Monarhia feudala (1601-1716) - Restauratia dominatiei otomane

Monarhia feudala

(Restauratia dominatiei otomane; statutul juridic al raporturilor turco-romane; Societate si regim politic; Cadrul institutional; Evolutia interna si internationala; Epoca lui Matei Basarab si Vasile Lupu; Monarhia feudala la mijlocul secolului in Transilvania; Afirmarea tarilor romane la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea; Ofensiva antiotomana si efectele ei intre cele trei imperii; Umanismul si integrarea in cultura Europei clasice.)

Secolul al XVII-lea reprezinta o perioada distincta in istoria tarilor romane, fixat intre doua limite istorice, domnia lui Mihai Viteazul si instaurarea unor noi regimuri politice, habsburgic in Transilvania si fanariot in Moldova si Tara Romaneasca. Istoria celor mai bine de o suta de ani s-a aflat sub semnul mostenirii lui Mihai Viteazul, eroul cruciadei tarzii, care a recastigat independenta Tarii Romanesti si a infaptuit pentru o clipa unirea principatelor sub o singura domnie. A fost, in aceeasi vreme, o perioada de consolidare a civilizatiei, de refacere treptata a potentialului uman, de progrese lente in domeniu economiei si modificati xs sttuctuta sociala, de afirmare in ambianta Europei clasice a monarhiei feudale. in intervalul dintre 1601 si 1711 se impune tot mai pregnant linia politica statornicita de Mihai Viteazul de raliere a Tarii Romanesti si Moldovei in jurul Transilvaniei, in forma unor raporturi interdependente, materializate intr-un sistem de alianta. Secolul al XVII-lea inregistreaza dupa 1683, in raport cu recesiunea otomana, si o semnificativa evolutie spre politica de eliberare de sub dominatia otomana. Astfel, trecerea de la mica la marea Europa, de la un continent divizat de dominatia otomana la unul redimensionat de succesul Reconquistei, a insemnat si pentru tarile romane o mai accentuata mobilitate, incercari de racordare la o evolutie mai generala, pe care o exprima notiunea de Europa care strabate in scrierile umaniste.

Restauratia dominatiei otomane; statutul juridic al raporturilor turco-romane. Restaurarea puterii otomane in cele trei principate rasculate impotriva ei s-a produs lent in urma incheierii pacii de la Zsitvatorok (1606) intre turci si imperiali, care a stavilit expansionismul habsburgic spre rasarit, si prin ingradirea treptata, in anii urmatori a influentei polone, puternic reafirmata in spatiul carpato-dunarean in conditiile crizei hegemoniei turcesti.

Sfarsitul domniei lui Mihai Viteazul a insemnat doar incheierea unei etape a razboiului antiotoman, deoarece Tara Romaneasca si, in parte, Transilvania, continua alianta cu Imperiul Habsburgic. inceputul veacului aduce in Tara Romaneasca domnia lui Radu Serban (1601-1611), exponentul boierimii antiotomane, in Transilvania confruntari intre imperiali si turci, in Moldova un condominiu polono-otoman favorabil, prin dinastia Movilestilor, Poloniei.

Primul deceniu cunoaste o slabire a dominatiei otomane, determinata de marea rascoala antiotomana condusa de Mihai Viteazul, dar si de declinul imperiului, marcat de o accentuata criza monetara, si de complicatiile sale externe, situatie care a lasat o mai mare libertate de miscare tarilor romane. in Moldova, Poarta il confirma in domnie pe Simion Movila (1606) la moartea fratelui sau Ieremia, recunoscand astfel vechiul drept de alegere a domnului de catre tara, iar in 1607 reinnoieste tratatul de prietenie cu Polonia, ceea ce a consolidat influenta polona in Moldova, in Tara Romaneasca unde conducerea imperiului nu reuseste sa-si impuna propriul candidat, Radu Serban continua politica lui Mihai Viteazul de confruntare cu turcii si incearca sa readuca si Transilvania in frontul antiotoman. Pacea de la Zsitvatorok intre cele doua imperii a deschis insa calea restaurarii treptate a puterii otomane asupra celor trei tari romane, tendinta care se impune in cel de-al doilea deceniu al secolului al XVII-lea. Domniile lui Radu Mihnea (1611-1616) in Tara Romaneasca, Stefan Tomsa (1611-1615) in Moldova si Gabriel Bethlen (1613-1629) in Transilvania erau menite sa readuca cele trei principate sub suzeranitatea Portii Otomane, dar in conditii diferite fata de cele care caracterizasera dominatia otomana in secolul precedent. Constienta de imposibilitatea de a reveni la vechiul sistem de dominatie intemeiat exclusiv pe imixtiunea directa, prin schimbari de domnie dupa bunul plac, conducerea imperiului isi diversifica acum metodele, le adapteaza la conditiile diferite de la tara la tara si de la o situatie la alta, imbinand solutiile politice cu cele militare.

Numit de turci, Stefan Tomsa loveste in marea boierime moldoveana polonofila, dar cand imprejurarile au cerut-o, turcii au recurs si la actiuni militare pentru a pune capat hegemoniei polone. in urma conventiei turco-polone din 1617 si a celei din 1621, care a succedat marii campanii a sultanului Osman II la Hotin, influenta polona a slabit considerabil in Moldova fara a fi inlaturata cu desavarsire.

intelegand in cele din urma imposibilitatea continuarii luptei impotriva Imperiului Otoman, boierimea Tarii Romanesti l-a acceptat pe Radu Mihnea, solutie care prezenta avantajul de a inlatura spectrul pasalacului. in Transilvania, Gabriel Bethlen consolideaza orientarea prootomana, cu conditia recunoasterii unei largi autonomii interne, favorabila calvinismu-lui dominant si ostila Contrareformei sprijinita de Imperiul Habsburgic.

Intre solutiile adoptate de Poarta Otomana pentru a mentine in ascultare Tara Romaneasca si Moldova un loc insemnat a revenit patrunderii elementelor grecesti si levantine in societatea romaneasca, pentru a slabi rezistenta clasei dominante fata de hegemonia otomana. in aceasta vreme grecii patrund in numar considerabil in aparatul de stat, in ierarhia ecleziastica si in viata economica. in deceniul al treilea si al patrulea al secolului al XVII-lea principatele dunarene apar ca un adevarat "Bizant dupa Bizant', cu tendinta de a asocia elementul grecesc la dominarea celor doua tari, prefigurare a regimului fanariot care avea sa se impuna in secolul urmator.

Solutiile imperiului in fata opozitiei hotarate a boierimii locale fata de greci, manifestata prin comploturi boieresti si rascoale taranesti, alimentate uneori chiar de boierime, au fost oscilante. Poarta a sprijinit domniile favorabile grecilor si propria ei hegemonie, dar a tolerat, cand nu putea face altfel, si masurile antigrecesti cum au fost cele de la inceputul deceniului al patrulea.

Restaurarea a fost prin urmare diferita de ceea ce fusese regimul dominatiei otomane la sfarsitul secolului precedent. Urmare a actiunii lui Mihai Viteazul, Poarta renunta la exploatarea excesiva a resurselor tarilor romane, readucand haraciul la semnificatia sa initiala, politica, de rascumparare a pacii. in toate trei tarile se constata o scadere masiva a obligatiilor materiale fata de Imperiul Otoman; cresterea acestora de la mijlocul secolului a exprimat in realitate compensarea devalorizarii monetare. in linii generale, secolul al XVII-lea si primii ani ai celui urmator au fost o perioada de respiro. Criza imperiului si problemele sale internationale au determinat un echilibru intre statutul juridic al raporturilor romano-otomane si politica generala a Imperiului Otoman fata de principate. Datorita convergentei realizate la mijlocul secolului intre imprejurarile externe, favorabile intaririi autonomiei si lupta fortelor interne, tarile romane cunosc o perioada de afirmare in cadrul regimului monarhiei feudale.

Statutul juridic al dominatiei otomane restaurate exprima raportul modificat dintre hegemonia imperiului, subminata de dificultatile interne si complicatiile externe cu care a fost confruntata, criza monetara, razboaiele cu Iranul, rivalitatea cu Imperiul Habsburgic si cu Polonia - si liniile politice directoare ale tarilor romane, promovate de fortele autohtone.

Rezultatul principal al actiunii lui Mihai Viteazul a fost pastrarea autonomiei tarilor romane, prezervarea institutiilor fundamentale si functionarea acestora. Principele, in conceptia dreptului islamic, era un intermediar intre autoritatea suprema si masa supusilor, tarile romane fiind considerate ca apartinand unui regim intermediar (dar-assul sau dar-ul-ahd) intre dar'ul'islam (casa islamului) si dar-ul-harb (casa razboiului) cu care Imperiul a incheiat intelegeri in urma carora principatele plateau haraciul.

In raporturile cu tarile romane au functionat principiile de drept musulman, in virtutea carora se mentineau conducatorii locali. in acest cadru, desi prerogativele puterii centrale de jure apartineau sultanului, principii le exercitau in numele si pe baza autoritatii supreme.

Inca de la inceputul secolului, privitor la Moldova, otomanii recunosteau necesitatea respectarii intelegerii statuate intr-un act numit ahd-name care prevedea si acordul tarii la alegerea domnului. Abd-name-ul era acordat pe termen limitat si era conditionat de plata haraciului. Alaturi de capitulatii, carti de legamant, raporturile romano-otomane au fost reglementate de berate - acte de investitura si name-i-humayun-uri, - acte aditionale beratelor, adresate boierilor prin care li se atribuia responsabilitatea pentru politica domneasca. in virtutea statutului lor juridic, tarilor romane li se recunoaste autonomia, garantata de interdictia interventiei functionarilor si supusilor otomani. Tarile romane erau asimilate unor provincii otomane cu statut privilegiat, pastrandu-si entitatea statala, chiar daca in anumite momente functiile statului erau limitate.

Termenii juridici din secolul precedent nu sufera prin urmare modificari, deoarece principiul "relatiilor contractuale' isi conserva valabilitatea in conceptia romaneasca. Ceea ce difera insa este interpretarea si functionarea lor in raport cu fluctuatiile de fapt ale raporturilor romano-otomane. Poarta accepta la mijlocul secolului, in conditii politice precare interne si internationale, domni alesi de tara, iar in anumite momente, chiar o libertate notabila de miscare in planul politicii externe. Atat cadrul juridic, cat si realitatile politice nu invedereaza o supunere totala, domnii nefiind "sclavi imperiali', dimpotriva sunt in masura sa desfasoare o politica proprie, sa incheie aliante cu caracter defensiv intre tarile romane.

In primul deceniu al secolului al XVII-lea se manifesta linia politica a autonomiei, sprijinita de fortele sociale interne, de boierime si nobilime speriate de spectrul situatiei din Eyalet (provincii) si in cazul Transilvaniei de presiunea Contrareformei. Spre mijlocul secolului se impune tot mai hotarat linia politica deschisa de Mihai Viteazul, orientarea Tarii Romanesti si a Moldovei spre Transilvania care ramane centrul de greutate al acestora. Dar si invers, pozitia Transilvaniei, in calea expansiunii imperiale, alimenteaza ideea solidarizarii acesteia cu celelalte doua tari romanesti in formula consolidarii autonomiei in conditiile acceptarii suzeranitatii otomane. Printre altele este de remarcat si rolul de preeminenta al Transilvaniei in comparatie cu Tara Romaneasca si Moldova. Rezidentul Transilvaniei la Istanbul reprezenta si Tara Romaneasca si Moldova incepand cu secolul al XVII-lea.

In aceasta perioada se constata in opinia starilor privilegiate constiinta conventiei incheiate intre Poarta si principate, a autonomiei lor si a dreptului de a-si alege domn dintre pamanteni. Ideea pastrarii autonomiei si a vechilor asezaminte a fost retinuta de misionarul catolic Petre Deodat Baksic care a vizitat Tara Romaneasca in vremea lui Matei Basarab (1632-1654). Constiinta unor raporturi contractuale cu Poarta strabate in istoriografia timpului, indeplinind de pe acum o functie insemnata in afirmarea autonomiei tarilor romane, dovada Dimitrie Cantemir, principele Moldovei, care argumenteaza in fata incalcarilor otomane dreptul la independenta.

Spre deosebire de statutul juridic al raporturilor statelor romane cu Imperiul Otoman, in secolul al XVII-lea continua existenta pasalacurilor (Eyaleturilor), a complexelor militare si economice aflate direct sub administratia otomana. in secolul al XVII-lea se organizeaza un nou pasalac, de Oradea, in vecinatatea hotarului principatului. Acestea au constituit in secolul al XVII-lea un adevarat cordon militar datorita caruia otomanii au fost in masura sa supravegheze tarile romane si sa-si asigure pe linia Dunarii o cale sigura si rapida spre Europa Centrala. Aceste enclave efective ale dominatiei otomane pe teritoriul romanesc au constituit unitati terito-rial-administrative in care functiona legea musulmana, cu principiul contrabalansarii puterilor provinciale - beylerbei, kadiu, defderdar - in vederea asigurarii autoritatii centrale. Statutul juridic al acestora a avut consecinte economice si demografice grave, la care se adauga si colonizarea de populatie otomana in Dobrogea si deopotriva in Eyaletul de Oradea.

Societate si regim politic. Informatiile istorice, mai bogate pentru secolul al XVII-lea, - calatorii straini si sursele istorice interne - surprind bogatia tarilor romane in contrast cu raritatea asezarilor si slaba densitate a populatiei. In general, secolul al XVII-lea cunoaste o situatie demografica precara, consecinta a agravarii dominatiei otomane la sfarsitul secolului precedent. Izvoarele narative straine inregistreaza, inca pentru anii imediat premergatori domniei lui Mihai Viteazul, pustiirea tarilor, in general o stare de depresiune demografica. Alte informatii semnaleaza pentru inceputul veacului scaderea productivitatii, o acuta lipsa de alimente ce prilejuieste, in cronica secolului, ani numerosi de foamete.

Tarile romane au fost, ca de altminteri intreaga Europa, sub imperiul calamitatilor naturale, anilor de seceta, gerurilor, inundatiilor. Datele confirma si pentru tarile noastre existenta anilor negri, generatori de stari economice subrede cu consecinte directe asupra populatiei.

Dinamica populatiei sta insa si in legatura cu framantarile pricinuite ie evenimentele politice si militare. Ea este influentata de mobilitatea ex-:esiva, inautru si in afara hotarelor, de factori adiacenti, calamitati naturale, molimi, care raman o constanta a veacului. Izvoarele istorice inregis-reaza pentru Transilvania, pe domeniile princiare, masive parasiri de sate, uneori aproape jumatate din locuitori fiind plecati. Circulatia populatiei dtntr-o tara in alta, dinspre Transilvania spre Moldova si Tara Romaneasca, dar si in sens invers, inregistreaza proportii semnificative. Negative sunt pentru tarile romane indeosebi emigrarile in afara hotarelor, cu insemnate consecinte economice. Acestor stari le urmeaza perioade in care potentialul uman se reface, indeosebi in anii de stabilitate politica de la mijlocul secolului, atingand in Transilvania nivelul de la sfarsitul secolului al XVI-lea.

In aceasta ambianta se poate constata un spor al asezarilor in Tara Romaneasca de la 2 100 de sate la inceputul veacului, la 2 800 spre sfarsitul lui, un numar apropiat in Moldova. Potrivit estimatiilor demografice numarul locuitorilor tarilor romane a fost variabil in secolul al XVI-lea, ridicandu-se in general la 500 000 in Tara Romaneasca si 400 000 in Moldova. in Transilvania, numarul de locuitori se poate aproxima la un milion. Sub raport etnic, romanii reprezinta majoritatea absoluta a locuitorilor, constituind adevarate blocuri etnice in Tara Fagarasului, in Tara Hategului, in Maramures, in Nasaud, fiind covarsitori ca numar pe Fundus Regius (zona locuita de sasi), raspanditi pretutindeni in Transilvania. Populatia rurala locuieste in asezari variabile ca marime, de la sate cu 15 case, la sate cu 50 si peste 100 de case. Marea lor majoritate variaza intre 15 si 50 de case in Tara Romaneasca si Moldova, iar in Transilvania, in Tara Fagarasului, sunt sate numarand in medie 70 de unitati, dar si multe apropiindu-se de 150 de unitati. Satele puternice se gaseau in regiunile populate de taranimea libera, in zonele pericarpatice.

Orasul in secolul al XVII-lea nu prezinta mari aglomerari umane. Multe din asezarile orasenesti numara intre 200-500 de case, uneori mai putin chiar, adapostind o populatie intre 1 500-2 500 locuitori. Estimatiile calatorilor straini, adeseori contradictorii, consemneaza afirmarea demografica a principalelor asezari urbane, Bucurestii si lasul inregistrand cresteri substantiale; in Transilvania, Clujul care numara 8 500 locuitori in 1660, cunoaste in 1711 o crestere de numai 500, datorita evenimentelor militare, determinate de patrunderea austriecilor.

Si sub aspect economic perioadele de recesiune alterneaza cu cele de prosperitate. Este insa in general un secol de redresare economica, fenomen aflat in stransa legatura cu refacerea treptata a potentialului uman. Dupa lungul razboi purtat impotriva Imperiului Otoman si o perioada de intensa exploatare a bogatiilor, in tarile romane economia se reorganizeaza.

Viata economica reflecta in egala masura noua conjunctura economica europeana, prilejuita de deplasarea principalelor drumuri comerciale din Mediterana in Oceanul Atlantic, si noua geografie politica central-sud-est europeana determinata de organizarea Eyaletului de la Buda. in secolul al XVII-lea actioneaza insa si alti factori de influentare care vin dinspre noile dimensiuni politice ale dominatiei otomane. Usurarea obligatiilor economice fata de Poarta a creat conditii favorabile pentru refacerea economica. Interesul statului pentru problemele economice s-a manifestat tot mai intens prin masuri de repopulare a asezarilor, prin acordarea de scutiri pentru readucerea fugarilor sau prin interventii menite sa reglementeze fiscalitatea. Un factor stimulativ al vietii economice a fost si interesul otoman pentru tarile romane. in conditiile declinului tot mai accentuat si ale incapacitatii Eyaleturilor de a satisface nevoile economice, Imperiul isi orienteaza comertul spre pietele romanesti. Cu toata exercitarea dreptului de monopol, in sensul unei preemtiuni acordata negustorilor otomani, Imperiul ingaduie relatii comerciale intre tarile romane si legaturi ale acestora cu tarile straine. in aceasta ambianta se interfereaza si interesul stapanilor de domenii pentru comert, antrenati in noul mod de viata, manifestand o nevoie sporita de bani.

In contrast cu unele din relatarile calatorilor straini care pomenesc adeseori pamanturi nelucrate, documentele interne atesta un proces marcat de defrisare, o extensiune a frontierei agrare, intr-un ritm mai intens, in detrimentul padurilor. Taranimea in general, in raport cu cresterea populatiei va face eforturi pentru a incorpora spatiului agrar noi intinderi de pamant. in urma extinderii alodiului, teren direct exploatat de stapanii de domenii, iobagii din Transilvania compenseaza deposedarile de pamant prin cucerirea dealului si padurii pentru agricultura. Un rol deosebit a revenit romanilor in aceasta inaintare a frontierei agricole, deoarece ei locuisera, mai cu seama, zonele pericarpatice.

In secolul al XVII-lea a crescut volumul productiei agrare prin extinderea culturilor de grau, mei, orz, ovaz, pentru ca spre sfarsitul veacului sa se adauge porumbul in Tara Romaneasca si Moldova. Mai buna organizare economica a domeniilor in Transilvania, cu deosebire a celor princiare, foarte intinse, face sa continue primatul acestei provincii in productia cerealiera.

Un loc important l-a avut in economie cultura vitei de vie, in toate provinciile, constituind una din bogatiile acestora. Spre mijlocul secolului al XVII-lea, productia animaliera isi reface septelul, astfel ca detine in economie, mai cu seama in Moldova si Tara Romaneaca, un rol important. Ea este complementara agriculturii si tinde sa satisfaca solicitarile crescande ale comertului cu Imperiul Otoman, si in general ogligatiile fata de Poarta, dar si comertul cu alte tari.

Interesul manifestat de puterea otomana fata de bogatiile subsolului a constituit o piedica in calea exploatarii lor. in ciuda acestei dificultati, in Tara Romaneasca extractia si prelucrarea fierului si a aramei inregistreaza progrese datorita aplicarii unor tehnici noi. in Transilvania, mineritul se redreseaza datorita reinnoirii privilegiilor minerilor si colonizarii unor mineri straini.

Mestesugurile cunosc, in conditiile diminuarii presiunii otomane, un proces lent de refacere, caracteristica fiind inmultirea si diversificarea acestora. Fenomenul este general si imbratiseaza totalitatea activitatilor mestesugaresti, domeniale, satesti si urbane. Semnificativa este si tranzitia, in prima treime a secolului, de la fratii la bresle, fapt ce aduce precumpanirea aspectului economic in statute si limitarea prevederilor religioase, in Transilvania productia mestesugareasca ramane dominanta in secolul al XVII-lea, cu toate incercarile puterii centrale de a limita monopolul breslelor. in pofida masurilor protectioniste ale principilor, baza tehnica autohtona a productiei ramane mult sub nivelul necesitatilor de consum; spre sfarsitul secolului se manifesta o semnificativa tendinta spre atelierul dezvoltat, patronat de puterea centrala si chiar spre forme incipiente de productie manufacturiera.

Sub aspect comercial, tarile romane inregistreaza mutatii semnificative, o orientare continentala vestica, desi modesta, si nord-vestica, vizibila in comertul transilvanean, cu deosebire la Cluj, care polariza activitatea comerciala interna si externa spre orasele Jaroslav, Lwow, Lublin, Gdansk, prin care se desfasura comertul baltic si nord-estic. Activ de asemenea a fost comertul levantin care se scurgea spre Polonia prin Tara Romaneasca si Sibiu sau prin Moldova. Tarile romane exporta indeosebi produse naturale, importand produse mestesugaresti din Europa Centrala. Spre sfarsitul secolului, in cadrul unei politici de inspiratie mercantilista, isi desfasoara activitatea in Transilvania Compania orientala, infiintata in 1672, stimulativa pentru comertul tarii.

Viata sociala ramane in secolul al XVII-lea puternic marcata de feudalitate, in Tara Romaneasca si Moldova se accentueaza procesul de aservire a taranimii si de extindere a marelui domeniu pe seama proprietatii taranesti. Extinderea marelui domeniu a fost in relatie cu ascendenta boierimii, cu tendintele acesteia de a contura un regim nobiliar, manifest in rolul pe care-l detin Adunarile de Stari, care au indeplinit o functie insemnata in rezistenta boierimii autohtone fata de presiunea elementului levantin si a domnilor care-l sustineau.

Aservirea taranimii se realizeaza prin aplicarea cu severitate, din 1613, a masurilor lui Mihai Viteazul, prin suprimarea treptata a anilor de prescriptie in Moldova. Serbirea a fost stimulata de politica fiscala excesiva a statului, de solicitarile economice ale Portii, de aprovizionarea armatelor otomane, de nevoile mereu sporite de bani ale boierimii antrenata intr-un nou mod de viata, de calamitatile naturale. in aceste imprejurari, valoarea domeniului se masoara in raport cu numarul serbilor.

Munca servila, nereglementata de stat si variabila de la un domeniu la altul, a ocupat in secolul al XVII-lea un loc preponderent pe rezerva feudala constituita ca o realitate economica.

Momentelor de accentuata aservire le corespund altele de rascumparare a libertatii in raport cu crizele intervenite in societatea feudala. Comunitatile taranesti libere constituie, in ansamblul tarilor romane, importante grupuri, cu rol major in economie si in viata sociala.

In Transilvania, unde tendintele regimului nobiliar sunt contracarate de absolutismul princiar, procesul de aservire apare in prima jumatate a secolului limitat de politica puterii centrale, de masurile de protejare a structurilor libere, de innobilarea unor elemente din taranimea libera. Cu toate acestea se remarca, tendinta evidenta de intarire a servajului ereditar. Constituirea rezervei de la sfarsitul secolului al XVI-lea se realizeaza pe baza muncii obligatorii, a robotei. Daca in secolul precedent productia agricola rezulta din pamanturile taranilor dependenti, in secolul al XVII-lea, productia domeniului creste in proportii considerabile, mai cu seama pe cel princiar. Sporeste in special robota care depaseste obligatia prestarii unei zile pe saptamana fixata la inceputul secolului al XVI-lea.

In secolul al XVII-lea a existat o comunitate de interese intre principi si stapanii de pamant. in special dupa razboiul de 30 de ani s-a incercat o restaurare a vechilor relatii agrare, care au fost bulversate de mobilitatea taranimii, fapt ce a determinat o agravare a conditiei taranilor. Din a doua jumatate a secolului, o data cu criza principatului se accentueaza regimul nobiliar, fapt ce determina consolidarea servajului. in ansamblu, procesele sociale invedereaza sporul numeric al nobilimii, diferentiata ca avere, ca nivel de viata, deoarece diplomele de innobilare, distribuite generos de principii Transilvaniei, nu erau acompaniate si de donatii. Taranimea ofera si ea un tablou de o mare diversitate, cu situatii generale, dar si cu particularitati de la o regiune la alta, de la un statut juridic la altul. Iobagimea se pauperizeaza, sesiile se faramiteaza, numarul jelerilor creste. in secolul al XVII-lea in Transilvania hotarul dintre nobili si nenobili este tot mai hotarat trasat. Legiuirile tarii reflecta in ansamblu situatia unei taranimi aservite, strivita de obligatii fata de nobilime, stat si biserica.

Orasul in general apare ca o enclava in ansamblul structurii feudale, pastrandu-si in linii esentiale structurile sale sociale interne. Sporeste cu deosebire numarul orasenilor in Moldova si Tara Romaneasca si totodata cresc in importanta in Transilvania, in prima jumatate a secolului, orasele libere regale. Peisajul social al orasului lasa sa se remarce un proces de pauperizare a mestesugarilor care adanceste diferentele intre acestia si patriciat, in timpul crizei principatului, odata disparuta protectia principilor, orasele libere capata o coloratura nobiliara. Un fenomen caracteristic secolului al XVII'lea este si ascensiunea orasenilor romani in Transilvania, proces care se va accelera in secolul urmator.

Ascendentul boierimii in viata socio-economica a secolului al XVII-lea s-a reflectat in tendintele ei manifeste de instituire a regimului nobiliar. Modelul la care adera este cel al Republicii nobiliare poloneze, pe care incearca sa-l impamanteneasca in Moldova si Tara Romaneasca si al re-gimului de Stari din Transilvania.

Tendinta de constituire a regimului politic nobiliar nu urmeaza insa un drum constant ascendent, deoarece perioadele de reflux ale puterii domnesti sunt intrerupte de altele in care puterea centrala se afirma autoritar. In general, tendinta de constituire a regimului nobiliar a depins de raportul dintre factorii interni si cei externi, de evolutia relatiilor politice polo-no-otomane sau otomano-austriece si de imixtiunea Portii Otomane in relatiile interne, in sprijinul domniei sau al boierimii.

In deceniul al doilea si al treilea, tensiunile si conflictele dintre boierime si domnie au fost mai degraba manifestari ale divergentelor de politica externa - orientarea spre puterile crestine sau acceptarea suzeranitatii Portii Otomane - decat ale tendintei de constituire a statului boieresc. Cand restauratia otomana s-a statornicit, iar procesul de levantinizare s-a accentuat, eforturile boierimii autohtone s-au concentrat impotriva intrusilor alogeni.

Din deceniul patru insa, tendintele spre regimul nobiliar se cristalizeaza in atitudini care exprima idealul unui stat intemeiat pe regimul de stari. in perioadele de criza, boierimea impune, prin adunarea de stari, ingradirea autoritatii domnesti favorabile elementului levantin si garantarii privilegiilor sale. Prin urmare, in momentul de criza, tendintele regimului nobiliar se afirma mai limpede ca forma de manifestare a boierimii autohtone, simultan cu evolutia spre monarhia feudala reprezentata de Matei Basarab si de Vasile Lupu in prima parte a domniei. Datorita unor factori de influentare ce veneau din exterior, desi, spre mijlocul veacului, regimul de stari se exprima in forme politice precizate institutional, statul nobiliar nu se poate contura deplin, boierimea fiind obligata sa accepte o monarhie feudala puternica, de tipul aceleia a lui Matei Basarab, care ii reprezenta interesele.

Opozitia boierimii are de acum inainte ca obiectiv elementul levantin, pe "greci', grupuri sociale eterogene, grecofone, dar si romanesti, sprijinitoare ale politicii domnilor favorabili levantinilor. in aceste circumstante, atitudinile boierimii autohtone nu nazuiau la instaurarea unui regim nobiliar, ci la indepartarea concurentei levantine. in ajunul domniei lui Matei Basarab si Vasile Lupu, boierimea lezata in interesele sale de influenta levantina se orienteaza, in cadrul solidaritatii de stari, pentru a instaura domnii favorabile intereselor sale. Vremea lui Matei Basarab va reprezenta in consens intre starile privilegiate si domnie. inscaunarea lui Vasile Lupu i avut loc in conditiile existentei unor "legaturi cu tocmeala', potrivit mor pacta conventa, care ingradeau fiscalitatea domneasca si intareau privilegiilor Starilor. Practica domneasca a anihilat insa veleitatile boieresti, Vasile Lupu instaurand un regim autoritar, cu evidente tendinte absolu-iste. "Soarta baronilor si a nobililor - scrie misionarul Laniesi - atarna Ie vointa principilor', el socoate domnia voievodului moldovean un "ab-iolutum dominium'.

In a doua jumatate a secolului, scindarea boierimii in partide rivale, Dscilatiile boierilor intre factiuni, lupta dintre pamanteni si greci au sporit dificultatile in calea instaurarii unui regim nobiliar.

Reluarea ofensivei otomane in Europa, solicitarile materiale sporite pentru nevoile armatei, au impus domnii autoritare, ca cea a lui Serban Cantacuzino (1678-1688). Alegerea lui Constantin Brancoveanu [1688-1714) a prilejuit o noua afirmare a starilor in randurile carora apar icum si negustorii, stare oraseneasca. De acum inainte, in cadrul creat de politica externa se constata o solidarizare a starilor cu domnia fata de Poarta Otomana.

In Transilvania, nobilimea care a resimtit negativ atat incercarea lui Mihai Viteazul de a crea un organism politic romanesc, cat si regimul instaurat de Basta, care a suprimat constitutia tarii, tinde sa instituie o formula convenabila intereselor ei. Exponentul acestei politici a fost Stefan Bocskai, care in urma unei rascoale ii alunga pe Habsburgi (1604) devenind principe (1604-1606).

Bocskai s-a dovedit un exponent al intereselor nobilimii maghiare si al protestantismului. El a adoptat o politica de echilibru intre cele doua imperii rivale, a incheiat pace cu Habsburgii (2 iunie 1606), care recunosc autonomia Transilvaniei si a contribuit la incheierea pacii de la Zsitvatorok.

Dupa domnia lui Gabriel Bathory (1608-1613), a carui incercare de coalizare a celor trei principate a fost zadarnicita de Poarta Otomana, Gabriel Bethlen (1613-1629) a inaugurat, contrar asteptarilor nobilimii, o politica de consolidare a absolutismului princiar, care avea sa dainuiasca aproape o jumatate de secol. in opozitie cu evolutia din Ungaria Superioara, politica interna a principilor tinde sa creeze o baza sociala mai larga pentru politica de centralizare, tel urmarit prin masive innobilari din straturile sociale libere, prin atragerea nobilimii mici si mijlocii si prin masuri de sprijinire a secuilor si a oraselor libere. Dimpotriva, principii se opun privilegiilor sasesti si tind sa limiteze puterea marii nobilimi. Ei se straduiesc sa constituie o nobilime de curte, patura de mari dregatori, si rezerva micii nobilimi functiile subalterne.

Principii Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I (1630-1648) si Gheor-ghe Rakoczy II (1648-1657) practica o politica constanta de subordonare a Starilor obiectivelor puterii centrale. Desi dieta continua sa fie convocata, rolul ei este minor in politica tarii, atata vreme cat initiativa principelui ramane hotaratoare prin "propunerile' sale. Vointa principelui este discretionara in materie de legislatie, armata, in alegerea consiliului, dieta urmand totodata deciziile puterii centrale in politica externa. Prin "propozitii', principele are initiativa in problemele de proprietate, dieta acor-dandu-i lui Bethlen largi posibilitati de a dispune de domeniile nobilimii. Starile constituite in dieta au exclus reprezentarea romanilor, neconsiderati in randul natiunilor politice si nerecepti din punct de vedere religios. Regimul tolerantei religioase, stabilit in secolul anterior, dobandeste in secolul al XVII-lea valori si mai exclusive prin legislatia dietala, codificata in Aptrrobatae Constitutiones (1653) si Compilatae Constitutiones (1669).

Absolutismul principatului, izvorat din necesitatea consolidarii statutului autonom al Transilvaniei in raport cu telurile expansioniste ale Imperiului austriac si Contrareformei, a inchegat o ideologie politica apeland la traditia anterioara a statului centralizat si, sub aspect teoretic, la sursele ideologice de factura absolutista. Ideologia centralizarii reflecta opozitia fata de stari, carora le recomanda respectarea atenta a legilor tarii, protejarea religiilor reformate impotriva actiunii Contrareformei si ratiunile unei guvernari autoritare. Esential, ideologia absolutista a principatului postuleaza o monarhie moderata, calvina, in care sunt observabile grija pentru popor vazut ca o sursa de bogatie. Teoretic, absolutismul reprezinta o viziune eclectica, orientata spre sursele europene, raportabila la opera lui Lipsius, cu determinatii in structura societatii transilvanene, inca puternic feudala. Pentru aceste ratiuni absolutismul nu s-a cristalizat deplin, deoarece politica puterii centrale opereaza, oricum, in functie de regimul de Stari, neintemeindu-se pe burghezie.

Cadrul institutional. Evolutia structurilor societatii romanesti si noile semnificatii ale statutului juridic al principatelor in raport cu puterea otomana, precum si dialogul tot mai evident cu Europa Centrala si Apuseana se reflecta in viata institutionala. in functie de acesti factori institutiile inregistreaza mutatii care anunta, in forma incipienta, aspecte definitorii pentru institutiile moderne. Desprinderea treptata de lumea medievala, intr-o societate inca feudala, s-a manifestat printr-o relativa modernizare a aparatului statal, mai accentuata in Transilvania, mai atenuata in Tara Romaneasca si Molodva.

In linii generale secolul al XVII-lea mosteneste institutiile secolului precedent, le sporeste chiar, dar mai cu seama le precizeaza si le diversifica in raport cu noua evolutie. Se fixeaza mai riguros atributiile dregatorilor, fara ca sa se ajunga la o delimitare absoluta a acestora. Fenomenul caracteristic secolului a fost relativa specializare a dregatorilor in cadrul procesului de separare a atributiilor de ordin politic, tot mai numeroase si a caror insemnatate se amplifica, de cele private, care asigurau serviciile domnului si ale curtii domnesti. Tendinta generala a fost insa spre dre-gatoria aflata in serviciul tarii.

Incepand cu epoca lui Bethlen, Matei Basarab si Vasile Lupu institutiile castiga in consistenta si eficienta, functionalitatea acestora exercitandu-se pe verticala, dinspre institutia centrala spre cea locala.

In secolul al XVII-lea institutiile centrale, domnul, Sfatul domnesc, Marea Adunare a Tarii in Moldova si Tara Romaneasca, respectiv principele, Consiliul princiar si Dieta in Transilvania, nu inregistreaza modificari esentiale. Domnii si principii sunt alesi de Starile privilegiate in momentele de mai mare libertate de miscare sau numiti direct de Poarta; si unii si ceilalti aveau nevoie de confirmarea puterii suzerane. in secolul al XVII-lea se desfasoara o lupta permanenta intre conceptia otomana despre carmuirea tarilor romane, a numirii domnului de catre Poarta, si a Starilor care apara dreptul de alegere a domnului. in primul caz Starilor li se rezerva grija de a-l primi si de a i se inchina, in al doilea investirea sultanului avea rolul de a ratifica vointa Starilor. in secolul al XVII-lea, sfatul domnesc primeste o noua organizare, astfel ca in afara sfatului restrans, alcatuit de mari dregatori, functioneaza si un sfat mai larg, cunoscut in vremea lui Dimitrie Cantemir sub numele de divan. in acest secol sfatul domnesc castiga atributele unui sfat al tarii, indeplinind serviciile de ordin public. in Transilvania, Consiliul princiar a fost subordonat principelui in vremea absolutismului, castigandu-si in momentele de declin a puterii centrale un rol precumpanitor. in Tara Romaneasca si Moldova functioneaza si Marea Adunare a Tarii, oglindind structura de stari a societatii romanesti.

Marea Adunare a Starilor intrunea in componenta ei boieri mari si mici, clerul superior, pe toti reprezentantii categoriilor privilegiate, deci boierimea, "slujitorii', ultimii alcatuind treapta a doua a boierimii. Sunt momente cand participa toti reprezetantii clerului, mitropoliti, episcopi, egumeni, protopopi si preoti, diaconi. Adunarea. Starilor isi defineste atributiile intr-o mai mare masura in vremea lui Matei Basarab cand in documente apar conturate deosebirile dintre "Sfat' - Sfatul sau Divanul domnesc, al marilor boieri, "Soborul' - fetele bisericesti si "Adunarea a toata tara' - care cuprindea pe reprezentantii tuturor Starilor privilegiate, indreptatite sa participe. Caracteristic pentru adunarile secolului al XVII-lea in Tara Romaneasca este reprezentarea "slujitorilor'. in aceasta privinta Moldova in secolul al XVII-lea ofera o situatie asemanatoare, Adunari de Stari, la care participa toate treptele Starilor, imprejurare proprie pentru prima jumatate a veacului, in vremea domniei lui Miron Barnovschi. in timpul lui Vasile Lupu, Adunarea Starilor se reduce la consultarea Sfatului, deci la marii boieri cu functii.

Marea Adunare avea atributii interne si externe, laice si religioase, civile si militare, fiscale si judiciare. Convocata in momente importante, ea n-a avut insa un caracter periodic, nu a devenit o institutie permanenta si nici nu si-a fixat riguros statutul din punctul de vedere al procedurii si competentei. in Transilvania, dieta se intrunea periodic, avand atributii permanente si un statut bine precizat. La lucrarile dietei, spre deosebire de Tara Romaneasca si Moldova, nu participa intotdeauna consiliul principelui, uneori insa este solicitat de Stari, in mod special. Rolul dietei a exprimat evolutia raporturilor dintre puterea centrala si nobilime avand, potrivit cu fluctuatiile acesteia, un loc mai mare sau mai mic in politica interna sau externa.

Secolul al XVlI-lea pastreaza institutiile ecleziastice ale secolului precedent, carora li se asociaza altele. Biserica indeplineste o functie importanta in viata statului, domnii erau unsi de patriarhii de la Constantinopol in calitatea lor de capi ai ortodoxiei. Rolul bisericii in stat era subliniat si de prezenta mitropolitilor si episcopilor la inscaunare in calitate dubla de inalti ierarhi si de reprezentanti ai starii ecleziastice in Sfatul domnesc. Desi ca institutie biserica ortodoxa din Principate se afla in ecumenicitatea constantinopolitana, in realitate raporturile cu patriarhia aveau un caracter formal, ierarhii find alesi de "tara', alegerea fiind in mana domnilor care reuseau sa-si subordoneze ierarhia.

Clerul era reprezentat in Marea Adunare a Tarii constituind o stare care participa, alaturi de boierime, in diverse alcatuiri, la viata politica avand un rol in deciziile domniei.

In timpul lui Mihai Viteazul biserica ortodoxa a cunoscut o resurectie in Tara Romaneasca si Moldova prin sinoadele convocate ce aveau menirea sa reorganizeze viata monastica si sa fortifice religia ortodoxa fata de presiunea catolica al carei rezultat a fost uniunea episcopilor de la Brest (1595-1596). in acest timp legaturile dintre biserica ortodoxa din Transilvania si Mitropolia Tarii Romanesti se consolideaza institutional prin subordonarea bisericilor din Transilvania Mitropoliei de la Targoviste prin tratatul din 1595. Datorita interventiei domnului Tarii Romanesti s-a stabilit resedinta Mitropoliei Ardealului la Alba Iulia, unde a rezidat Ioan de Prislop. Mihai Viteazul numeste episcop la Muncaci pe Serghie, originar din Tara Romaneasca, care functiona paralel cu un alt episcop de la Vad. Astfel domnul roman dupa cucerirea Ardealului a nazuit la crearea unor episcopii sufragane.

Mihai Viteazul in timpul stapanirii din Ardeal a incercat restructurarea sistemului religiilor recepte prin introducerea religiei ortodoxe alaturi de religiile catolica si luterana si prin eliminarea bisericii calvine si unitariene. Tentativa a fost agreata de Habsburgi in spiritul Contrareformei si a apropierii de ortodoxie in scopul unirii bisericilor. in acelasi spirit, catolicismul incercase inca din timpul lui Stefan Bathory sa amelioreze statutul bisericii ortodoxe romane prin subordonarea ei fata de patriarhul de la Ipek.

In perioada urmatoare, de-a lungul secolului XVII, institutia bisericii in Moldova si Tara Romaneasca se consolideaza prin continuarea procesului de reformare a vietii monastice in vremea lui Miron Barnovschi. Domnii romani, in special Vasile Lupu, sprijina actiunile de consolidare si clarificare dogmatica, oferind cadrul pentru convocarea sinodului de la Iasi din 1643 care definitiveaza Marturisirea ortodoxa a lui Petru Movila, aprobata de Patriarhia constantinopolitana.

Ierarhii si domnii romani incearca sa limiteze acapararea institutiilor ecleziastice de greci, proces care se intensifica spre mijlocul secolului.

Biserica ortodoxa din principate si-a asumat protejarea ortodoxiei ardelene fata de presiunea calvina care se accentueaza incepand cu principele Gabriel Bethleu, peutvu ca spte mijlocul secolului influenta calvina sa prevaleze subordonand, direct sau indirect, comunitatile romane.

Sub raport institutonal calvinismul isi exercita presiunea tinzand la calvinizarea bisericii romanesti, integrand zone intregi autoritatii super-intendentului si exercitandu-si si influente de ordin dogmatic. in secolul al XVII-lea se convoaca soboarele bisericii, influentate de institutiile similare calvine, cazul juratilor numiti din randul laicilor. Sinoadele sunt convocate de ierarhii ardeleni cu prilejul alegerilor sau in vederea discutarii unor probleme de ordin religios.

Este de remarcat ca in diplomele oficiale ale principilor ierarhii de la Alba. Iulia poarta titulatura de episcopi sau superintendent, in timp ce din perspectiva romaneasca ierarhul este numit "arhiepiscop si mitropolit al scaunului Balgradului, si al Vadului, si al Maramuresului si a toata Tara Ardealului'.

Nici in secolul XVII principii nu recunosc calitatea de mitropolit a ierarhilor de la Alba Iulia, acestia continuand sa se sfinteasca la Targo-viste.

Mitropolitii Ardealului detin o jurisdictie teritoriala fluctuanta in raport de politica principilor si a bisericii calvine. Ei solicita principilor diplome privilegiate in care se regasesc dezideratele formulate de Mihai Viteazul si acceptate de dieta Transilvaniei in favoarea preotimii romane.

Mutatii religioase importante se inregistreaza in Transilvania in randul maghiarilor datorita suprematiei calvine care se instaleaza ca religie de stat.

Curentele protestante au tendinta sa se diversifice printr-un proces de radicalizare stavilit de dieta. in secolul XVII, in timpul lui Gabriel Bethlen se stabilesc in Transilvania comunitati anabaptiste.

Catolicismul, care a cunoscut un reviriment inca din vremea lui Stefan Bathory si a lui Sigismund Bathory datorita actiunii Contrareformei, isi reface organizarea institutionala. in Transilvania seria episcopilor catolici, intrerupta la mijlocul secolului al XVI-lea a fost reluata in 1600 la Alba Iulia. Episcopii catolici au functionat in secolul al XVII-lea la Satu Mare unde s-a organizat sub obladuire habsburgica un episcopat. in 1697 e reinfiintata episcopia din Oradea, iar in 1697 in principatul Transilvaniei. Si in Moldova si Tara Romaneasca se constata o reafirmare a catolicismului care actioneaza atat in directia combaterii Reformei cat si a influentarii ortodoxiei.

In ceea ce priveste religia unitariana, numita si sociniana, se afla sub conducerea unui superintendent care rezida la Cluj. in cadrul bisericii unitariene functiona un sinod, iar superintendentul numea preotii si se pronunta in problemele majore de ordin religios. Biserica era organizata in tracte (protopopiate), in numar-de noua. Sub raport constitutional in Transilvania functiona sistemul religiilor recepte consfintite de Aprobate si Compilate, in care erau cuprinse religiile catolica, calvina, luterana si unitariana. Religia ortodoxa era socotita tolerata, la fel ca religia mozaica care a cunoscut o modesta receptare si intre maghiari.

Viata religioasa apare diferentiata sub aspect confesional, stare materiala si ca nivel de cultura. Desi in Transilvania progresele Reformei au contribuit la difuzarea culturii datorate limbilor vernaculare, religiozitatea comunitatilor rurale se situa la nivelul religiei populare.

In comunitatile natiunilor politice si religiilor recepte nivelul de cultura al preotilor era mai ridicat, la sasi, maghiari sau romanii calvinizati. Se remarca o discrepanta intre religia oficiala a bisericii si religia traita in care superstitiile, vrajitoriile, miturile cunosteau o larga raspandire.

In ce priveste preotimea romana ca stare materiala nu se deosebea de cea a taranilor, iar sub aspect cultural si teologic cunostintele ei erau precare, preotii nefiind in situatia de a practica o reala pastoratie. Izvoarele maturisesc slabe cunostinte de citit si scris ale preotilor fapt ce explica calitatea scazuta in ce priveste credinta. Sinoadele bisericii ortodoxe transilvanene din ultimul sfert al secolului manifestau o preocupare pentru comportamentul preotimii si in special pentru derogarile de la conduita corecta. Religiozitatea in secolul XVII este inca puternic marcata de feudalitate si de ignoranta. Chiar in mediile sasesti unde numarul scolilor si pregatirea preotilor era superioara, rezultatele pastoratiei nu erau de natura sa disloce mostenirea medievala. Folosirea limbilor sacre, latina sau slava, au constituit o bariera in calea raspandirii cunostintelor religioase.

Procesul apare mai izbitor in comunitatile romanesti lipsite de suportul statului, cu exceptia scolilor calvine, putine la numar. Cu toate acestea, prin traducerea cartilor de ritual sau de edificare morala, spre sfarsitul secolului prin triumful culturii nationale, educatia religioasa patrunde prin pastoratie in comunitati. Asaltul calvinismului asupra ortodoxiei a determinat replica ortodoxiei si o mai consistenta educatie religioasa a preo-timii. Totusi se poate spune ca progresul educatiei religioase nu a fost de natura sa schimbe caracterul religiei populare in comunitatea rurala.

Controversa ortodoxie-calvinism a determinat ridicarea nivelului pregatirii protopopilor care au raspandit cunostintele teologice in sanul preotimii, fapt care a inraurit viata religioasa a comunitatilor. Astfel, la sfarsit de secol, aceasta elita, care era constienta de propriile nevoi organizeaza inzestrarea bisericilor cu cartile necesare cultului si raspandirii educatiei religioase.

Involutia interna si internationala- intarziata in Tara Romanesca de rezistenta lui Radu Serban, continuator al politicii lui Mihai Viteazul, sprijinit de o parte a boierimii, suzeranitatea otomana s-a reinstaurat durabil o data cu inscaunarea in domnie a lui Radu Mihnea (1611-1615). Afluxul in tara in numar mare al grecilor si infiltrarea lor in viata politica si in economia tarii a declansat ostilitatea boierilor, reprimata cu asprime de domn. Patrunderea grecilor a continuat sub Alexandru Ilias (1616-1618) si a culminat sub Leon Tomsa, grec de origine (1629-1632). Agravata de o asuprire fiscala mult sporita ca urmare a exigentelor in crestere ale turcilor, penetratia elementului levantin in dregatorii si in randurile stapanilor de pamant a declansat o puternica impotrivire a Starilor din Tara Romaneasca, solidarizate printr-o ostilitate comuna fata de politica domnului. Miscarea, indreptata implicit impotriva incercarilor Imperiului Otoman de a crea o baza sociala pentru consolidarea propriei dominatii, a smuls in 1631 insemnate concesii incorporate intr-un hrisov consacrat de Marea Adunare a Tarii. Prevederile acestui act urmareau sa-i scoata din tara pe grecii nenaturalizati si sa readuca sub autoritatea ecleziastica manastirile stapanite de greci. Hrisovul din 1631 confirma dreptul Adunarii starilor de a-i numi pe ierarhi fara interventia patriarhiei ecumenice. Hrisovul a constituit insa si o "carta a libertatilor boieresti' (Charta libertatum), in care se prevedea neimpozabilitatea boierilor si intarirea stapanirii lor asupra pamantului. Scutirile de dari, prevazute in act in favoarea preotilor si a slujitorilor, au urmarit solidarizarea categoriilor privilegiate inferioare cu rezistenta antilevantina a Starilor autohtone.

Restauratia otomana in Moldova a inceput efectiv dupa inlaturarea dinastiei Movilestilor care guvernase tara in timpul domniilor lui Ieremia Movila (1601-1606), a fratelui sau Simion Movila (1606-1607) si a fiilor lor in stransa colaborare cu Polonia. Readucerea tarii sub obediea a, Portii Otomane a inceput odata cu domnia lui Stefan Tomsa 1611-1615) ce a reprimat cu cea mai mare cruzime opozitia marii boienmi, din urma, o noua razvratire sprijinita de o interventie polona l-a inlaturat pe Stefan Tomsa din domnie, Poarta l-a impus ca domn pe Radu Mihnea (1616-1619).

Succesorul acestuia, Gaspar Gratiani (1619-1620) croat de origine, numit de conducerea imperiului pentru a-i intari controlul asupra Moldovei, s-a rasculat cu concurs polon, dar a fost infrant de turci. Consolidata in urma marii campanii a sultanului Osman II la Hotin (1621) dominatia otomana s-a incrucisat cu influenta polona in declin in timpul noilor domnii ale lui Stefan Tomsa (1621) si Radu Mihnea (1623-1626), a lui Miron Barnovschi Movila (1626-1629) si a lui Alexandru Ilias (1631-1633) sub care a avut loc o puternica miscare antigreceasca.

Tendinta de consolidare a Starilor s-a manifestat, puternic si in Moldova prin asezamantul lui Miron Barnovschi elaborat in conlucrare cu diversele categorii de privilegiati. Asezamantul si alte anexe au consolidat imunitatea judecatoreaca a domeniilor boieresti si manastiresti si a acordat scutiri de obligatii fata de stat tiganilor robi de pe domenii, a instituit un termen de prescriptie pentru serbii fugari si a acordat degrevari fiscale curtenilor.

In Transilvania, imperialii, care reusisera sa-si asigure controlul dupa uciderea lui Mihai Viteazul, sunt in cele din urma alungati din tara de principele Stefan Bocskai (1604-1606). Exponent al intereselor nobilimii si ale protestantismului, el a desfasurat o politica de echilibru intre cele doua imperii rivale, a incheiat pacea cu Habsburgii (2 iunie 1606), care au recunoscut autonomia Transilvaniei si a contribuit la incheierea pacii din acelasi an dintre turci si imperiali.

Politica autoritara a lui Gabriel Bathory (1608-1613) care s-a manifestat dur in raporturile cu nobilimea, cu sasii si secuii, a declansat o impotrivire generala. incercarea sa de a coaliza cele trei principate, in care scop a intreprins o expeditie in Tara Romaneasca (1611) s-a lovit de impotrivirea turcilor.

Noul principe, Gabriel Bethlen (1613-1629), inscaunat si cu concursul domnilor din Tara Romaneasca si Moldova a inaugurat, contrar asteptarilor nobilimii o politica de consolidare a absolutismului princiar, care avea sa precumpaneasca in viata principatului timp de aproape o jumatate de secol. El a extins considerabil baza materiala a puterii princiare, a intarit puterea armata a principatului si a redus rolul dietei.

Politica sa externa s-a desfasurat in general in limitele dictate de respectarea suzeranitatii otomane. in 1616 Bethlen a sprijinit expeditia turca impotriva Poloniei si a mijlocit pacea intre cele doua puteri. in prelungirea ciocnirilor sale anterioare cu Habsburgii, care au incercat sa-i submineze cu mijloace militare si politice domnia, principele angajeaza tara in marea conflagratie a Razboiului de 30 de ani, declansata de politica curtii imperiale de suprimare a protestantismului in Boemia.

in speranta de a obtine coroana ungara, Bethlen adera la alianta anti-habsburgica (august 1619), cu asentimentul tacit al Portii Otomane. Evolutia generala a operatiilor militare l-a srlit insa sa incheie pacea la Nikols-burg (decembrie 1621); in schimbul renuntarii la coroana regala, principele a primit din partea imparatului, cu titlu viager, sapte comitate din Ungaria. Eforturile sale de asociere a celor trei principate sub conducerea sa, in cadrul hegemoniei otomane, s-au lovit de opozitia Portii Otomane si au esuat.

La mijlocul secolului al XVII-lea se manifesta din nou, in forme specifice, tendinta incercata de Mihai Viteazul de solidarizare a Transilvaniei, Tarii Romanesti si Moldovei, de integrare a lor intr-un sistem politic comun. Locul central al Transilvaniei in acest sistem se mentine; el fusese marcat si in cadrul planurilor si actiunilor lui Gabriel Bathory si Gabriel Bethlen menite sa aduca sub controlul lor tarile romanesti de dincolo de Carpati. In dieta ardeleana din 3 octombrie 1636 se exprima fara echivoc ca "buna vecinatate a fost un reazem pentru trainicia tarilor, cunoscand noi impreuna cu intreaga tara noastra buna lor vointa si vecinatate' si cand se angajeaza sa ajute Tara Romaneasca in orice imprejurare. Apartinand aceluiasi cadru politic, aflandu-se sub suzeranitate otomana si bucurandu-se de un statut autonom, tarile romane creaza un sistem particular de raporturi politice.

Alianta dintre Transilvania si Tara Romaneasca a fost statornicita in 1635 si reinnoita in repetate randuri. Dar prevederile diplomelor nu atesta caracterul lor defensiv, antiotoman, insa formularile din 1636 presupun aceasta posibilitate. De altminteri, cand turcii l-au atacat pe Gheorghe Rakoczi I, Matei Basarab si-a manifestat solidaritatea cu principele Transilvaniei, incercarile de a atrage si Moldova in aceasta alianta s-au incheiat cu un esec, in pofida tratatului moldo-transilvanean din 1638. Pentru a submina alianta dintre Transilvania si Tara Romanesca, Poarta a incurajat initiativele lui Vasile Lupu indreptate impotriva lui Matei Basarab. Dupa incercarile nereusite din 1637 si 1639 ale lui Vasile Lupu de a-l inlatura din domnie pe Matei Basarab, urmeaza o lunga perioada de acalmie in raporturile lor, interval in care, la mijlocul deceniului al cincilea, e proiectata o liga antiotomana cu colaborarea celor trei tari.

Sfarsitul domniilor lui Vasile Lupu si Matei Basarab si anii urmatori au prilejuit noi manifestari ale tendintei de grupare a Transilvaniei, Tarii Romanesti si Moldovei in efortul de aparare a autonomiei si chiar a eliberarii lor de sub suzeranitatea otomana. Ostilitatile redeschise intre Matei Basarab si Vasile Lupu, sprijinit de cazacii hatmanului Bogdan Hmelnitki, s-au incheiat cu victoria celui dintai la Finta (mai 1653). Sustinut de Rakoczi si de Matei Basarab, boierul moldovean Gheorghe Stefan ia domnia in Moldova (1653-1658), in vreme ce in Tara Romaneasca se instaleaza in scaun Constantin Serban (1654-1658), care si el s-a orientat spre Transilvania. Unitatea de actiune a celor trei tari a fost astfel restabilita. Ea s-a manifestat si in timpul lui Gheorghe Rakoczi II, in incercarea de a obtine, cu forta armelor, coroana polona, pentru a crea actiunii antiotoma-ne conditii favorabile.

In aceste imprejurari marele vizir inlocuieste in Transilvania pe Rakoczi, iar in Moldova si Tara Romanesca ii numeste pe Gheorghe Ghica (1658-1659) si respectiv pe Mihnea al III-lea (1658-1659). incercarile de rezistenta impotriva planurilor otomane continua, in conditiile in care in Transilvania revine la tron invinsul din Polonia. in aceste circumstante se produce interventia turcilor in Transilvania si a noilor domni numiti de ei in Moldova si Tara Romaneasca. in Transilvania, greu lovita de pierderile teritoriale pe seama turcilor - cetatile Ineu, Caransebes si Lugoj - marele vizir il numeste principe pe Acatiu Barcsai (1658-1660).

O noua incercare de rascoala antiotomana, initiata de Mihnea al III-lea in 1659, in colaborare cu Rakoczi si Constantin Serban, care doreau sa-si recastige tronurile, a fost anulata de turci cu concursul tatarilor. Desi infrante, actiunile antiotomane atesta tendinta celor trei tari de a-si uni fortele in lupta de eliberare politica.

Epoca lui Matei Basarab si Vasile Lupu. In aceeasi perioada in care Transilvania se remarca in politica europeana, Tara Romaneasca isi consolideaza autonomia interna in timpul lui Matei Basarab (1632-1654). Accentuarea procesului de patrundere a elementelor levantine din deceniul al treilea determina, in Tara Romaneasca, o ampla miscare impotriva domnilor favorabili penetratiei elementelor straine in structura feudala a tarii. Ea se indreapta implicit impotriva incercarilor Imperiului Otoman de a crea o baza sociala pentru restaurarea propriei dominatii.

Din mijlocul acestor framantari sociale care agita scena politica a vremii se afirma personalitatea lui aga Matei din Brancoveni, fiul unuia din boierii lui Mihai Viteazul. Conducator al boierimii protestatare, refugiata in Transilvania, el a incercat cu sprijinul lui Gheorghe Rakoczi I sa inlature o domnie care ameninta sa prejudicieze principiul monopolului puterii in stat a boierimii autohtone si statutul autonom al tarii.

Incalcarile savarsite de Leon Tomsa (1629-1632) erau primejdioase si pentru Transilvania, in masura in care ingerintele Portii, schimband raportul de forte in favoarea boierimii levantine, crea un dezechilibru in sistemul de aliante devenit o necesitate inca din vremea lui Bethlen. Asa se explica faptul ca prin acordul lui Abaza Pasa din Silistra si interventia lui Rakoczi la Poarta, dar mai cu seama datorita aportului factorilor interni, care reafirma programul politic stabilit in 1631, Matei Basarab ajunge sa fie ales de Adunarea Starilor domn impotriva incercarilor turcilor de a impune o noua formula domneasca favorabila grecilor. inlesnita de manifestarile crizei otomane, domnia obtine confirmarea Portii, avand la Istanbul sprijinul ferm al boierimii autohtone.

Domnia lui Matei Basarab inaugureaza o epoca de consolidare si afirmare a monarhiei feudale, cu consensul Starilor, interesate in aplicarea si garantarea programului antilevantin. Politica interna a lui Matei Basarab a fost consecventa cu principiile exprimate de Stari, le consolideaza rolul preponderent in stat, asociindu-le, prin desele convocari ale Marii Adunari, la hotararile puterii centrale. Matei Basarab, cu acordul Starilor, hotaraste reluarea manastirilor inchinate celor grecesti din exterior, dovada evidenta a aplicarii programului statornicit in 1631.

Monarhia feudala tinde si reuseste sa stinga conflictele din interiorul clasei feudale, practicand o politica de conciliere, in cadrele careia si-au gasit loc boierii autohtoni alaturi de cei straini impamanteniti. Domnia, interesata in concordia interna, din ratiuni dictate de politica externa realizeaza in linii mari o colaborare cu boierimea, urmarind cu consecventa liniile directoare ale programului acesteia. in acest sens, monarhia feudala a lui Matei Basarab a pus in aplicare si prevederile care vizau raporturile boierime-taranime, astfel ca a sprijinit tendintele'boierimii de aservire a taranilor. Epoca lui Matei Basarab a fost marcata de agravarea servajului, de presiunea asupra taranimii libere si de fiscalitatea excesiva. Prin aplicarea unui nou sistem de impunere, domnia a stabilit un domiciliu fiscal contribuabilului, ceea ce ingaduia o estimare mai precisa a posibilitatilor financiare.

Domnia a intervenit pentru a stimula industria extractiva si pentru a readuce sub controlul statului salinele si vamile aflate in mana arendasilor levantini. Domnul Tarii Romanesti exprima idealul unei monarhii puternice, intemeiata pe colaborarea cu Starile privilegiate si pe ideea sporirii resurselor materiale ale statului. Asociindu-si numele dinastiei Basarabilor, Matei Basarab cristalizeaza, prin reinvierea trecutului istoric, un program al restaurarii traditiilor medievale ale vechii boierimi, a carui finalitate politica si sociala nu a scapat autorilor scrisului istoric contemporan, deoarece domnia le intruchipa idealurile.

Politica interna a lui Matei Basarab a provocat in cele din urma prin fiscalitatea apasatoare si prin extinderea masiva a servajului, miscarea categoriilor militare impotriva tendintelor de a le asimila cu taranimea dependenta. Sfarsitul domniei lui Matei Basarab coincide cu criza regimului de Stari, cu spargerea solidaritatii categoriilor privilegiate, care a dus la conflictul dintre boierimea mare si slujitori. Pe fondul unor nemultumiri sociale acumulate, unele categorii militare se rascoala impreuna cu treptele inferioare ale privilegiatilor, slujitorii de tara, impotriva domnului si boierimii. in acest imprejurari, rascoala seimenilor, o categorie militara, care a cuprins si Moldova, se transforma in 1655 intr-o miscare populara, infranta de ostile feudale din cele trei tari. in acest context al miscarilor sociale se evidentiaza si semnele crizei monarhiei feudale.

In contextul dezacordului boierimii locale fata de infiltratia levantina in structura sociala si politica moldoveana se afirma si personalitatea lui Vasile Lupu (1634-1653), originar si el din acel Levant in miscare spre tarile romane in secolul al XVII-lea. Om de aleasa cultura, in legatura cu ortodoxia rasariteana, patrunde in randul boierimii de tara, dovedind o remarcabila abilitate politica. Se opune deopotriva solutiei aventuriste antiotomane incercata de unul din predecesorii sai, Gaspar Gratiani (1619-1620) si curentului levantin; el isi incadreaza actiunea in coordonatele politice ale programului boieresc, asezandu-se in fruntea opozitiei.

Numit de Poarta, avand insa asentimentul boierilor, le exprima la inceput, punctul de vedere, facand loc in sfatul domnesc bastinasilor, cautand sa potoleasca spiritele agitate de nemultumirea generala impotriva grecilor, lovind insa si in boieri care nu erau agreati de paturile sociale de jos. Treptat, visurile sale imperiale de patronaj asupra Orientului ortodox si planurile sale politice de dominatie in spatiul tarilor romane il apropie tot mai mult de lumea greaca si de interesele politice ale Portii. Ascensiunea boierimii grecesti incepe sa fie evidenta, astfel ca spre sfarsitul domniei in sfat erau 7 boieri greci si numai 3 moldoveni.

Epoca lui Vasile Lupu se remarca prin prosperitate economica datorita comertului pe care boierimea il face cu Polonia vecina valorificand productia animaliera. intr-o vreme in care Europa Centrala si Occidentala erau ravasite de razboiul de treizeci de ani, boierimea moldoveana era atrasa de activitati lucrative care au asigurat luxul Curtii domnesti potrivit aspiratiilor imperiale ale domnului. in aceasta ambianta "Vasile Voda domnia cu mare liniste si pace fara grija tara de toate partile, stau cu toti de negutatorii si agonisite' scrie Miron Costin. Domnul instaureaza un regim autoritar, in care functiile regimului de stari erau daca nu anihilate, cel putin estompate prin consultarea doar a sfatului dregatorilor. Ceea ce insa ramane prevalent in domnia lui Vasile Lupu a fost caracterul ei cvasi-absolut care contrasteaza cu modelul polonez spre care evolueaza simpatia boierimii. Domnul a reusit sa mentina echilibrul intre boierimea partizana a politicii Portii si boierimea favorabila apropierii de Polonia cu gandul la modelul regimului de stari din Republica nobiliara. Domnia lui Vasile Lupu invedereaza si o tendinta de legitimare a stapanirii prin apelul la un "istorism' orientat spre simbolurile trecutului, cultivat in sprijinul potentarii autoritatii domnesti.

In politica interna, epoca lui Vasile Lupu s-a facut remarcata printr-o fiscalitate excesiva, prin masuri de consolidare a servajului, prin suprimarea anilor de prescriere. Domnul sprijina boierimea greaca ce se consolideaza economic prin cumparari de sate si de pravalii sau arendarea strangerii impozitelor. El imparte populatia in unitati fiscale, ceea ce a reprezentat o inovatie la nivelul aparatului de stat interesat in garantarea perceperii impozitelor. in sprijinul aceleiasi politici de consolidare a rolului statului se incadreaza si inlocuirea prin norme juridice scrise, cu suportul dreptului bizantin, a patriarhalismului boieresc. Vasile Lupu subordoneaza Biserica scopurilor statului, de intarire a structurii feudale, incercand sa apere ortodoxia in general de asalturile calvinismului si, in mod special, pe romanii transilvaneni. El patroneaza o intalnire dintre ierahii din Tara Romaneasca si Moldova in care s-a pregatit Raspunsul la Catehismul calvinesc publicat in 1645. Anterior e numit un moldovean in scaunul mitropoliei Ardealului (1640). Sprijinirea ortodoxiei transilvanene s-a incadrat intr-o politica de anvergura, desfasurata de Vasile Lupu in Orientul ortodox, de patronaj asupra Patriarhiei constantinopolitane.

Politica externa preconizata de domnul Moldovei a fost dominata, sub impulsurile Portii, de ostilitatea fata de sistemul de alianta dintre Tara Romaneasca si Transilvania; el a urmarit sa obtina domnia munteana pentru fiul sau sau pentru el insusi. Ostilitatea fata de Tara Romaneasca exprima si interesele levantine in dezacord cu politica lui Matei Basarab. in esenta, orientarea lui Vasile Lupu reflecta tendinta sa de suprematie asupra tarilor romane urmarita prin apelul la ajutorul Portii, la alianta cu Polonia sau la legatura fortuita cu cazacii zaporojeni. in ansamblu, politica externa a lui Vasile Lupu a fost neinspirata si adeseori contradictorie. Moldova obtine totusi un succes temporar in 1638 cand incheie o alianta cu Gheorghe Rakoczi I, incercand sa izoleze Tara Romaneasca pentru a prejudicia functionarea aliantei acesteia cu Transilvania. Aceste tendinte politice oglindeau interesele Portii si se sprijineau pe elementul grec, ceea ce le-a facut neviabile. Nici alianta cu Polonia nu s-a aratat mai sigura, iar apropierea de cazaci a avut darul sa trezeasca suspiciuni. Domnul este inlocuit in 1653 cu Gheorghe Stefan (1653-1658) prin colaborarea fortelor interne cu cele externe, transilvano-muntene. incercarile sale de a reveni la domnie se naruie in urma campaniei neizbutite din Tara Romaneasca, astfel ca, invins, este obligat sa paraseasca tara.

Domnia lui Vasile Lupu a reprezentat insa un moment in evolutia monarhiei feudale, prin telurile politice urmarite in spatiul tarilor romane, unde a vizat propria lui suprematie, intemeiata pe elementul grec. Succesele si insuccesele sale au fost in raport cu concordantele si neconcordan-tele pe care le-a stabilit cu factorii politici favorabili programului boierimii autohtone si autonomiei tarilor romane. Cauzele prabusirii trebuie cautate in neaderenta lui Vasile Lupu la sistemul de aliante transilvano-muntean cu caracter defensiv, care a nazuit si a reusit sa solidarizeze fortele interne in jurul unei politici de consolidare a libertatii de miscare a tarilor romane.

Monarhia feudala la mijlocul secolului in Transilvania. In Principatul Transilvaniei, politica de consolidare a autoritatii puterii centrale cunoaste o puternica dezvoltare sub principii Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) si Gheorghe Rakoczi II (1648-1657). Cel dintai a infruntat cu succes atat incercarea nobililor din Principat de a anula rezultatele domniei anterioare cat si tendintele nobilimii catolice din Ungaria Superioara care nazuia sa incorporeze Transilvania. Consolidarea domeniului princiar, sporit prin masive confiscari de pamant de la nobilii infideli, a oferit un reazem economic insemnat puterii centrale, permitandu-i sa readuca la supunere starile. Domnia lui Gheorghe Rakoczi I s-a stabilizat dupa biruinta castigata la Salonta asupra turcilor (1636) care, neincrezatori in politica lui, au incercat sa-l inlocuiasca de la conducerea tarii.

Urmarind directia antihabsburgica si anticatolica a predecesorului sau, Gheorghe Rakoczi I a reactivat interventia Transilvaniei in razboiul de treizeci de ani. in urma aliantei incheiate la Alba Iulia cu Suedia si Franta (16 noiembrie 1643) el cucereste, cu asentimentul Portii, o mare parte a Ungariei Superioare. Dupa operatii militare cu succese alternative, Rakoczi incheie la Linz pacea cu Habsburgii (29 august 1645) care confirma apartenenta la principat a celor sapte comitate din nord-vestul Transilvaniei.

Un indiciu insemnat al consolidarii puterii princiare a fost preluarea fara dificultati a succesiunii de catre fiul sau. Aureolat de prestigiul castigat in razboiul de treizeci de ani si de participarea Transilvaniei la pacea din Westfalia (1648) ca stat independent, Gheorghe Rakoczi II a facut proiecte grandioase care aveau sa se dovedeasca nerealiste. El s-a straduit sa-si subordoneze Tara Romaneasca si Moldova, iar apoi a incercat sa obtina, cu forta armelor, coroana polona. Esecul expeditiei lui Rakoczi in Polonia (1657) si interventiile otomanilor pentru a pune capat actiunilor sale care ii amenintau interesele a declansat criza domniei sale in Transilvania. Interventia militara otomana a readus tara intr-o mai stransa dependenta de Poarta si a deschis calea reafirmarii puterii nobiliare. incercarea lui Ioan Kemeny (1661) de a continua in colaborare cu Habsburgii politica anti-otomana a expus tara unei interventii militare a puterii suzerane, care s-a incheiat cu desemnarea unui nou principe in persoana lui Mihai Apafi (1661-1690) prin reprezentantii sultanului si simulacrul unei alegeri die-tale in 14 septembrie 1661.

Principele impus de otomani a fost confirmat de partizanii monarhiei habsburgice care controlau o parte a principatului. in aceste circumstante Apafi se orienteaza spre consolidarea legaturilor cu Tara Romaneasca si Moldova nazuind la inchegarea unei confederatii cu scopul de protejare a autonomiei tarii.

Inclinat mai mult spre indeletniciri intelectuale decat spre cele de guvernamant, Mihai Apafi lasa in seama reprezentantilor factiunilor nobiliare treburile publice. Autoritatea principelui se deterioreaza, in conditiile in care nobilimea se manifesta puternic in viata politica si sociala. Domeniile principatului decad sau sunt instrainate in avantajul nobilimii, puterea centrala pierzand astfel un important suport material al independentei. Scena politica a tarii ramane dominata de nobilime, de lupta factiunilor nobiliare, aflate in permanente dispute pe tema autoritatii in stat. Asa se explica, de altminteri, ca la intrarea ostilor austriece in Transilvania, Habsburgii negociaza cu reprezentantii nobilimii.

In viata politica interna dieta castiga un rol precumpanitor, starile privilegiate reusind sa rastoarne raportul de forte in favoarea lor in materie de initative politice. in conditiile declinului a continuat sa functioneze, cu precumpanirea calvinismului, sistemul constitutional al "natiunilor' politice si religiilor "recepte'. in acest cadru politic si religios romanii raman in afara vietii constitutionale, tolerati si nerecepti sub aspect confesional.

Problema romaneasca in secolul al XVII-lea se impune factorilor politici, intervine tot mai des in preocuparile puterii, in dieta si in politica religioasa a principatului. Ea se oglindeste in legislatia dietala, dovada ca nu a putut sa fie ocolita de conducerea principatului atata vreme cat romanii reprezentau etnic si confesional masa locuitorilor tarii. Principatul, inclinat spre prozelitism in spiritul unei politicii de anvergura cen-tral-sud-est-europeana, nu a putut s-o ignore. Dimpotriva, prin seria de diplome privilegiate acordate bisericii ortodoxe o tine mereu la suprafata deciziilor sale.

In cadrul acestor intentii prozelite datorita insemnatatii crescande a romanilor din Transilvania, in contextul raporturilor cu Tara Romaneasca si Moldova, principii calvini in secolul XVII confera Mitropoliei Ardealului, cu aceleasi intentii de a-i atrage la calvinism, o serie de diplome privilegiale. Solicitate de mitropolitii romani, diplomele continua linia politica inaugurata de Mihai Viteazul, stipuland emanciparea din iobagie a preotimii. Principii, interesati in consolidarea calvinismului, prelungesc cu insistenta prozelitismul in conditiile in care Contrareforma se dovedea activa in spatiul ortodoxiei. incercand calvinizarea comunitatilor romanesti prin introducerea de inovatii sub aspect dogmatic si prin subordonarea Mitropoliei Ardealului superintendentului calvin ei urmaresc fortificarea Reformei.

Conditiile impuse ierarhilor romani atesta o decisa orientare spre calvinizare prin inovatii care alterau credinta ortodoxa. Principii isi asuma la mijlocul secolului politica de calvinizare prin diplomele de numire a ierarhilor. Ei sunt cei care decid in ultima instanta asupra persoanelor mitropolitilor si episcopilor, se pronunta in legatura cu jurisdictia teritoriala a mitropoliei, ceea ce dovedeste ca actiunea de calvinizare devenise o politica de stat.

Prin cartile editate in limba romana se difuzeaza in mediile romanesti calvinismul, astfel ca Reforma cunoaste un ascendent fara precedent. Conditiile formulate de superintendenti si insusite de principi - Conaitiones episcopi ecclesiarumque valachorum - au fost raspandite in comunitatile ortodoxe. Aceste conditii metamorfozau ceremonialul ortodox si in buna parte structura dogmatica a credintei. Romanii erau obligati sa adopte Catehismul din 1640, sa recunoasca numai doua taine si sa accepte dogma calvina - sola fides justificat -, predestinarea, sa elimine cultul sfintilor, icoanele etc. in esenta ierarhul roman devenea un vicar al superintendentului maghiar, limitat in deciziile sale, nemaiputand sa numeasca si sa destituie protopopii.

In replica, ortodoxia extracarpatica, prin cartile imprimate si difuzate in Ardeal, de larga circulatie, a contrabalansat actiunea de calvinizare. Cartea mitropolitului Varlaam, Raspuns la Catehismul calvinesc se adresa "iubitilor crestini si cu noi de un neam romani, pretutindeni tuturor ce se afla in partile Ardealului si in alte parti pretutindeni ce sunteti cu noi intr-o credinta'. indreptat impotriva "eresiei cea ratacita', Raspunsul afirma o dubla solidaritate ortodoxa si etnica ce indica o evidenta evolutie de la constiinta de sine confesionala la constiinta etnica ce se ingemaneaza cu prima. Astfel, la mijlocul secolului, intr-o vreme de maxima ofensiva calvina, se cristalizeaza un adevarat curent cultural-religios de sprijin al religiei ortodoxe din Ardeal.

Rezistenta anticalvina a determinat insa o resurectie teologica care a contribuit la definitivarea Maturisirii Ortodoxe a lui Petru Movila care devine cartea normativa a ortodoxiei. in sprijinul apararii ortodoxiei de influenta calvina s-a apelat la clerici formati in ambianta Contrareformei, cazul lui Paisie Ligaridis, devenit predicatorul Curtii la Targoviste.

Raporturile politice cu celelalte doua tari si in mod special cu Tara Romaneasca determina, in unele momente, o atitudine concilianta fata de ortodoxia ardeleana si, in ultima analiza, perpetuarea legaturilor ierarhice dintre biserica ortodoxa si Mitropolia Tarii Romanesti.

La mijlocul secolului, in timpul mitropolitului Simion Stefan, dupa ce principele a impus conditiile calvinizante, Mitropolia recastiga jurisdictia asupra unor zone intinse, exceptand Bihorul, Maramuresul si o serie de protopopiate din comitatele Hunedoarei si Fagaras, asupra carora isi va exercita o autoritate limitata dupa bunul plac al superintendentului calvin. Principele a intervenit si in numirea unor protopopi pe care ii supune jurisdictiei superintendentului maghiar.

Numirea lui Sava Brancovici in 1656 de catre Gheorghe Rakoczi II a coincis cu largirea jurisdictiei Mitropoliei asupra altor teritorii din Transilvania. Noului ierarh nu i se mai impun conditii calvinizante, posibil din cauza imprejurarilor create de pregatirea campaniei in Polonia.

Activitatea lui Sava Brancovici s-a orientat spre obtinerea reconfirmarii diplomelor care interesau statutul social al preotilor romani; aceasta actiune a fost dublata de masurile adoptate de sinoadele convocate care au stabilit indatoririle protopopilor, conditiile de numire a preotilor, potrivit pregatirii lor, alfabetizarea in incintele bisericilor si oficierea slujbei in limba romana.

In anii de sfarsit ai secolului, influenta calvina continua prin interventia directa a principelui care ii scuteste pe preoti de obligatii fata de fisc in speranta convertirii. Apafi il demite pe Sava Brancovici prin hotararea sinodului, impunand urmasilor conditiile formulate la inscaunarea lui Si-mion Stefan, asociind altele la numirea lui Varlaam. Metodele de calvi-nizare sunt aceleasi cu cele concepute de Rakoczi al H-lea, care si-a asumat autoritatea suprema in numirea mitropolitilor si totodata a protopopilor, actiune care creaza adevarate enclave calvine in eparhia ortodoxa.

Politica principatului fata de biserica ortodoxa a fost insa determinata si de afirmarea autoritatii Mitropoliei Ardealului, de actiunile mitropolitilor care solicita confirmari sau reconfirmari ale diplomelor privilegiale. Initiativele din vremea mitropolitului Sava Brancovici atesta o crestere a constiintei propriilor nevoi in societatea romaneasca, un curs nou in raporturile cu puterea centrala, care face sa functioneze sistemul privilegiilor. Prezenta, ca invitat, a mitropolitului roman la unele diete si largirea autoritatii mitropoliei asupra unor intinse teritorii din Transilvania sunt dovezile concludente ale ascendentului institutiei.

Raporturile puterii centrale cu mitropolia si in general ridicarea prestigiului institutiei ecleziastice romanesti, datorita consolidarii ei interne, prin masuri de organizare, se explica si prin noua optica a Starilor privilegiate. Ele abandoneaza ideea secolului precedent, de organizare a unei biserici romano-calvine, desfiintata sub actiunea Contrareformei la sfarsitul secolului al XVI-lea, in favoarea acceptarii formulei unei mitropolii ortodoxe subordonata autoritatii principatului calvin sau in forma unor comunitati calvine romane sub jurisdictia superintendentului. Principii au intuit pericolul pe care il putea reprezenta, sub raport constitutional, o institutie romano-calvina, susceptibila de integrare in sistemul religiilor recepte. Ca atare, ei renunta la ideea episcopatului calvin, comunitatile romano-cal-vine intrand sub autoritatea superintendentului bisericii oficiale. In schimb s-a admis functionarea Mitropoliei Ardealului, fara sa se abandoneze inovatiile institutionale si dogmatice calvinizante, cu avantajul care decurgea din mentinerea Mitropoliei ortodoxe in limitele statutului de inferioritate al unei religii nerecepte, tolerate.

In acest cadru functionarea diplomelor privilegiate si a raporturilor ierarhice cu Tara Romaneasca, opera de organizare interna practicata de mitropoliti si conturarea unei elite ecleziastice, stimuleaza afirmarea initiativelor politice spre sfarsitul veacului al XVII-lea. Sava Brancovici se apropie de politica antiotomana a lui Serban Cantacuzino, indeplineste misiuni politice in legatura cu organizarea unei aliante antiotomane alaturi de Monarhia habsburgica si Rusia. intrevazand avantajele ce puteau decurge pentru romani, sub aspectul vietii constitutionale, din schimbarea suzeranitatii otomane cu cea austriaca, Sava Brancovici se distanteaza de directiile politice promovate de principat. Dupa asediul Vienei, Reconquista victorioasa si Contrareforma vor intalni in mediul ortodox o elita ecleziastica in masura sa negocieze un nou statut politic pentru romani in cadrul catolicismului.

Afirmarea tarilor romane la sfarsitul secolului al XVII-lca si inceputul secolului al XVIII-lea. Criza monarhiei feudale, evidenta la sfarsitul marilor domnii care au ilustrat-o, se adanceste dupa expeditia in Polonia a lui Rakoczi II si rascoala antiotomana a lui Mihnea a III-lea. Interventia turcilor in Tara Romaneasca si Transilvania, a tatarilor in Moldova, pun capat, pentru moment, incercarilor de eliberare. Ocuparea Oradiei (1660) adauga inca un punct de sprijin dominatiei otomane. Noile formule politice la care apeleaza Imperiul Otoman in tarile romane marturisesc declinul puterii centrale in favoarea manifestarii autoritatii boieresti si nobiliare. Ascensiunea regimului nobiliar in Transilvania si a boierimii in Moldova si Tara Romaneasca a fost insotita de accentuarea servajului, fapt ce da nastere la miscari sociale taranesti. Scena politica in tarile romane este agitata de confruntarile boieresti care in Tara Romaneasca impun domni convenabili factiunilor, in timp ce in Moldova domni fideli intereselor Portii, iar in Transilvania de rivalitatile dintre factiunile nobiliare.

in acest interval de timp, care separa rascoala antiotomana de inscaunarea lui Serban Cantacuzino (1678-1688), in Tara Romaneasca se remarca in continuare criza regimului de stari. Spargerea solidaritatii Starilor, prin dezbinarea boierimii si slujitorilor, contribuie la imixtiunea otomana in politica interna, la reactivarea rolului levantinilor in structura sociala si politica. Solidaritatea Starilor muntene tinde sa se refaca in vremea lui Radu Leon, in 1669, in forme asemanatoare cu aceea din 1631, depasind-o chiar prin chemarea taranilor alaturi de Stari. Domnul se adreseaza "cinstitilor arhierei, prea cuviosilor arhimandriti si egumenilor de pre toate sfintele manastiri, si tuturor boierilor celor mari si al doilea, si tuturor slujitorilor, popilor, diaconilor si tuturor taranilor cati se afla vietuitori in tara domniei mele' (hrisovul din 9 decembrie 1669).

In Moldova, aceeasi perioada inregistreaza influenta razboaielor dintre Poarta si Polonia, cu urmari nefaste in politica interna, adevarate "cumplite vremi de mare cumpana', in care nemultumirea Starilor inferioare impotriva boierimii grecesti, ajunsa la carma statului, se manifesta prin rascoale. Semnificativa este ridicarea categoriilor inferioare ale Starilor din 1671 din vremea domniei lui Duca Voda cand, spre deosebire de revendicarile din 1631, boierimea mare nu participa, un semn evident al spargerii solidaritatii Starilor. Dovada ca la alegerea lui Stefan Petriceicu ia parte un grup restrans al boierilor mari reprezentati si in divan, fapt ce vadeste existenta unui antagonism intre marea boierime si slujitori. Astfel, solidaritatea Starilor nu se poate inchega in vederea unor actiuni politice orientate impotriva politicii domnesti care sprijinea elementul grec sau impartasea o alta orientare politica.

In timp ce rolul boierimii si nobilimii sporeste in tarile romane, in Imperiul Otoman incercarea de redresare prin vizirii din familia Kupriilii isi arata efectele in planul actiunilor autoritare. Biruitori in razboaiele cu Polonia, turcii cuceresc Camenita (1672), fixandu-si un nou punct de sprijin al dominatiei in zona tarilor romane, desavarsind incercuirea lor. in acest context turcii fauresc planuri de unificare a stapanirii din Ungaria, Polonia si Ucraina si chiar de transformare a Moldovei si Tarii Romanesti in pasalacuri.

In functie de presiunea otomana, de pericolul care se intrevedea, se afirma si replica romaneasca. in timpul victoriei de la Hotin (1673) a lui Ioan Sobieski se produce defectiunea moldoveana prin trecerea de partea Poloniei a domnului Stefan Petriceicu (1672-1673).

Orientarea politica antiotomana se indreapta si spre tratativele cu Rusia, astfel ca intre victoria de la Hotin (1673) si asediul Vienei (1683), se afirma cu putere crescanda, la nivelul domniei si boierimii deopotriva, ideea eliberarii de sub dominatia otomana. Boierimea, reticenta intr-o perioada anterioara la ideea rascoalei antiotomane, stimulata de programele domnesti, incepe sa-si expuna propriul program politic. Astfel, incepand cu 1674, boierii adera prin memoriile adresate puterilor straine la programul emanciparii politice de sub dominatia otomana, formulat de puterea centrala, venind, insa, cu amendamente pe linia consolidarii statului boieresc. Memoriul boierilor moldoveni din 1684, adresat regelui Poloniei, sub impulsul victoriei crestine la Viena, marturiseste, o data mai mult, o noua directie politica antiotomana si o reafirmare a idealurilor politice infuzate dinspre republica nobiliara poloneza. Optiunile boieresti, accentuand ideea consolidarii regimului nobiliar, reprezinta, in aceste momente, un raspuns la politica domneasca de intarire a autoritatii puterii centrale.

Asediul Vienei (1683), rezultat al relansarii razboiului antihabsburgic de catre Kara Mustafa, ca solutie a redresarii otomane, aduce sub zidurile capitalei imperiale pe principii celor trei tari romanesti. Planurile se naruie o data cu infrangerea turcilor la Kahlenberg de catre armatele austro-po-lone. Victoria coalitiei a reprezentat, prin consecintele ce le declanseaza, mutatii politice in planul Europei Centrale si Rasaritene. Ele vor angaja insa o semnificativa evolutie in viata politica interna a tarilor romane, confruntate, dupa succesele din Ungaria, de competitia celor trei mari puteri: Imperiul Habsburgic, Polonia si Rusia. in aceste noi imprejurari se produce instaurarea dominatiei habsburgice in Transilvania, intarirea puterii centrale in Tara Romaneasca si insemnate oscilatii politice in Moldova, marturisind si aici o orientare politica procrestina.

Ofensiva antiotomana si efectele ei. Victoria coalitiei austro-polone a determinat crearea unei noi ligi, alcatuita prin participarea statului papal, a Austriei, Poloniei si Venetiei, la care se asociaza si Rusia. Imperiul austriac, victorios in Ungaria, a recuperat prin bataliile de la Buda (2 septembrie 1686) si Mohacs (12 august 1687) teritoriile ce fusesera mai bine de un veac si jumatate sub stapanirea otomana. Politica Imperiului nazuia, cu sprijinul Contrareformei, la vaste proiecte de cucerire in Sud-Estul Europei pe seama Imperiului Otoman. Retragerea turcilor peste Dunare (1688) intarea convingerea succesului in continuare in Sud-Est. Victoriile din Ungaria au deschis si calea spre Transilvania, a carei cucerire se lovea insa de complicate probleme de ordin international. Transilvania fiind un stat autonom, aflat sub suzeranitate otomana, solicita Imperiului biruitor in Ungaria o procedura legala la care sa consimta Starile tarii. Cu alte cuvinte, gasirea unui temei legal telurilor sale expansioniste in conditiile in care contestatii puteau veni oricand dinspre Polonia lui Sobieski, un rival tot atat de dornic, cum arata intrarea lui in Moldova in 1686, sa exploateze in favoarea sa efectele Reconquistei.

Realizarea planurilor austriece trebuia sa tina seama si de interesele altor puteri europene, ale Frantei, care alimentase, intr-o perioada anterioara, razvratirea nobilimii maghiare din Ungaria sub conducerea lui Emeric Thokoly. Era de asteptat deci rezistenta hotarata a Starilor din Transilvania interesate in pastrarea statutului autonom si hotarate sa nu schimbe suzeranitatea otomana.

In aceste imprejurari politico-constitutionale si de drept international incorporarea Transilvaniei presupunea adeziunea factorilor interni si menajarea susceptibilitatilor lor. Beneficiind de pretextul dreptului istoric, fac-torii conducatori ai imperiului, pe masura ce flamurile austriece se apropiau de hotarele principatului, isi fixeaza optiunile in favoarea tratativelor. Apeleaza, ca in atatea alte randuri, la serviciile Contrareformei, trimitandu-l pe iezuitul Antide Dunod care urma sa perfecteze o alianta intre principele Transilvaniei si Tara Romaneasca sub autoritate imperiala. in realitate tratativele lasau sa se intrevada dorinta de integrare a Transilvaniei in Liga Sfanta si, in alt plan, de a legitima prezenta trupelor imperiale in tara prin acordul Starilor. Acesta a fost si motivul pentru care diplomatia imperiala are in vedere tratativele cu cancelarul Mihai Teleki, cu care incheie o intelegere secreta la 14 aprilie 1685. in planul oficial insa proiectele de tratat intampina reticente, opozitia Starilor si, mai cu seama, determina definirea unei platforme locale in raport cu Imperiul, din care se detaseaza ideea statutului de stat separat al Transilvaniei de Ungaria.

Imperiul, insa, alterneaza dialogul cu presiunea armatei imperiale, care impune semnarea unor tratate succesive pe masura inaintarii ei. Tratatul din 28 iunie 1686 recunostea protectia imperiala asupra Transilvaniei si domnia ereditara a principelui Apafi. Victoriile imperiale in Ungaria determina semnarea unui nou tratat la Blaj la 27 octombrie 1687, care marcheaza o noua etapa a instaurarii dominatiei imperiale, fara ca sa fie abolite drepturile constitutionale ale Transilvaniei. Succesele austriece sunt intretaiate insa de actiunile in replica ale principatului care cauta cu disperare o contrapondere la Poarta. in consecinta se incheie la 1 iunie 1685 un tratat de "alianta vesnica' si ajutor reciproc intre Transilvania si Tara Romaneasca, in care s-a intentionat sa fie integrata si Moldova, indreptat impotriva oricarui dusman.

Se incearca chiar o apropiere de Polonia, in formula unui Protectorat, si interventii la Poarta pentru a contracara presiunea austriaca. Actiunea hotarata a imperiului, in conditiile victoriei generale in Ungaria impotriva turcilor, face ca Starile sa accepte protectia imperiala o data cu denuntarea suzeranitatii otomane (9 mai 1688). Pe acest temei legal incorporarea Transilvaniei devine o realitate, armata aducand rezolvari acolo unde tratativele s-au dovedit numai partial concludente. Opozitia interna se manifesta insa in continuare, se impleteste cu cea externa a Portii care il numeste principe pe Thokoly si cu reluarea ostilitatilor in Apus intre Imperiu si Franta. Cursul evenimentelor era insa ireversibil, in pofida complicatiilor militare in Apus si a infrangerii austriecilor la Zarnesti de catre Constantin Brancoveanu, in alianta cu Thokoly. Totusi evenimentele politice si militare au reusit sa opreasca inaintarea Imperiului austriac, determinand Curtea vieneza la perfectarea compromisului cu Starile privilegiate. Efectele acestuia s-au reflectat in Diploma leopoldina (4 decembrie 1691), care a servit de acum inainte de constitutie provinciei nou achizitionate. Prin prevederile ei, diploma oglindeste intelegerea dintre imperiu si starile privilegiate, definind, totodata, raporturile principatului cu puterea centrala. Mentinand bazele constitutionale ale tarii, uniunea celor trei natiuni medievale (unio trium nationum) si statutul religiilor recepte, catolica, calvina, luterana si unitariana, legislatia principatului, dieta, administratia si justitia, Imperiul reuseste sa integreze Transilvania, recunoscandu-i insa statutul separat. Institutiile tarii, Guberniul, armata, Tezauriatul sunt in realitate subordonate Vienei prin Cancelaria aulica (1694). Diploma leopoldina (1691) statornicind bazele constitutionale ale principatului si rolul natiunilor politice si religiilor recepte in stat, i-a mentinut pe romani in afara vietii politice a principatului, situatie care va declansa in secolul al XVIII-lea lupta de emancipare nationala.

Intre cele trei imperii. Infrangerea turcilor la Viena in 1683 deschide o noua pagina in istoria spatiului principatelor. Triumful Ligii Sfinte, recucerirea Ungariei si penetratia in Transilvania pe fondul recesiunii otomane determina in Tara Romaneasca si Moldova un curent de opinie la nivelul fortelor politice favorabil iesirii din orbita de dominatie a Portii. Reconquista a contribuit la declansarea crizei orientale datorita schimbarii raportului de forte in estul Europei. In noul cadru creat de redimensionarea continentului, de metamorfozarea geografiei politice continentale apar indicii care lasau sa se intrevada posibile succese pentru o actiune generalizata antiotomana.

Domnia lui Serban Cantacuzino (1678-1688) in Tara Romaneasca ilustreaza incercarea de recastigare a independentei prin apropierea de Imperiul Habsburgic care parea o posibila solutie. Tratativele cu Viena reprezinta in anii de pana la denuntarea suzeranitatii otomane in 1688 de catre dieta Transilvaniei, ce coincidea cu anul mortii domnului, o etapa semnificativa in tendintele de schimbare a statutului international al Tarii Romanesti.

Domnia lui Serban Cantacuzino si planurile de eliberare au favorizat manifestari politice spre intarirea puterii centrale prin mijloace absolutiste. Serban Cantacuzino a inteles, inca intr-o perioada anterioara, in conditiile afirmarii competitiei pentru stapanirea tarilor romane, necesitatea consolidarii puterii centrale, prin stavilirea atotputerniciei marii boierimi. Programul de guvernare al lui Serban Cantacuzino a urmarit suprimarea luptelor intre partidele boieresti si realizarea stabilitatii interne. Domnul a cautat, in aceeasi vreme, asa cum marturiseste italianul Del Chiaro, sa puna ordine in administratia statului, deopotriva in viata economica, si sa intensifice comertul cu alte state, pentru a consolida baza materiala a domniei. Programul sau politic prevedea atat domnia ereditara in familia Cantacuzino, in Tara Romaneasca si in Moldova, cat si un stat autoritar, in care puterea avea sa fie exercitata printr-un domn "autocrat'. Refacerea autoritatii domnesti a solicitat masuri represive impotriva marii boierimi, care nu s-au oprit nici in fata membrilor propriei familii.

Imperativele aplicarii programului au fost, in noua configuratie politica, creata de succesul Reconquistei, mai puternice decat ratiunile de clasa, intrucat aveau in vedere incercarea de iesire din sistemul otoman. in conditiile in care politica marilor puteri, in special a Imperiului austriac in Transilvania si apetiturile sale de stapanire asupra Tarii Romanesti se evidentiaza, Serban Cantacuzino intelegea sa salveze structura institutionala si sociala pe care o reprezenta feudalitatea careia ii apartinea. Politica auto-ritara a domnului s-a intemeiat pe un grup restrans de boieri, care reprezentau treptele superioare ale Starilor, nu insa slujitorii, treptele inferioare ce se confunda cu taranimea.

In politica externa Serban Cantacuzino se' indreapta, inca de la asediul Vienei, spre legaturi cu Imperiul austriac, pentru ca pe masura ce Re-conquista isi dovedea succesul sa inceapa tratativele cu Habsburgii pe baza programului sau de guvernamant. Orientarea spre Austria a fost echilibrata insa de raporturile stabilite cu Polonia si Rusia, ca o masura de contracarare a expansionismului imperial si a telurilor Contrareformei. Planurile sale politice se indreptau spre ideea unei rascoale generale antiotomane in Peninsula Balcanica, prin atragerea bulgarilor si sarbilor, si vizau chiar mai departe, la stapanirea Constantinopolului. O dovada elocventa sunt prefetele celor doua Biblii, cea greaca aparuta la Venetia in 1687, al carei sprijinitor a fost, si traducerea romaneasca din 1688, in care se afirma originea imperiala a lui Serban Cantacuzino, aspiratiile la tronul Bizantului si rolul sau de protector al crestinilor din Imperiul Otoman.

Daca rascoala antiotomana balcanica nu devine o realitate, succesele armatelor imperiale din 1688 sunt de natura sa contribuie la hotararea de acceptare a suzeranitatii austriece pe baza principiilor programului sau de guvernare. Le reafirma in tratativele cu Curtea vieneza, accentuand ideea de independenta a Tarii Romanesti, autoritatea interna absoluta, libertatea religioasa, respectarea vechilor obiceiuri ale tarii si restituirea raialelor. Austriecii nu au fost dispusi sa accepte integral acest program, fiind in politica fata de Tara Romaneasca partizanii regimului nobiliar. Recunoscand insa independenta, pe aceasta baza, Serban Cantacuzino trimite o delegatie solemna pentru a incheia alianta.

Moartea domnului schimba insa din nou termenii problemei, lasand noii domnii, a lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) alte posibilitati de tratative in avantajul tarii.

Tergiversarea tratativelor in vremea lui Serban Cantacuzino era determinata, asa cum remarca un observator strain in 1686, de faptul ca romanii, desi urmareau sa se elibereze de sub stapanirea otomana, erau interesati ca puterea otomana sa nu fie doborata, fiindca aceasta ar fi deschis calea dominatiei Imperiului austriac si a Poloniei. intelegand tendintele politicii de expansiune ale marilor puteri, Constantin Brancoveanu conditioneaza aplicarea tratatului, convins fiind ca Imperiul Otoman mai dispune inca de o insemnata forta. Aceleasi oscilatii le marturiseste si situatia poltica din Moldova unde presiunea poloneza il determina pe Constantin Cantemir (1685-1693) sa incheie un tratat cu Austria (1691), in care conditioneaza, ca si Constantin Brancoveanu, adeziunea la politica antiotomana de prezenta austriecilor in tara.

In anii anteriori pacii de la Karlowitz (1699), Tara Romaneasca si Moldova, aflate la interferenta marilor puteri, dau expresie programului de eliberare de sub dominatia otomana, avand ca principii directoare: independenta politica, integritatea teritoriala, domnia autoritara si ereditara. Traversand una din cele mai complexe si grave situatii ca efect al cristalizarii "problemei orientale', tarile romane incearca sa-si salveze autonomia, statul cu institutiile sale, cadrul de fapt al afirmarii civilizatiei proprii.

In preajma pacii dintre cele doua imperii, habsburgic si otoman, Constantin Brancoveanu face propuneri prin trimisii sai Rusiei in vederea unui razboi antiotoman (1698). Frecventa trimisilor si propunerile domnului facute Rusiei atesta dorinta de eliberare prin noi aliante si actiuni antioto-mane. Dupa victoria de la Zenta (1697) presiunea autriecilor a sporit astfel ca domnul Tarii Romanesti cauta o contrapondere in Rusia si Polonia. Ocuparea Transilvaniei si prozelitismul catolic, in forma unirii bisericilor erau prilejuri de ingrijorare pe masura ce imperialii isi dezvaluiau intentiile.

Sfertul de secol al domniei lui Constantin Brancoveanu a fost o epoca de renastere in care mostenirea bizantina se interfera cu influenta barocului, prevaland influenta italiana. Apartinand marii boierimi, inrudit cu Cantacuzinii, a desfasurat impreuna cu ei si in final impotriva lor, o politica de echilibru intr-o vreme de metamorfoze politice internatioanle. El a incercat sa pastreze autonomia tarii nazuind la eliberarea ei. A inteles competitia marilor puteri si cu deosebire politica expansionista austriaca in lumina experientei din Transilvania.

Anii domniei lui Brancoveanu au fost marcati de un progres economic si cultural-artistic, de initiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. A organizat cancelaria statului in vederea intretinerii raporturilor cu puterile straine, constatandu-se prezenta unui aparat specializat. Epoca brancoveneasca s-a deschis influentelor occidentale care au inceput sa prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteza originala nationala, prin aportul traditiei rasaritene si a celei occidentale. Cultura si viata artistica din vremea domniei lui Brancoveanu exprima, intr-o epoca de metamorfoze in geografia politica rasariteana, propria identitate a tarii.

Dupa pacea de la Karlowitz (1699) in istoria politica a tarilor romane se accentueaza raporturile cu Rusia, pe masura ce rolul acesteia, dupa victoria impotriva suedezilor la Poltava (1709), se afirma in politica rasariteana, in aceasta ambianta, Tara Romaneasca, aderand la o politica de apropiere de Rusia, marturisea astfel, pe de o parte orientarea antiotomana, pe de alta reticenta fata de politica expansionista a Imperiului austriac. Aceeasi tendinta spre alianta cu Rusia se manifesta si in Moldova in vremea lui Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707), Constantin Duca (1693-1695) si Mihai Racovita (1703-1705; 1707-1709), tot mai decis orientati spre solutia iesirii din sistemul dominatiei otomane.

In acest climat domnia lui Dimitrie Cantemir (1710-1711), menita de turci sa contracareze emanciparea Moldovei, dovedeste, dimpotriva, in concordanta cu orientarea factorilor politici interni, o hotarata atitudine antiotomana. Orientarea domnului Moldovei, pregatita de o seama de predecesori, exprima starea de spirit profund antiotomana a unei parti a boierimii. Politica externa a lui Dimitrie Cantemir se inscrie in traditia ultimelor decenii, urmarind independenta pe baza programului formulat de Serban Cantacuzino. Principele avea in vedere o actiune in unire cu Tara Romaneasca si in alianta cu Rusia si popoarele din sudul Dunarii. Urmarind o unire dinastica, obtinand chiar diploma de investitura pentru Tara Romaneasca, Dimitrie Cantemir se decide pentru solutia antiotomana.

La cristalizarea deciziei au colaborat atitudinea unei mari parti a boierimii, partizana a colaborarii cu Rusia, si evenimentele militare si politice ce indicau sorti favorabili razboiului antiotoman. Presiunea boierilor favorabili aliantei cu Rusia, pe baza regimului boieresc, ostili programului domnesc de avantajare, in spirit absolutist, a categoriilor sociale mijlocii, a contribuit in mare masura la hotararea de a incheia o conventie (pacta corwenta) cu Petru cel Mare la 13 aprilie 1711, la Luck. intelegerea stabilea emanciparea de sub dominatia otomana, in colaborare cu Rusia, asigurarea independentei si inlaturarea regimului nobiliar, domnie ereditara in familia Cantemir. Clauza de ordin dinastic isi are antecedente in tratatul cu austriecii incheiat de Constantin Cantemir. Acest aspect al succesiunii ereditare invedereaza existenta a doua tendinte: una oligarhica a marilor boieri care preferau "alegerea' domnilor si alta ce exprima punctul de vedere al domniei interesata de stabilitate.

Discutiile purtate cu starile in preajma ciocnirilor armate descopera hotararea boierilor de a-si perpetua privilegiile. Era de fapt o confruntare intre doua principii de guvernare, unul de stare, altul autocratic. Regimul pe care il voia Cantemir era inspirat de practica absolutista a secolului pe care domnul o va marturisi in Descriptio Moldaviae (1716), intr-un moment cand era eliberat de presiunea starilor si influentat de practica reformatoare absolutista a lui Petru cel Mare.

Ratificata la 28 iunie, dupa intrarea trupelor rusesti in tara, intelegerea de la Luck ia forma unui tratat care a semnificat, prin clauzele de limitare a puterii domnesti, compromisul cu boierimea, decisa, cu mici exceptii, in aceste conditii sa-l sprijine pe domn.

Angajarea alaturi de Rusia, impotriva Imperiului Otoman, in conceptia lui Dimitrie Cantemir, era legitimata de abuzurile savarsite de Poarta si incalcarile tratatelor incheiate in evul mediu intre romani si turci. Principele, in spiritul ideilor manifeste in gandirea politica europeana, a oferit cel dintai text (Proclamatie catre tara), care da expresie doctrinara evolutiei raporturilor moldavo-otomane, destinat sa justifice istoric, potrivit pragmatismului secolului al XVIII-lea, actiunea politica. infrangerea de la Stanilesti pe Prut, intre 18-22 iulie 1711, si pacea incheiata la 22 iulie au insemnat sfarsitul unei tentative prin care Moldova a incercat, la nivelul unei solutii politice interne de expresie domneasca, iesirea din sistemul dominatiei otomane. in consecinta, defectiunea cantemiriana a determinat Poarta sa apeleze la formula politica fanariota.

Instaurarea regimului fanariot a fost prefatata, in timp, de fenomenul prefanariot. Atitudinile politice manifest antiotomane, cristalizate in cadrul unui larg curent de opinie, exprimate deopotriva in programele si actiunile boieresti si domnesti de emancipare de sub dominatia otomana, determina un raspuns al Portii la orientarea politica independenta a tarilor romane.

Solutia otomana la noua situatie politica, favorabila, in linii generale, puterilor crestine, ramane fidela formulei experimentate cu succes in vremea restaurarii otomane. Ea a reflectat esential fenomenul decadentei otomane, preferinta pentru aranjamentul politic, orientarea spre crearea unei baze favorabile dominatiei otomane prin infiltrarea elementului fanariot in structura sociala a tarilor romane. Solutia la care s-a apelat in cazul tarilor romane coincidea cu practica otomana, in ansamblu, favorabila, in conditiile ritmului lent al secularismului in Imperiul Otoman, elementelor grecesti ale Fanarului. Asociate tot mai insistent la administrarea Imperiului Otoman, elementelor grecesti si levantine li se atribuie un rol si in scena politica a Tarii Romanesti si Moldovei prin formula prefanariota. Cu deosebire dupa pacea de la Karlowitz, turcii reactiveaza o mai veche idee la care ajunsesera cu prilejul defectiunii de la Hotin (1673), cand domnul Moldovei Stefan Petriceicu a trecut de partea lui Sobieski. Dimitrie Cantemir, in Vita Constantini Cantemiri, marturiseste ca turcii s-au gandit sa aseze in Moldova un grec care sa-si aiba casa si neamurile la Constanti-nopol, deci o personalitate legata de destinele Imperiului Otoman, fara legaturi cu tara si ca atare usor de controlat. Se remarca, prin urmare, incercarea de aplicare a unei masuri daca nu realmente noi, oricum una potrivita crizei pe care o traversa Imperiul Otoman. in aceste clipe de cum-pana, turcii reactiveaza rolul elementului grec constantinopolitan.

Imperiul Otoman apeleaza insistent in ultima treime a secolului la formula prefanariota. Sfarsitul secolului lasa sa se observe influenta crescanda a grecilor constantinopolitani in climatul politic, aflat acum sub inraurirea acestor elemente. Pe masura ce recesiunea otomana se adanceste, Imperiul Otoman stimuleaza penetratia constantinopolitana in viata sociala si po-litica, experimentand prin Nicolae Mavrocordat o prima domnie moldoveana prefanariota ce anunta solutia radicala a instalarii regimului fanariot in 1711 in Moldova si, respectiv 1716, in Tara Romaneasca.

Prefanariotismul, la sfarsitul secolului al XVII-lea si in primii ani ai secolului urmator, a vizat deopotriva structura sociala si institutia centrala. El s-a accentuat dupa pacea de la Karlowitz in conditiile reechilibrarii raportului de forte din zona tarilor romane. Elementul deosebit pe care l-a adus noua situatie, desi venea in prelungirea mai vechilor intentii, de la inceputul secolului XVII, de creare, prin elementele grecesti si levantine, a unei baze sociale pentru restauratia otomana, a fost fara indoiala apelul la grecul constantinopolitan si nu la cel naturalizat. De aici a rezultat si dezaprobarea factorilor politici interni, care in textele istorice ale timpului dau expresie, in forme variate, reactiei impotriva acestei solutii. Ostilitatea se fixeaza la nivelul unui fapt ideologic, nefiind confundabila cu sentimentul antigrec, deoarece atasamentul pentru elenism este o constanta a culturii romanesti.

Atitudinile antigrecesti au exprimat orientarea politica a unei parti a marii boierimi, a unor factori politici care s-au opus modificarii structurii politice interne prin grecii tarigradeni, deoarece acestia primejduiau statutul autonom al tarilor romane si prejudiciau lupta pentru independenta. Formula prefanariota insa marturiseste factorul de continuitate in politica Portii. Astfel, in istoria tarilor romane s-au definit in ultimele decenii ale secolului al XVII-lea fenomene care au anticipat regimul fanariot, asa cum, de altminteri, ostilitatea fata de prefanarioti s-a prelungit in plin secol fanariot.

Umanismul si integrarea in cultura Europei clasice. Principatele au cunoscut incepand cu a doua jumatate a secolului al XVII-lea o remarcabila si complexa activitate culturala, datorita diversificarii domeniilor de creatie si numarului in crestere a beneficiarilor acesteia. Afirmarea scrisului in limbile nationale si progresul relativ pe care il realizeaza expansiunea lui in societate vor imprima peisajului cultural, alaturi de accentuarea procesului de institutionalizare a culturii, trasaturi distincte comparativ cu perioada precedenta. Cu deosebire insa tendintele de laicizare a culturii si caracterul ei general romanesc reprezinta doua din marile achizitii ale perioadei de stralucire de la sfarsitul secolului al XVlI-lea si inceputul celui urmator.

Pe temeiul acumularilor si experientelor anterioare, in cultura tarilor romane se cristalizeaza, in afara arcului carpatic, caracteristicile umanismului, in timp ce in Transilvania umanismul tarziu incepe sa se interfereze cu influentele barocului. Dezvoltarea civilizatiei romanesti si dialogul tot mai accentuat cu Europa clasica sporesc contactele cu mediile de cultura straine, prin scolile misiunilor catolice, franciscane si indeosebi iezuite, la care se asociaza frecventarea colegiilor poloneze si a universitatii din Pa-dova. in Transilvania, unde principatul calvin exercita un patronaj asupra orientarii culturale, studentii, mai cu seama maghiari, se indruma spre Tarile de Jos (Utrecht, Leyda), in timp ce luteranii continua, in ritm sporit, mai vechile trasee universitare germane. Astfel, in spatiul cultural al tarilor romane isi dau intalnire o diversitate de curente culturale din sfera Reformei si Contrareformei, din lumea ortodoxiei constantinopolitane si kievene penetrate de noile experiente ale filozofiei laice, cartezianismul si rationalismul ortodox.

In ambianta mutatiilor petrecute in perioada precedenta in cultura romaneasca se contureaza tot mai evident procesul de institutionalizare prin infiintarea Academiilor domnesti de la Bucuresti (c. 1690) si lasi (1707). Aceste institutii de invatamant superior au fost anticipate de un invatamant colegial in timpul lut Matei Basarab si Vasile Lupu sub influenta catolica. Scola greca et latina in Tara Romaneasca si institutiile scolare din Moldova in vremea lui Vasile Lupu au insemnat un contact cu spiritul educativ european. Noile asezaminte, intemeiate la Bucuresti si Iasi prin urmasii lui Teofil Corydaleu, datorita continutului invatamantului, prestigiului profesorilor si functiei lor in societatea sud-est europeana fac din tarile romane focare de iradiere a filozofiei neoaristotelice si in genere a gandirii inaintate laice, bazata pe clasicismul greco-latin.

Secolul al XVII-lea se remarca in Moldova si Tara Romaneasca prin triumful scrisului in limbile nationale fenomen ce se invecineaza cu partiala recesiune a monopolului initiatului, a copistilor, asupra culturii scrise. in consecinta, sporeste numarul acelora care scriu, dovada cantitatea manuscriselor pastrate, a scrisorilor si insemnarilor de carte. Desi de un invatamant rural organizat nu poate fi vorba, scolile manastiresti au fost centre de difuzare a stiintei de carte. Adiacent, scolile orasenesti din vremea lui Vasile Lupu sunt o dovada evidenta a unui public beneficiar al actului de cultura.

in Transilvania functioneaza scolile secolului precedent infiintate in vremea Reformei din care se disting Colegiul din Brasov, cel de la Alba lulia (1622), Scoala de la Orastie condusa de Mihail Halici jr. Colegiul de la Alba lulia infiintat de Bethlen s-a remarcat prin profesorii de formatie universitara europeana, Alsted, Opitz, Bisterfeld etc.

In a doua jumatate a secolului se observa sporirea scolilor rurale, cu prioritate cele luterane si calvine, care au avut suportul bisericilor recepte, bine organizate si deschise, in cazul celor maghiare ideilor prezbiteriene. Un rol important il detine educatia si in comunitatile romanesti, dovada preocuparea sinoadelor din vremea mitropolitului Sava Brancovici (1673-1675) cand s-a propus organizarea unui invatamant in incintele ecleziastice. in acest secol functioneaza scoli romano-calvine la Fagaras, Caransebes cu suportul principilor interesati de prozelitismul calvin. Cultura scrisa romaneasca indica un aport al manastirilor si cu deosebire al copistilor ce isi pastreaza monopolul asupra raspandirii lucrarilor de continut religios si de edificare sau juridice. in acest secol se constata pretuirea cartii dezvaluind initiative colective in achizitionarea ei. Cartea ajunge in secolul XVII sa depaseasca cadrul bisericii fiind cumparata de comunitati, de o parte a acestora, de laici chiar, fenomen ce atesta progresul si pretuirea scrisului si cititului in societate. Ca efect al Reformei incep sa se afirme, in prelungirea secolului precedent, intelectualii romani care acced la pozitii superioare prin Reforma sau Contrareforma. Astfel Halici jr. ajunge conducator al scolii calvine din Orastie, iar Gabriel Ivul si George Buitul, formati in mediul Contrareformei, se evidentiaza in spiritul preceptelor tridentine.

Peisajul cultural din principate se resimte de pe urma marilor curente culturale care au strabatut Europa. Caracterul multiconfesional al celor trei principate a colaborat la asimilarea ideilor culturii postbizantine, a Reformei si Contrareformei, a umanismului tarziu sau barocului. Transilvania a fost un creuzet in care s-a cristalizat un multiculturalism prin contacte nemijlocite cu mediile universitare europene, potrivit propriilor traditii. De-a lungul secolului al XVII-lea intelectualul de formatie sud-est europeana, ce profesa rationalismul ortodox, se invecina cu cel maghiar sau sas format in spiritul Reformei sau Contrareformei. Dinamica politica a secolului a contribuit la schimbul de idei, limitand astfel clivajul dintre intelectuali de factura formativa diferita. Paralel are loc si o desacralizare a culturii in masura in care intelectualul laic isi manifesta prezenta. Domeniile de creatie culturala accentueaza "nobletea' conferita de cultura si de prestatia sociala in serviciul cetatii.

Progresul institutionalizarii culturii incorporeaza tipografiile aflate sub patronaj princiar in Transilvania, domnesc in Moldova si Tara Romaneasca, subordonate bisericii si servind teluri confesionale marturisite. Arta tipografica se resimte de pe urma contactelor cu centrul tipografic ortodox de la Kiev sau cu cele din Tarile de Jos. in Olanda isi insusesc mestesugul Nicolae Mistotfalusi, Mihail Stefan, tipografi reprezentativi pentru tarile romane, dar si pentru alte spatii rasaritene, ca Georgia, unde cel din urma dintre ei organizeaza o tiparnita cu litere gruzine. inmultirea tipografiilor si locul pe care incep sa-l ocupe cartile de continut laic, juridic, filozofic etc, intensifica spre sfarsitul secolului dialogul carte-societate.

Multiplicarea contactelor culturale si progresele tipografiei determina, pe fundalul mutatiilor petrecute in societatea timpului, un spor de interes pentru alcatuirea bibliotecilor particulare. Intelectualii laici ca Stolnicul Constantin Cantacuzino, Valentin Frank von Frankenstein, Samuel Koleseri sau Mihail Halici, precum si o serie de boieri si nobili, isi alcatuiesc colectii prestigioase de carti si manuscrise prin diversitatea lor si indeosebi prin raritatile pe care le poseda.

In legatura cu materializarea noilor fenomene, in a doua jumatate a secolului, isi face aparitia un nou tip de carturar, atat laic cat si ecleziastic, a carui munca intelectuala slujeste aspiratiile societatii. Antropocentrica in preocuparile ei majore si strabatuta de evidente tendinte rationale, opera culturala se deschide noilor idei care exalta "nobletea' conferita de activitatea intelectuala. Elogiul pe care il face Miron Costin Italiei, civilizatiei ei citadine, marturiseste dialogul tarilor romane cu modelul european. in Transilvania, unde contactele se indruma spre valorile filozofiei carteziene, Apaczai Cserei in Enciclopedia maghiara imprumuta activitatii intelectuale accente de critica sociala indreptata impotriva feudalitatii.

Apeland la cele mai diverse modalitati de expresie, umanismul tarilor romane ilustreaza de acum o tematica distincta, filozofica, istoriografica si juridica care echilibreaza din punct de vedere cantitativ literatura religioasa, indeosebi istoriografia ramane si in a doua jumatate a secolului un gen amplu cultivat, fiind inca, cantitativ si calitativ, principalul domeniu al activitatii intelectuale. Diversitatea genurilor la care adera autorii (cronici, istorii, jurnale, memorii sau istorii in versuri) si in mod special cultivarea acelora specifice istoriografiei umaniste, descrierile istorico-geo-grafico-etnografice atesta o evolutie spre istoriografia moderna. Autorii secolului al XVII-lea, Grigore Ureche in Letopisetul Tarii Moldovei, Miron Costin in De neamul moldovenilor si Stolnicul Constantin Cantacuzino in Istoria Tarii Romanesti, dezvoltand ideile perioadei precedente, aseaza istoria romanilor pe fundalul originii sale latine. Scrierile istorice, atasate modelelor umaniste si racordate la viziunea lor istoriografica, reconstituie trecutul istoric cu sentimentul istoricului militant.

Imbratisand intr-o sfera larga de preocupari spatiul general romanesc, scrierile istorice din Transilvania oglindesc prin opera lui Bethlen Ianos, Rerum Transylvanicarum libri quator (1629-1662) si Historia rerum Transylvanicarum fenomenele politice care au strabatut istoria veacului. Altele, urmand demersul istoriografiei barocului ca, de pilda, opera lui Laurentiu Toppelt, Origines et occasus Transylvanorum (Lyon, 1667) cerceteaza originea popoarelor din Transilvania, manifestand un interes remarcabil pentru originea romanilor; preocuparea sa e continuata de alti reprezentanti ai barocului sasesc, ca Johann Troster in Das Alte und Neue Teutsche Dacia, care subliniaza originea romana a romanilor.

Evolutia istoriografiei secolului al XVII-lea incorporeaza, la nivelul unei remarcabile expresii literare si genul memorialistic, cultivat de Miron Costin in Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron Voda incoace si de Kemeny Janos in Autobiografia pe care o scrie. Mai cu seama insa istoriografia romaneasca exprima argumentat si la nivelul unei continuitati remarcabile, de la Grigore Ureche si Miron Costin la Stolnicul Constantin Cantacuzino si Dimitrie Cantemir, prin genuri proprii umanismului cu un corespunzator spirit critic, ideile originii comune latine a romanilor, unitatii lor in spatiul Daciei de odinioara, sustinute de o activa constiinta de sine. Opera isto-riografica, intr-un moment de rascruce sub aspect politic, incorporeaza si o meditatie politica dedicata rolului romanilor ca aparatori ai civilizatiei europene, dovada ca in aceasta epoca, care a deschis noi perspective re-inserarii spatiului sud-estic in noua geografie politica, notiunea de Europa isi face loc in scrisul carturarilor romani.

Daca istoriografia a inscris prin contributiile ei o pagina semnificativa, integratoare in cultura umanista, fara indoiala ca filozofia prin receptarea neoaristotelismului si ideilor carteziene, in formule ce estompeaza intelesul lor originar, fixeaza totusi o noua dimensiune culturii umaniste. Dimitrie Cantemir, autor al unei vaste opere, deschisa filozofiei lui Van Helmont, pregateste la randu-i afirmarea rationalismului veacului urmator. Divanul principelui moldovean marturiseste, prin dialogul Orient-Occident si anti-confesionalismul profesat, pasii insemnati pe care cultura romaneasca i-a facut in epoca "crizei constiintei europene'. in acest sens inserarea in Divan a unei carti unitariene redactata de unitarianul Wissowatius si in Biblia de la Bucuresti (1688) a unei carti necanonice, de inspiratie protestanta, Tratatul despre ratiunea dominanta, semnifica o pozitie anticonfesionala, un anume indiferentism fata de credinta.

Secolul al XVII-lea este reprezentativ si pentru codificarile juridice care numara lucrari fundamentale ca pravila tiparita la Iasi in 1646, intitulata Carte romaneasca de invatatura ce marturiseste, impreuna cu altele, interesul statului pentru pastrarea ordinii si pentru apararea stapanirii feudale. Alaturi de aceasta, Pravila de la Govora (1640) si indreptarea legii (1652) atesta influente in care se reflecta orizontul juridic european. in Transilvania secolul al XVII-lea aduce redactarea celor doua mari colectii Approbatae constitutiones regni Transilvaniae (1653) si Compilatae constitutiones (1669) ce contin legislatia dietala de la constituirea principatului. Opera juridica a secolului indica un proces de modernizare a statului, dar, in acelasi timp, o concordanta cu cerintele societatii tarilor romane care prin norme juridice tind sa impuna controlul puterii centrale asupra autoritatii feudalilor. Literatura juridica din Tara Romaneasca, in virtutea dreptului de patronaj al Mitropoliei de la Targoviste asupra bisericii ardelene romane, tipareste pentru Transilvania o editie a Pravilei de la Govora. Colectiile de legi au un puternic caracter de clasa, intarind ordinea feudala existenta, iar pentru romanii din Transilvania, Aprobatele si Compilatele statornicesc inegalitatea, statutul de nerecepti sub aspect religios. Dintre legiuirile specific locale, Constitutiile Tarii Fagarasului, ce contin norme de drept consuetudinar romanesc, si legile satesti ale comunitatilor secuiesti, au perpetuat pana in epoca moderna oranduirile juridice ale autonomiilor romanesti si secuiesti.

Influenta umanista a inspirat si traduceri efectuate in spirit critic, filologic, care prezideaza travaliul celor care transpun in limbile nationale valorile culturii europene. Traducerea Bibliei (1688), alaturi de opere de controversa teologica sau de edificare morala, de la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea, si Didahiile lui Antim Ivi-reanul in Tara Romaneasca reflecta un spirit novator, indrazneli de gandire care anticipeaza iluminismul, marturisind o noua sensibilitate proprie epocii crizei constiintei europene. in ambianta afirmarii limbii romane in cultura, Dosoftei, influentat de sensibilitatea barocului polonez, da o noua si originala expresie versificatiei romanesti.

In secolul al XVII-lea opere de creatie teologica originala, concordanta marilor curente europene, aduc in tarile romane un suflu innoitor prin spiritul de controversa ce le anima si, totodata, in mediul romanesc replica anticalvina la literatura prozelita publicata in Transilvania. Raspuns Ia Catebismul calvinesc (1645) indica, alaturi de Cazania lui Varlaam (1643) afirmarea in societatea romaneasca a unui sentiment de solidaritate sub semnul constiintei de sine etnica. Secolul al XVII-lea, ca secol al suprematiei calvine in Transilvania, cunoaste o ampla opera de traduceri in limba romana a cartii religioase si aparitia unor lucrari influentate de doctrina calvina. in aceste carti se regasesc tezele calvine, predestinarea, repudierea cultului icoanelor, alaturi de altele cu un continut ortodox ce atesta prezenta spiritului de controversa care va pregati iluminismul.

In secolul redactarii Marturisirii ortodoxe, Nicolae Milescu alcatuieste un Encbiridion, o expunere a doctrinei ortodoxe care va fi inserat intr-o colectie jansenista, dirijata de Nicole. Editarea unui catechism de George Buitul, care are la baza Catechismul roman (1566) anunta spiritul de controversa care nu va intarzia sa clatine mentalitatea traditionala. Astfel prin cultura si difuzarea ei in societatea laica isi face loc in ambianta literara o sensibilitate in care ideea de schimbare se opune imobilismului si autoritatii. Prin scrierile secolului al XVII-lea etniconul roman-romanesc cunoaste o semnificativa raspandire ce atesta afirmarea ideii unitatii etnice a romanilor. La mijlocul secolului Noul Testament de la Balgrad, tiparit la 1648, exprima prin Predoslovia lui Simion Stefan unitatea lingvistica a romanilor. Datorita circulatiei cartilor romanesti din Moldova si Tara Romaneasca in Transilvania si operei de copiere sistematica, limba literara romana se impune, contribuind substantial la afirmarea constiintei de origine la elita comunitatilor rurale.

Acelasi spirit creator strabate si in manifestarile artistice, in arhitectura indeosebi, unde se disting pe fondul traditiei locale forme ale Renasterii tarzii, elemente decorative orientale (Trei Ierarhi) si puternice influente ale artei populare. Secolul al XVII-lea cunoaste o remarcabila diversificare a necesitatilor artistice, o evidenta imbogatire a programului si aparitia unor aspecte noi. Se remarca intrepatrunderi reciproce intre cele trei tari romane, fapt ce exprima intensificarea legaturilor politice si culturale, constituirea sistemului de aliante si functionarea lui. in aceeasi vreme sunt prezente si o seama de inrauriri din afara spatiului romanesc, din Rusia, Polonia, Orientul apropiat, dar si din Europa Centrala.

Diversificarea formelor artistice in secolul al XVII-lea marturiseste noul stadiu de evolutie a tarilor romane in care pot fi distinse efectele dialogului traditie-inovatie. Evidente in castelele domnesti sau princiare, in castelele boierimii si nobilimii, efectele influentelor Renasterii tarzii, barocului si Orientului atesta profilul social si intelectual al clasei conducatoare, mobilitatea ei.

Gabriel Bethlen ilustreaza epoca si sub raport artistic prin mecenatul pe care il exercita. Constructiile civile din capitala Transilvaniei, palatele se fac remarcate prin inrauririle renascentiste si ale barocului care au dat stralucire unei domnii ce se integrase in formele artistice europene. Un monument arhitectural al epocii lui Bethlen este Magna Curia de la Deva, precum si castelul de la Sanmiclaus-Alba construit dupa planurile lui Nicolae Bethlen, una din cele mai stralucite constructii ale Renasterii ardelene. Prezentand un amestec de modele franceze si italiene, mai ales venetiene, aceste monumente marturisesc comunicarea Transilvaniei cu viata artistica europeana. in acest secol s-au dezvoltat scoli de sculptura si orfevrarie care s-au distins prin ornamentatia lor. Pentru arta giuvaergiilor reprezentative raman Sibiul si Brasovul.

in a doua jumatate a secolului, la biserica manastirii Golia din Iasi, apar evidente elemente de trecere spre baroc prin decorarea fatadelor cu pilastri neocorintici. La sfarsitul secolului se afirma, prin ctitoriile numeroase ale Cantacuzinilor si ale lui Constantin Brancoveanu (manastirile Cotroceni, Hurez, palatul Mogosoaia, cel al Cantacuzinilor de la Magu-reni), stilul brancovenesc in care se impletesc formele renascentiste cu cele orientale. Stralucirea artistica brancoveneasca a exercitat influente fertile la bisericile si manastirile romanesti din Transilvania.