Liberalism, crestin-democratie. Islamismul politic. Sionismul

Gandirea politica a autorilor crestini

Impotriva tezelor contrarevolutionare ale lui Joseph de Maistre si Louis de Bonald, un numar de autori crestini au incercat sa gaseasca o cale de convietuire intre crestinism si valorile liberale promovate de revolutionarii francezi si americani.

Intre acestia, Lammennais (1782-1854) se raliaza valorilor liberale prin Cuvintele unui credincios (1834). In opinia sa, exista doua feluri de liberalism: cel vechi, intolerant si opresiv; cel nou se margineste sa ceara separarea Bisericii de stat. Reconcilierea intereselor lui Dumnezeu cu ale poporului este calea adevarata.

Charles de Motalembert, in Despre interesele catolicilor in secolul al XIX-lea (1852), este ingrijorat de conflictele intre Biserica si absolutism, care "dintre toate felurile de guvernare, a expus Biserica celor mai mari pericole". Respectarea libertatilor politice si regimul parlamentar sunt solutia.

Ambii autori au fost condamnati de Vatican.

In cursul secolului al XX-lea, gandirea politica crestina (Simone Weil, Unamuno, Gabriel Marcel, Teilhard de Chardin, Jaques Maritain) a luat forma unui umanism politic ale carui repere ar putea fi sintetizate astfel:

Omul este considerat valoarea suprema, fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu;

Persoana trebuie protejata fara deosebire de sex, rasa, clasa sociala, nivel de clutura;

Intre Dumnezeu si om se interpune Biserica, care cu organizarea ei birocratica reprezinta un stat, si are menirea de a apara drepturile omului fata de puterile politice care le ameninta (statele atee-comuniste sau cele administrator-laice);

Aici se afla explicatia pentru care multi ganditori crestini s-au raliat nazismului si fascismului. Este important ca in "Cazul Dreyfuss", cele doua tabere s-au constituit de fapt pe criteriul catolici/necatolici;

Un curent aparte in cadrul umanismul crestin s-a constituit in jurul revistei "Esprit", fondata de Emmanuel Mounier, cunoscut sub numele de personalism: idealul crestin provoaca la o revolutie spirituala, impotriva depersonalizarii raporturilor umane, intr-o lume dominata de egoism, materialism, capitalism. In aceeasi masura este repudiat comunismul, datorita dictaturii sale spirituale.

Problema implicarii crestinilor in politica a obtinut trei raspunsuri teoretice:

Organizarea crestinilor dupa normele politicii clasice. Partidele create astfel sunt de dreapta si centru. Primul partid creat astfel a fost Partidul Popular Italian (fondat de Don Sturzo), imediat dupa primul razboi mondial;

Primordialitatea spiritualului este ceruta de Jaques Maritain; crestinismul trebuie sa inspire politica la nivelul principiilor;

Abtinerea lor totala in fata politicii este promovata de Emmanuel Mounier.

Crestin-democratia s-a impus pe scena politica a Europei Occidentale mai ales dupa al doilea razboi mondial, cele doua repere ale sale fiind internationalismul si promovarea unei politici de pace. Caracteristici principale:

Valori promovate: pluralismul ideologic si social, descentralizarea, federalismul, subsidiaritatea, integrarea europeana;

Baza sociala este muncitorimea, criticand modelul liberal de piata, dar fiind categoric impotriva comunismului - de unde si un sprijin important al patronatului si unei parti a agricultorilor;

Cere sprijinirea invatamantului confesional si predarea valorilor religioase in invatamant

Prin idealul respectarii "valorilor traditionale", crestin-democratia se apropie de conservatorism;

In varianta doctrinei crestin-sociale, ideologia crestina nu se deosebeste esential de crestin-democratie. De altfel in mai multe tari partidele crestin-sociale au fuzionat cu cele crestin-democrate.

Un curent de idei cunoscut sub numele de Dreapta Religioasa s-a afirmat in Statele Unite ale Americii in anii 70, devenind expresia fundamentalista a crestinismului, in varianta protestanta. Sintetizand:

Biblia trebuie citita literal si nu simbolic, fiecare cuvant reprezentand vointa lui Dumnezeu;

Protesteaza impotriva predarii teoriei evolutioniste in scoli;

Liderii se pretind democrati, intrucat societatea ar trebui sa urmeze regulile "majoritatii morale" (drepte) a crestinilor. In plan politic, asta inseamna mai putina interventie a guvernului in economie, dar mai multa afirmare in domeniile social si cultural;

Anticomunism structural;

Cere interzicerea avorturilor, timp pentru rugaciune in scolile publice, interzicerea anumitor activitati sexuale, excluderea materialelor moralmente ofensatoare din institutiile si locurile publice.

Islamul si implicatiile sale politice

Din secolul al XIX-lea pana azi, conceptia politico-culturala a Islamului trebuie analizata in cele doua manifestari ale sale:

Un      Islam occidentalizat, in care religia nu impiedica dezvoltarea politica si economica, iar referirea la Coran se face cu eliminarea arhaismelor si rigorismelor. Variante:

Liberala (din care poate rezulta o monarhie constitutionala - Maroc, sau o republica - Egiptul lui Anwar el Sadat)

Socialista (Siria, chiar Irak).

Un Islam integrist, caracteristic tarilor musulmane din lumea a treia, care isi propune:

Lupta armata impotriva strainilor;

Instalarea unui despotism teocratic (Khomeini in Iran);

Unitatea opiniilor, de expresie, de actiune, dar nu in cadrul constitutional, ci in cadrul legii musulmane.

Fundamentalismul siit (ca in Iran) pare mai accentuat decat cel sunnit. Diferente in ce priveste siismul:

Importanta acordata ratiunii in interpretarea textelor;

Utilizarea gnoselor Coranului pentru a descoperi sensurile ascunse;

Atribuirea legitimitatii absolute imamilor (ayatolahi supremi) atat in calitate de descendenti ai Profetului, cat si depozitari ai sensului real al Coranului.

Un caz interesant este cel libian, care inglobeaza elemente disparate din islamism, socialism caracteristic lumii a treia si democratiei directe:

Islamism reformist (inspiratii din Rousseau);

Dizolvarea partidului unic ca partid si instaurarea "puterii maselor" (jamahir);

Referirea doar la Coran si respingerea traditiei (sunna) ca sursa a justitiei;

Perspectiva abolirii sistemului de salarii si abolirea imediata a chiriilor.

Sionismul

Teoria sionista a fost sistematizata de Theodor Hertzl in 1896, in lucrarea Statul evreiesc, cercetare asupra unei solutii moderne a chestiunii evreiesti, si a devenit doctrina oficiala a congresului de constituire a Organizatiei sioniste mondiale de la Basel, un an mai tarziu:

Asimilarea evreilor in comunitatile in care s-au asezat a fost un esec, "popoarele in mijlocul carora traiesc evreii sunt, fara exceptie, in mod deschis si rusinos antisemite";

Din aceasta cauza, evreii trebuie sa se regrupeze intr-un teritoriu pe care sa-si creeze propriul stat;

Acest stat va fi situat in Palestina (nu este exclusa altǎ asezare geografica), si urma sa fie stat constitutional, nedictatorial, o "republica aristocratica" in care sa nu domine teocratii, nici militarii.

Doctrina sionista avea sa fie pusa in practica abia dupa al doilea razboi mondial, cand experienta exterminarii evreilor in lagarele naziste a creat un curent majoritar in favoarea crearii statului evreiesc - constituit in 1948.