ISTORIA SCRISULUI 1

SCRIERILE ELAMITE

La rasarit de Tigru, in regiunea Susa, un vecin puternic al Babilonului a fost regatul Elam. Pe cand scrierea sumeriana abia se contura, elamitii navaleau fara incetare, dar ei n-au putut birui. Babilonienii I-au respins, dar le-au imprumutat scrierea cuneiforma, pe care ei au intrebuintat-o. Acolo s-a format scrierea proteelamita, cunoscuta din documentele de la Susa, scoase la lumina prin sapaturi arheologice realizate de o misiune franceza, sapaturi extinse si pe platoul iranian.

Interpretarea textelor descoperite de specialisti la Susa va ramane pentru mult timp obscura si neunitara. Cateva dintre ele apar pe piatra, dar cele mai multe sunt inscrise pe tablite de argila, avand un fason cuneiform. Aceasta este singura asemanare intre documentele protoelamite si cele sumeriene si este o asemanare strict exterioara, caci limbile sunt diferite. Unul dintre arheologi descoperitori, F. Bork, a emis ipoteza ca scrierea elamita ar fi o ramura desprinsa din limba sumeriana, dar J. Fvrier ramane sceptic, neacceptand o asemenea ipoteza. In mod evident scrierea elamita n-a rezistat mult timp concurentei facute de scrierea sumeriana, care sustinuta de succesele politice dobandite in timpul dinastiei semite din perioada 2.450-2.400 i.C. s-a impus in Elam ca si limba akkadiana.

Din scrierea sumeriana avea sa derive scrierea elamita propriu-zisa, care s-a desprins in etape succesive, progresiv, de scrierea sumero-akkadiana si prin intermediul elamitei medii va constitui neoelamita, cea din urma forma a acestei scrieri, care s-a gasit alaturi de akkadiana si de persepolitana pe cunoscutele inscriptii trilingve ale monarhilor ahemeniti de la Persepolis.

Este vorba de inscriptiile care au dat cheia scrierii cuneiforme. Timp de un secol misterioasele tablite au starnit interesul elitei orientalistice europene. Unii specialisti au opinat ca ele nu contin altceva decat o decorare in forme geometrice. Ca intr-un basm, salvarea a venit de la un calator sosit de peste mari si tari, daca mentionam ca in Persia sosea tocmai din Danemarca in 1780 Niehbur, un pasionat cercetator, care a copiat inscriptia Naqshi-Roustam, descoperita in apropiere de Persepolis si compusa din 3 coloane, in care scrierile pareau asemanatoare, pentru ca erau de tip cuneiform.

Cercetandu-le, Niehbur a constatat ca textele apartineau unor limbi diferite, asa cum si scrierile erau diverse. Mai mult chiar, el a distins in prima scriere 42 de semne, care apartineau unui alfabet, ele trebuind sa fie citite de la stanga la dreapta. Continutul si natura celor 3 scrieri ramaneau o taina, de care avea sa se apropie dupa alti 20 de ani danezul, Munter. El a avut intuitia exacta ca este vorba de texte din perioada regilor ahemenizi si ca prima scriere este alfabetica, a doua silabica, iar ultima ideografica. Misterul tablitelor persepolitane continua sa incite un mare interes. Ambitionat in urma pariului facut cu unul dintre prietenii sai ca va izbuti sa descifreze textele necunoscute, un german, anume profesorul de latina G.F.Grotefend, inchis in biblioteca, a facut o cercetare atenta a inscriptiei dobandite de Niehbur, pornind de la ipoteza ca acelasi text a fost preluat in toate cele 3 limbi cu scrieri diferite.

O alta intuitie geniala avea sa fie aceea ca limba scrierii alfabetice era una apropiata, daca nu identica chiar, cu vechea limba persana, numita zend, din care apoi s-a constituit persana moderna. In aceasta acceptie, sustinuta ca argumentare atat de starea inscriptiei cat si de localizarea ei in apropierea capitalei stabilite de urmasii lui Cirus cel Mare la tron, dupa informatiile istoricului Herodot, cei desemnati a constitui subiectul enuntului erau regii ahemenizi Darius si Xerxes.

Numele celor 2 regi, odata descifrate, tocmai pentru ca ele, ca oricare nume proprii, nu aveau flexiunea si variatiunea fonetica prea bogata de la o limba la alta, vor fi decupate din textul alfabetic in care Grotefend distinge niste cuie verticale sau oblice, folosite pentru separarea grupelor de semne. In mod logic numele ahemenizilor erau insotite de titlurile lor regale si decriptarea a scos la lumina cateva inscriptii precum: Darius, rege puternic, fiul lui Hystaspe

Xerxes, rege puternic, rege al regilor, fiul lui Darius Cu ajutorul acestor litere au inceput sa fie descifrate si altele. Era o victorie memorabila marcata in anul 1802, cand tocmai se descoperise in Egipt piatra de la Rosetta, la fel de enigmatica si ea, dar pe care Champollion n-o va descifra decat 20 de ani mai tarziu. Desigur ca activitatea de decriptare a celor 3 scrieri mesopotamiene despre Darius si gloria sa nu era nici acum incheiata.

A fost nevoie de un arheolog curajos, cum s-a dovedit a fi ofiterul englez din Compania Indiilor, H.C.Rawlinson, care a participat cu pasiune la sapaturile facute in regiune intre anii 1830- 1850, el neezitand sa escaladeze partea superioara a stancii din Behistun, pe care Darius este reprezentat calcand cu piciorul pe dusmanul sau invins. Astfel Rawlison a copiat lunga inscriptie de pe peretele stancos, spre a descifra scrierea cuneiforma a vechii limbi persane. Mai apoi, pornind de la acest reper, un alt englez, E. Norris descifreaza al doilea text de 3 ori mai lung ca primul, alcatuit din 111 semne, cu scrierea silabica, intrucat locul structurii alfabetice de tipul D.a.r.i.w.u.s era luat de constructii silabice, respectiv Da. Ri Ia. Wu.u. is. Acum se putea stabili un dictionar de silabe aproape complet.

Dar limba aceasta necunoscuta nu facea parte, asemenea vechii persane, din ramura indo-europeana. Dupa ce Jules Oppert avea sa-i intocmeasca gramatica si vocabularul, limba aceasta va primi diferite denumiri din partea lingvistilor, care in cele din urma se opresc asupra termenului de limba elamita, dupa denumirea Elamului, regiunea din sud-vestul Iranului, unde ea se folosise, dar numai in acea epoca.

Rezultatele de pana aici l-au incurajat pe pasionatul Rawlinson, care a revenit de data aceasta in fruntea unei echipe de cercetatori asupra ultimului text, cel cu peste 500 de semne. Numele proprii, identificate mai intai, erau precedate in sistemul complex de notare de aici de cate un cui vertical cu valoare indicativa. Un tratament similar pareau sa aiba si toponimicele sau numele de zei, iar termenii comuni, notati cu mai multe semne alfabetice ori silabice in primele doua scrieri, aici erau desemnati printr-un singur semn, cu valoare de ideograma, asadar semnificand obiectul si nu echivalentul fonetic al numelui sau. Semnificativ era si numarul mare de semne din ultimul text, scris, asadar, intr-o limba inrudita cu araba, ebraica, aramaica si care trebuia sa fie tot de esenta semitica. Botezata la inceput asiriana, apoi babiloniana, acest idiom va fi in cele din urma denumit limba akkadiana.

(o varianta detaliata a informatiilor despre Srierile elamite gasiti aici)

SCRIERILE ELAMITE SEMNIFICATIILE DE FOND ALE UNEI DECRIPTARI STIINTIFICE)

Spre a nu mai lasa loc nici-unei indoieli cu privire la succesul orientalistilor europeni, care au deschis un drum larg cunoasterii primei civilizatii stralucite a omenirii prin intermediul limbii de acces in spatiul mesopotamian, Royal Asiatic Society din Londra a organizat un concurs ingenios privitor la modul cum este stapanita scrierea babilonienilor de catre cei mai reputati savanti ai domeniului in Anglia, respectiv Rawlinson, Hincks, Talbot si Oppert. Ei au primit un acelasi text de pe o tablita recent dezgropata spre a fi descifrat, fara vreo consultare intre ei, urmand ca traducerile lor sa fie trimise in cate un plic sigilat societatii. Asemanarile izbitoare intre cele 4 traduceri erau o confirmare a faptului ca limba babilonienilor fusese intr adevar reconstituita stiintific, chiar daca mai existau unele lacune. Marile state europene isi revendicau, pe buna dreptate, meritul de a fi descoperit in Orient radacinile unei civilizatii exemplare printr-o implicare nemijlocita. Cercetarile asupra limbii babiloniene aveau sa continue, cu unele episoade nu ferite de o anumita anecdotica.

Ceea ce s-a incercat era stabilirea prin prezumtiile unor savanti a prioritatii elementului ideografic din scriere fata de cel silabic, socotit a fi aparut ulterior in scrierea babiloniana. S-au argumentat pe baza lexicului semitic vechi si modern echivalente ideografice si silabice ale semnelor, dar cum demonstratia a esuat, concluzia a fost aceea ca scrierea ideografica originala era utilizata pentru o limba care nu este semitica. Sustinatorii semitei s-au infruntat in reuniunile Institutului Frantei cu cei ce acreditau ideea ca limba babiloniana ar putea fi afiliata domeniului indo-european arhaic si academicienii cei cu peruci si barbute pudrate nu au ezitat sa ridice umbrelele cu porniri belicoase. Adevarul s-a dovedit in mod stiintific a fi cu totul altul. Limba sumerienilor, bogata in nuclee ideografice, carora li se alaturau prefixe, infixe si sufixe, era de tip aglutinant, aidoma elamitei de izolata si cu o origine pana astazi ramasa necunoscuta. Nu s-a putut stabili nici vreo descendenta a acestui idiom, chiar daca batalia din jurul limbii sumeriene n-a incetat pana in 1905, cand a aparut o lucrare fundamentala in acest domeniu, anume Inscriptiile din Sumer si din Akkad de Thureau- Dangin. Cercetarile facute asupra istoriei unui popor care a atins culmi de civilizatie in mileniul al III-lea i.Hr. Au continuat cu rodnicie in ultimul veac si nu ne indoim ca vor continua si in viitor, atat timp cat noile generatii de specialisti vor cauta in trecut radacinile culturii moderne a omenirii.

In scrierea neoelamita numarul total al semnelor nu depasea cifra de 113, iar silabele complexe au ajuns sa dispara aproape total. Semnele silabelor simple au reusit sa descompuna toate silabele complexe, iar ideogramele s-au redus doar la cateva, care desemnau unele concepte uzuale. Elamitii au renuntat, asadar, aproape total la ideograme si au redus numarul semnelor cuneiforme. Astfel, ei au creat o scriere silabica aproape pur fonetica. Dar aceasta nu era ultima metamorfozare la care avea sa fie supusa scrierea cuneiforma, influentata permanent de conjuncturile politice si de determinarile lingvistice si culturale ale vietii popoarelor.

SCRIERILE ELAMITE (ALTE SCRIERI CUNEIFORME)

Pe teritoriul de astazi al Armeniei, numit de asirieni Urartu, s-a constituit in secolul al-IX-lea i.Hr. regatul unui popor numit khaldi. Regatul lor a cunoscut inflorirea intre 850 si 640 i.Hr, ruinat la venirea indoeuropenilor si spulberat de asirienii lui Assurbanipal. Limba urartienilor, numita in cateva randuri vainica, nu era nici semitica si nici indo-europeana. Ea a fost notata cu ajutorul scrierii neoasiriene, astfel ca nu se pot sesiza decat putine diferente in grafica urarteana, mai exact obisnuinta de a imprima 2 colturi orizontale succesive in loc de unul, atunci cand acela e strabatut de un colt vertical. Asadar, cucerirea imperiului babilonian de catre asirieni n-a avut o inraurire semnificativa asupra scrisului, pentru ca cele doua popoare venite in contact vorbeau limbi inrudite. Abia atunci cand persii au patruns in Mesopotamia, scrierea cuneiforma avea sa fie supusa unei noi transformari. Cauza era faptul ca persii erau o populatie de origine indo-europeana, ei avand o limba total deosebita atat fata de scrierea cuneiforma asiro-babiloniana, cat si fata de cea elamita. Scrierea cuneiforma, care in faza ei sumeriana fusese compusa din cuvinte lungi, reprezentate prin ideograme si prin semne fonetice, ca la elamiti sa devina silabica, acum prin interventia persilor va deveni o limba compusa numai din litere, fonetizandu-se deplin.

Raspandirea larga a scrierii cuneiforme, greu de explicat, daca am avea in vedere faptul ca era atat de complicata ca forma, a facut ca ea sa se impuna drept scrierea diplomatica a Orientului Apropiat. In vremea infloririi sale, scrierea cuneiforma babiloniana figura ca instrument general al corespondentei diplomatice. Acest adevar a fost atestat cu ajutorul documentelor descoperite in Egiptul de Sus, in fosta resedinta a faraonului Echnaton, a carui corespondenta cu aliatii sai din Siria si Mesopotamia nu era scrisa in hieroglife, ci in semne cuneiforme.

SCRIERILE ELAMITE (SCRIEREA CUNEIFORMA PROTOHITTITA)

Sfera de influenta a acestei scrieri de tip analitic era cu mult mai cuprinzatoare. Intre limbile asiatice care au folosit cuneiformele akkadiene pentru scriere, una deosebit de importanta era protohittita.

Mentionati in Biblie in Cartea Genezei, 23, ca descendenti ai lui Abraham, Hittitii, numiti si Hatti, vorbeau o limba indoeuropeana, chiar daca numele l-au mostenit de la o populatie asianica anterioara, care nu era indoeuropeana si careia ei ii ocupasera teritoriul aflat la 150 km est de Ankara, pe locul unde astazi se afla orasul Boghaz-Ki. In arhivele lui s-au gasit texte akkadiene curate, unele texte in limba hittita si in scriere sumero-akkadiana, pe langa care s-au aflat cateva documente in limba protohittita si in scriere sumero-akkadiana. Ea s-a folosit intre 1.500 i.Hr. si 700 d.Hr., fiind la origine o scriere pictografica, taiata in piatra.

Asa cum limba sumeriana a ramas la assiro-babilonieni o limba moarta, limba protohittita a devenit la hittiti un fel de limba religioasa, de limba moarta, invatata numai in scolile de preoti. Cum se intampla frecvent cu popoarele indoeuropene, care ignorau scrisul ca indeletnicire, hittitii au imprumutat semnele sumero-akkadiene spre a-si nota limba lor, care avea multe asemanari cu greaca si latina, desi ca aspect era cuneiforma. Adoptand scrierea akkadiana, hittitii au adus unele modificari, cum este intervalul pus intre cuvinte si netaierea cuvantului la sfarsit de rand. Sistemul silabelor a fost simplificat, astfel ca in general fiecarui semn ii corespundea o singura valoare fonetica. Ei au retinut un numar mai mare de ideograme si de determinative ca alte popoare.

Ex.: notiunea de om se nota si se pronunta antuhoa in hittita si amela in akkadiana. Idiogramei i se putea adauga un complement fonetic in hittita, dar nu si in akkadiana. Uneori scribii transformau cuvinte akkadiene scrise fonetic in veritabile ideograme hittite. Akkadienii foloseau idiograma. Spre exemplu, pentru notiunea de "cap", akkadienii foloseau idiograma sag, care se pronunta qaqqadu sau scriau fonetic cuvantul qaqqadu care in limba lor insemna "cap". La randul lor, hittitii spuneau harsana sau scriau fonetic qaqqadu, dar pronuntau harsana. Se mergea chiar mai departe, recurgandu-se nu numai la idiograma akkadiana, ci si la complementul ei fonetic sag-du (pentru qaqqa-du), dar pronuntau harsanu.

SCRIERILE ELAMITE (SCRIEREA CUNEIFORMA PROTOHITTITA)

Cercetarea facuta asupra civilizatiei hittite a inceput sa dea roade in secolul al XIX-lea cand Johann Ludwig Burckhardt in 1822 a descoperit linii ciudate, vazute de el pentru prima data in cele dintai calatorii facute in Siria. Piatra cu inscriptii, care a fost redescoperita in 1870 de consulul general al Americii Augustus Johnson si un misionar american, era acoperita cu linii de un tip neobisnuit.

Cand ei si apoi alti cercetatori au incercat sa copieze "Inscriptiile Hamah", au fost intampinati de bastinasi ostili, caci uneia dintre pietre i se atribuiau puteri magice. Doi englezi, dintre care unul fiind consulul Damask-ului si William Wright, autorul de mai tarziu al cartii Imperiul hititilor (1886), au fost invitati in anul 1872 intr-o calatorie, ca sa obtina inscriptiile. Chiar daca expeditia a fost periculoasa, intrucat bastinasii amenintau cu distrugerea pietrelor, prin diplomatie si tact pericolul a fost inlaturat. W. Wright va relata:

"Mutarea pietrelor s-a facut de catre o armata de oameni, care au tinut orasul sub asediu intreaga zi. Doua pietre au trebuit scoase fortat prin peretii unei case, iar alta era atat de mare incat a fost nevoie de 50 de oameni si 4 bivoli pentru deplasarea pietrei pe o distanta de o mila. Celelalte pietre au fost despicate in doua si partile inscriptionate au fost carate pe camile pana la Serai. Cand musulmanii si-au facut rugaciunea de seara, ultima piatra a fost depozitata in siguranta".

Inscriptiile au fost trimise la British Muzeum si la Fundatia palestiniana de explorare. Astfel limba hittita a intrat in atentia specialistilor, numerosi de-a lungul timpului. Dintre ei, un tanar scotian A. Henry Sayce a adus o contributie importanta in intelegerea limbii hittite.

El a realizat si citirea fonetica a urmatorului text: "Tarkumuwa, regele tarii Mera". In lucrarea lui Wright, mai tanarul colaborator Sayce publica si o lista de caractere hittite cu anumite logografe cu valoare silabica si semne cu rol de prefix al divinitatii, precum si semne care identifica pluralitatea si originea etnica.

Bedrich Hrozny, un cugetator din Boemia, expert al limbilor semitice, a stabilit, in acord cu studiile sale despre hittiti prezentate la o intalnire a oamenilor de stiinta la Berlin in 1915, faptul ca in structura ei si in alte sunete, hittita are afinitati cu grupul limbilor indo-europene (dintre care face parte si romana si engleza). Intr-una dintre inscriptii, Hrozny citeste logograma pentru paine si urmareste citirea fonetica - an ezzateni, wasar-ma, ekuteni. Pentru ezzateni Hrozny reaminteste grecescul edein (a manca), latinescul edere si vechiul cuvant german ezzan. Iar pentru wasar (apa), Hrozny aminteste de vechiul cuvant saxon watar. Tot din acest context reiese ca ekuteni inseamna "a bea". Hrozny si-a publicat descoperirile in 1915.

Munca de interpretare a manuscriselor hittite a continuat. Piero Meriggi a aplicat metode statistice asupra hieroglifelor hittite. Cu multe cuvinte esentiale integrate printre semnele logografice, cu terminatii si alte structuri gramaticale intelese prin metoda rebus, partea silabica a hittitei consta in aproximativ 60 de semne, fiecare incepand cu o consoana si terminandu-se in vocala.

Numarul cuvintelor - semne este de aproximativ 450, in comparatie cu numarul celor sumeriene, ce se ridica la 600 sau cu cele egiptene, estimate la 700. Nu s-a mai gasit o mai mare economie in numarul de semne in nici o limba de factura antica, dar acestea pot functiona ca silabe apartinand unei limbi anumite, alt exemplu fiind structura sunetelor din secolul al XIX-lea la indienii cherokee. Aici se observa ca in contrast cu vechile sisteme, logografele sunt eliminate, inventandu-se semne care sa tina loc silabelor de care este nevoie pentru inregistrarea unei limbi vorbite.

Importanta esentiala a scrierii cuneiforme a fost aceea ca, datorita tablitelor de lut cu inscriptii gasite in Mesopotamia, cunostintele despre istoria omenirii, asa cum ele se reflectau in spiritualitatea babiloniana, coboara in timp cu inca cel putin doua milenii.

Desigur, aceste prime insemnari despre Istoria scrisului nu au facut decat sa incite atat cititorul, cat chiar si pe mine. Asa ca voi continua cu altele, in aceeasi nota.