul peninsulei italice la Roma.

In scurtul interval in care a inflorit renasterea de apogeu, orasul care a polarizat interesul artistilor italieni a fost Roma. Pe durata secolului al XV^lea, in timp ce in Toscana si in alte centre prospere din nordul Italiei artele cunosteau o inflorire spectaculoasa, Roma era exclusa din competitie. Cand Brunelleschi isi incepea activitatea arhitecturala la Florenta, statul papal abia incepea sa-si revina din Marea Schisma.

Arta, in general, si arhitectura, in special, nu pot evolua decat in anumite conditii care presupun, printre altele, prosperitate si stabilitate economica. Problemele politice pe termen lung afecteaza starea materiala, fondurile fiind dirijate pentru rezolvarea conflictelor. Cu cat conflictele dureaza mai mult cu atat economia este mai afectata. Roma a fost implicata intr-o serie de conflicte grave o perioada indelungata. Problemele au inceput in 1309 cand Clement al V^lea a mutat provizoriu sediul papalitatii de la Roma la Avignon . Deoarece monarhilor francezi le convenea prezenta papei pe teritoriul regatului lor, acest transfer provizoriu a durat aproape 80 de ani. In cele din urma, Grigore al XI^lea a reusit sa se reintoarca la Roma, unde a murit un an mai tarziu, pe 27 martie 1378. Urban al VI^lea, succesorul lui Grigore al XI^lea, ii dezamageste repede pe cardinali care declara alegerea nula si numesc un nou papa in persoana lui Clement al VII^lea. Deoarece Urban al VI^lea refuza sa se retraga, Clement al VII^lea paraseste Roma si isi stabileste sediul la Avignon. Dupa cateva tentative esuate de restabilire a normalitatii, criza se incheie in 1417, prin Conciliul de la Constanz; cu aceasta ocazie este ales ca unic papa Martin al V^lea.

Ziua de 20 septembrie 1420, data la care Martin al V^lea patrunde in Roma, este considerata de unii inceputul Renasterii in statul papal. Orasul se afla intr-o starea deplorabila, fiind ruinat dupa anii lungi de distrugeri. Reinnoirea culturala si artistica a Romei i se datoreaza lui Nicolae al V^lea, primul papa umanist care s-a aflat in fruntea bisericii catolice intre 1447 si 1455. Inainte de a fi ales in functie, acesta petrecuse multi ani la Florenta unde facuse cunostinta cu diferite personalitati ale renasterii, printre care se numara si Alberti. Devenit papa, Martin al V^lea il ia in serviciul sau Alberti care primeste sa se ocupe, printre altele, de transformarea resedintei papale.

Primele manifestari ale arhitecturii renasterii la Roma sunt restranse si ca numar si ca importanta. Cele cateva cladiri construite dupa jumatatea secolului al XV^lea, dintre care mai cunoscute ne sunt Palatul Venezia si apartamentele papei Nicolae al V^lea de la Vatican, sunt puternic inrudite cu arhitectura medievala. Inflorirea renasterii in statul papal are loc abia la sfarsitul veacului, cand Roma isi revine definitiv din perioada de criza pentru a redeveni un oras prosper. Pentru a reinvia stralucirea apusa a fostei capitale a imperiului roman, aristocratia din Latium angajeaza artisti veniti din centrele situate in nordul peninsulei. Stabiliti la Roma, artistii toscani sau lombarzi renunta definitiv la nuantele regionale, iar arhitectura lor reuseste sa reflecte spiritul arhitecturii antice. Acest moment reprezinta apogeul renasterii, al carei scop a fost acela de a readuce la viata maretia apusa a imperiului roman, prin cladiri care sa egaleze monumentele antichitatii.

Donato Bramante reprezinta pentru arhitectura renasterii clasice ceea ce Raphael Sanzio reprezinta pentru pictura si Michelangelo Buonarroti pentru sculptura. Donato d'Agnolo di Pascuccio zis Bramante s-a nascut in 1444, in ducatul Urbino, unul dintre centrele importante ale renasterii timpurii italiene. Despre prima parte a vietii lui Bramante se stiu destul de putine dar se presupune ca in tinerete a studiat pictura cu Piero della Francesca. In jurul anului 1480 Bramante s-a mutat la Milano unde a ramas aproape doua decenii, pana la caderea lui Lodovico Sforza in mainile francezilor .

Primele opere de arhitectura ale lui Bramante dateaza din perioada milaneza. Cele cateva lucrari, printre care se numara bisericile Santa Maria presso San Satiro si Santa Maria delle Grazie, ilustreaza in egala masura traditia lombarda si formatia de pictor a lui Bramante. La Santa Maria presso San Satiro, o biserica din secolul al IX^lea, Bramante suplineste lipsa unei abside adecvate pentru amplasarea altarului cu o perspectiva falsa, astfel incat, dintr-un anumit punct, situat pe axul longitudinal al bisericii, privitorul poate avea impresia ca zona altarului este cu mult mai adanca decat in realitate. In cadrul aceluiasi edificiu artistul remodeleaza exteriorul capelei - o constructie mica, de plan central - si construieste un baptisteriu de plan octogonal, inspirat din arhitectura paleocrestina.

Baptisteriul de la Santa Maria presso San Satiro este prima constructie centrala a lui Bramante; se banuieste insa ca interesul arhitectului pentru spatiile de acest tip data din adolescenta. Fiind originar din ducatul Urbino, este foarte posibil ca Bramante sa-l fi intalnit pe Franceso di Giorgio, arhitect al palatului ducal si autor al unui tratat de arhitectura in care se fac referiri la planurile centrale. Dupa venirea la Milano, Bramante a intrat in contact cu Filarete si Leonardo, doua personalitati ale renasterii, interesate la randul lor de constructiile centrale. Pentru arhitectii renasterii planul central intruchipa perfectiunea absoluta, motiv pentru care ei prefera acest tip de constructii celor cu plan longitudinal. Aproape fiecare dintre personalitatile marcante ale renasterii, incepand cu Brunelleschi si terminand cu Bramante, realizeaza cel putin o cladire religioasa de tip central.

Majoritatea lucrarilor lui Bramante par sa aiba ca laitmotiv planul central. Dupa 1490 arhitectul primeste incheierea lucrarilor la biserica Santa Maria delle Grazie, cladire de factura gotica, dezvoltata in lungul unui ax longitudinal. Bramante adauga in extremitatea opusa intrarii o zona de transept compusa dintr-un spatiu rectangular, care se extinde lateral prin abside semicirculare, si care se continua, in directia longitudinala, cu un altar de plan central. Importanta crescuta a zonei transeptului este subliniata atat la interior cat si la exterior printr-o cupola semisferica inglobata intr-un tambur cu saisprezece laturi. Suprafetele pline ale interiorului sunt decorate cu motive arhitecturale, realizate in relief plat; bidimensionalitatea si utilizarea culorii tradeaza formatia initiala a lui Bramante. Exteriorul cladirii ilustreaza perfect traditia lombarda caracterizata prin intrebuintarea caramizii si a pieselor ceramice precum si prin decoratie bogata.

In 1499, o data cu venirea francezilor si cu detronarea patronului sau, Bramante se hotaraste sa paraseasca orasul Milano pentru a se duce la Roma. Desi la epoca respectiva arhitectul trecuse de jumatatea vietii sale, contactul cu orasul si mai ales cu monumentele sale a avut ca rezultat o schimbare drastica a stilului. Cele mai cunoscute opere ale lui Bramante au fost construite sau proiectate in ultima decada a vietii sale, dupa ce Iuliu al II^lea a fost ales papa. In primii ani ai sederii la Roma, dedicati in primul rand studierii si masurarii monumentelor antice, Bramante a primit doua comenzi mici dar care i-au adus faima: claustrul bisericii Santa Maria della Pace si San Pietro in Montorio.

Intre 1500 si 1504 Bramante remodeleaza galeriile suprapuse care inconjurau curtea bisericii Santa Maria della Pace. Ceea ce izbeste la aceasta constructie in comparatie cu cele executate la Milano este simplitatea si mai ales austeritatea compozitiei. Claustrul este inconjurat la parter de un portic cu pile deasupra carora pornesc arcele in plin cintru. Prin fata pilelor trec pilastri angajati, care poarta antablamentul asezat peste parter. Etajul claustrului este o galerie deschisa, compusa din pilastri cu rol structural, amplasati deasupra punctelor izolate de sprijin din parter, si coloane cu rol de subimpartire a traveilor, situate chiar in axul arcelor parterului. Amplasarea unei coloane deasupra unui gol era un lucru neobisnuit pentru arhitectura romana, dar Bramante a optat pentru aceasta solutie pentru a obtine un raport mai armonios intre inaltimea traveii si latimea ei. Prin sectiunea redusa si prin asezarea direct pe balustrada, Bramante intentioneaza sa sublinieze rolul estetic al coloanei si sa atenueze impresia creata de pozitia ei neobisnuita.

Biserica Santa Maria della Pace Bramante este unul dintre primele exemple ale renasterii care in care se pune accentul pe logica structurala. Aici, porticul de inspiratie medievala, cu arce care se descarca direct pe coloane, este inlocuit cu sistemul constructiv mostenit de la romani, alcatuit din pile peste care se aseaza arcele si pilastri care poarta antablamentul.

La cea de-a doua lucrare a sa, San Pietro in Montorio, Bramante da dovada de o intelegere perfecta a antichitatii romane. In 1502 familia regala a Spaniei ii comanda lui Bramante sa ridicarea unui mic edificiu cu rol comemorativ, pe locul unde fusese rastignit Sfantul Petru. Bramante intentiona sa remodeleze claustrul existent al asezamantului San Pietro in Montorio, si sa-i dea o forma circulara; in centrul curtii urma sa amplaseze monumentul propriu-zis, o cladire de tip central. Din proiect nu s-a executat decat martirionul. Constructia este compusa dintr-un volum cilindric inalt, acoperit cu o cupola semisferica, inconjurat de un portic cu coloane dorice. Desi cladirea are dimensiuni reduse, arhitectura sobra o face sa para de-a dreptul monumentala. Tratarea plastica renunta la toate acele elemente cu rol pur decorativ, pastrand numai elementele de vocabular arhitectural: coloane si pilastri, friza cu metope si triglife, nise sapate in grosimea zidului. Modul de tratare a suprafetelor pline incepe sa se apropie de antichitate; nisele sapate in grosimea zidului creeaza, prin contrastul intre lumini si umbre, anumite efecte estetice. Deoarece se aseamana cu un templu de tip tholos, cladirea a fost numita Tempietto.

Tempietto este lucrarea care i-a adus celebritatea lui Bramante. Ca urmare a faimei dobandite Iulius al II^lea, ales papa in 1503, il angajeaza pentru executarea unor lucrari la palatul Vatican. Vaticanul a devenit sediu al papalitatii dupa 1308 iar pe durata veacului al XV^lea a fost obiectul mai multor transformari. In jurul anului 1490, papa Inocentiu al VIII^lea comanda construirea unei vile, vila Belvedere, situata in apropierea resedintei, pe un mic deal. Dupa 1503 Iulius al II^lea, care era un mare iubitor al artei clasice, se decide sa-si aduca intreaga colectie de sculpturi antice la Belvedere, sa uneasca vila de palatul papal prin doua galerii, si sa amenajeze interiorul curtii obtinute. Constructia Curtii Belvedere ii este incredintata lui Bramante. Lucrarea reprezenta o reala provocare: rezolvarea unor loggii pe lungimea de trei sute de metri si amenajarea unui teren accidentat, ale carui proportii erau departe de idealurile renasterii. Pentru a rezolva problema denivelarii, Bramante imparte curtea in trei terase, situate la cote diferite, legate intre ele prin scari si rampe monumentale. Terasa din mijloc, mult mai mica decat celelalte, divizeaza curtea in doua zone distincte. In curtea de jos, pe latura de langa palat, arhitectul amenajeaza un teatru in aer liber, orientat catre vila Belvedere care se profila pe un fundal somptuos alcatuit din suprafetele verticale ale teraselor superioare si sistemul de rampe si scari.

Cea mai importanta lucrare a lui Bramante a fost fara indoiala reconstructia catedralei San Pietro. Construita inspre jumatatea veacului al IV^lea, bazilica Sfantului Petru era la vremea aceea unul dintre cele mai vechi monumente ale crestinatatii. Aflandu-se intr-o stare subreda, cladirea avea nevoie de reparatii radicale; in cele din urma s-a hotarat ca bazilica paleocrestina sa fie daramata si in locul ei sa fie ridicata o alta cladire, dupa planurile lui Bramante. Acest proiect ii da ocazia arhitectului oficial al papei sa puna in practica toate cunostintele acumulate in timp. Pe 18 aprilie 1506 este pusa piatra fundamentala a cladirii care urma sa se ridice pe locul unde fusese inmormantat Sfantul Petru. Bramante proiecteaza o cladire centrala le scara mare. Constructia consta intr-o cruce cu brate egale, inscrisa intr-un patrat in colturile caruia se gaseau capele de plan central. Intersectia bratelor crucii era marcata de o cupola semisferica.

Din proiectul lui Bramante nu s-a executat decat zona centrala: pilele ce urmau sa sustina cupola si arcele care uneau pilele. Dupa moartea lui Bramante, in 1514, conducerea santierului a fost preluata pe rand de Raphael, de Peruzzi, de Sangallo si in cele din urma de Michelangelo. Pe parcurs conceptia initiala a suferit o serie de transformari; ideea de plan central a fost abandonata si reluata in mai multe reprize. In cele din urma cladirea a fost finalizata dupa 1547, conform planurilor lui Michelangelo. Acesta urmareste in mare conceptia lui Bramante, dar este obligat sa aduca o serie de modificari, pentru consolidarea structurii, mult prea firave. Aceste transformari in urma carora pilele ce urmau sa sustina cupola au fost ingrosate, au avut ca rezultat obtinerea unui spatiu mai unitar, rezultat nu din simpla alaturare a unor forme, ci din imbinarea unor volume.

Bramante a avut o contributie si in domeniul arhitecturii civile. In perioada renasterii clasice arhitectura resedintei nobiliare a facut pasi importanti. Pe de o parte, tipul de resedinta toscana evolueaza, ajungand la deplina maturitate. Pe de alta parte, apare un nou tip de resedinta, de dimensiuni mai mici, inspirata de Insulele romane. Tot in perioada renasterii clasice este reluata constructia de vile, program specific pentru antichitatea romana, care va lua amploare in manierism.