Lumea politicului

Lumea politicului

Istoria nu se desfasoara automat si nici numai datorita unui impuls originar. Exista o necesitate interna, care activeaza continuu sub toate formele de viata si de cultura. Prin ce mijloace se dezvolta viata istorica propriu‑zisa? Care este instrumentul ei? Unii au gasit arta, si au conceput o justificare estetica a istoriei, altii stiinta, si s‑au limitat la orizontul pozitivismului. Nascociri ale filozofilor si ale altor iluzionisti, astfel de conceptii n‑au nici o baza reala. Ginditorii isi inchipuie ca mersul lucrurilor are vreo legatura cu avinturile gindirii sau ca s‑ar putea ridica realitatea la nivelul spiritualitatii. Cind citesti cite un filozof spiritualist si‑l vezi vorbind cu atita nevinovatie despre procesul de spiritualizare crescinda a realului, despre o solutie finala in spirit a intregii lumi sensibile, te intrebi, tu care ai umblat cu ochii deschisi printre muritori si lumea care moare, ce rost vor avea aceste elucubratii si cum de este posibila atita gingasie meditativa in creierul si inimile unor oameni?

Filozofii gindesc ca si cum pe pamint n‑ar exista politica si oamenii politici, ca si cum politicul n‑ar fi un aspect central al vietii si instrumentul adevarat al istoriei.

O istorie a spiritului nu este istoria. Aceasta inglobeaza o realitate mult mai mare. Chiar daca nu exista aspect istoric fara un anumit grad de participare la spirit, repartizarea elementelor biologice si spirituale nu se face intr‑un echilibru armonic. In omul politic triumfa singele. Inseamna ca el nu‑i in nici un fel o realitate spirituala? Cine ar zice‑o?! Decit, ea nu‑i este constitutiva. Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist, o substanta.

Viziunile filozofice care privesc spiritualizarea totala ca o incoronare finala a devenirii sint nedrepte cu politica. Ele o considera ca o treapta elementara in evolutia spiritului, iar nu ca o forma esentiala, constitutiva, a istoriei, paralela si coexistenta cu ultimele inaltimi ale spiritului. Politica - intelegind atit valorile ei, cit si pe omul politic - se inradacineaza in viata mult mai profund decit spiritul. Caci politicul exprima si serveste valorile vitale, pe cind spiritualul creste in ragazurile vietii.

Conceptia monolineara a istoriei absolutizeaza un singur principiu, caruia ii sacrifica toate continuturile reale si concrete. Idealismul, ca si pozitivismul, s‑a intrecut in a batjocori devenirea. Nu datorita idealismului a inteles Hegel istoria, ci irationalismului, nemarturisit dar prezent in toata viziunea sa. Comparati intelegerea sa istorica perspectivei pozitiviste a lui Comte si veti remarca fadoarea teoretica a ultimului si bogatia nuantata a intiiului.

Istorie si irationalism nu sint termeni identici, ci corelativi. Istorie si rationalism insa - nu se intilnesc decit undeva la periferie, tangential. Etica, axiologia, rationalismul determina o lume nascuta deasupra devenirii, o sfera a spiritului normativ, pe care o rastoarna de cite ori poate instabilitatea agresiva a devenirii. Spiritul normativ se inchide, cu toate valorile lui transvitale din care isi extrage anemia, intr‑o regiune straina vietii si incearca sa‑i impuna forme, pe care ea le primeste pentru a le abandona.

Valorile, in tendinta lor de a se autonomiza de viata, se constituie in zona aparte, creindu‑si o baza rationala, pe cea vitala pierzind‑o. Astfel, nu exista in fond decit o axiologie rationalista. Si etica se simte bine numai pe fundamente rationaliste. Vitalismul, punind accentul pe imanenta, a suprimat dualismul, adica reazemul teoretic al eticii. Devenirea a fost astfel reintegrata in drepturile ei, adica in rosturile ei de a crea si distruge fara nici o raspundere.

Toate viziunile de viata care dezvaluie sensul imanent al vietii atribuie un loc foarte mare politicului. Nu exista, dupa economic (care e de fapt un sclav al lui), un domeniu care sa aiba mai mult caracterul de a fi in lume decit politicul.

Imanentismul lui explica de ce sufletele pline de ardoare religioasa, adica arzind de dorinta de a iesi din lume, l‑au dispretuit si au vazut, cu drept cuvint, in activitatea politica preocuparea, dar mai ales tentatia, ce te leaga atit de mult de pasiunile si vanitatile pamintului. Intre religie si politica nu este mai multa legatura decit intre un sfint si un primar. Omul s‑a simtit totdeauna mai bine soldat decit inger. Asta inseamna ca refuza fericirea.

Daca omul politic este minat de forte instinctive si raspunde unei voci a singelui, atunci el nu poate fi decit prizonierul voluntar al acestei lumi. Imperiul singelui este imperiul lumii noastre. Cu cit cineva are mai multe aderente la lumea asta, cu atit este mai politic.

Cind intr‑un om se concentreaza dorinte de dominare si se organizeaza pentru o ascensiune individuala, dar inspre o finalitate colectiva, ele il lanseaza in viata politica. Instinctele individuale cele mai rapace si mai ariviste, combinate cu un interes obiectiv, determina configuratia omului politic. Acei care n‑au decit instincte tari, fara acest interes obiectiv, nu pot fi niciodata mai mult decit tirani sau, in cazul cel mai bun, aventurieri. Problema atit de staruitoare, care se pune constiintei cetatenilor obisnuiti: cum pot fi oamenii politici in generalitatea cazurilor atit de corupti, cu un interes atit de redus pentru treburile cetatenesti si cu atit de mare slabiciune pentru ei insisi - aceasta problema isi are o explicatie mult mai simpla decit pare. Sint anumiti oameni care au in ei numai un impuls politic, care se dezvolta si activeaza independent de vreo alta finalitate decit el insusi. Socotelile publice intereseaza numai ca un cadru al gustului politic. Frecventa acestui impuls, ce ramine in sfera redusa a subiectivului, este mult mai mare decit se crede. Toata ploaia de oameni politici pe care i‑a lansat democratia apartine acestui gen de egoisti minori, care aspira la celebritate pentru ca apoi anonimatul sa‑i inghita si mai amarnic. Regimul democratic, cu al sau sistem parlamentar, dind posibilitatea fiecarui cetatean sa participe activ la viata publica, a dezvoltat latura meschin politica din fiecare individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost ca democratia a scos la iveala o serie de talente si, in intreaga lume, doar doua‑trei genii politice. Un mare geniu politic trebuie sa fie prin excelenta un dominator. Daca stie si nu poate comanda, n‑are nici o valoare. Democratia, admitind controlul si interventia din afara in actele sefilor, le anuleaza orice prestigiu mistic si‑i incadreaza in rindul muritorilor, explicindu‑le ridicarea numai prin sansa. Fluxul si refluxul destinelor nu este vazut in functie de vreo chemare intrinseca, ci de accidentul intimplarilor exterioare. Ultimul om mare al democratiei a fost Clemenceau. Dar faptul nu este de o semnificativa ironie, ca el si‑a valorificat geniul printr‑un regim cvasiautoritar, ca lumina lui a crescut din umbrele pe care razboiul le‑a intins peste democratia franceza? Clemenceau a avut toate calitatile marelui dominator: iubire pasionata pentru o comunitate, dar dispret fata de oameni; cinismul fortei; cultul succesului si al riscului; nici o spaima in fata tragediei si nici un fel de remuscare. Marii dominatori care au suferit de o problema etica si‑au ratat destinul politic si istoric. Un Carol al V‑lea sfirseste la minastirea Yuste in Estremadura, intr‑o retragere voluntara. Indoielile lui au apropiat amurgul hegemoniei spaniole, intocmai ca obsesiile religioase ale urmasului sau, Filip al II‑lea. Filip al III‑lea a fost si mai mult un maniac religios. Regii Spaniei, din cauza interesului lor pentru alte lumi, au dus tara de ripa, au inchis‑o pe vecie gloriei.

Isi inchipuie cineva pe Cezar sau pe Napoleon torturat de vreo problematica etica sau religioasa? Sa lasam glumele. Vor fi avut ei indoieli de strategie. Dar unde‑i clipa aceea, ca s‑o izolezi din curgerea vremurilor, in care ei s‑au gindit macar la un strop de singe varsat pentru dorinta lor de glorie si au regretat petele rosii pe nimbul lor? Indoielile nu sint demne de cuceritori.

Oamenii politici din toate timpurile se aseamana mai mult intre ei decit contemporanii de instincte si preocupari diferite. Un sef al unui trib de negri sesimte mai aproape de Napoleon decit Beethoven; chiar daca ultimul l‑a inteles mai mult decit merita el. Intre Lenin si Cezar este mai multa afinitate decit intre primul si oricare contemporan. literar. Viziunea tipologica a istoriei ne invata ca toti sintem condamnati a fi ceea ce sintem. Desi as fi inclinat a crede ca au existat in lume conchistadori ce si‑au "mincat" instinctele prin tacerile bibliotecilor, ei n‑au putut fi insa de rasa, din moment ce si‑au gresit calea atit de esential. Numai acei oameni apuca pe carari gresite in viata, care n‑au avut instinctele la inaltimea chemarii lor. Cezar nu putea deveni intelept si nici Napoleon poet. Sau isi poate inchipui cineva un filozof dictator? Un filozof nu poate fi decit. presedinte. Ceea ce inseamna ca instinctul politic al omului scade pe masura micsorarii ethosului agresiv.

Nu poti fi dotat politiceste, daca nu esti asimilat naiv timpului. Constiinta filozofica se naste din dezintegrarea temporala. Omul politic traieste in timp ca intr‑o substanta. De aceea, momentul este cadrul lui temporal. Precum nu se poate gindi fara o anumita independenta fata de timp, asa nu se poate actiona fara o dependenta de clipele fugare. Perspectiva meditativa se adinceste de groaza in fata neantului temporal, de spaima de vidul clipelor, de nesubstantialitatea lor. Aspiratia politica nici n‑a auzit si nici n‑a banuit vreodata aceste probleme. Pentru adevaratul om politic, timpul este o stinca. El curge numai pentru ginditori, fiindca lor, nemaicirculindu‑le singele, la ce ar mai putea fi atenti, daca nu la trecerea timpului? Esenta apolitica a spiritului.

Omul politic n‑are neaparat nevoie de un "orizont". El nu se afla propriu‑zis niciodata in fata principiilor, ci in fata faptelor. Nici un om politic nu trebuie sa treaca un examen de principii. De aceea, antipodul lui nu este artistul, ci omul teoretic.

Cultura moderna este bolnava de teorie. Necesitatea de a gasi o formula abstracta pentru orice situatie, de a justifica in gind toate farimaturile realului, a secat energia creatoare si a rapid omului un simt rodnic al problemelor. Excesul teoretic presupune totdeauna o sleire a respiratiei, a avintului irational de creatie. Alexandrinismul a lansat tipul comun al omului teoretic. Eclectism si teorie vida sint acelasi lucru.

Omul politic si cu artistul nu se intilnesc decit in fenomenul creatiei. Amindoi creeaza, desi pe planuri atit de esential diferite. Faptul acesta ii separa de omul teoretic, care numai constata; stabileste relatii printre relatii, neaducind prin existenta lui nici un plus in lume. Ineficienta teoriei este de‑a dreptul deconcertanta. Un efect de mare sinteza teoretica nu echivaleaza o poezie inspirata sau un cutezator gest politic. Nu exista persoana in teorie. Acel domeniu al spiritului, care elimina un patetic al subiectivitatii, este lipsit de farmec si de atractie. Conceptul de geniu se aplica cu greu omului teoretic; ideea de productivitate infinita a spiritului o realizeaza artistul. Intrucit existenta politica presupune un paroxism al individualitatii si o bravare a lumii in numele instinctului, conceptul de geniu se aplica si in sfera politica, istoria prezentindu‑ne destule ilustratii geniale.

Este foarte caracteristic ca Goethe s‑a inteles cu Napoleon; dar n‑a priceput pe Kant, desi a admirat pe Hegel fara sa‑l cunoasca.

"Valorile" politice sint servite de la primarul de tara pina la cezar. Ei servesc cu forta ideea de forta.

Se poate recunoaste aderenta unui om la spiritul politic dupa modul in care stie sa introduca elemente politice intr‑un domeniu eterogen politicii. Ignatiu de Loyola si Luther sau Sfintul Pavel au avut in singele lor foarte multe apetente politice. Organizatori, animatori, intreprinzatori ardeau de setea de dominare. Cum in ei au triumfat poftele ceresti, alimentate de constiinta si obsesia pacatului, au ajuns reformatori, cu avantajul in plus fata de oamenii politici ca au modificat si stilul interior de viata, iar nu numai cel exterior. Crestinismul, in sine, este complet apolitic. Prin ce intorsatura ciudata va fi ajuns el sa se organizeze atit de perfect in lume, sa se cristalizeze in institutii atit de aderente pamintului, este unul din misterele ciudate ale religiei in genere, care, fixind toate obiectivele existentei dincolo, sfirseste prin a se inradacina iremediabil aici. Se pare ca toate lucrurile mari incep prin a ne desteleni din pamint, pentru ca apoi sa ne lege si mai mult de el. Crestinismul si‑a trecut examenul posibilitatilor lui terestre prin catolicism, cea mai reusita realizare istorica a lui. Papii au fost obiectul de invidie al regilor si imparatilor. Este strain de spiritul politic acel ce nu intelege sensul papalitatii. Asa au fost papii de legati de desertaciunile acestei lumi, adica de singurele realitati, ca au aparat prin forta crucifixul, ca pe o scuza si nu ca pe o credinta. Nu este asa de greu sa‑i intelegi pe papi. Ei vor aparea la Judecata de apoi alaturi de perceptori, de oamenii de stat si de toti patronii universului. De fapt, bogatii au avut totdeauna prea mult spirit politic. Cu cit sint mai multi pe pamint, cu atit li se ascute spiritul politic. Saracii n‑au constiinta politica decit in revolutie. Caci revolutia este examenul pe care‑l dau saracii in fata istoriei.

Care este "virtutea" politica prin excelenta, generatoare de dinamism si mobilul activ al ascensiunii? Ne putem inchipui un om politic blind, caldicel si atenuat? Ar fi o reprezentare absurda. Un animal de prada, cu instinctele domolite in aparenta si cu mult stil in cruzime, este forma cea mai adecvata sub care ni se infatiseaza "bestia" politica. Precum iubirea este virtutea religioasa prin excelenta, asa ura este virtutea esentiala a omului politic. El uraste, din dragoste pentru un grup de oameni, pe toti ceilalti care nu‑i apartin. Cine nu stie uri cu pasiune n‑are instinct politic. Daca nu refuzi cu frenezie pe toti care nu te urmeaza, ii vei pierde si pe cei care‑i ai. Ura este vitalizanta si inclin a crede ca incepi o actiune politica nu pentru a salva un grup uman, ci pentru a distruge pe cel care nu‑ti convine. Definitia celebra a lui Klausewitz: "razboiul este continuarea politicului cu alte mijloace" nu trebuie inteleasa in sensul pe care marxismul i l‑a dat prin Lenin, legind razboiul de structura unui sistem, ci ca politicul este o stare de conflicte latente sau declarate, dar care culmineaza in explozia razboinica. Politicul reprezinta o permanenta structura antinomica, a carei solutionare este numai temporara. Vitalitatea politicului deriva din prezenta continua, din imanenta conflictului.

Partidul intr‑un stat si un stat fata de altul isi definesc forta dupa primejdia si amenintarea ce o reprezinta. Nivelul politic se alimenteaza din capacitatea lor agresiva. Tendinta oricarei formatii politice este dominatia exclusiva. Coexistenta atitor grupari si curente in democratie este un semn de emasculare generala. De aceea, concurenta politica fara nici un sens din democratie isi are rezolvarea fireasca si inevitabila in dictatura.

In orice fel de politica, dictatoriala sau democratica, "partizanul" este totul. Cine se revolta impotriva acestui sistem in numele "valorilor obiective" nu intelege nimic din caracterul dramatic al oricarei politici. Nu numai pentru un "politician" (democratie), dar si pentru un dominator (dictatura), partizanul cel mai umil este o mai mare valoare decit cel mai ilustru adversar. Orice lupta elimina ideea de valori obiective. Cum fondul tragic al oricarei politici - nu numai aceea de stil mare - este care pe care, in ea se masoara destine, si nu valori. Triumful este unica valoare. Nu exista un idealism politic, ci numai un pragmatism politic.

Pentru adevaratul om politic, morala este un lux periculos. Keyserling a aratat ca orice politica este, in fond, machiavelica. Plecind din zonele subterane ale sufletului, ea aplica metode corespondente acestora. De fapt, tot ce intra in domeniul actiunii este machiavelic. Un om care lupta vrea sa triumfe prin orice mijloc: o data "ajuns", vrea sa se mentina tot asa. Cine nu procedeaza la fel se prabuseste. Finalitatea omului politic este puterea. Acestui idol ii sacrifica el totul.

Febra omului politic este ura. Unde este lupta, este si ura. In numele iubirii se poate realiza infinit, cu conditia ca ura sa fie activa impotriva tuturor formelor pe care le exclude iubirea din sfera ei. Este de‑a dreptul infioratoare patima pe care a dezlantuit‑o crestinismul in inceputurile sale. Primii crestini au urit mai mult lumea pagina decit au iubit imparatia cerurilor. Sau avalansa de ciinie declansata de ideea luptei de clasa, in numele solidaritatii si a justitiei! Proletariatul modern este un vulcan de ura, izbucnirile lui sint tot atitea trepte inspre putere. Ura este virtutea politica prin excelenta. Cine sustine contrariul uita ca lumea s‑a divizat in atitea parti, nu mai pentru ca sa nu dispara ura. Pluralismul este baza metafizica a urii. El este justificarea individuatiei, fara de care ura este inconceptibila. Metafizicile moniste, de la indieni la Schopenhauer si Eduard von Hartmann, au conceput ideea de anulare a individuatiei prin iubirea universala. Fara ura insa, numai inteleg ce s‑ar putea petrece pe acest pamint.

Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cit el este mai mare, cu atit el isi creeaza mai multi. Acest lucru este tot asa de valabil pentru un ministru in democratie, cit si pentru un dictator. Complexitatea unei personalitati trebuie sa fie ajutata de o idee nu mai putin complexa.

Un curent de idei are‑si care o expresie politica, daca vrea sa fie inregistrat de istorie, trebuie sa contina conflicte in germene si sa le actualizeze pe masura evolutiei lui.

Evitarea conflictelor este un semn de deficienta si de limitare a orizontului istoric. O personalitate care nu este o criza pentru orice constiinta care participa la istorie, care nu este o solutie directa a celor mai arzatoare probleme ale actualitatii respective - este o agitare de suprafata. Daca politica se face de oameni cu instincte avide, ea trebuie sa dezlantuie conflicte echivalente agresivitatii instinctive. De aceea, planul teoretic in lumea politicului are cu totul alta semnificatie decit in alte domenii. O idee politica nu trebuie sa fie "adevarata"; nici un control teoretic nu‑i poate anula eficienta, daca ea este fecunda. Ruina sigura a unui om politic ar fi fetisismul temporar al adevarului. Reflexia lui se reduce la atit; eu am dreptate, adversarul nu. Prin aceasta, partizanul detine totdeauna un sumum mai mare de adevar decit adversarul cel mai dotat.

Unii teoreticieni reduc esenta politicului la termenii; dusman - prieten. Conceptia aceasta exprima fiinta politicului in forma transanta. Valabilitatea ei este totala pentru fenomenul dictaturii, care reprezinta o exasperare a politicului. Orice dictatura este un razboi camuflat, chiar daca nu se manifesta in conflicte cu alte state. In tot cazul, dictatura este in primul rind un razboi al unui stat cu sine insusi. Intre democratie si dictatura este mai intii o diferenta de ritm. Pe cind prima reprezinta o respiratie comoda, a doua este activa pina la sufocare. In democratie statul are un caracter neutru, societatea este totul. De aici distinctia atit de categorica intre societate si stat, specifica ideologiei democratice in genere. Ce e drept, societatea are o sfera mai mare decit statul si inglobeaza o multiplicitate de elemente, nereductibile la structura abstracta a statului. Societatea este o totalitate vie, careia fara stat ii lipseste forma. Prea marea elasticitate pe care o prezinta societatea in regimurile democratice deriva din neutralitatea, non‑interventia statului. Redus la un principiu regulator si exterior, abstractiunea lui seamana vidului. Socialismul francez a diferentiat la maximum societatea de stat, pe cind mistica etatista a romanticei germane a asimilat societatea statului. Socialistii s‑au bucurat mult de distinctia pe care Hegel a facut‑o intre societatea civila si stat. Decit, Hegel a conceput societatea civila mecanicist, ca o suma de vointe individuale, care n‑are o realitate si un sens decit in unitatea substantiala a statului. Atit de putin a inteles el societatea si atit de mult statul, ca in scrierile din tinerete sustinea ca anarhiei este preferabila tirania, deoarece ea se realizeaza prin stat.

O societate abandonata siesi, nerecunoscind statului mai mult de o semnificatie juridica, isi pierde repede centrul, simburele ei. Devine antiistorica si centrifugala. Consecinta fatala a oricarei democratii consecvente este atomismul social. Din societate mai ramin numai indivizii, risipiti, fara vreo aderenta la un sens comun. Sint societati incapabile in mod structural de a fi democrate. Cazul Rusiei, unde societatii, lipsindu‑i organic o limita interioara, se pierde pe data ce e libera. De aceea, bolsevismul uneste doua extreme intr‑o sinteza ininteligibila Apusului: democratia extrema si autocratia. Democratia are anumite presupozitii psihologice, care nu le intilnim peste tot. Si acolo unde ele nu sint, nu este creatoare. In Anglia si in Franta, ea a creat un intreg stil istoric, si existentei lor nationale daca i‑ai rapi epoca democratica, ai da nastere unui gol uluitor. Germaniei insa nu i‑a priit democratia. In afara de statul autoritar, acea Formlosigkeit a sufletului german o duce la fund. Ea n‑a avut niciodata o epoca eroica a democratiei. Fata de Germania si de Rusia, Romania este mult mai naturala in democratie, desi ea n‑a dat nici o consistenta tarii. Meritul democratiei in Romania este de a fi provocat o dezlantuire superficiala de energie, de a fi creat o serie de iluzii politice in ultimul cetatean. Ca, pentru viitor, democratia trebuie distrusa pentru ca Romania sa nu dispara, este o banalitate, iar nu un imperativ. Nu fara o oarecare mirare trebuie sa privim pe aceia care, dintr‑un nationalism prost inteles, considera introducerea democratiei la noi ca pe o pacoste fara pereche. Un popor oprimat o mie de ani avea nevoie de democratie ca de o necesitate vitala. Ea da o respiratie larga individului, iar nu natiunii. Dar dupa un intuneric atit de mare, Romania n‑avea nevoie de accelerarea ritmului ei istoric, ci de o aerisire a individului, de o miscare libera si arbitrara, de toata fantezia si capriciul care alcatuiesc un farmec indiscutabil al acestui regim. Daca intram dupa o tiranie milenara intr‑un regim de autoritate, ne idiotizam cu totii, deveneam automate oficiale, cretini balcanici. Este drept ca prin democratie Romania s‑a labartat in asa masura, ca a devenit un elastic, de care intinde primul venit. A fost insa fatal sa fie asa. A fost fatal ca Romania sa nu‑si creeze un sens si o chemare in lume, sa ramina o tara provinciala cu o cultura populara si cu o mizerie colectiva. Singura speranta este ca un regim de dictatura ar putea arde etapele. Si un regim de dictatura este absurd si criminal, daca nu arde etapele. Concep dictatura ca o revolutie permanenta. Ea este insa numai atunci creatoare, daca e populara. Prin aceasta se deosebeste de cezarism si de tiranie. Ce este dictatura populara fata de aceste doua fenomene? Diferentele dintre ele deriva din raportul diferit in care sta omul politic fata de colectivitate. Si acest raport este determinat de ideile specifice pe care le reprezinta.

Tirania nu serveste un crez. Autoritatea prin bunul plac ar fi singura ei "idee170. Tiranul nu trebuie sa aiba vreo calitate. Caci neurmarind nici un alt scop, decit capriciul lui si un statu quo al imbecilitatii, de ce fel de insusiri ar trebui sa dispuna, decit de violenta instinctelor lui si de resemnarea supusilor? Cezarismul nu serveste o mare finalitate istorica. El se bazeaza insa pe excelenta unei personalitati. Momentul individual este prea hotaritor si predominant. Teoria lui Spengler, dupa care cezarismul este un fruct al crepusculului culturilor, este in genere justa. Pierzindu‑si coeziunea interna, farimitata si epuizata de excesele democratiei, o cultura isi salveaza vitalitatea prin virtutile stralucitoare ale unui dictator. Cezarismul poate introduce un ritm epocal in viata unei culturi, lui ii lipseste insa elanul ascendent, creator de cultura. El apare numai in perioadele ce urmeaza dupa epocile de mari libertati si de instincte necontrolate. Exista chiar o alternanta, un ritm periodic, care fixeaza cezarismul dupa fiecare perioada democratica. Totusi, locul istoric al lui ramine amurgul culturilor. Atunci izvorasc personalitati, fiindca nu mai sint idei si nu mai sint idei dinamice. Intr‑un astfel de moment istoric, cezarismul suplineste un vid al culturii. Daca tirania n‑are nici un asentiment al colectivitatii, cezarismul este acceptat si uneori chiar iubit. Ar fi sa ne inselam prea mult asupra omului daca am crede ca el se simte bine multa vreme in libertate. Adevarul este ca nimic nu‑i e mai greu de suportat decit libertatea. Lasat multa vreme prada ei, isi pierde echilibrul si se prabuseste intr‑un haos complet. Atunci prefera cea mai sinistra tiranie, pentru a scapa de teroarea libertatii. Regimurile de autoritate au la baza o conceptie pesimista a omului. Fara o viziune antropologica nemiloasa este imposibil sa intelegi alternanta dintre democratie si dictatura in cursul istoriei. Naivii nu vor pricepe niciodata ca multimea il cere pe cezar, ca oamenii au iubit de cind e lumea nu numai libertatea, ci si jugul. Cind se obiecteaza ca acest lucru este adevarat pentru trecutul umanitatii, pentru un stadiu inapoiat, atunci acestei vulgaritati optimiste ii vom raspunde ca orice progrese ar face omenirea, ea nu va putea ajunge niciodata asa de departe incit tipul comun al muncitorului de fiecare zi, prostii eterni, sa se ridice la un nivel mai inalt decit al unui intelectual mediocru. Cum este mai mult decit sigur ca lucrurile stau asa, nu pot sa‑mi fac iluzii nepermise. Optimismul antropologic nu sade bine nici unui fel de ginditor: el este, in primul rind, inadmisibil la un om politic. Nu e un fapt nesemnificativ ca toti oamenii politici au fost buni cunoscatori de oameni. Si ce inseamna a fi bun cunoscator de oameni, daca nu a te indoi de ei? Dupa moralistii francezi (La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort etc.), oamenii politici au cunoscut totdeauna mai bine oamenii. Au avut si ei darul introspectiei, dar n‑au fost sinceri destul.

In fata tiraniei si a cezarismului, se inalta dictaturile populare. Ele se bazeaza atit pe o necesitate istorica, cit si pe un asentiment al maselor. Pe ele nu le cer numai logica interna a evolutiei culturilor, ci conditii sociale, aspiratii colective si nationale. Lenin, Hitler sau Mussolini s‑au ridicat pe o convergenta de elemente apartinind soartei tarilor respective, iar nu pe un concurs de imprejurari. Ele nu se instaureaza pentru a salva o cultura de la putregai, ci pentru a realiza accesul la mare putere politica si a ridica nivelul istoric al culturii respective.

Ceea ce ne intereseaza aici este importanta dictaturii populare in cadrul culturilor mici. Ea este singurul mijloc prin care ele isi pot infringe inertia. O colectivitate se vrea dominata, fiindca prin ea insasi nu poate crea nimic. Orice solutie am cauta pentru Romania, este imposibl sa o vedem scuturata din orbecaiala ei seculara in afara de un regim dictatorial. Si prin acesta inteleg un regim care creeaza in Romania o febra exceptionala si tinde sa‑i actualizeze ultimele posibilitati. Democratia a risipit prea multe energii fara vreun scop national. O dictatura insa trebuie sa puna tara la teasc. Nimic sa nu ramina neexploatat si nevalorificat. Marsul Romaniei in istorie sa semene unei coarde incordate la paroxism. O amenintare care sa creasca cu fiecare pas. Sa ne apropiem si noi de lume si lumea sa stie ca ne apropiem. Efortul care trebuie cerut acestei tari nu poate fi comparat decit cu acel ce l‑au pretins bolsevicii Rusiei. O tara se ridica pe renuntari, pe infinite renuntari. Daca toti am suferi pentru Romania cu o pasiune care ar insemna ardoare si durere, nu stiu pina unde ar sari din mers aceasta tara si cite cadavre ar lasa in urma. Nu pot vedea destinul Romaniei decit patetic. Pentru tarile ramase in urma, nu exista salvare printr‑un ritm normal. Cu oameni politici care flateaza indolenta colectiva, nu se mai poate face nimic. "Politicianul" din democratie, care ridic banul la rangul de divinitate si tara la o trambulina,n‑are nimic in el dintr‑un dominator si nimic dintr‑o aureola mistica. Democratia e prea putin mistica si prea mult un rationalism. Ce departe este de epoca sa eroica! Febra ideologica pe care a raspindit‑o asupra Europei s‑a epuizat, si in locul ei au ramas scheme vide si nesemnificative, ce‑ti inspira o adevarata compatimire teoretica. In cadrul natiunii, democratia a dat nastere unei pluralitati de formatii divergente, care rapesc evolutiei nationale un sens convergent. Votul universal si parlamentarismul au conceput natiunea ca o suma, cantitativ, cind ea este o totalitate concreta si calitativa, care niciodata nu poate fi exprimata in aritmetica democratica. O natiune este totdeauna mai mult decit indivizii ei. Democratia a facut din ea o rezultanta. In realitate, indivizii rezulta din natiune.

TTarile fara o axa istorica isi pierd conturul prin democratie. Acesta est cazul Romaniei. Ea n‑a avut niciodata o forma, iar democratia nu i‑a dat‑o. Ea este prea mult politica si prea putin istorie. Nenorocirea regimului democratic este ca in el omul politic nu poate face nimic. Si cum o sa faca, atunci cind ascensiunea in democratie se bazeaza pe o sansa, iar puterea are caracterul unei durate efemere?! Dictaturile au toate un caracter de rascruce si de gravitate. Nu este caracteristic ca razboaiele cele mai multe se fac de regimurile dictatoriale? Incordarea excesiva si anormalul ritmului numai in razboi isi afla o iesire, afara de tiranie, care naste revolutia. In perioada democratica a unei tari, o revolutie n‑are un sens maret si nici o dimensiune monumentala. Numai intru cit sfarma traditia unei tiranii, primeste un caracter de intorsatura istorica.

Impotriva dictaturilor, toate obiectiile pe care le‑a adus lumea se reduc la atita: cu ce drept ne impune un dictator vointa sa? De unde erijarea unui individ in absolut? Obiectia sau mirarea aceasta este fara raspuns. Sau, ea n‑are decit un raspuns cinic. Este imposibil sa gasesti o justificare imanenta a autoritatii sau a suveranitatii. Un guvernamint este compus din oameni care nu sint calitativ deosebiti de ceilalti. Ce ratiune are atunci impunerea vointei lor altora? In acest sens, teocratia este singura care are o baza logica si metafizica. Daca autoritatea deriva numai de la oameni, atunci ii lipseste orice temei mai adinc, si in afara de relativismul uman nu mai este nici o iesire. Derivarea suveranitatii si autoritatii dintr‑un principiu transcendent justifica totul, cu conditia sa crezi intr‑o divinitate. Imanentismul modern a sapat atit pe Dumnezeu, cit si orice fel de autoritate si suveranitate.

Modul in are un om politic isi transforma vointa in lege tine de un complex de imprejurari care n‑are nici o legatura cu etica. Este suficient sa fi ajuns o singura data sa comanzi, ca dorinta de putere sa te faca virtual un dictator. Cine stie porunci permanent si este ros de obsesia puterii nu se poate prabusi. Numai prin comanda te distantezi de ceilalti oameni si te ridici cu adevarat peste ei. Fiecare dintre muritori se viseaza la un moment dat Napoleon, pentru ca sa se multumeasca apoi o viata intreaga a trai din ordinele altora. Orice om gaseste o scuza ca nu e Napoleon. Pune vina pe mediu, pe saracie, boala sau, daca e roman, pe Romania. Convertirea in mit a tuturor marilor conducatori isi are o radacina mult mai adinca decit sintem dispusi a crede. Daca ei ar fi in consitinta multimiii numai oameni, atunci ea n‑ar putea gasi nici o ratiune autoritatii lor nelimitate. Multimea ii transforma in mit spre a se insela pe ea insasi. Ea ii proiecteaza in absolut, pentru ca destinul care se consuma intre ea si dictator sa apara ca esential inevitabil in logica substantiala a lucrurilor. Cezar a fost adorat ca zeu, fiindca multimea suporta mai comod astfel virtejul de intimplari, nascut din geniul lui. Daca, in ochii ei, el n‑ar fi fost mai mult decit un om extraordinar, n‑ar fi acceptat atitea sacrificii. Tot asa, pentru soldatii lui Napoleon, l'Empereur n‑a fost niciodata om.

Tot ceea ce iese din cadrele acceptate ale vietii de fiecare zi se ipostaziaza, deoarece umanul are granite care exclud neobisnuitul. Omul nu se lasa bucuros condus de om. De aceea a inventat el miturile.

Este neplacut sa vezi ca se ridica cineva din rindurile tale si iti devine destin. Tu nu i‑ai acordat nici un drept - si nimeni. Cu toate acestea, el il are si tu nu mai poti face nimic. Ascensiunea vertiginoasa a omului politic este un fenomen destul de ciudat. Cei care‑l cintaresc si nu‑i gasesc merite si calitati justificative uita ca orice om politic este un destin inainte de a fi o valoare.

Dictatura care n‑are o iesire imperialista sfirseste in tiranie, precum iubirea in scirba sau in mila. Elanul dictatorial, la inceput dornic de a crea forme noi si a da o expansiune nelimitata unei tari, se osifica intr‑un autoritarism rigid, mort, precum democratia se destrama intr‑o parada de libertati goale. Este aici o limitare a tuturor formelor de viata, care nu‑si pot mentine productivitatea peste rezervele insuficientei lor. Orice continut de viata are o forma. Cind el se uzeaza, forma constituie substitutul vietii. Astfel se nasc o suma de scheme moarte, care trebuie rasturnate de navala altor continuturi. Dictatura sfirseste de obicei in tiranie, democratia in anarhie. Dictatura are o forma, tirania are numai forma; democratia are si ea o forma; anarhia nu mai are deloc. Spre fericirea noastra, viata nu tinde numai spre echilibru. De ar fi asa, de mult ne‑am fi mumificat. Moartea este preferabila oricarei fixari. In viata sociala, incremenirea intr‑o forma este mai grava decit sinuciderea. Ce ar fi fost de Europa, daca si astazi aristocratia continua a fi statul? Un monstru istoric in plus.

Primenirile sociale sint conditia indispensabila a vitalitatii unei tari. Totdeauna statul, care este sensul formativ al unei natiuni, a avut tendinta sa se confunde cu clasa sau casta conducatoare. Niciodata n‑a putut imbratisa, cu aceeasi cuprindere, actualitatea totala a unei natiuni. Cind Joseph de Maistre se intreaba ce e natiunea si gaseste ca e suveranul si aristocratia, el exprima reactionar un lucru pe care marxistii il sustin revolutionar in teoria statului proletar. Statul (desi pentru marxisti nu exista propriu‑zis nici stat si nici natiune, ci numai societate) nu mai este suveranul si aristocratia - sau mai tirziu burghezia -, ci proletariatul.

In orice stat nu exista un echilibru, ci o preponderenta de forte. Cine are aceasta preponderenta se identifica intr‑o masura anumita cu statul. Natiunea cuprinde elemente mult mai complexe si mai diverse decit poate sa le centreze si sa le cristalizeze statul. De Maistre trebuia sa spuna stat, iar nu natiune, deoarece aceasta inchide in sfera ei mai mult decit statul, a carui rationalitate abstracta nu poate subsuma atitea elemente irationale din existenta natiunii. Formele de stat sint substituibile, pe cind natiunea este o fatalitate. De aceea, ele sint un obiectiv principal al revolutiei.Pina acum nu s‑a gasit un Sisif al revolutiei, care sa vrea sa darime sau sa construiasca o natiune. Natiunile devin. O noua piedica in calea Romaniei si a revolutiei nationale.

Natiunile sint istorice. Putem face istorie? Putem, dar in marginile destinului nostru. Si am putea sari peste el? Am putea, daca saltul ar fi pecetluit in soarta noastra. Fi‑va el? Iata unde inceteaza Cunoasterea si incepe Speranta. Nu cred ca nu cred in Romania.

II

Norocul Romaniei este ca istoria universala n‑are un curs convergent si nu evolueaza intr‑o progresiune continua. Daca devenirea umanitatii ar fi comparabila unui fluviu, ar fi imposibil sa nu ne pierdem in el si sa ne mai regasim. Toate valorile s‑ar totaliza, si nivelul actual al culturii ar fi atit de ridicat, incit o tara ca Romania n‑ar putea participa in nici un fel la el. Cultura occidentala, care singura conteaza pentru orientarea noastra in viitor, nu insumeaza toate valorile care au precedat‑o. Dupa conceptia stupida a progresului monolinear, ar trebui ca momentul istoric actual sa contina intr‑o prezenta tot ce s‑a desfasurat inainte, el fiind un plus intr‑o totalitate ascendenta. Istoria nu e comparabila nici unui fluviu si nici unui lant. Ea isi are o crestere specifica, nereductibila nici la concepte organice si nici mecanice. De aceea este atit de greu sa intelegem istoria, cu toate ca traim in ea si sintem pina la un anumit grad istorie. Prin introspectie pricepem citeva mobile secrete si raminem dezarmati in fata faptelor. Autocunoasterea nu ne reveleaza structura devenirii concrete.

De cite ori cautam un antipod mobilitatii vietii istorice, nu ne putem opri decit la sistem. Rigiditatea si consecventa logica, valabile intr‑o lume de forme, nu sint revelatoare in lumea de continuturi care este istoria. Sistemul pleaca de la premise, istoria de la irational. Logicul ramine in sine, in transcendenta formelor sale, in inaderenta lui sterila la devenire. Istoria reprezinta, dimpotriva, o pendulatie continua intre irational si constiinta, care uneori nu este lipsita de pitoresc, pentru ca aproape intotdeauna sa nu‑i lipseasca tragicul.

Conceptia progresului neintrerupt introduce prea multa logica in devenire si face prea mult din istorie un sistem. Si apoi, cine ar mai avea atita ingenuitate sa creada ca simplul fapt al devenirii este suficient pentru ca, nascindu‑te cit mai tirziu in timp, sa prezinti automat elemente de superioritate? Ideea progresului continuu este expresia unui optimism atit de vulgar, incit nici nu merita a fi discutata. In afara de tehnica, ea constituie un moment degradat al spiritului. Dar tehnica reprezinta un fenomen paralel culturii. Ea se dezvolta dupa o lege proprie, intr‑un progres incontestabil; nu exista insa progres in simtire, in gindire, in viziune. Trenul sau avionul nu ne‑au facut nici mai sensibili si nici mai profunzi. Ne‑au schimbat doar ritmul. Cine ar compara sentimentul nostru de viata cu al Egiptului in epoca de constructie a piramidelor ar trebui sa ne arate un dispret infinit. Sclavii faraonilor, care nu stiau nimic, aveau pentru eternitate o simtire mai ascutita decit savantii nostri, care stiu totul fara sa cunoasca esentialul. Unui optimist subtil i‑as putea face concesiuni privitoare la extensiunea ideii de progres. Este insa imposibil de a gasi cea mai mica aplicare la sentimentul de viata. Acesta, singurul care importa, nu cistiga nimic prin timp si nici nu se adinceste prin complexul de forme al civilizatiei.

Istoria prezinta o suma de totalitati ireductibile. Ar mai putea cineva sustine superioritatea Greciei fata de India, sau a Occidentului fata de Grecia? N‑are sens o ierarhie intre culturile mari. Grandori ireductibile nu inseamna scara ierarhica. Ea apare evidenta si tulburatoare cind e vorba de culturile mici fata de cele mari. Diferentele lor accentueaza si dau un sens ideii de progres, in defavoarea celor mici.

Fascinatia pe care a exercitat‑o Occidentul asupra noastra este proba evidenta si repetata a inferioritatii noastre si a constiintei ei. Daca el reprezenta actualitatea intregii istorii, drumul pe care trebuia sa‑l strabatem ca sa‑l ajungem ar fi fost asa de mare, incit niciodata n‑am fi putut concepe sa ne apropiem cit de putin de el. O umanitate care ar evolua conform viziunii progresului continuu ne‑ar arunca pe veci la periferia ei. Pentru Romania, istoria inseamna cultura occidentala si nici nu poate insemna altceva. Cu ea ne punem noi in rind. Nivelul ei ni se pare intr‑o masura oarecare accesibil. O lume istorica, a carei actualitate totala s‑ar inalta progresiv sub ochii nostri, ne‑ar zapaci cu infinitul ei.

Exista un nivel istoric obligatoriu. O tara care s‑ar complacea numai in dezvoltarea originalitatii etnice nu poate participa efectiv la istorie. Pe aceasta cale, devii o tara pitoreasca si interesanta, cum e Ungaria de exemplu, dar nu o natiune si in nici un caz o mare putere. De Ungaria va aminti istoria numai fiindca s‑a incapatinat sa nu renunte la caracterele ei primare. Este o tara originala, dar din punct de vedere istoric nereusita.

Romania nu poate deveni o realitate atasindu‑se indaratnic de caracterele ei primare. Cultura noastra populara este comuna sud‑estului Europei. Elementele ei diferentiale nu alcatuiesc o originalitate izbitoare. Muzica si poezia noastra populara n‑au reusit sa atraga atentia lumii ca un fenomen profund original. Meritul nostru fata de celelalte popoare balcanice este ca sintem cei mai apti pentru formele spiritului. Caci in Balcani, romanul este cel mai putin taran. Daca n‑am creat in cultura, ea ne prieste totusi. Tot restul Balcanului pare a dovedi o neprielnicie in cultura, care ii justifica renumele periferic.

O revolutie nationala care ar vrea sa readuca pe roman la el insusi, la premisele lui sufletesti, la originarul etnic, ar intoarce Romania din avintul ei superficial spre modernitate si i‑ar taia aripile. Romania nu este o tara originala. Ea redevine un zero istoric reintorcind‑o la surse. Febra sustinuta a modernizarii (pe toate planurile) este singura noastra salvare. Romanul nu este interesant sufleteste. Pentru ce ar mai tine atunci la cvasiorientalismul sau?

Chiar o tara etniceste profund originala, cum e Rusia, ce s‑ar fi ales de ea daca ar fi facut o revolutie rau inteleasa, pentru a reveni la mujic? Lumea ar fi uitat de Dostoievski si s‑ar fi gindit la Mongolia. Va trebui sa aparam Romania de taranii ei. Ceea ce nu inseamna decit salvarea taranimii de la mizerie.

Toate etapele revolutiei noastre vor trebui sa aiba, ca finalitate: integrarea noastra in istorie. Daca nu vom reusi sa facem sensibila prezenta noastra in ritmul universal, n‑are rost sa ne mai framintam, deoarece la o existenta aproximativa poate ajunge orice grup uman. Trecutul si prezentul Romaniei exista numai prin bunavointa noastra. Se va naste viitorul din infrigurarea noastra? De nu, sa ne ingropam sufletul in Romania de niciodata.

N‑avem dreptul sa ne traim fiecare epoca asemenea unei lumi inchise. Daca nu mai vrem sa fim sclavii istoriei, adica daca vrem sa depasim conditia culturilor mici, trebuie sa urmarim tinta noastra finala ca o obsesie, pentru a nu fi subminati de tentatia constanta a Romaniei: inertia.

Pentru Franta, clasicismul sau iluminismul, cu toate implicatiile lor politice si economice, sint epoci rotunjite in sine, lumi inchise, traite cu naivitate si cu iluzia absolutului valorilor lor. S‑ar fi gindit cineva in timpul lui Ludovic al XIV‑lea ca Franta trebuie sa tinda spre alte valori decit cele in care traia? Sau Renasterea, in culmile ei, a conceput o iesire din sine insasi, a avut ea nevoie de alta epoca? Intr‑o mare cultura, orice epoca este o perfectiune istorica. Acest lucru este valabil si pentru epocile decadentei. Culturile mari se distrug in sine.

Noua nu ni se aplica afirmatia lui Ranke: "Jede Epoche ist unmittelbar zu Gott." De vom reusi de‑abia cu tot procesul nostru de viata sa cistigam acel etern in imediat, care imprima un absolut devenirii. Ranke se ridica impotriva acelora care sustin ca o epoca apare pentru a da nastere alteia si ca ar exista ierarhii intre natiuni si epoci. Tot ce este istoric, crede el, are o valoare proprie, demna de a fi studiata ca orisicare alta. Atita neutralitate fata de diversitatea istorica este prea mult. Exista epoci privilegiate, precum exista mediocre. O obiectivitate care le plaseaza intr‑o echivalenta este fadoare teoretica sau stiinta. Curiozitatea stiintifica a unui istoric studiaza cu aceeasi pasiune Romania si Franta! Ce putin sintem noi insa, fata de Franta! Existam mai putin. Istoria concreta si efectiva este un plus in fire.

Nu esti tot asa aproape de Dumnezeu in orice epoca, Individual, contactul tau poate fi nemijlocit si transistoric. Nu‑i mai putin adevarat ca prin epoca ne putem salta automat. Si iarasi, nu‑i acelasi lucru sa traiesti in timpul Renasterii sau in secolul acesta. Atunci se nasteau idealuri, acum se destrama. Epocile se deosebesc nu atit prin conceptiile de viata care le stau la baza, cit prin intensitate. Altcum au trait si s‑au distrus oamenii in timpul Renasterii si altcum traiesc si se distrug astazi. Pe atunci, un dor intens dupa spatiul infinit a creat un gust arzator de aventura, incit fiece om era virtual sau real un conchistador. Toate cuceririle s‑au facut dintr‑o nostalgie a spatiului, dintr‑o aviditate a departarilor. Poate ca numai imperialismul va reabilita secolul nostru.

Succesiunea epocilor este sursa relativitatii si a infirmarii ideii de progres. Prin ceea ce are viu, barocul neaga Renasterea, iar aceasta, la rindul ei, Evul Mediu. O epoca traieste prin valorile ei specifice. O alta nu se poate individualiza decit negind pe cele ce‑au precedat‑o. Greutatea unui moment istoric nu consista intr‑o inglobare cit mai mare de valori complexe si de elemente eterogene, ci in prevalenta categorica a unor valori specifice, care dau contur si fizionomie epocii. Eclectismul este un fenomen de decadenta. Cind o cultura nu mai are atita energie, incit sa dea nastere la directii originale ale spiritului si sa se configureze in momente creatoare, atunci se recapituleaza. Sinteza stufoasa si uimitoare in amploarea ei sterila, care rezulta din aceasta recapitulare, este eclectismul epocilor alexandrine. Tot ce s‑a creat intr‑o cultura prin eforturi succesive si unilaterale, toate momentele ei unice devin in coexistenta unei sinteze artificiale un fel de rezumat istoric al unei culturi. Epoca elenisto‑romana si‑a revazut, in amalgamul ei de curente, tot ce Antichitatea a produs intre orfism si scepticism. Secatuirea substantei creatoare a unei culturi o face incapabila sa mai nasca din sine epoci inchise, lumi aparte in devenirea organismului sau. Avintul generator de cultura se manifesta in prevalenta unor valori, in marturisirea pentru o sfera limitata. Nu exista cultura vie intr‑un nelimitat cantitativ al valorilor. Epocile naive din viata umanitatii, acelea in care oamenii au fost una cu valorile pe care le‑au creat si in care au crezut, n‑au cunoscut niciodata extensiunea gigantica a epocilor alexandrine, cu lumea lor de cunoastere substituita instinctului si sufletului, cu universalitatea lor exterioara, ci au participat cu un infinit intern la o suma redusa de valori. Evul Mediu, cu tot ce are el sublim si grotesc, a fost universalist, dar numai ca valabilitate generala a ideilor lui, nu ca multiplicitate de idei. Universalismul calitativ este esential oricarei epoci creatoare; sub forma cantitativa, el este un semn de deficienta si este echivalent eclectismului. Momentul eclectic al unei culturi este identic universalismului cantitativ.

Evul Mediu, care a concentrat in sine atita neliniste, ca ne‑a dispensat pe noi, in latura religioasa, isi demarca liniile lui conturate la exces din concentrarea durabila si obsedanta pe citeva teme. Dupa cum spune Lon Bloy, el a fost construit pe zece secole de extaz. Evul Mediu a stiut totul intr‑o directie. El ne‑a condamnat a fi pe veci ignoranti in materie religioasa. Si el ne va mijloci apropierea de Dumnezeu. Nu toate epocile stau in raport nemijlocit cu el. Ranke nu s‑a gindit la acest fapt si desigur, nici Taine, care prefera o haita de lupi Evului Mediu.

Limitarea substantiala a epocilor, substituirea lor continua, cu consecinta inevitabila - discontinuitatea valorilor, - explica insuficienta vietii istorice, mobilitatea si relativitatea ei. In acest proces descoperim mai repede o demonie, decit un progres. Multiplicitatea continuturilor ni se descopera la fiece pas ca un torent de directii irationale. Salvarea de la relativism prin cautarea unei forme, in aceasta multiplicitate? Participarea la istorie se exprima insa numai in abandonarea irationala acestui flux, in contopirea inconstienta cu mobilitatea existentei. Cind constiinta ne‑a separat de viata, atunci ne ramine acceptarea constienta a devenirii, lansarea voluntara in mrejele demoniei. In afara de atasarea organica de istorie, nu mai exista decit elanurile disperate, ca mod de a‑i apartine. Restul este distanta de ea, perspectiva rece si cunoastere.

Limitarea epocilor istorice isi are o justificare in marginirea fatala a oricarui fel de activitati intense. Exista o scara intreaga de tipuri de umanitate, care‑si acuza originalitatea prin negatii reciproce si insuficiente evidente. Cazul omului politic este inca o data semnificativ. De la el, putem invata despre viata ceva mai mult decit din exemplul "vietii" ginditorului. Omul politic nu trebuie sa fie un om complet. Nu este obligat sa creada ceea ce face, el trebuie insa sa reuseasca totdeauna. S‑a pus problema daca se poate sa fii dogmatic practic si sceptic teoretic. Un om politic trebuie sa fie dogmatic in viata practica; teoretic, poate sa se indoiasca de toate. Exista un fanatism numai in latura activa si imediata, care n‑are nevoie neaparat de corespondentul in convingere. Fanatismul spaniol a fost o combinatie de intoleranta si nihilism. Dezbinarea dureroasa dintre practic si teoretic este sursa de dinamism la sufletele mari.

Precum o epoca este fatal limitata prin prevalenta unor valori specifice, asa orice tip uman bine definit sufera de aceeasi limitare, in el predominind elemente care il exclud de la o participare universala. Epocile justifica relativitatea in istorie, tipologia in psihologie. Nu exista epoca universala, precum nu exista om universal, ci numai o gradatie de la local la o universalitate aproximativa. Renasterea si Goethe au atins un maximum de universalitate; ce departe de idealul lor au fost - o dovedeste posibilitatea istoriei de a se realiza in alte epoci, de o originalitate aproape egala, si in atiti alti oameni, cu o imbratisare a vietii nu mai putin ampla. Viata nu tinde spre impliniri complete; dinamismul e posibil numai in marginire. De aceea, eroismul este in viata, pe cind sfintenia, dincolo. Eroismul incearca rezistentele ultime ale individuatiei. A fi erou inseamna a trai activ paroxismul fiintei individuale in cadrul vietii. Cum la atita tensiune nu rezista nici viata si nici fiinta individuala, prabusirea este consecinta inevitabila. Eroismul nu e conditia fireasca a firii, dar este singura demnitate a devenirii.

Tot ce s‑a creat pina acum se datoreste acceselor colective de eroism, care au insuflat oamenilor, peste meschinele instincte de conservare, o pasiune de autodistrugere pentru idealuri. Cine intelege rostul adinc, frenezia colectiva ce a dezlantuit Reforma, expeditiile din timpul Renasterii sau campaniile napoleoniene este imposibil sa nu aprecieze orbirea arzatoare, ca substrat al tuturor actiunilor hotaritoare. Popoarele care nu sint apucate de o nebunie colectiva, din cind in cind, se anchilozeaza in traditii, care, automatizate, le scot din ritmul istoriei. Sa nu se uite ca nota diferentiala a faptului istoric este capacitatea de a actiona pe o sfera mare, eficienta. Este istoric acel fapt care provoaca o tulburare fecunda. Cu cit are rezultate si repercusiuni mai mari, cu atit este el eveniment istoric. Un razboi care nu da nastere la crize pe o scara intinsa, ci ramine un fenomen pur local, nu depaseste rosturile lui biologice. Si asa cu orice eveniment.

Eroismul este presupozitia oricarei istorii autentice. Fara el, devenirea umana e pura biologie. Cind viata isi concentreaza toate energiile pentru a servi alte scopuri decit ale mentinerii ei, cind isi fixeaza finalitatea in afara de ea insasi, atunci ea realizeaza conditia obiectiva a actiunii eroice. Cum temperatura vietii la care infloreste sufletul eroic este egala disperarii, este de la sine inteles ca in omenire nu pot exista decit crize de eroism. Oricit ne‑am mindri cu acuitatea simtului nostru istoric, sintem, vreunul, capabili sa intelegem forta care i‑a minat pe cavaleri in cruciade sa moara sub zidurile cetatilor orientale, pentru a dezrobi mormintul unui om, presupus Dumnezeu? Chiar interpretarea materialista, care nu vede in aceste expeditii decit interesul si pasiunea de imbogatire, cum ar putea explica gustul unei aventuri atit de putin promitatoare paminteste? Istoria are o amploare cu atit mai tragica, cu cit oamenii au avut mai putin de cistigat din distrugerea lor. Daca cruciadele au satisfacut un gust de infinit, ele si‑au atins "scopul". Fara un parfum de inutilitate, istoria ar semana unui ghiseu de banca.

Moartea eroului este sensul vietii celorlalti. Fara autodistrugerea eroica, specia umana ar fi condamnata la plictiseala si la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului infinit. Daca omul nu vrea sa forteze prin disperarea unui gest inertia devenirii, nu‑i ramine decit sa accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecatoare. Hegel insusi, prea mult metafizician pentru a intelege indivizii, a facut din marile individualitati, dupa cum bine se exprima Friedrich Meineke, functionari ai spiritului absolut. Metafizica anuleaza individuatia. "Spiritul absolut calare pe cal", a exclamat Hegel, vazind pe Napoleon intrind victorios in Jena. Si a scris apoi mai departe la Fenomenologia spiritului, pentru a ne arata ce putina raspundere avem in istoria universala.

Si acum, sa revenim la Romania si sa vedem cum ar putea ea sa nu mai fie o umbra a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei tari, ca in locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare si pasiune bestiala, ne‑am diluat singele si ne‑am indulcit patimile cu un dor amagitor, ale carui virtuti dormitive ne‑au imbatat simturile peste masura. In ochii romanului, dar mai cu seama in cintec, palpita, cu o insistenta insinuanta, revarsarea monotona a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfisiate, in realitate atractie adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia sa auda in orasele sasesti din Ardeal vreo ceata de flacai romani doinind in inserari, n‑a putut sa nu sufere sub contrastul strivitor pe care‑l prezinta masivitatea constructiva a orasului si lamentatiile acelea prelungite, atit de inaderente la civilizatie, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastra organica de sasi, ci prin distanta incomensurabila de cultura a fondului nostru popular. Noi inca nu putem aprecia ce salt am facut prin patura noastra culta.

Este in dorul nostru atita risipire linceda in lume, atita renuntare in fata timpului si a spatiului si atit prizonierat in adierile inimii, ca te intrebi ce tristete a incercat acest popor de s‑a predat siesi atit de neinduplecat. Scoateti lamentatiile din poezia si din muzica noastra populara si nu mai gasiti decit o topaiala lirica, fara nici o marca originala. Ce departe am fi fost astazi, daca infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, daca ne‑am fi rostogolit, cu o inflacarare fara margini, peste ruinele noastre! Dorul exprima un raport negativ cu lumea, el este o lunecare lenesa si orizontala sau o ondulatie minora pe suprafata mobila a vietii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozitatile in inaltimi. Prin dor nu exprimam mai mult decit nesiguranta in fluctuatiile clipelor si o chemare spre vag. De ce ne e dor? Intrebati pe orice roman si nu‑ti va da o lamurire asupra acestui infinit al sufletului sau.

Toata problema este ca intr‑o Romanie scuturata de o dictatura si de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii sa fie convertit in infinitul pozitiv care este eroismul. Duiosia si visarea prelungita care se mladie pe lungimile timpului si pe intinderile spatiului trebuie "saltate" in ardoare si fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie sa‑l strabata sufletul romanesc, pentru a nu amorti invaluit in umbre. Aceasta este problema psihologica a Romaniei.

O miscare politica n‑are nevoie de "idei generoase" pentru a triumfa si a realiza efectiv. Este destul sa cultive idealuri eroice si sa valorifice posibilitatile de fanatism din om. O tara ca Romania este prea primitiva pentru a‑si putea permite luxul "ideilor generoase", care sint inerente tarilor cu o oarecare eleganta interioara. Ideile prea generoase, adica fara baza in imediatul vietii, slabesc singele si dau natiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent in viata popoarelor. Incep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomica si istorica. Ideile care n‑au nici o aderenta la viata concreta a unui popor il deviaza de la sensu lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu‑i angajeaza energiile vitale este periculoasa. Extrema dreapta si extrema stinga s‑au dovedit creatoare intr‑o masura atit de mare, deoarece au facut totdeauna apel la un ethos vulcanic si n‑au cucerit prin idei, ci prin mistica. Faptul ca dreapta pune accentul pe politic si stinga pe social nu dovedeste nimic pentru originile dinamismului lor. Multimea iubeste sa fie biciuita si fanatizata. Apoi vin. ideile.

Destinul social‑democratiei este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de simt politic. Greu am gasi o miscare de o cumintenie filozofica mai remarcabila, care sa‑si fi cintarit mai serios conceptele si sa fi dat o demnitate mai onorabila utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai "burghez" excesele spiritului revolutionar si a atribuit evolutiei atitea virtuti ca sa scuze comoditatile oamenilor? Fara ideea de evolutie, social‑democratia este un zero, pe linga care mai exista numai blindetea social‑democratilor.

Cumpanirea filozofica a social‑democratiei i s‑a imprumutat in primele faze o semnificatie mediocra, pentru ca sa degenereze intr‑un exemplu trist de fadoare teoretica si politica. Lipsa de patos si de anvergura, preocuparea teoretica de tactica, dar fara instinct in lupta; viziunea unei fericiri comode, neancorate in necesitatile complexe ale omului (antropologia mediocra a oricarui tip de democratie); economism searbad si doctrinarism stupid - sint note ale mizeriei profunde, ale viciului si incapacitatii politice a social‑democratiei. Fata de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic.

La ce i‑au folosit social‑democratiei ideile ei "generoase"? La ce rezultat a ajuns, dupa ce a rotunjit ideile revolutionare si si‑a salvat deficientele in cultul evolutiei? A adus‑o evolutia la putere? Sau n‑a stiut cumsecadenia ei teoretica un lucru elementar: forta creeaza fagasele "evolutiei"? Nu exista atita forta in evolutie pentru ca sa infringa pe cea care se naste peste ea.

Cultul secolului trecut pentru evolutie a luat forma celui mai plat misticism. Mediocritatea oamenilor s‑a complacut in a inventa "virtuti" evolutiei, pentru ca ei sa poata dezerta din fata oricarei responsabilitati. Evolutia va face totul cum trebuie, pare a fi fost lasitatea acestor deficienti. Toti oamenii care se reclama de la "curgerea lucrurilor" pentru a‑si justifica inactivitatea sufera de o neputinta constitutionala. Lipsa de singe este izvorul intelepciunii.

Individualismul ultimelor decenii ale secolului trecut nu trebuie inteles decit ca o reactie pasionata impotriva automatizarii prin fetisismul evolutiei, a implicatiei lui fataliste. Sa fim noi oare simple instrumente ale devenirii, capricii ale curgerii lucrurilor, pretexte ale trecerii continue a firii? Revolta aceasta individualista a avut o nota eroica, si ea este una din aparitiile periodice ale istoriei, consecutive epocilor de fatalism. Acest individualism nu trebuie confundat cu cealalta specie de individualism, atomizant si. cetatenesc. Exista un individualism de revolta a unor constiinte izolate si exista individualismul burghez. Voga permanenta a lui Nietzsche si cea trecatoare a lui Ibsen (ale carui opere par catastrofe la 15 ani, "drame" la 18, "piese de teatru" la 21) au resuscitat pe alti doi individualisti, care scriau pe cind "evolutia" avea inca un sens metafizic: Stirner si Kierkegaard, primul de o originalitate suspecta si nefecunda, al doilea sugestiv, grav, punind problema individualista in plan pur psihologic, ca subiectivism. De aceea sustine el ca subiectivitatea este un absolut, iar nu individul. Pentru Kierkegaard, conteaza numai latura de interioritate a acestuia. El nu s‑a preocupat niciodata de social, ci s‑a oprit la etic, pe care nu l‑a conceput ca pe o forma interioara a socialului, ci ca un simplu stadiu al constiintei individuale, in drumul ei problematic de la subiectiv si imediat la general si mediat.

Este interesant ca atit Stirner cit si Kierkegaard au fost pina la un punct discipoli ai lui Hegel, de care s‑au despartit din cauza rolului excesiv, din cauza terorii"generalului". Pentru ginditorul danez, subiectivitatea este adevarul; ceea ce ar fi parut unui Hegel cea mai mare erezie conceptibila.

Individualismul cetatenesc, acela pe care in nuante si expresii diferite il intilnim la stoici (influentei carora se datoreaza conceptia voluntarista si contractualista a dreptului roman),la protestanti, in rationalismul secolului al XVIII‑lea, in Revolutia franceza si in tot procesul de atomizare sociala pe care l‑a nascut dezagregarea democratiei si liberalismului, pretinde ca fiecare om are centrul in sine insusi si ca atare dispune de el in mod nelimitat. Cum esenta lui este ratiunea, limitele expansiunii sale sint imanente. Statul, in conceptia aceasta, care a fost si a lui Kant, coordoneaza numai vointele individuale. Un simplu factor de armonie. Numai ca viziunea rationalista a omului are impotriva sa toata istoria.Prezenta statului si a dreptului, legate de existenta societatii pentru a dovedi dezechilibrul omului in libertate, ne arata pina la orbire ca ratiunea nu este esenta omului si in nici un caz marginea lui. Irationalismul sustine teoria organica a statului si a dreptului; in realitate, ar trebui sa le afirme rationalitatea ca antipod esentei irationale a omului. Cum structura normativa a dreptului nu este reductibila la date istorice si la o evolutie pur organica, asa cum a conceput istoricismul juridic al unui Savigny sau Puchta, ci presupune o interventie constienta si voluntara, nici statul nu este un simplu rezultat al devenirii. Nu e semnificativ ca rationalismul in degradarea lui, intelectualismul, s‑au preocupat mai mult de teoria statului decit irationalismul, care se opreste mai bucuros la natiune si prefera dreptului poporul?

Drept, stat, natiune, popor indica o descrestere a rationalitatii si o crestere spre primordial. Poporul este totdeauna originar; natiunea, statul si dreptul isi distribuie in proportii diferite elementele istorice si cele rationale.

Teoria lui Kelsen, dupa care statul este de esenta juridica, precum dreptul este de esenta statala, ajungind astfel la o cvasiidentificare a acestor doua notiuni, este singura iesire pentru a scapa de chinuitoarea problema a anterioritatii uneia din doua, dat fiind ca sint argumente egal de valabile de o parte si de alta. Sa recurgem la "solutiile" aporeticii, adica la sistematizarea lipsei de solutii?

Ca irationalul tine mai esential de raspintiile istoriei decit rationalul, o dovedeste nulitatea dreptului in astfel de momente. Forta dreptului este nula in fata Fortei. Crizele lui sint echivalentele triumfului Ei (zeita monstra si irezistibila). Acei care se complac in iluzia unui absolut juridic, dar vad rasturnarile create de ofensiva fortei (chiar a acelei forte ce serveste o mare idee), se mingiie cu speranta ca la un tribunal al istoriei toate triumfurile inaltate din expansiunile puterii vor fi pecetluite ca infamii si isi vor pierde stralucirea. Acestor idealisti trebuie sa le raspundem ca la acel tribunal i se deschid lui Napoleon toate portile, iar popoarele vor fi judecate dupa cit au riscat. Ele vor avea inscrise pe frunte razboaiele si revolutiile. Un tribunal al istoriei cintareste fapte, si nu idealuri; de idei, sa nu mai vorbim. El ar studia si ar achita pe conchistadori; filozofii n‑ar fi introdusi, fiindca n‑au fapte pe constiinta. Iata lucruri care apartin cunoasterii, si nu pesimismului.

Fiecare tara isi are un centru de gravitate politica si o directie ideologica, pe care nu le putem trece cu vederea fara a neglija situatia specifica a fiecarui popor. Tendinta spre abstractiune, care se intilneste atit de des in aprecierea miscarilor politice analoage a diferitelor tari, asimileaza aceluiasi continut nationalismul romanesc cu cel francez sau cel german, sau isi inchipuie ca stinga are acelasi sens in Rusia ca si in China sau in Franta. Aceasta problema, destul de incurcata si de plictisitoare, este clara numai redusa la o singura intrebare: care e sistemul prin care o tara devine puternica? Nu toate realizeaza accesul la putere pe aceleasi cai.Uneia, cu traditii democratice puternice si creatoare in democratie, orientarea spre dictatura i‑ar fi fatala. Si invers.

In Franta, nationalismul este reactionar, in Romania, revolutionar. Ideile politice ale lui Maurras si Daudet sint pentru Romania - pentru ceea ce trebuie sa devina aceasta tara - mai periculoase decit cele mai anarhiste curente. Nu numai ca‑i lipseste complet problematica sociala, dar acest gen de nationalism se refuza oricarei slabiciuni revolutionare. El priveste realitatile de sus in jos; e conservator si se bazeaza pe aristocratie si taranimea instarita, cele doua reazeme ale reactiunii, fata de care burghezia reprezinta un efort revolutionar permanent. Nicaieri ca in Franta nationalismul nu este mai mult istoric, in sensul rau al acestui cuvint, adica fixarea si atasarea statica de un trecut, care din pacate nu poate fi mare de doua ori. Nu este francez care sa nu fie nationalist in sensul pasiunii pentru Franta; dar, intrucit nationalismul este un program de idei reactionare, el nu‑si identifica patria cu interesele claselor agonizante. Nationalismul francez este o realitate mai vie; cel romanesc nu poate fi decit mesianic si cu atit mai dinamic, cu cit viitorul se proiecteaza mai mult ca singura realitate.

Identitatea in termeni nu acopera o identitate de continuturi. Ideologii asemanatoare utilizeaza aceleasi expresii pentru realitati diferite. Franta este o tara atit biologiceste, cit si istoriceste batrina; Rusia reprezinta un organism istoric tinar. Un regim comunist ar putea sa aiba in amindoua acelasi sens si acelasi continut? Diferentele de nivel joaca un rol extrem de important in ce priveste solutiile politice ale diverselor tari. Este mai mult decit evident ca o tara fara istorie, cum e Romania, si o tara cu prea multa, cum e Franta, n‑ar putea realiza niciodata o identitate efectiva de regim. Acelasi curent este reactionar intr‑o tara si revolutionar intr‑alta. Intr‑una se bazeaza pe rentieri si in alta pe someri.

Pluralismul si divergenta natiunilor explica de ce nu sint valabile decit solutiile specifice. Daca ar fi posibila o solutie universala - precum crede comunismul -, atunci conflictele internationale s‑ar diminua intr‑o masura neasteptata. Lupta pentru hegemonie s‑ar termina in favoarea aceleia care a avut prioritatea sistemului. In speta, Rusia. Comunismul continua visul rusesc al dominatiei universale. Mesianismul slav are aspecte multiforme, pe care naivii nu vor sa le recunoasca, dar care se descopera, implacabile,acelor ce inteleg lupta exasperata pentru hegemonie.

Orice idee mesianica exprima direct sau camuflat o pornire spre putere, asa incit nu exista mesianism fara implicatii politice. Elanurile mesianice sint expresii eterate sub care se ascund realitati ce sfisie natiunile.

Diversitatea structurii ideologice a natiunilor justifica divergentele si conflictele dintre ele. Este aproape imposibil ca un stat sa nu aiba o conceptie ideologica in politica sa externa. Numai Anglia - careia utilitarismul i‑a dat o mare ascutime a simtului politic - a stiut sa faca abstractie de divergentele de sistem si, sub imperiul intereselor, sa renunte la orice conceptie ideologica in politica sa externa. Franta, Germania si Rusia, dimpotriva, n‑au pierdut nici o ocazie sa‑si afirme ireductibilitatile si sa faca politica in umbra ideilor. Lumea numeste idealism aceasta nevoie de a da o justificare abstracta dramelor. Faptele istoriei concrete nu ramin mai putin o proba impotriva idealismului.