Hegemonia otomana (1526-1593) - Statutul tarilor romane

Hegemonia otomana (1526-1593)

(Instaurarea hegemoniei otomane; Statutul tarilor romane; Putere nobiliara si stat; Confruntari politice in contextul rivalitatii otomano-habsburgice; Curente spirituale si culturale.=

Zdrobirea ostilor ungare la Mohacs si succesele ulterioare ale sultanului Soliman Magnificul in Ungaria au rupt echilibrul international instaurat in secolul precedent pe linia Dunarii. Stapan pe cursul fluviului de la Buda pana la varsarea sa in Marea Neagra, exercitand un puternic control asupra tatarilor din Crimeea si avand mijloace eficace de a influenta politica Regatului Polon, turcii isi impun acum hegemonia asupra intregului spatiu carpato-dunarean a carui dependenta fata de inalta Poarta a sporit considerabil, indeosebi in urma constituirii Principatului Transilvaniei. Presiunea economica mult agravata a puterii otomane, indeosebi asupra Tarii Romanesti si a Moldovei, si interventia ei in chestiunile interne ale celor trei principate, au influentat in mare masura viata lor politica.

Incercarile Habsburgilor de a prelua mostenirea coroanei ungare si mai ales de a-si impune dominatia in Transilvania nu au inregistrat decat succese limitate de scurta durata si au provocat prin reactie consolidarea puterii otomane. Desi infranta in cele din urma, interventia politica a Habsburgilor in spatiul carpato-dunarean a constituit unul din factorii externi insemnati care au influentat situatia principatelor si au determinat insemnate evolutii politice in regiune. Influenta polona a fost mult ingradita de expansiunea otomana; ea s-a manifestat doar intermitent in Moldova.

in cadrul extern creat de rivalitatea osmano-habsburgica s-au dezvoltat luptele pentru putere in tarile romane. Ca in ansamblul Europei Centrale si Rasaritene, realitatea dominanta in viata Transilvaniei, Tarii Romanesti si Moldovei a fost afirmarea puterii sociale si politice a nobilimii. Mai avansata in Transilvania, unde starile privilegiate isi constituisera inca din epoca anterioara sistemul institutional de protectie a intereselor lor, tendinta castiga masiv teren la sud si rasarit de Carpati, indeosebi in ultimele decenii ale secolului XVI.

Instaurarea hegemoniei otomane. Dupa o pauza de trei decenii in cursul careia regiunea Dunarii de Jos nu a mai cunoscut confruntari majore, ofensiva otomana si-a reluat cursul vertiginos in aceasta directie in 1521. La adapostul situatiei de calm relativ pe care o creasera la frontiera dunareana a imperiului lor prin acordurile incheiate cu Ungaria, Polonia, Tara Romaneasca si Moldova, sultanii Baiazid II si indeosebi Selim I au intreprins un sir de mari campanii in Orient, in urma carora dominatia otomana s-a extins asupra unor vaste teritorii din Asia si bazinul rasaritean al Mediteranei.

Masiva angajare a turcilor in Orient a dat un nou impuls proiectelor de actiune antiotomana in Europa. in 1516, papa Leon X a proclamat cruciada antiotomana, proiect a carui realizare avea sa retina atentia cercurilor conducatoare ale Europei si in anii urmatori. Mai grave pentru Imperiul Otoman, prin perspectivele pe care le deschideau, au fost deciziile Congresului de la Viena (1515) in cadrul caruia Habsburgii au reusit sa-si asigure, prin conventiile incheiate cu Ungaria si Polonia, succesiunea la coroana ungara. Acest fapt, care anunta constituirea unei puternice grupari de forte in Europa Centrala sub conducerea Casei de Habsburg, chemata sa preia cu forte sporite initiativa luptei impotriva Semilunei, a provocat actiunea preventiva a Imperiului Otoman. in 1521, Soliman Magnificul cucereste Belgradul, iar in 1526 nimiceste oastea ungara la Mohacs.

Catastrofa de la Mohacs a deschis in Ungaria lupta pentru puterea suprema intre Habsburgi, care revendicau coroana ungara in virtutea acordurilor de la Viena, si voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, sustinut de majoritatea nobilimii ungare, traditional ostila Habsburgilor si sprijinita de turci. Dubla alegere regala, cea a lui Ferdinand de Habsburg si cea a lui Ioan Zapolya in cursul anului 1526, a declansat conflictul armat intre cei doi pretendenti.

Succesele inregistrate de Ferdinand de Habsburg in detrimentul lui Ioan Zapolya, luat sub protectie in 1528 de Soliman, l-au silit pe sultan sa se angajeze intr-o noua campanie care l-a dus sub zidurile Vienei in 1529. Progresele realizate de Habsburgi in Ungaria in anii urmatori i-au impus lui Soliman un nou mare efort militar in Ungaria si Austria in 1532. Dar cativa ani mai tarziu, telurile politicii ungare a sultanului au fost din nou grav subminate, de data aceasta de un acord intre Zapolya si Ferdinand de Habsburg (Oradea, 24 februarie 1538), care a consacrat dreptul de succesiune al celui din urma la coroana ungara. Acordul dintre cei doi concurenti la coroana ungara nu era de altminteri decat o veriga a unei largi coalitii antiotomane constituite in Europa in contextul favorabil al complicatiilor orientale ale Portii Otomane. Consecvent cu telul politicii sale in Europa Centrala, acela de a mentine Ungaria in neutralitate, asadar in afara coalitiilor antiotomane, Soliman intreprinde o noua campanie dupa moartea lui Zapolya (iulie 1540), cand Ferdinand a incercat sa intre efectiv in posesia mostenirii ungare. De data aceasta, pentru a opune o bariera ferma expansionismului habsburgic spre rasarit, sultanul ocupa Ungaria centrala pe care o transforma in vyalet (pasalac) (1541).

Teritoriile situate la rasarit de Tisa au fost lasate de sultan in stapanirea fiului lui Ioan Zapolya, Ioan Sigismund. Centrul puterii noului stat, care avea sa devina principat sub suzeranitatea otomana, se afla in Transilvania. Vechea tendinta autonomista a provinciei, a carei expresie principala fusese in trecut institutia voievodatului si cea a congregatiei provinciale, in care erau reprezentate cele trei natiuni privilegiate, isi gaseste desavarsirea acum in regimul principatului rezemat pe dieta, care a consacrat uniunea celor trei natiuni privilegiate (decembrie 1542). in 1543, solii principatului au dus sultanului la Istanbul tributul tarii.

Desprinderea Transilvaniei din Regatul Ungar si integrarea ei in acelasi sistem international cu Tara Romaneasca si Moldova a consolidat mult raporturile dintre cele trei state si s-a aflat la originea unor proiecte si actiuni comune.

Evenimentele din 1541 au desavarsit procesul transformarii Dunarii, de la Buda si pana la varsarea ei in Marea Neagra, in frontiera si linie strategica a Imperiului Otoman. invaluit in cea mai mare parte la sud si in apus de aceasta frontiera - consolidata de un vast sistem de fortificatii - si in rasarit de zona de dominatie otomana din nordul bazinului pontic, unde Hanatul Crimeii sub dinastia Ghiraizilor era tinut in vasalitate de cateva centre fortificate controlate de turci, spatiul romanesc e cuprins acum puternic in aria hegemoniei otomane. Sistemul de guvernamant al tarilor romane, viata lor economica, structura lor sociala si relatiile lor externe au fost profund afectate de acest cadru extern dominant.

Desi nu au reusit sa realizeze decat intermitent obiectivele lor rasaritene in secolul XVI, Habsburgii, prin initiativele lor, prin infruntarea lor permanenta, activa sau latenta, cu Imperiul Otoman, prin reactiile pe care actiunile lor le-au provocat din partea Portii Otomane, au influentat puternic desfasurarile politice din tarile romane. Antagonismul dintre Habsburgi si Otomani pentru succesiunea ungara si pentru spatiul carpato-dunarean s-a rasfrant abundent asupra istoriei romanesti in secolul XVI.

Statutul tarilor romane. Tarile romane au reusit sa-si pastreze si in secolul XVI existenta statala, in ciuda raportului nou de forte creat in Europa Rasariteana de marile victorii ale sultanului Soliman I. Proiectele sau incercarile Portii Otomane de a le transforma in teritoriu islamic s-au lovit de o puternica rezistenta si au fost in cele din urma abandonate. Autonomia statala s-a mentinut asadar, dar ea a fost sensibil diminuata.

Tara Romaneasca si Moldova au continuat sa fie guvernate de principi autohtoni, dar Poarta isi atribuie tot mai mult dreptul de a-i numi, substituindu-se astfel principiului dinastiei si vechiului drept de alegere al boierimii. Investiti in domnie cu insemnele puterii conferite de sultan, domnii tind sa fie asimilati cu inaltii dregatori ai Portii Otomane. Unii dintre ei guverneaza sub protectia unor garzi turcesti. Teritoriul tarilor romane e recunoscut intangibil, dar imperiul procedeaza in cateva randuri la amputari teritoriale in folosul sau. In schimb, dreptul tarilor romane de a-si conserva administratia si institutiile laice si ecleziastice, care le excludeau pe cele ale islamului, a ramas intact. Domnii continuau sa exercite atributiile judiciare supreme in tarile lor: legea musulmana (seriat) nu avea aplicare in Tara Romaneasca si Moldova, pe al caror teritoriu nu se puteau construi moschei. Tari autonome, ele nu erau supuse tributului de copii (devsirme) destinati corpului de ieniceri. Indiciu de seama al statutului lor autonom erau reprezentantii pe care erau indreptatiti sa-i intretina la Istanbul (Capukehaya).

Sub presiunea noilor realitati, Moldova si Tara Romaneasca isi pierd tot mai mult libertatea de actiune pe plan extern. Actiunile diplomatice ale domnilor romani fie se incadreaza in sistemul diplomatiei otomane, fie se desfasoara fara stirea Portii, in legatura cu incercarile lor de emancipare de sub tutela otomana. Dupa 1526, obligatia de a furniza ajutor militar Portii, ocolita in practica adeseori in trecut de domni, devine tot mai mult o realitate. in cateva randuri, in cursul secolului XVI, domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei au trebuit sa se conformeze ordinelor Portii si sa intreprinda campanii in interesul acesteia. in acest cadru s-a instituit si obligatia impusa de conducerea imperiului domnilor romani de a transmite informatii asupra desfasurarilor politice din Europa Centrala si Rasariteana.

Dispunand de mijloace de presiune mult mai mari decat in trecut asupra tarilor romane, Poarta Otomana a intensificat rapid exploatarea resurselor lor economice, cu atat mai mult cu cat angajarea sa militara permanenta pe diverse fronturi in urma cuceririlor sultanului Soliman, necesitatea de a intretine o puternica flota de razboi, au silit conducerea imperiului sa recurga din ce in ce mai masiv la resursele supusilor ei. Prinse in sistemul hegemoniei otomane, tarile romane au fost atrase, tot mai mult in cursul secolului XVI, si in mecanismul sau de exploatare economica.

Din simbol al recunoasterii puterii otomane, cum fusese in trecut, tributul (haraci) a devenit o realitate apasatoare, indeosebi in a doua jumatate a secolului XVI. in Tara Romaneasca, unde in cursul secolului anterior nu depasise suma de 10 000 ducati, haraciul se ridica dupa 1540 la 50 000 ducati, pentru a atinge in ultimul sfert al secolului intre 60 000 si 100 000 ducati. Moldova, al carei tribut se fixase in secolul XV la suma maxima de 6 000 ducati, plateste in a doua jumatate a secolului XVI intre 30 000 si 60 000 ducati. Sporul masiv al haraciului, care a atins cotele cele mai inalte in deceniul al saptelea si al noualea al secolului XVI, indica si gradul de dependenta politica a Tarii Romanesti si a Moldovei fata de inalta Poarta.

Haraciul insa nu a constituit in aceasta vreme decat una din modalitatile exploatarii resurselor economice ale celor doua tari; valoarea lui a fost curand egalata si apoi depasita de cea a peschesurilor, daruri catre sultan si dregatorii sai, ocazionale la inceput, dar institutionalizate cu vremea.

Anihilarea dreptului Tarii Romanesti si al Moldovei de a-si alege domnii si transferul deciziei la Constantinopol a oferit Portii Otomane un exceptional prilej de a-si crea o noua sursa de venit de prima insemnatate din cele doua tari. Punand domnia la licitatie, imperiul realizeaza sume fabuloase pe aceasta cale. Obtinerea tronului era cumparata, in ultimele decenii ale secolului XVI, cu sute de mii de ducati; uneori suma depasea un milion de ducati. Cum pretendentii erau siliti sa-si procure aceste sume prin imprumut de la camatarii si zarafii din Istanbul, ei erau nevoiti sa accepte dobanzi oneroase pe care le acopereau prin noi dari impuse locuitorilor. Desi foarte ridicat, tributul nu mai reprezenta la sfarsitul secolului XVI decat o parte modesta din veniturile realizate direct sau indirect de Poarta Otomana din tarile romane.

Dar Imperiul Otoman nu s-a multumit sa stoarca prin aceste dari obisnuite sau extraordinare economia celor doua tari; din a doua jumatate a secolului XVI, el le-a impus si un apasator sistem comercial, in temeiul caruia o parte insemnata din produsele cerealiere si din bogatia animaliera a Moldovei si Tarii Romanesti a fost pusa in slujba aprovizionarii Istanbu-lului si a armatei otomane. Pentru a-si atinge telul, Poarta Otomana a instituit un sistem de livrari obligatorii a produselor de care avea nevoie si a interzis sau ingradit vanzarea lor pe alte piete. Granele si animalele sau produsele animaliere solicitate erau fie trimise de producatori in centrele de achizitionare turcesti la Dunare, fie erau achizitionate in interiorul tarii de negustori specializati in astfel de operatii. inlaturand concurenta altor piete, Poarta Otomana urmarea nu numai sa-si asigure cantitatile de produse de care avea nevoie dar si sa le obtina la preturi convenabile, sub cele ale pietei libere.

In 1579 e mentionat pentru prima oara in documentele turcesti pretul fixat (narhnart) de inalta Poarta pentru unele produse achizitionate in Moldova de negustorii din imperiu, fireste sub pretul curent. Suspendat temporar la cererea tarii, regimul nartului avea sa se consolideze in anii urmatori. Livrarile obligatorii de produse in cantitati insemnate, la preturi impuse de la Istanbul, a constituit una din modalitatile cele mai apasatoare ale exploatarii economice a Moldovei si Tarii Romanesti.

Interdictia impusa Tarii Romanesti si Moldovei de a bate moneta proprie, semn al suveranitatii pe care sultanii si-l rezervau lor insile, a expus cele doua tari penetratiei masive a monetei turcesti din ce in ce mai depreciata spre sfarsitul secolului XVI.

In sens negativ pentru economia celor doua state a actionat si esecul incercarii lor de a face din negustorii tarii intermediari obligatorii in schimburile comerciale dintre Imperiul Otoman, Transilvania si Polonia; libera circulatie a negustorilor levantini aflati sub protectia otomana, pe drumurile dintre teritoriul imperiului si centrele comerciale din Transilvania si Polonia, au lipsit Tara Romaneasca si Moldova de avantajele imediate ale functiei de intermediari privilegiati intre cele doua zone ale comertului central si sud-est european, ceea ce a constituit si o piedica in calea constituirii unei clase puternice de negustori autohtoni.

Pozitia Tarii Romanesti si a Moldovei fata de Imperiul Otoman s-a deteriorat considerabil in ultimele decenii ale secolului al XVI-lea din toate punctele de vedere: economic, juridic si politic. Sporurilor necontenite ale cuantumului tributului si mai ales ale celorlalte obligatii in bani si in natura, livrarilor fortate de produse la preturi impuse, datoriilor imense contractate la Istanbul de pretendentii la domnie, penetratiei masive a camatarilor si negustorilor levantini pe teritoriul celor doua tari le-au corespuns in sfera politica numirea arbitrara a domnilor de catre inalta Poarta, asadar suprimarea drepturilor lor de a-si alege conducatorii si degradarea lor progresiva, in fapt, la conditia de reprezentanti ai sultanilor asimilati inaltilor sai demnitari.

Constituita in principat autonom sub suzeranitate turceasca, pe masura consolidarii si extinderii dominatiei otomane in Ungaria, Transilvania s-a bucurat de un statut superior fata de cel al Tarii Romanesti si al Moldovei. Deosebirea de statut se explica in primul rand prin pozitia principatului; presiunea habsburgica mult mai directa si amenintatoare in Transilvania i-a silit pe turci sa-si modereze pretentiile fata de aceasta tara. in acelasi sens a actionat si puterea mai mare a principatului, care cuprindea nu numai Transilvania propriu-zisa dar si Banatul, pana in 1552, si un sir de comitate la apus si nord, denumite Partium.

Autonomia principatului s-a manifestat in primul rand prin dreptul Dietei de a-l alege pe principe, care era doar confirmat si investit cu insemnele puterii de catre Poarta Otomana. impreuna cu institutia suprema a puterii, tara isi conserva si intregul ei sistem traditional de guvernamant. Ca si domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, principii Transilvaniei intretineau reprezentanti permanenti la Istanbul.

Si sub raportul obligatiilor materiale, statutul principatului Transilvaniei era superior fata de cel al Tarii Romanesti si Moldovei. Tributul impus principatului, initial de 10 000 florini, a sporit, in 1575, la suma de 15 000 florini. Mult mai reduse erau si peschesurile si prestatiile in produse ale principatului.

Desi ingraditi de supravegherea Portii Otomane, principii Transilvaniei au initiative de politica externa si in afara sistemului otoman de interese. Contactele repetate ale principilor cu Habsburgii si legaturile lor cu Polonia au limitat simtitor dependenta principatului de Poarta Otomana, sub raportul politicii externe.

Putere nobiliara si stat. Noua conjunctura externa - instaurarea dominatiei otomane si agravarea exploatarii economice de catre Poarta Otomana in cazul Tarii Romanesti si al Moldovei, luptele intre Habsburgi si turci in cel al Transilvaniei - au favorizat in cele trei tari tendinta de consolidare a puterii nobilimii pe plan social si politic. Mai precoce in Transilvania, unde realizase mari progrese inca din epoca anterioara, ofensiva senioriala si nobiliara inregistreaza insemnate succese si la sud si rasarit de Carpati, indeosebi spre sfarsitul secolului XVI, in ciuda rezistentei puterii domnesti si a traditiei ei de guvernare autoritara.

Restaurat legal in Ungaria in cateva randuri de catre dieta regatului (1530, 1536, 1547, 1596) sub presiunea puterii centrale, vechiul drept al taranilor dependenti de a parasi domeniul (migratio iobagionum) nu a fost reintrodus si in Transilvania, unde legarea de glie s-a mentinut necontestata in cursul secolului XVI. in raporturile sociale, nobilimea transilvana isi impusese categoric interesele, iar principatul nu le-a mai pus in discutie.

Controlul exercitat de nobilimea transilvana asupra masei rurale aflate in dependenta ei si exploatarea fortei de munca si a resurselor taranilor dependenti s-a intensificat ca urmare a tendintei stapanilor de domenii de a extinde suprafetele de pamant valorificate direct de ei. Tendinta s-a accentuat in a doua jumatate a secolului XVI cand se generalizeaza si obligatia impusa taranilor de pe domenii de a lucra nelimitat in folosul stapanului (pro facultate). Statul nu a intervenit in raporturile agrare lasandu-i pe cultivatorii dependenti la bunul plac al stapanilor de domenii.

La obligatiile in munca si in redevente in natura sau bani catre stapanii de pamant se adaugau cele catre stat, dintre care unele noi, rezultate din situatia politica modificata a Transilvaniei: contributia in bani pentru plata tributului catre sultan, darile in bani sau corvoade pentru intretinerea fortificatiilor si in general pentru sustinerea efortului militar si diverse subsidii impuse de puterea centrala.

In ritm accelerat s-a desfasurat procesul acapararii stapanirii comunitare a pamantului de catre elita aristocratica in curs de consolidare in societatea secuiasca. Tendinta de extindere a domeniului feudal a fost inlesnita de presiunea fiscala exercitata de principat asupra secuilor de rand, ostasi liberi care decad acum in conditia serbiei. impotriva acestei evolutii a izbucnit in 1561 o puternica revolta in secuime, reprimata sangeros; situatie care a generat o stare de tensiune latenta pana la sfarsitul secolului XVI.

Organul de reprezentare a intereselor starilor sociale privilegiate era Dieta, continuare adaptata la noile conditii a congregatilor din vremea voievodatului. Fundamental, dieta apara, in raport cu noua putere princiara, interesele celor trei "natiuni' cu drept de reprezentare si participare la viata politica.

O insemnata inovatie constitutionala a adus in Transilvania Reforma. Adaptandu-se situatiilor de fapt rezultate din progresul Reformei, dieta a legalizat luteranismul (1557), calvinismul (1564) si antitrinitarismul (1571). impreuna cu catolicismul ele alcatuiesc cele patru "religii recepte' (religiones receptae), adica oficial recunoscute. Legand in chip explicit notiunea de natiune de cea de confesiune, sistemul constitutional al principatului nu a creat o realitate noua, ci doar a adaptat o formula veche la realitatile confesionale noi, nascute din fragmentarea monolitului confesional catolic. Amalgamand explicit conceptele de natiune si de confesiune intr-un tot, constitutia principatului a legalizat legatura intre cele trei "natiuni' privilegiate si cele patru "religii recepte'. O natiune intreaga, cea romana, a ramas insa, ca si in trecut, lipsita de dreptul de a fi reprezentata in dieta. Modalitatea inlaturarii romanilor, care alcatuiau majoritatea populatiei, din viata politica a principatului, a ramas, ca si inainte, confesiunea. Ca si in trecut, confesiunea ortodoxa pe care o impartasea marea majoritate a poporului roman a ramas in afara legii, tolerata doar ca un rau necesar, pana la noi dispozitii. Apartinand unei religii "nerecepte', adica neacceptate de constitutie, romanii nu erau indreptatiti sa devina factor de codecizie in viata principatului. Nu au putut acceda la dieta si la viata politica a principatului decat acei dintre ei care adoptau una din confesiunile recepte si care se asimilau astfel "natiunilor' privilegiate.

Una din atributiile principale ale dietei era alegerea principelui, drept afirmat de dieta de la Cluj din 1543; alegerea trebuia ratificata de Istanbul. in fapt insa, optiunea sultanilor, determinata de considerente de politica generala, era factorul decisiv. in cazul lui Stefan Bathori, "ales' principe de dieta in 1571, desemnarea lui de catre sultan a precedat actul formal al alegerii.

Legile principatului erau adoptate in diete, care indeplineau astfel o insemnata functie legislativa, chiar daca interesele principilor au ingradit cu timpul considerabil competenta lor efectiva in aceasta privinta. Un rol important a revenit membrilor dietei numiti de principi, asa-numitii rega-listi. Totusi, prin caracterul lor permanent, prin intrunirile lor anuale sau chiar de mai multe ori intr-un an, dietele au constituit un factor permanent de coguvernare alaturi de principi.

Inaltata in rang de la voievodat la principat, puterea centrala a inregistrat in Transilvania un sensibil spor de prestigiu si prerogative, expresie a atributiilor ei suverane. Un rol de prima importanta a revenit in conducerea principatului sfatului principelui (consilium), ai carui membri erau numiti de principi. Aparatul conducerii centrale s-a dezvoltat cu noi instante administrative si financiare (cancelaria major, care avea atributii de ordin general, cancelaria minor, cu atributii judiciare), iar titularii acestor functii erau numiti de principi uneori dintre straini fara legaturi in princi-at. Armata si politica externa erau de competenta exclusiva a principilor, n persoana membrilor familiei Zapolya si Bathori s-a manifestat puternic tendinta dinastica in sistemul politic al Principatului.

Puterea princiara s-a consolidat si datorita resurselor financiare considerabile care i-au stat la dispozitie: cateva sute de domenii se aflau in administratia centrala, la care s-au adaugat domeniile personale ale familiei Bathori, veniturile vamilor, ale exploatarilor miniere si traditionalele dari ale sasilor si secuilor.

Oprimata de o fiscalitate din ce in ce mai apasatoare care ii smulgea la scurte intervale insemnate sume de bani, greu lovita de efectele devalorizarii rapide a monetei de argint curente, mica proprietate taraneasca din Tara Romaneasca si Moldova cedeaza in a doua jumatate a secolului XVI sub presiunea marelui domeniu laic si ecleziastic. inzestrati cu largi privilegii, intemeindu-se pe pozitia lor dominanta in stat si dispunand de insemnate resurse banesti, stapanii de domenii laici si ecleziastici se dovedesc capabili nu numai sa reziste noii conjuncturi, dar si sa traga insemnate avantaje de pe urma ei, acaparand numeroase sate libere. Fapt semnificativ, stapanii de domenii cumpara acum nu numai sate intregi, dar si parcele din satele libere, patrunzand in comunitatea rurala si asigurandu-si astfel un punct de reazem pentru acapararea restului satului. O zona insemnata din stapanirea de pamant a taranimii libere organizata in comunitati rurale, care supravietuisera ofensivelor anterioare ale domeniului, cedeaza acum tendintelor acestuia. Marele domeniu isi asigura un loc covarsitor in viata social-economica a celor doua tari. Un perspicace observator italian, Franco Sivori, secretarul italian al lui Petru Cercel, domn al Tarii Romanesti (1583-1585), constata existenta unor intinse domenii de peste cincizeci de sate; mai mult decat atat, el arata ca, laolalta, marile domenii cuprindeau cea mai mare parte a satelor si ca dominau o insemnata masa de populatie rurala dependenta.

Impreuna cu pamantul, taranii isi instraineaza si libertatea intrand in randul serbilor (numiti rumani in Tara Romaneasca si vecini in Moldova). Numarul serbilor sporeste considerabil, indeosebi in Tara Romaneasca, iar forta lor de lucru, folosita dupa plac si fara considerente de rentabilitate, incepe sa fie mult mai intens exploatata acum. impotriva dublei exploatari fiscale si domeniale, taranii se apara prin fuga, fenomen care cunoaste spre sfarsitul secolului proportii de masa. Dominat de boierime, care isi impune tot mai mult punctul de vedere, statul raspunde prin legarea de glie; in ultimul deceniu al secolului XVI, in Tara Romaneasca, ceva mai tarziu in Moldova, dreptul de libera stramutare al taranilor cedeaza progresiv locul legarii de glie, ca pretutindeni in Europa Centrala si Rasariteana. Extinderea considerabila a marelui domeniu in detrimentul micii stapaniri de pamant a sporit ponderea social-politica a marii boierimi si a trecut sub controlul ei o mare parte a populatiei tarii asupra careia autoritatea domniei nu se mai exercita deloc sau doar incomplet.

In urma restrangerii veniturilor banesti din exploatarea vamala a marilor drumuri ale comertului international, care functionasera din plin inainte de transformarea Marii Negre in zona dominata exclusiv de puterea otomana, si a pierderii controlului asupra unei parti insemnate a taranimii libere, aservita de marea boierime, baza economica si sociala a puterii domniei Tarii Romanesti si a Moldovei s-a ingustat mult. Tot mai mult principalul sprijin al domniei devine puterea otomana, sursa primordiala a autoritatii domnilor; numirea acestora direct de catre inalta Poarta, reconfirmarea lor in domnie la intervale scurte a facut tot mai dependenta puterea centrala de conducerea imperiului care exercita un control din ce in ce mai apasator asupra vietii politice a celor doua state romanesti.

Absenta unui principiu succesoral stabil la domnie, mostenire a epocii precedente, si, in ultimele decenii ale secolului XVI, imixtiunea din ce in ce mai frecventa si brutala a conducerii din Istanbul in problemele interne ale Tarii Romanesti si Moldovei, a dat luptei pentru putere caracter crud si sangeros. Domnii, nesiguri pe puterea lor, au recurs frecvent la actiuni de decimare a boierilor, inabusind opozitia lor reala sau potentiala tot mai primejdioasa pe masura extinderii puterii sociale si economice a boierimii. Una din cele mai vaste actiuni de reprimare in sange a boierimii apartine lui Mircea Ciobanul (1545-1552 si 1558-1559), care a masacrat la inceputul primei sale domnii circa 200 de boieri; actiune pe care a repetat-o in cursul celei de a doua domnii. Masuri similare a aplicat in Moldova Alexandru Lapusneanu in cursul celei de a doua domnii (1564-1568), care s-a ilustrat printr-un macel de mari proportii in randul boierimii.

La randul lor, boierii nu ezitau sa-i ucida pe domnii potrivnici intereselor si politicii lor; aceasta a fost in Moldova soarta lui Stefanita (1517-1527), Stefan Rares (1551-1552) si Despot Voda (1561-1563).

Alternanta intre tendintele centralizatoare ale puterii domnesti si efortul marii boierimi de a-si consolida pozitia si de a-si institutionaliza programul de guvernare au impiedicat atat evolutia spre autocratie efectiva cat si cristalizarea unui regim de precumpanire legalizata a aristocratiei funciare, in Moldova ca si in Tara Romaneasca nu s-a putut institui un autentic regim al adunarilor de stari, cu periodicitate fixa, dupa modelul dietelor din Polonia sau din Transilvania. Instabilitatea, larg favorizata de politica otomana, a fost trasatura dominanta a vietii politice a Moldovei si Tarii Romanesti in vremea cand s-au stins dinastiile intemeietorilor celor doua tari: Basarabii si Bogdanestii.

Intarziata de rezistenta domniei, fidela inca traditiei centralizatoare mostenita din secolul precedent, puterea politica a marii boierimi se afirma mai lent in Moldova si Tara Romaneasca decat in Transilvania. Spre sfarsitul secolului XVI insa, idealul statului boieresc se contureaza foarte clar in ambele tari si cunoaste chiar un inceput de infaptuire, desi continua sa fie contracarat de o putere centrala care nu se resemneaza cu despuierea de unele din prerogativele ei. Tratatul incheiat in 1595 de boierii munteni in numele lui Mihai Viteazul si impotriva vointei domnului cu principele Sigismund Bathori, act prin care au transferat asupra acestuia puterea suverana din Tara Romaneasca, cuprinde si cea mai raspicata formulare a programului politic al boierimii, devenit o clipa "constitutie' a tarii. in temeiul acestui act, boierii si-au asigurat monopolul dregatoriilor si stapanirea pamantului, cele doua izvoare fundamentale ale puterii lor. Un alt pas insemnat au marcat boierii prin articolul care retragea domnului dreptul de a impune pedeapsa capitala. Legalizand in acelasi timp legarea de glie a taranilor si dreptul de aducere la urma a celor fugiti, boierii si-au consolidat puternic pozitia sociala. Subordonandu-si puterea domneasca si aservind in masa taranimea, boierimea si-a impus prin acest act programul politic si social. Formula statului boieresc care avea sa inregistreze mari progrese in secolul urmator cunoaste inca de la sfarsitul secolului XVI un inceput de realizare.

Confruntari politice in contextul rivalitatii otomano-habsburgice.

Viata politica a tarilor romane a fost dominata in secolul XVI de imbinarea dintre luptele interne, generate de alternativa regim autoritar sau putere nobiliara, si optiunea intre suzeranitatea otomana si cooperarea cu Habsburgii. Din jocul foarte schimbator al fortelor care se confruntau in raport cu aceste chestiuni capitale au rezultat principalele tendinte si evenimente in viata politica a celor trei tari ale caror legaturi politice s-au consolidat considerabil dupa 1526.

Rolul esential al Transilvaniei in lupta dintre cele doua imperii pentru succesiunea Regatului Ungar dupa Mohacs a facut din aceasta tara teatrul unei puternice concurente politice. Rivalitatea dintre Ioan Zapolya, sprijinit de turci, si Ferdinand de Habsburg a devenit acum realitatea politica principala, in raport cu care s-a fixat atitudinea fortelor in joc.

Impotriva aderentilor lui Ferdinand, care castigasera suprematia in Transilvania dupa 1526, intervine in lupta domnul Moldovei, Petru Rares (1527-1538), figura de prim plan a scenei politice in aceasta vreme.

Fiu al lui Stefan cel Mare, Petru Rares a continuat traditia de consolidare a puterii domniei, opunandu-se tendintei marii boierimi de a-si extinde domeniile, in detrimentul micii stapaniri de pamant, si de a aservi taranimea libera. Ca si predecesorul sau, Rares s-a sprijinit pe boierimea mica si mijlocie care i-au furnizat si cea mai mare parte a cadrelor sale militare. Efectivele mari pe care a reusit sa le intretina i-au permis domnului sa desfasoare o remarcabila activitate militara. Conceptia si practica de guvernamant autoritar ale lui Petru Rares erau cunoscute si dincolo de hotarele tarii; scriitorul rus Ivan Peresvetov l-a propus pe domnul Moldovei ca model de principe autoritar marelui cneaz al Moscovei, Ivan cel Groaznic.

In 1529, dupa o prealabila intelegere cu Zapolya, Petru Rares si-a trimis in Transilvania ostile care, in urma unui sir de operatii incununate de succes, infrang rezistenta partizanilor lui Ferdinand. Actiunea militara a lui Petru Rares si campania desfasurata in acelasi an de sultanul Soliman in Ungaria si Austria au asigurat succesul lui Zapolya. La randul sau, Petru Rares si-a consolidat influenta politica in Transilvania extinzand in acelasi timp prin noi achizitii domeniul pe care, din vremea lui Stefan cel Mare, il stapaneau in aceasta provincie domnii Moldovei.

Incercarea sultanului de a-si intari controlul asupra spatiului carpa-to-dunarean prin intermediul lui Aloisio Gritti, fiu de doge venetian intrat in slujba Portii Otomane in cautarea unei mari cariere, l-a determinat pe domnul Moldovei sa-si modifice orientarea politica. impotriva aventurierului venetian venit in Transilvania pentru a consolida dominatia otomana asupra tarilor romane, Petru Rares se intelege cu nobilimea transilvana si cu domnul Tarii Romanesti, Vlad (1530-1532), si dezlantuie reactia care avea sa se incheie cu uciderea lui Gritti (1534).

Apropierea de Habsburgi pregatita de acest act s-a desavarsit prin incheierea aliantei intre Petru Rares si Ferdinand (1535), intr-o vreme cand sultanul se afla angajat intr-o campanie in Persia si cand perspectivele de actiune antiotomana pareau favorabile. Pacea incheiata la Oradea intre Ferdinand si Zapolya (1538) parea sa sporeasca sansele coalitiei anti-otomane, la care au aderat si alte puteri. Riposta sultanului Soliman fata de noua primejdie grava pe care o constituia alcatuirea acestei coalitii nu a intarziat, iar primul ei obiectiv a fost Moldova. in vara anului 1538, Soliman intra in campanie in fruntea unei mari armate careia i s-au asociat si tatarii din Crimeea. Slabit de conflictul sau cu Polonia, redeschis in anii precedenti in legatura cu Pocutia pe care a incercat sa o recucereasca, si tradat de o mare parte a boierimii, care incheiase un acord prealabil cu sultanul, Petru Rares e silit sa paraseasca tara fara a fi angajat o mare lupta cu ostile invadatoare si se refugiaza in Transilvania. Sultanul ocupa Suceava unde instaleaza, sub protectia unei garzi turcesti, un nou domn, in persoana lui Stefan Lacusta (1538-1540), si anexeaza o parte din sudul Moldovei cu cetatea Tighina. Moldova era acum si mai puternic decat in trecut cuprinsa in aria hegemoniei otomane.

Anexarea Ungariei centrale la Imperiul Otoman si constituirea principatului Transilvaniei nu au pus capat rivalitatii otomano-habsburgice. Dupa moartea lui Ioan Zapolya, lupta pentru putere se intensifica in Transilvania al carei guvernator, episcopul Gheorghe Martinuzzi, impus de sultan, deschide curand negocierile cu Ferdinand. Nici campania otomana din 1542, la care a participat si Petru Rares, reconciliat cu sultanul si readus de acesta in domnia Moldovei (1542-1547), nu a reusit sa incline decisiv balanta in favoarea fiului minor al lui Zapolya, Ioan Sigismund, si a mamei sale, regenta Isabella.

Dupa aproape un deceniu de oscilatii intre directia prootomana incarnata de fiul lui Ioan Zapolya si de regenta si cea prohabsburgica, personificata de Martinuzzi, acordul incheiat de acesta din urma cu Ferdinand deschide larg imperialilor poarta Transilvaniei, unde trupele lor se instaleaza sub comanda generalului Castaldo. Din Transilvania, influenta habsburgica incearca sa se extinda si asupra Moldovei si Tarii Romanesti; in cea dintai tara, Castaldo intra in legatura cu boierii pentru a-l inlatura pe Stefan Rares (1551-1552), in vreme ce in cea de a doua el sprijina un pretendent, Radu Ilie, impotriva voievodului Mircea Ciobanul (1545-1554), fidel turcilor si care se remarcase printr-o crancena represiune a marii boierimi.

Restaurarea otomana s-a produs in 1556 cu concursul domnului Moldovei, Alexandru Lapusneanu (1552-1561), si al Tarii Romanesti, Pa-trascu cel Bun (1554-1557). Campaniile lor simultane in Transilvania l-au readus la putere pe Ioan Sigismund.

O noua incercare habsburgica de a recastiga terenul pierdut l-a adus pe tronul Moldovei pe Iacob Heraclide Despotul (1561-1563). Nascut in arhipelagul grec si format in mediile intelectuale ale Occidentului, Despot si-a faurit o genealogie care legitima vastele sale aspiratii, a intrat in contact cu cercurile imperiale habsburgice si in acelasi timp cu fruntasii din Wittenberg ai Reformei. Instaurat in scaunul Moldovei cu concurs habs-burgic si polon si nu mai putin cu coniventa boierimii moldovene, Despot, care isi inaugurase domnia printr-o chemare la lupta antiotomana, si-a atras curand ostilitatea tarii, atat prin prozelitismul sau reformat, cat si ca urmare a conflictului sau cu boierimea. La doi ani dupa inscaunare, o rascoala generala a pus capat domniei si vietii lui. Folosind prilejul favorabil, turcii il readuc in domnie pe Alexandru Lapusneanu (1564-1568) care reia, cu vigoare sporita, politica de reprimare a boierimii.

Influenta otomana a fost din nou periclitata in 1565 de acordul in virtutea caruia Ioan Sigismund a cedat imperialilor un sir de teritorii in Partium si a recunoscut suzeranitatea imparatului Maximilian. Pentru a restaura situatia, Soliman intreprinde o noua campanie care l-a dus pana sub zidurile Sighetului, unde avea sa-si incheie existenta. Pacea incheiata in 1568 de succesorul sau cu imparatul Maximilian lasa Transilvania in sfera de influenta a Portii Otomane. Efortul otoman de a stavili expansiunea habsburgica in propriul interes inregistra astfel un succes hotarat; el avea sa fie consolidat de alegerea la conducerea principatului, sub presiune otomana, a lui Stefan Bathori (1571-1583). Sub noul principe, care avea sa devina in anii urmatori si rege al Poloniei, puterea princiara se consolideaza simtitor in detrimentul prerogativelor politice ale marii nobilimi si ale dietei.

Cel mai insemnat efort intern de inlaturare a dominatiei otomane in a doua jumatate a secolului XVI a venit din Moldova din initiativa lui Ioan Voda, poreclit de cronica boiereasca cel Cumplit (1572-1574). Adus in scaun de Poarta Otomana, care isi considera periclitata situatia in Moldova din pricina stranselor legaturi pe care Bogdan Lapusneanu (1568-1572) le intretinea cu Polonia, noul domn s-a desprins curand dupa instaurarea sa la putere de dominatia otomana.

Contestat de o insemnata parte a marii boierimi, indeosebi de boierii legati de Polonia, noul domn a reprimat necrutator comploturile boieresti si a consolidat prin masive confiscari de mosii baza materiala a puterii sale. inlaturand astfel primejdia imediata a unei rasturnari dinauntru, castigand increderea straturilor inferioare ale societatii moldovene, Ioan Voda a considerat ca poate sa respinga cererea otomana de sporire a tributului si sa rupa astfel legaturile cu Poarta. Consacrata de o mare adunare a tarii, hotararea lui Ioan Voda a deschis conflictul cu Imperiul Otoman (1573). Dar increderea domnului Moldovei de a gasi aliati in puterile vecine, indeosebi in Polonia, unde domnea Henric de Valois, a esuat; nu au raspuns la apelul sau decat cazacii din stepele nord-pontice.

Succesul a inceput prin a favoriza actiunea domnului revoltat impotriva Portii Otomane. Prima incercare a turcilor de a-l inlatura cu concursul trupelor domnului Tarii Romanesti si de a impune in locul sau un nou domn a fost respinsa de oastea Moldovei si de cazaci (Jilistea, 24 aprilie 1574); in urma acestei victorii, trupele moldovenesti inainteaza pana la Bucuresti unde instaleaza un nou domn si ataca apoi pozitiile turcesti de la Dunare. Dar, cand o numeroasa oaste turceasca a trecut Dunarea, secondata de tatari, disproportia de forte si-a spus cuvantul. La Iezerul Cahulului, unde a fost parasit de o importanta grupare boiereasca, si apoi la Roscani, trupele sale au cedat sub presiunea numarului si a superioritatii armamentului invadatorilor (iunie 1574). incercarea sa temerara de a elibera Moldova de sub dominatia otomana s-a incheiat cu supliciul sau. Ioan Voda a fost executat in chipul cel mai crud din ordinul comandantului turc in mainile caruia se predase.

Pacea turco-imperiala din 1568 care avea sa ramana in vigoare timp de peste doua decenii, instaurarea lui Stefan Bathori la conducerea Transilvaniei, sub protectia otomana, infrangerea rascoalei Moldovei sub Ioan Voda au consolidat mult hegemonia otomana in spatiul romanesc. Dominatia otomana, agravata de criza economica a imperiului, se aseaza mai apasator decat in trecut asupra Tarii Romanesti si a Moldovei, care cunosc acum perioada celei mai grele exploatari a resurselor lor.

Curente spirituale si culturale. Secolul XVI a cunoscut in lumea romaneasca cea mai mare inflorire a culturii ortodoxe traditionale, de expresie slavona, si inceputul declinului ei. Limba slava continua sa indeplineasca functia "sacra' asumata in secolele anterioare. Mijloc de comunicare a adevarurilor bisericii, ea a servit in acelasi timp cancelariei domnesti si, in general, scrierilor inspirate de sfera oficiala a domniei.

In manastiri, in cele din Moldova mai ales, larg sprijinita de domnie, continua cu zel activitatea de transcriere a principalelor texte bisericesti, a unor scrieri laice bizantine in traducere slava si a unor opere juridice.

Inmultirea manuscriselor cuprinzand culegeri cu norme juridice preluate din dreptul bizantin, pravile, exprima de asemenea efortul domniei de a-si impune autoritatea in sfera justitiei prin extinderea dreptului scris in detrimentul traditiei si a justitiei orale intemeiate pe traditie. La loc de frunte in aceasta privinta s-a aflat Syntagma lui Matei Vlastares, care a circulat in tarile romane inca din secolul XV dar care a cunoscut o mare raspandire in secolul urmator. La comanda directa a unora dintre domnii Moldovei, un sir de clerici invatati au redactat in limba slavona cronici care infatiseaza istoria tarii de la moartea lui Stefan cel Mare pana in ultimul sfert al secolului XVI. Aceste scrieri, care fac tranzitia intre analele secolului XV si cronicile secolului XVII reflecta ideologia politicii autoritare a domniei si sprijinul de care aceasta s-a bucurat din partea bisericii, cu exceptia situatiilor cand domnii au tradat conditiile pactului originar, cand s-au indepartat de invataturile traditionale ale bisericii pravoslavnice sau cand i-au spoliat bunurile. Sub raport formal, cronicile moldovenesti se afla in mare masura sub influenta retorismului modelului din care s-au inspirat, cronica bizantina a lui Manasses in versiune slava.

Tensiunile generate de infruntarea dintre domnie si boierime in timpul lui Petru Rares si-au gasit expresia istoriografica in letopisetul (cronica) episcopului Macarie al Romanului. Scrierea sa, redactata la ordinul lui Rares, infatiseaza evenimentele petrecute in intervalul 1504-1552 si reflecta pozitia domniei, justifica reprimarea marii boierimi si sprijinul acordat de domn paturilor inferioare ale societatii, celor "saraci'. Letopisetul se inscrie pe directia colaborarii dintre domnia autoritara si ortodoxie. Domn evlavios, sprijinitor al bisericii, Petru Rares este elogiat de cronicar in toate actiunile sale, chiar si cele mai aspre. Dimpotriva, fiul sau Ilias e condamnat sever de autor pentru faptul de a fi confiscat bunuri bisericesti, de a fi manifestat asadar o atitudine anticlericala, si, fireste, pentru adoptarea in cele din urma a religiei islamice. Dimpotriva, fratele sau Stefan, care s-a reintegrat in traditia colaborarii dintre domnie si biserica si i-a prigonit pe "ereticii' din Moldova are parte de elogiile cronicarului Macarie.

Continuitatea istoriografica a fost asigurata in generatia urmatoare de calugarul Eftimie, a carui cronica, intocmita din ordinul lui Alexandru Lapusneanu, expune evenimentele dintre 1551 si 1554, fireste tot in optica domniei. Cronica justifica executarea boierilor rebeli si exalta devotamentul domnului fata de biserica.

Redactata la indemnul lui Petru Schiopul, cronica lui Azarie, calugar si el, infatiseaza istoria Moldovei intre anii 1552 si 1574. Eroii pozitivi ai cronicii lui Azarie sunt Alexandru Lapusneanu si Petru Schiopul, ocrotitori ai bisericii si ai credintei traditionale. Oprobriul sau se revarsa asupra lui Iacob Heraclide Despot si a lui Ioan Voda cel Cumplit, cel dintai sprijinitor al Reformei pe care s-a straduit sa o impuna tarii, cel de al doilea prigonitor al clerului ortodox si spoliator al bunurilor bisericii.

Remarcabila continuitate a scrisului istoric in Moldova, din vremea lui Stefan cel Mare pana in ultimele decenii ale secolului XVI, a insotit si exprimat cursul ascendent al domniei autocrate si stransa sa cooperare cu biserica ortodoxa al carei mijloc de exprimare scrisa era limba slavona.

In Tara Romaneasca, scrierile istorice slavone din secolele XV si XVI nu s-au pastrat decat in traducere si prelucrare romaneasca in compilatiile de cronici ale secolului XVII.

Scrierile in limba slavona erau accesibile doar infimei minoritati a stiutorilor de carte, laici si mai ales oamenilor bisericii. Marea masa a populatiei, necunoscatoare a slavonei, si in general a scrisului, nu avea acces decat la opere literare in limba romana, care circulau oral in cea mai mare parte. Basmele, provenite din straturile stravechi ale folclorului, circulau pe ansamblul spatiului romanesc, transmise din om in om si continuu imbogatite. Fapte istorice reale, intrate adanc in mentalul colectiv, erau fixate in relatari orale, deseori versificate, modalitate mai lesnicioasa de a le memora. Vremea si faptele lui Stefan cel Mare au transmis posteritatii numeroase amintiri conservate mult timp de memoria colectiva inainte de a fi asternute pe hartie. Balade si cantece de vitejie erau recitate la curtile domnesti si la conacele boieresti, cu sau fara acompaniamentul muzical al lautarilor.

De o larga circulatie s-au bucurat si textele religioase apocrife, multe din ele cu puternica coloratura bogomilica. Juxtapunerea celor doua principii conducatoare ale lumii, in permanenta opozitie, binele si raul, si a personificarii lor, Dumnezeu si Satana, oferea imaginatiei publicului larg, ignorant al dogmelor consacrate de biserica, un mijloc mai accesibil de intelegere si interpretare a realitatilor vietii. De o larga circulatie in lumea romaneasca si de altminteri in lumea europeana au avut parte povestirea faptelor lui Alexandru cel Mare, Alexandria; din Orient a patruns de timpuriu o versiune legendara a vietii lui Buda, conservata in scrierea Varlaam si Ioasaf.

Literatura de circulatie orala, "o creatie fara sfarsit' (N. Iorga), a contribuit la mladierea limbii romane, la pregatirea ei pentru functia de limba a literaturii scrise, evolutie care incepe sa-si croiasca drum in secolul XVI.

Stransa cooperare intre domnia centralizatoare si puterea din care isi deriva legitimitatea, biserica ortodoxa, a cunoscut o realizare superioara in constructiile bisericesti si in pictura murala infaptuite in vremea lui Petru Rares, continuator fidel, si in aceasta privinta, al traditiei parintesti. in timpul domniei lui, arhitectura bisericeasca a Moldovei s-a imbogatit din initiativa domnului sau a membrilor anturajului sau, care i-au urmat impulsul, cu cateva din monumentele ei cele mai de seama: manastirile Pro-bota, Humor, Moldovita si Rasca.

Realizarea cea mai originala si impresionanta a artei moldovenesti in secolul XVI e pictura bisericeasca exterioara, inovatie a epocii lui Petru Rares sau dezvoltare a unor inceputuri care se situeaza in deceniile anterioare. Innoire remarcabila in arta medievala, pictura exterioara moldoveana a secolului XVI, sigura pe mijloacele ei artistice si tehnice, indrazneste sa infrunte vicisitudinile climatului, pentru a aduce la lumina zilei valorile spirituale pe care le exprima. Larga desfasurare a acestei picturi, in centrul careia se afla tema Judecatii de Apoi, poarta si amprenta tensiunilor politice si confesionale care au dominat societatea moldoveneasca la mijlocul secolului XVI. Jocul cromatic original si aparitia elementului folcloric dau o puternica amprenta locala acestei ramificatii insemnate a picturii de traditie bizantina.

Avantul creator al vremii lui Petru Rares s-a prelungit si sub succesorii sai imediati, indeosebi Alexandru Lapusneanu, ctitor al manastirii Slatina, pentru a produce o ultima floare la trecerea dintre secolul XVI si XVII si de la regimul autocratiei domnesti la cel al puterii marii boierimi, cu manastirea Sucevita, ctitorie a familiei Movila, mari boieri intemeietori de dinastie in aceasta perioada.

In 1521, un orasean din Campulung-Muscel (Dalgopol), pe nume Neacsu, a trimis judelui Brasovului, Johann Benckner, un mesaj scris in limba romana cu vesti importante privitoare la pregatirile militare ale sultanului Soliman II. incadrat la inceput si la sfarsit de formule de salut in slavona, textul scrisorii lui Neacsu exprima, intr-o formulare surprinzator de moderna, realitati politice care ii interesau pe contemporanii sai din Tara Romaneasca si din Transilvania. Scrisoarea lui Neacsu dezvaluie aptitudinea scrisului laic din acea vreme de a inlatura invelisul slavon in care se afla constrans de cateva secole, puternic aparat de traditia oficialitatilor laice si ecleziastice. Expansiunea in Europa central-rasariteana a curentelor Reformei declansate de Martin Luther in Germania, extindere care nu a ocolit spatiul romanesc, a precipitat daca nu chiar a declansat un efort sustinut de introducere a limbii romane in biserica, de inlaturare a monopolului slavonei in scrisul si in cultul bisericesc.

Penetratia timpurie a ideilor reformatoare ale lui Martin Luther in Transilvania a beneficiat de conditii favorabile: pe de o parte, existenta unor paturi sociale apte sa recepteze mesajul Reformei atat in randurile populatiei sasesti, in centrele urbane indeosebi, cat si in cele ale nobilimii unguresti, iar pe de alta parte, un cadru politic propice: prabusirea Regatului Ungar la Mohacs si, in anii urmatori, deruta autoritatilor laice si ecleziastice care se opusesera initial viguros noii credinte aduse din Germania de negustori si studenti. in urma progresivei slabiri a represiunii, in decurs de numai cateva decenii, Reforma a castigat cea mai mare parte a populatiei catolice a voievodatului.

Cei dintai castigati de noua invatatura au fost sasii, atat oficialitatile oraselor cat si masa populatiei. Adoptarea principiilor Reformei lui Luther a fost desavarsita de brasoveanul Johannes Honterus, invatat format in mediile umaniste ale universitatilor din Viena, Cracovia si Basel; revenit in Transilvania dupa anii de studiu, Honterus a reformat biserica saseasca a Brasovului si a Tarii Barsei. Cronica brasoveanului Ostermayer noteaza laconic ca in anii 1541-1542 a inceput sa se oficieze slujba evanghelica in biserica brasoveana, "iar papistasii au fost izgoniti'. Principiile Reformei, astfel cum s-a impus in lumea saseasca, au fost fixate in scrierea lui. Honterus Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius Barcensis provinciae (1543). Exemplul Brasovului a fost urmat curand de restul comunitatii sasilor din Transilvania. in 1545, reprezentantii "Universitatii' sasilor din Transilvania reuniti la Sibiu decid adoptarea de catre ansamblul comunitatii lor a invataturii lui Luther. in anii urmatori s-a definitivat organizarea ecleziastica a bisericii sasesti prin alegerea unui episcop (1553).

Luteranismul a prins radacini si in mediile unguresti din Transilvania. Prin intermediul sasilor din Cluj, a inceput convertirea ungurilor din oras la noua credinta. Kaspar Helt, care si-a maghiarizat numele in Heltai, a inceput sa oficieze slujba bisericeasca in limba ungara. in 1554 s-a instituit episcopia bisericii luterane ungare.

Si in Banat si in teritoriile extracarpatice din Partium s-au organizat biserici evanghelice.

Curand insa succesele luteranismutui in mediile unguresti au fost subminate de progresul invataturilor reformate de provenienta helvetica. Dintre acestea, nobilimea ungara s-a fixat in cele din urma asupra calvinis-mului, mult mai riguros in exigenta de a controla viata comunitatii decat luteranismul pe care a inceput sa-l combata. in 1564, sinodul clericilor unguri reunit la Aiud isi alege un episcop in persoana lui Ferenc David, moment hotarator al adoptarii calvinismului de catre populatia ungara a Transilvaniei, faptul a fost consacrat de dieta reunita la Turda in acelasi an.

Pe urmele calvinismului s-a infiltrat in Transilvania doctrina radicala a antitrinitarismului, adoptat de o parte a populatiei ungare si chiar de principele Ioan Sigismund, sub influenta medicului sau italian Giorgio Bian-drata, adoptiune care a conferit legitimitate noii credinte. in 1568, principele edicteaza libertatea de raspandire si interpretare a "Evangheliei', adica a curentelor reformate. Adoptate de "natiunile' constitutionale ale principatului, cele trei ramuri desprinse din Reforma au obtinut statut legal.

In ultimul sfert al secolului XVI, sub principii din familia Bathori, catolicismul recastiga teren in Transilvania. in 1579, sub presiunea lui Stefan Bathori, dieta ingaduie instalarea iezuitilor in tara. La cele trei religii reformate se adauga catolicismul, definitivand constitutia principatului intemeiata pe recunoasterea a trei natiuni privilegiate si a patru "religii recepte'. Toleranta religioasa remarcabila in Transilvania secolului XVI nu a cuprins insa si confesiunea ortodoxa impartasita de natiunea majoritara, care a continuat sa fie tolerata de fapt dar lipsita de drepturi politice.

In Transilvania, ca pretutindeni in Europa unde a patruns si s-a impus, Reforma a consolidat constiinta de sine a popoarelor, contribuind in masura insemnata la desprinderea lor din invelisul universalismului medieval, cel al bisericii catolice indeosebi. Promovand "nationalizarea' cultului prin folosirea limbilor nationale in biserica, in detrimentul limbii latine, Reforma a consolidat legatura intre diversele paturi ale aceleiasi etnii si a slabit solidaritatea internationala a paturilor suprapuse, ecleziastice si laice. Folosirea pe scara larga a tiparului ca mijloc de difuzare a noilor doctrine in limbile populare a asigurat un public mult mai larg decat in trecut textelor bisericesti, urmate apoi tot mai frecvent de cele cu continut laic. in acelasi sens a actionat inmultirea scolilor si largirea continutului invatamantului sub dubla influenta a Umanismului si a Reformei.

Reforma a dat un puternic impuls si umanismului transilvan care, in secolul precedent, se manifestase timid la umbra curtilor episcopale de la Oradea si Alba Iulia. Reprezentativa in cel mai inalt grad pentru intalnirea dintre Umanism si Reforma in Transilvania a fost activitatea lui Johannes Honterus. Autor de scrieri geografice, organizator de scoala si pedagog in spiritul nou al Umanismului, editor de lucrari didactice - gramatici si crestomatii - ca si de texte patristice si, in sfarsit, parinte al Reformei sasesti, Honterus a intruchipat in gradul cel mai inalt spiritul innoitor care a cuprins Transilvania in primele decenii ale secolului XVI.

In a doua jumatate a secolului, curentul umanist se amplifica si se diversifica, atat in mediul sasesc cat si in cel maghiar.

Stimulata de puternicele conflicte politice interne si externe, istoriografia se dezvolta remarcabil si ocupa un loc de frunte in literatura transilvana. Ea e ilustrata de scrierile lui Johann Lebel, Johann Sommer, Christian Schaeseus, din mediul german, si Kaspar Heltai, Stefan Szekely si Stefan Szamoskozy din cel maghiar.

Gramatica, stiintele naturii, medicina, geografia, stiinta dreptului isi fac si ele acum aparitia in scrisul transilvan. Polemica sociala si confesionala si-a gasit cea mai de seama manifestare in scrierile in limba latina si maghiara ale antitrinitarului Francisc David. inmultirea scolilor si a tiparului a largit simtitor accesul la cultura si creatie in lumea saseasca si maghiara si a contribuit la raspandirea scrisului in limbile vulgare.

Reforma a declansat un puternic avant al tiparului in limbile germana si ungara, atat in sfera literaturii bisericesti cat si a celei laice. Numarul tipografiilor sporeste si o data cu el si cel al cartilor iesite din teascurile lor.

Reforma a actionat puternic si asupra lumii romanesti. Primele contacte cunoscute intre noul curent spiritual si romani s-a petrecut in Moldova, in 1532 e semnalata initiativa lui Martin Luther insusi de a realiza, in legatura cu un carturar din Moldova, o editie trilingva - romana, polona si germana - a celor patru evanghelii si a epistolelor apostolului Pavel. Progresele noii doctrine in randurile populatiei germane din orasele Moldovei, numeroasa inca la acea data, si poate si in randurile ungurilor, au fost neindoielnic rapide de vreme ce in jurul anului 1540 aproape toti locuitorii de confesiune catolica adoptasera noua credinta. Dar tocmai acest succes al doctrinei lui Luther si prozelitismul pe care l-a manifestat in randurile romanilor a inceput sa fie perceput ca o primejdie de catre biserica si domnie, a caror reactie a cunoscut o exceptionala virulenta dupa 1550 daca nu chiar dinainte. in timpul domniilor lui Stefan Rares si Alexandru Lapusneanu sunt semnalate violente prigoane impotriva aderentilor noii religii, siliti deseori sa se reboteze potrivit ritualului ortodox.

Intalnirea in Moldova a expansionismelor politice si a influentelor culturale pe care le promovau a declansat, la mijlocul secolului XVI, o puternica reactie ortodoxa autohtonista. Stefan Rares, al carui frate Ilias trecuse la religia lui Mahomet, a edictat severe masuri de prigoana atat impotriva influentelor venite din lumea Islamului cat si impotriva "ereticilor' luterani si armeni. Reactie autohtonista intrerupta pentru scurt timp de moartea violenta a domnului, dar reluata cu aceeasi vigoare de Alexandru Lapusneanu, care i-a convertit silit la ortodoxie pe sasi, unguri si armeni, distrugand bisericile celor refractari.

Reforma s-a impus la conducerea Moldovei o data cu inscaunarea in domnie a lui lacob Heraclide, cunoscut ca Despot Voda, grec din Arhipeleag convertit la noua credinta. Cu ajutorul Habsburgilor si al nobilimii polone reformate, el reuseste sa-l alunge din domnie pe Alexandru Lapusneanu. Printre primele sale masuri a fost restaurarea libertatii cultului celor persecutati in domnia predecesorului sau. Apoi, Despot a incercat sa impuna in tara noua credinta, a adus cler reformat din Polonia, a confiscat obiectele de cult pretioase din biserici si manastiri, a intemeiat o scoala superioara la Cotnari, care urma sa devina un focar de raspandire a ideilor Reformei.

Incercarea lui Despot de a impune Reforma in Moldova a fost unul din factorii principali ai reactiei generale a societatii moldovenesti impotriva politicii lui, reactie care a pus capat domniei si vietii sale. O aspra politica anticlericala, direct sau indirect inspirata de Reforma, a caracterizat si domniile lui Ioan Voda cel Cumplit si lancul Sasul.

Si mai puternic decat in Moldova a actionat Reforma printre romanii din Transilvania, aflati in contact nemijlocit cu sasii si ungurii castigati de diversele curente ale noii credinte si care, pe deasupra, aveau si conducerea vietii politice. Pe langa prozelitismul inerent oricarei noi credinte, luteranii si calvinii, cele doua ramuri principale ale Reformei la care au aderat sasii si ungurii, s-au straduit sa-si consolideze pozitia politica atragand masa populatiei romanesti la credinta imbratisata de ei insisi.

Timpurie a fost patrunderea Reformei in mediile romanesti din Banat si Hunedoara pe terenul pregatit de adeziunea la catolicism in secolul XV a unei parti a micii nobilimi locale. Un efort sustinut de captare a romanilor la Reforma a venit din partea sasilor din Sibiu si Brasov. in 1544, din initiativa autoritatilor municipale sibiene a fost tiparit un Catehism in limba romana a carui aparitie a starnit reactii diverse in randurile clerului roman.

Incercarea sasilor din Sibiu de a-i castiga pe romani la confesiunea lor prin talmacirea in limba romana a catorva texte capitale pentru insusirea elementelor de baza ale credintei nu pare a fi dat roade. O incercare mai energica a intreprins in deceniul urmator sfatul orasenesc al Brasovului care a recurs la mijloace de coercitie pentru a impune romanilor din Tara Barsei principiile Reformei; esecul, consemnat oficial, a fost tot atat de categoric ca cel inregistrat de sibieni.

Mult mai eficace s-a dovedit prozelitismul calvin care, o data cu convertirea principelui Ioan Sigismund, a avut la indemana mijloacele de presiune ale statului pentru a-si duce la indeplinire politica de atragere a romanilor la calvinism. Mijlocul cel mai sigur pentru realizarea telului pe care si l-au propus, li s-a parut autoritatilor principatului numirea unor ierarhi romani convertiti la calvinism. Episcopul (superintendentul) Gheor-ghe din Sangeorz a fost investit de dieta Transilvaniei in 1566 cu misiunea de a suprima traditia bisericii rasaritene, de a impune oficierea cultului in limba romana, de a introduce principiile noii credinte in biserica romaneasca si de a-i inlatura pe clericii refractari fata de noul curs.

Presiunea calvinismului asupra bisericii romane din Transilvania a sporit mult in anii urmatori din initiativa principelui si a dietei. Sub un nou superintendent, Pavel din Tordasi, masurile adoptate impotriva preotilor refractari la noua credinta s-au inasprit. Sinoadele convocate de superintendent au incercat sa impuna, cu aspre mijloace de constrangere, elementele de credinta ale calvinismului si principiile cultului noii biserici. Cartile tiparite in limba romana in acest scop, impuse clericilor romani, urmau sa asigure succesul prozelitismului calvin.

Traditia ortodoxa a reactionat puternic impotriva politicii de calvinizare fortata intreprinsa de principe si de dieta fara a oferi romanilor din Transilvania posibilitatea de a se ridica din conditia de popor doar tolerat, lipsit de drepturi politice; hotararile dietei si ale sinoadelor lasa sa se intrevada rezistenta opusa de clerul ortodox efortului de calvinizare desfasurat de autoritatile principatului.

Spre sfarsitul secolului XVI, influenta Contrareformei, puternica sub principii din familia Bathori, indeosebi sub Sigismund Bathori, a pus capat primului val al prozelitismului calvin in Transilvania. Dupa ce a rezistat cu succes incercarilor de convertire ale sasilor si ungurilor, timp de patru decenii, biserica ortodoxa din Transilvania s-a reorganizat in forme superioare, sub conducerea unui mitropolit.

Dupa cateva noi carti aparute la mijlocul secolului XVI la Targoviste, carti de cult tiparite in slavona, tiparul din Tara Romaneasca a emigrat in Transilvania, poate si din cauza suspiciunii turcesti fata de cuvantul tiparit, sigur insa pentru ca aici conditiile erau din toate punctele de vedere mult mai favorabile artei tipografice; o data cu tiparul a trecut muntii si cel mai de seama slujitor al sau in lumea romaneasca a secolului XVI, diaconul Coresi. Mai mult decat mijloacele materiale, mult superioare celor din Tara Romaneasca, tiparul romanesc a fost atras si retinut in Transilvania de efervescenta curentelor spirituale care, prin actiune si reactiune, au solicitat puternic timp de aproape jumatate de secol efortul tipografilor care lucrau pentru lumea romaneasca din launtrul arcului Carpatilor si din afara lui.

Sub influenta directa sau indirecta a Reformei, luterana si calvina, au aparut tipariturile in limba romana. Textele sacre care au format obiectul acestor tiparituri au fost poate traduse inca dinainte, din initiativa unor curente straine ortodoxiei; dar tiparirea traducerilor a fost opera cercurilor reformate din Transilvania si a clericilor romani care au aderat la initiativa lor.

Curentului reformat ii apartin: Catehismul tiparit in 1544 la Sibiu si cel tiparit de diaconul Coresi in 1559 la Brasov; Tetraevanghelul din Brasov, 1560-1561, care argumenteaza pe baza textelor testamentare necesitatea folosirii limbii poporului in savarsirea ritualului bisericesc; Pravila, Brasov, cea. 1560-1562; Apostolul, Brasov, 1566; Cazania (in doua editii, una din cea. 1567-1568, Brasov, 1580-1581); Moliwenicul, 1567-1568; Psaltirea, Brasov, 1570 (si alte editii); Liturghierul, Brasov, 1570; Palia (Vechiul Testament), Orastie, 1582.

Din inspiratie ortodoxa, din initiative locale, din randurile comunitatii romanesti din Brasov sau urmare a solicitarilor domnilor de peste munti, au aparut in slavona Octoihul, Brasov, 1557; Triodul, 1558; Tetraevanghelul, Brasov, 1562.

Consolidarea Contrareformei in spatiul romanesc in ultimele doua decenii ale secolului XVI, cooperarea curentului de restauratie catolica cu reactia ortodoxiei impotriva curentelor novatoare in biserica au pus capat efervescentei scrisului si tiparului romanesc timp de cateva decenii.

Desi incercarea Reformei de a impune limba romana in biserica s-a incheiat cu un esec, marele curent de traducere in limba romana a textelor sacre, dintre care cele considerate mai insemnate au fost multiplicate prin tipar, a lasat urme adanci in cultura romaneasca pregatind marea opera de romanizare a scrisului in secolul urmator. Sub raport bisericesc, prozelitismul luteran si calvin, indeosebi efortul autoritatii de stat in Transilvania de a supune unei ierarhii ecleziastice unice pe romanii din principat, avea sa consolideze tendinta de integrare a lor sub autoritatea unei mitropolii ortodoxe unice.