Principalele conflicte si crize post razboi rece

Principalele conflicte si crize post razboi rece

Prabusirea comunismului a antrenat un numar impresionant de conflicte de pe urma dezintegrarii fostei Republici Socialiste Federative a Iugoslaviei si a fostei URSS in lumea euroasiatica. Comunitatea internationala a facut eforturi deosebite pentru a rezolva aceste conflicte. Solutiile sint viabile atit timp cit fortele de mentinere a pacii se gasesc in zona deoarece conflictele raman in continuarein stare latenta

Razboiul din fosta Iugoslavie consta intr-o serie de conflicte care s-au desfasurat in doua etape succesive intre anii 1991 si 2001. In vara anului1991 Slovenia si Croatia se desprind din fosta republica socialista si isi proclama independenta. In decembrie acelasi an, Germania preseaza si alte state din Europa sa recunasca Slovenia si Croatia[1]. Violentele au inceput in noiembrie 1991 cind, irirtati de proclamarea independentei Croatiei, sirbii au atacat orasul Vukovar unde a avut loc primul moment dintr-o serie de violente cae aveau sa urmeze. In martie 1992, un apropiat al presedintelui Slobodan Milosevici, generalul Ratko Mladicic, a ordonat bombardarea orasului Saraevo . ONU trimite forte pentru mentinerea pacii. Sarajevo este protejat de aceste forte.Incepe un razboi in care croatii nu lupta pentru democratie dupa cum nici statul inca socialist iugoslav nu apara comunismul. Reactia Belgradului si incercarea sa de a mentine unitatea federatiei va declansa un lung sir de razboaie in care miza a fost nationalismul si intoleranta religioasa. In aprilie 1992 Bosnia Hertegovina isi proclama independenta.

Incep luptele dintre sirbi, croati si musulmani[3]. Intre 1992 si 1993 sirbii au "curatat" valea riului Drina lasind in urma un milion de refugiati. Sarbilor le-au fost atribuite si atacurile feroce asupra mai multor obiective civile din Saraevo. Nici astazi nu se stie cu precizie cine au fost atacatorii sau cine a ordonat bombardarea, in februarie 1992, pietei Markale unde au murit 68 de oameni. Cert este ca acesta este momentul in care opinia publica preseaza guvernele occidentale si NATO reactioneaza militar efectuind primele bombardamente asupra unor tinte sirbesti. In iulie 1995 a avut loc momentul Srebenica, unde sirbii bosniaci ajutati de trupele federale, potrivit surselor furnizate mass media de unele ONG-uri au masacrat 10 000 de civili, sub ochii neputinciosi ai soldatilor ONU care protejau zona. Au urmat noi bombardamente NATO si decizia internationala de a trinite trupe de uscat in Bosnia. Astfel au prins contur negocierile pentru a se ajunge la un compromis. Sirbii bosniaci refuza in primele faze orice tratative de pace , insa pina la urma se ajunge la acodurile de la Dayton.

Conflictul care a marcat apogeul crizei si dramei popoarelor din fosta Iugoslavie a fost cel din Kosovo. Acesta a fost poate si cel mai complex deoarece s-au regasit aic toti factorii beligeni de la intoleranta religioasa si etnica la profunde contradictii identitare. Kosovo este si pentru sarbi si pentru albanezi simbolul central pentru constructia matricei identitare moderne.[6] Belgradul modifica in 1989 statutul de autonomie a provinciei iar albanezii kosovari reactioneaza(1991) printr-un referendum care proclama independenta acesteia.

In acordurile de la Dayton statutul provinciei Kosovo nu este luat in discutie si albanezi hotarasc sa rezolve "problema" pe cale luptei armate. Incepind cu 1996 apare o formatiune paramilitara a albanezilor kosovari care va declansa lupta armata contra autoritatilor de la Belgrad.Primavara anului 1998 criza se adinceste. Reactii dure ale autoritatilor sirbesti la atacurile guerilei albaneze. La sfarsitul lunii martie 1998 UCK obtine un succes nescontat si preia controlul militar asupra intregii provincii. Armata sirba trece la contra ofensiva si la sfirsitul lunii august cucereste puctele controlate de UCK. Se petrec atrocitati de o parte si de alta. Anul 1998 a fost cel in care Kosovo a tinut prima pagina a ziarelor din toata lumea si prima stire din televiziunile de pe mapamond. Totusi ONU considera ca principalul vinovat de acestea este guvernul de la Belgrad .

La jumatatea lunii octombrie NATO da sirbilor un ultimatul pentru a-si retrage fortele. Negociatorul american Richard Holbrooke ajunge la un acord cu Belgradul pentru a se accepta o misiune OSCE de supraveghere a situatiei, insa nu acelasi succes il are si planul de rezolvare a situatiei propus de un alt negiciator american, Christopher Hill. Milosevici respinge planul si situatia se inrautateste. In doar doua luni razboiul de guerila facuse mai mult de 10 000 de victime si a provocat un exod de populatie pe care specialistii il apreciaza ca fiind intre 150 000 si 200 000 de persoane.[9] La sfirsitul lunii ianuarie NATO autorizeaza pe secretarul sau general sa recurga la lovituri militare daca situatia o impune. Occidentalii incearca, fara succes prin Conferinta de la Rambouillet sa rezolve situatia .

Incepind din 24 martie si pina in 10 iunie 1999 statele membre ale NATO sint antrenate intr-o actiune militara contra Republicii Federale a Iugoslaviei pentru a o determina pe aceasta sa respecte cererile comunitatii internationale pentru rezolvarea crizei din Provincia Kosovo. S-a crezut ca interventia militara va fi de scurta durata si prin atacuri aeriene intense S.Milosevici se va conforma cererilor NATO[11]. Aprecierile asupra eficientei unei asemenea decizii sint impartite. Unii o considera un semisucces deoarece actiunea militara a condus la marirea numarului de refugiati - acestia ajungind pina la impresionanta cifra de 900 000 de albanezi si plecarea in marea lor majoritate a sirbilor kosovari-iar altii, vad jumatatea plina a paharului afirmind ca numai asa Milosevici putea fi fortat sa respecte acordurile internationale . Tensiunile au fost tinute in carantina de trupe internationale de mentinere a pacii. In anul 2000 existaupeste 50 000 de persoane care activau in rindurile diferitor misiuni militare si de ajutor umanitar. In Kosovo s-a ajuns doar la ceea ce specialistii au denumit metaforic conflicte inghetate.

Dupa dezintegrarea URSS au aparut o serie de conflicte si confruntari singeroare in majoritatea zonelor din periferia fostului imperiu unde miscarile nationaliste s-au radicalizat. Asia Centrala si transcaucaziana au cunoscut cele mai intense si complicate conflicte.Regiunea Asiei Centrale a fost bintuita de crize si conflicte cu mult timp ca Moscova sa se decida a acorda independenta statelor care o populeaza.

In 17 decembrie 1986, o revolta grava izbucneste la Alma-Ata, capitala Uzbechistanului. Tineri inarmati cu bare de otel si pietre din pavaj s-au adunat in piata centrala a orasului cerind "Kazahstanul pentru kazahi si numai pentru ei" . Miscarea a fost reprimata insa cistigul a fost imens. Pe de o parte fusese infrinta teama fata de temutul KGB in rindul opiniei publice iar pe de alta sentimentul redesteparii nationale apare la scena deschisa.Peste foarte putin timp in provincia Nagorno-Karabah este aprinsa scinteia care va duce la ceea ce analistii politici ai epocii au numit " Libanizarea Caucazului" . Neputinta puterii centrale de a "gestiona " conflictul si apoi strategia adoptata de Federatia Rusa dupa dezintegrarea imperiului sovietic aceea de a sta departe de acest conflict au condus la aparitia unui sir de razboaie in care se vor implica doua foste republici sovietice acum in prag de emancipare nationala - Armenia si Azerbaijanul.

In primavara anului 1993 etnicii armeni din provincia Nagorno-Karabah au declansat o ampla ofensiva. Au reusit sa deschida doua coridoare de legatura cu Armenia si au luat in stapinire aproape 10% din teritoriul azer.Ambele state nu au raspuns in mod ferm la angajamentele luate cu ocazia negocierilor de pace desfasurate sub egida OSCE deoarece fiecare credea ca poate transa victoria de partea sa. In mai 1994 se ajunge la o incetare a focului prin semnarea asa-zisului Protocol de la Bishkek, insa, fara o rezolvare a conflictului acesta , ca si altele din zona, fiind doar "inghetat"

Factorii care au generat criza si care totodata o alimenteaza nu sint nici de natura economica,zona nu poseda resurse naturale semnificative, nici de natura politica deoarece asezarea geografica nu permit organizarea unui stat viabil, tin mai mult de mentalitati si psihofixatii istorice, prejudecati si stereotipuri negative in ceea ce priveste "imaginea Celuilalt" Perpetuarea unei asemenea stari de lucruri fac posibil si perpetuarea unui deficit de securitate atit pentru armeni cit si pentru azeri.

Un alt conflict care a generat instabilitate si crize in Asia Centrala a fost cel din Abkhazia . Regiunea ce se intinde de la tarmurile Marii Negre pina in muntii Caucaz era cunoscuta, in Occident, pe timpul URSS drept "Soviet Riviera" , renumita pentru plajele sale, climatul si frumusetea peisajelor montane.Dupa ce Georgia si-a proclamat independenta, in anul 1991, in Abkhazia ia nastere o miscare secesionista care se va transforma intr-un singeros razboi (1992-1993). Dupa mai multe ciocniri, in septembrie 1993, trupele georgiene au suferit o umilitoare infringere in fata "unei curioase coalitii formate din abkhazi, nord caucazieni (in special ceceni), si trupe neregulate rusesti"

Acest succes a ficut posibila existenta unei entitati cu toate atributele unui stat insa fara sa capete recunoastere internationala. Are in raport cu Georgia acelasi statut pe care o are Transnistria in cadrul Republicii Moldova. Ca si in cazul conflictului din Nagorno-Karabakh disputa dintre abkhazi si georgieni vine din timpurile expansiunii tariste in regiune si este alimentata de matrici identitare diferite. Limba abkhazilor face parte din grupul lingvistic caracteristic pentru nord-vestul Caucaziului fara legaturi genetice cu cele din sudul muntilor Caucaz . Au traditii culturale si spirituale diferite cu toate ca majoritatea populatiei este crestina ca si in Georgia. Desi in timpul conflictului unii analisti au prezentat disputa ca fiind intre crestinii ortodoxi si secesionistii islamici religia n-a jucat un rol major in confruntare. Dealtfel 80% dintre abkhazi sint crestini si doar 10% musulmani.

Ca si in cazul provinciei Kosovo factorul istoric este cel care a alimentat criza . Georgienii considera ca abkhazii s-au asezat pe teritoriile pe care se gasesc astazi venind, din nordul Caucaziului, pe timpul stapinirii otomane.Abkhazii, la rindul lor, considera ca au ca suport al independentei "douasprezece secole de istorie" . Cert este ca Stalin este cel care a creat o unune georgiano-abkhaza in anul 1921 pe care ulterior a inclus-o in Federatia Republicilor Transcaucaziene.Pentru a putea controla aceste popoare Stalin a incurajat un proces de "georgenizare" a abkhazilor in perioada 1937-1953 Statistica demografica arata pentru aceasta perioada o descrestere a populatiei abkhaze de la 48,1% in 1923 la 15,1% in 1959 si o crestere corespunzatoare a celei georgiene ,respectiv de la 18,4% la 39,1% . Sitatia in 1989 era aceeasi- georgienii 45,7% iar abkhazii doar18,4% .Acest fenomen a ramas in constiinta populatiei abkhaze si a costituit un factor de alimentare a crizei interetnice care a produs mari suferinte ca urmare a purificarilor etnice care s-au produs de o parte si de alta.Georgia apreciaza ca mai mult de 250 000 de georgieni au fost expulzati din Abkhazia si considera pe liderii de la Sokhoumi niste "unelte" ale Moscovei. La rindul lor separatistii acuza pe georgieni de comiterea unor atrocitati pe timpul campaniei de "restabilire a ordinii". Sint doar citeva din motivele pentru care criza este greu de depasit si eliminat deficitul de securitate din zona.

La doar citeva luni dupa ce si-a obtinut independenta, in septembrie 1991, Tadjikistanul a fost si el cuprins de flacarile razboiului civil pe fondul disputei intre funamentalistii islamici si adeptii organizarii statului pe baze "seculare" . Tara a fost divizata in doua tabere.Gruparea alcatuita din fundamentalistii islamici United Tajik Oposition a contestat legitimitatea guvernului de la Dusanbe. In confruntarile care au urmat se apreciaza ca si-au pierdut viata, din mai pina in decembrie 1992, intre 20 000 si 60 000 de oameni iar alte citeva zeci de mii parasesc tara trecind in nordul Afganistanului. Desi au avut loc mai multe confruntari nici una din parti n-a reusit sa se impuna. Astfel ca in anul 1994 partile aflate in disputa accepta sa se aseze la masa negocirilor avind ca mediatori Rusia, Iranul si ONU. Dupa trei ani de intense negocieri si opt runde de convorbiri intertajice s-a semnat, la Moscova, in 27 iunie 1997, Acordul National prin care partile si-au impartit procentele in ceea ce priveste conducerea tarii la nivel central si local. S-a pus capat unei confruntari care a fost alimentata din exerior de actori cu interese geopolitice in zona.

Deficitul de securitate in Asia Centrala este alimentat si de natura relatiilor dintre statele care compun zona dar mai ales de patrunderea masiva in zona a elementelor fundamentalist islamiste si ale organizatiilor teroriste. Multe din tarile din zona sunt incapabile sa asigure securitate frontierelor .Defileul Pankisi din Georgia a devenit , dupa interventia SUA in Afganistan , o baza majora a talibanilor inlaturati de la putere si a organizatiei teroriste Al-Queda Servicile americane de informatii au facut public faptul ca, in septembrie 2004, omul numarul doi in conducerea Al-Queda a vizitat defileul pentru a inspecta baza , a verifica activitatile de instruire si a da dispozitii liderilor islamisti .

Cit priveste relatiile dintre statele din zona , in ciuda unor speculatii si chiar a unor incercari de a se constitui o "Uniune Economica" a Asiei Centrale[29], acestea nu sint tocmai cordiale. Stalin in repetate rinduri a redesenat frontierele acestor state pentru a se asigura ca in cazul obtinerii independentei acestea sa aiba motive de ostilitate una fata de alta si astfel puterea imperiala sa poata sa-si impuna controlul in regiune. La acestea se mai adauga si politica de deznationalizare promovata de regimul sovietic si actiunea de creare asa-zisului popor sovietic. Consecintele unei asemenea politici pentru identitatea nationala a acestor popoare au fost dezastruase. Fiecare etnie a trebuit sa se inchida intr-un cadru teritorial si lingvistic rigid. "Celalalt", "Strainul" era adesea "perceput ca o primejdie difuza, reprezentind un soi de coloana a cincea moscovita, insarcinata sa duca la bun sfirsit rusificarea si sa apere interesele Centrului" .

Aceasta neincredere reciproca a facut ca sentimentul insecuritatii sa domine relatiile dintre statele din Asia Centrala si dintre ele si vecini[31].Din aceasta perspectiva nu mai surprinde faptul ca Armenia percepe riscul si amenintarea la adresa securitatii sale ca venind dinspre Turcia si Azerbaidjean si are tendinta de a suplini aceasta vulnerabilitate printr-o apropiere de Moscova. Azerbaijeanul, la rindul sau , percepe Armenia si Iranul ca amenintari la adresa securitatii si vede eliminarea acestui deficit prin apropierea de Occident prin intermediul Turciei.

Desigur, cel mai violent conflict din Europa de azi se desfasoara pe teritoriul rusesc, in Cecenia. Fanaticii islamici care au marcat cel de-al doilea razboi din Cecenia cu atacurile lor teroriste infioratoare asupra Rusiei se includ pe sine insisi in aceeasi categorie din care fac parte sinucigasii cu bombe palestinieni si Al Qaida. Dar exista, de asemenea, foarte multe rapoarte efectuate de ONG-urile consacrate, respectabile care reflecta atrocitatile comise de fortele ruse in Cecenia si pe care opinia publica europeana, de rand cu statele membre ale Consiliului Europei, nu pot si nu trebuie sa le ignoreze Exista semnale ca unii lideri din Cecenia si probabil cei mai importanti dintre ei, nu mai insista asupra independentei absolute. Daca aceste modificari de atitudine cecena nu s-ar fi produs, probabil ca nu ar fi existat sperante pentru solutionare. Totusi, din momentul in care pozitia cecena se schimba in aceasta problema cruciala, putem crede ca exista anumite posibilitati. De exemplu, in conformitate cu o propunere facuta recent de Ruslan Hasbulatov, Ceceniei ar trebui sa-i fie oferit un statut special, garantat la nivel international. Regiunea ar urma sa fie demilitarizata, iar frontierele sale externe ar urma sa fie patrulate de catre granicerii rusi si ceceni, in comun. Cecenia ar ramane in acest caz o parte din "spatiul legislativ" rusesc, dar nu si o regiune ruseasca, etc. Problema critica pentru Rusia si Cecenia este de a inchide acest dosar tragic dat fiind ca exista solutii constitutionale pentru o qvasi-independenta cecena iar comunitatea internationala ar putea la o anumita etapa sa ajute in procesul de implementare

O alta criza care a atras atentia opiniei publice internationale si a necesitat o interventie internationala pentru a fi rezolvata este cea din Haiti din 1994. In decembrie 1990 au loc alegeri libere si democratice dupa mai multi ani in care tara a fost macinata de convulsii si lupte intrerne intre diferite factiuni politice. Alegerile au fost castigate de un pastor populist Jean-Bertrand Aristide, insa la scurt timp este rasturnat de la putere printr-o lovitura militara[33]. Trebuia gasita o solutie. Solutionarea pe calea interventiei militare a crizei haitiene, pentru care opta administratia Clinton, nu se bucura insa de entuziasmul sau macar de sprijinul unei minime majoritati din cadrul Congresului si din opinia publica americana, fara de care o astfel de actiune nu putea fi initiata. Dupa interventia americana presedintele ales al Republicii Haiti s-a intors actiune salutata si de ONU prin Rezolutia 948 din 15 octombrie 1994. Astfel ca a fost pregatita poate una dintre cele mai reusite operatiuni de razboi informational care s-a incheiat cu succes

Din 1989, mai mult de 60 de conflicte au avut loc in Africa neagra din care au rezultat mii de morti si aproape 17 000 000 de refugiati. Se estimeaza ca in aceasta parte a lumii nu mai putin de 11 tari au fost scena unor singeroase conflicte: Sudan, Ethiopia, Uganda, Mozambique, Angola, Liberia, Sierra Leone, Burundi, Rwanda, Republica Democratica Congo si Congo-Brazzaville. Se apreciaza ca in anul 2000 aproximativ 20% din totalul populatiei continentului african apartinind a 14 tari erau in stare de conflict sau razboi[34].

Unul dintre cele mai complicate conflicte s-a produs in Etiopia dupa prabusirea URSS.Dictatorul Lt. col. Mengistu Haile Mariam nu mai avea sprijin pentru regimul sau,care functiona neintrerupt din 1977, si a fugit sub presiunea maselor nemultumite . Guvernul a fost preluat Frontul Democratic Revolutionar al Poporului Etiopian in primavara anului 1991. O gherila organizata in Eritreea (Frontul de Eliberare a Poporului Eritreean) nu recunoaste noul guvern. Se cade de acord pentru desfasurarea unui plebiscit in Eritreea. Alegerile din mai 1993 au consfintit independenta politica a provinciei. Negocierile asupra traseului noii frontiere au esuat si se ajunge la un conflict deschis intre cele doa parti care va atinge apogeul in perioada iunie 1998-februarie 1999. Un acord de incetare a ostilitatilor a intervenit la jumatatea lunii iunie, 2000 .

Razboiul din Irak care a avut loc in perioda august 1990 - martie 1991. Conflictul fost, probabil, ultimul conflict classic al secolului XX, si a avut ca oponenti, pe de o parte o coalitie multinationala (cu SUA si Marea Britanie ca actori principali) si de cealalta parte un important stat arab - Irakul

Succinct, motivul declansarii conflictului l-a constituit invadarea de catre Irak a unui mic stat vecin - Kuweitul. Acest stat dispunea insa, nu numai de importante rezerve de petrol dar si de acces la Golful Persic ceea ce pentru Irak insemna un pas inainte in competitia pentru suprematie inter-araba. In urma razboiului cu Iranul acesta a acumulat mari datorii externe si spera ca prin exploatarea petrolului kuweitian sa mai scada din aceasta datorie care atinsese nivelul de peste 80 miliarde de dolari . Dealtfel, liderul irakian Saddam Hussein viza prin anexarea Kuweitului, chiar castigarea unui statut de mare putere mondiala. El incerca sa profite, in noul context geopolitic provocat de destramarea accentuata a Uniunii Sovietice, de vidul de putere creat de sfarsitul Razboiului Rece.

Pe de alta parte din punct de vedere politic, Saddam era ingrijorat de securitatea Iraqului. Avea falsa imagine ca toata lumea occidentala era hotarita sa-i submineze regimul insa in fapt el este cel care a incalcat suveranitatea unui alt stat independent, Kuweitul. Pentru inceput, Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite condamna invazia irakiana prin Rezolutia 660 si cere retragerea "imediata si neconditionata" a trupelor irakiene din Kuweit[39]. Intrunirea care s-a consfintit cu adoptarea acestei rezolutii s-a declansat la notificarile facute de reprezentantii permanenti la ONU ai Kuweitului si Statelor Unite ale Americii.

Datorita dimensiunilor reduse si numarului mic al populatiei Kuweitul nu putea emite pretentiile unei puteri capabile a se opune Irakului. Insa puterea financiara si bogatele resurse starneau mari interese astfel incat marile puteri ce jucau rolul de paznici ai pacii mondiale nu puteau sta deoparte. Pe de alta parte exista temerea unor state arabe fata de puterea liderului irakian care isi vedeau astfel amenintate propriile regimuri fapt ce le-a determinat sa participe la constituirea coalitiei multinationale. De asemenea aceste state nu doreau ca Irakul sa-si dubleze rezervele de petrol prin anexarea Kuweitului riscand, din partea regimului de la Bagdad o dictatura a pretului pe piata petrolului.

Dupa Rezolutia 660 prin care se cerea retragerea imediata a trupelor irakiene din Kuweit, Consiliul de Securitate al ONU emite la 6 august 1990 o alta rezolutie ce impune un embargou drastic Irakului pe plan economic, comercial, financiar si militar. O zi mai tarziu, SUA disloca trupe in Arabia Saudita cu scopul declarat de a proteja campurile petroliere din zona impotriva unui eventual atac irakian sub operatiunea denumita "Scutul Desertului"[40]. Irakul proclama anexarea Kuweitului pe 8 august iar, o zi mai tarziu, ONU declara nul acest act. Liga araba condamna la randu-i aceasta agresiune. Sub tutela ONU se constituie Coalitia Multinationala iar Consiliul de Securitate adopta rezolutia 678 (29 noiembrie 1990) cu caracter ultimativ prin care se solicita Irakului retragerea trupelor din Kuweit pana la 15 ianuarie 1991.

Nerespectarea acestei rezolutii transforma "Scutul Desertului" intr-o operatiune ofensiva denumita "Furtuna in Desert" prin care forta multinationala declanseaza atacurile pe 16 ianuarie 1991. Atacurile imbraca forma raidurilor aeriene care vor continua pana la 16 februarie. Tactica aliatilor a mers pe principiul (promovat de specialisti ai artei militare) distrugerii a 50% din capacitatea de atac a adversarului cu ajutorul raidurilor aeriene. Au fost atacate aeroporturi, statii radar, linii de aparare dar si obiective militare din Bagdad sau alte orase[41]. Desigur ca, in aceste conditii, nu puteau lipsi si "daunele colaterale" despre care s-a vorbit mai putin. Riposta iraqiana a fost foarte slaba la aceste atacuri masive. Au atacat cu rachete "Scud" obiective militare de pe teritoriul kuweitului Arabiei Saudite dar si din Israel.

Dupa ce a fost redusa considerabil forta de riposta a trupelor iraqiene Coalitia multinationala a hotarit sa declanseze atacul la sol.Ofensiva a fost declansata p e 24 februarie 1991. In operatii au fost angajate peste 750 000 de militari, 4000 de tancuri, 5000 de blindate, 1700 de elicoptere si 2000 de avioane de lupta. De partea celalalta, Iraqul a aruncat in lupta aproximativ 500 000 de militari, 3000 de tancuri, 2000 de transportoare blindate si 2300 de piese de artililerie. Fortele Coalitiei au fost ajutate si de navele de razboi din Golful Persic. Disproportia de forte si decalajul de tehnologie au facut ca ofensiva sa se desfasoare in ritm alert si cu succes pentru Coalitia antiiraqiana. Pe data de 28 februarie Saddam Husein anunta ca accepta rezolutiile ONU in ceea ce priveste restabilirea independentei Kuweitului. Iraqul a pierdut peste 250 000 de militari morti sau raniti si aproape jumatate din tehnica de lupta. Urmare a situatiei dezastruase in perioada urmatoare regimul lui Saddam husein se va confrunta cu revolte din partea populatiei siite si kurde, pe care le va inabusi in singe. A urmat o perioada de 10 ani in care pe de o parte SUA si aliatii sai au actionat pentru a forta regimul de dictatura sa respecte hotaririle ONU iar Saddam sa gaseasca "portite" de ocolire a acestora pentru a se inarma si pregati de o noua confruntare.