Romanii si razboiul Crimeii

Romanii si razboiul Crimeii

Razboiul Crimeii a marcat una dintre cele mai importante etape in evolutia crizei orientale, inceput ca un razboi ruso-turc, prin interventia puterilor occidentale, survenita in spiritul timpului, el s-a transformat rapid intr-un razboi european care avea sa se incheie cu importante consecinte pentru o buna parte a popoarelor europene.

O data cu izbucnirea lui, sperantele revolutionarilor romani s-au intors pe linia orientarii politice de la 1 de la inceput, ei au vazut in el razboiul mult dorit impotriva Rusiei, in care tarile civilizate europene sa fie alaturi de Imperiul Otoman si in care, alaturi de puterile aliate, romanii sa-si aduca contributia la propria lor emancipare politica. Trebuie subliniat ca, desi revolutia din Principate fusese infranta, inclusiv prin interventia trupelor turcesti, alaturi de cele ruse, nu disparuse cu totul speranta romanilor intr-un razboi alaturi de Turcia impotriva Rusiei, care sa se transforme intr-un razboi al Europei civilizate impotriva Rusiei lui Nicolae I, stopand expansionismul acesteia si pericolul anexiunii. In anii care se scursesera de la revolutie, o asemenea speranta fusese intretinuta cu deosebire de catre fruntasii exilului, stabiliti in Turcia (I. Heliade-Radulescu, I. Ghica, Chr. Tell s.a.).

Razboiul, ca atatea alte razboaie din trecut declansate impotriva Turciei, a inceput, in iunie cu ocuparea Principatelor de catre trupele ruse, urinata la cateva luni, cum am mentionat mai sus, de retragerea celor doi Domni la Viena. Odata cu ocupatia rusa, administratia Principatelor este preluata de autoritatile militare ruse, ca presedinte al Divanurilor fiind numit generalul Budberg, iar ca presedinti ai Sfaturilor administrative (guvernelor), la Bucuresti, consulul general Halcinski, iar la Iasi, generalul Urusov.

in timp ce Principatele intrau sub o noua ocupatie rusa, se desfasoara pe mai multe planuri initiativele revolutionarilor exilati de a participa la razboi, alaturi de Turcia, pentru inlaturarea trupelor ruse din tara. Unii au considerat ca trebuie sa se actioneze numai cu aprobarea

Portii, in acest sens propunand acesteia oferte de colaborare cu formatiuni militare proprii; altii, din gruparea radicalilor, sperau ca, in paralel cu actiunea de colaborare militara cu Poarta, trebuia sa se ajunga la o insurectionare a Principatelor in spirit revolutionar, tinand seama de starea de nemultumiri din tara mai ales a taranimii provocata de ocupatia trupelor ruse.

in orice caz, din toamna anului majoritatea revolutionarilor exilati se indreapta spre Constantinopol, urmand a se edifica aici asupra celei mai bune solutii de actiune. Altii, mai putini la numar, s-au indreptat direct spre granite, pregatindu-se pentru a intra in tara, unii dintre ei reusind chiar sa patrunda in tara (lonita Magheru, I. I. Filipescu, Gr. loranu, N. Apolonie). Deoarece in numeroase sate agitatiile taranesti erau in plina desfasurare, mai ales in judetele Dolj si Mehedinti, unul dintre cei intrati in tara, I. Magheru, nepotul generalului, pe turla bisericii din Garla Mare a ridicat steagul insurectiei si a dat citire unei proclamatii revolutionare. Era o actiune pripita, caci o insurectie generala in conditiile date nu era posibila, iar rascoalele taranesti (avand in frunte, intre altii, pe Gh. Scurtulescu, fostul deputat-taran in Comisia Proprietatii de la 1 au fost reprimate cu duritate de trupele de ocupatie.

Mai relevanta pentru atitudinea exilatilor de la in privinta folosirii acestui context, a fost incercarea lor de colaborare militara cu Poarta (in consens cu orientarea de la 1

intr-o prima faza, dupa modelul oferit de emigrantii maghiari si polonezi, care organizasera legiuni proprii pentru participarea la razboi impotriva Rusiei, patriotii romani aflati in Turcia au luat initiativa constituirii unei legiuni romane care sa participe in nume propriu la razboi. A fost elaborat proiectul de organizare a acestei legiuni, ea urmand a fi condusa de generalul Christian Tell, avand ca loctiitor pe colonelul Nicolae Plesoianu; impreuna cu alti exilati de formatie militara, care urmau sa fie comandanti de batalioane, acestia s-au deplasat la Sumla, unde se afla Omer-pasa, comandantul armatei turcesti de pe linia Dunarii.

Proiectul capata adeziune, la inceputul anului numerosi exilati indreptandu-se spre Sumla pentru a se inrola; fusese conceput chiar un Apel catre romani, semnat de Omer-pasa si Chr. Tell, chemandu-i la lupta pentru "autonomie', pentru "a elibera patria si a cuceri dreptul comun', dar acest apel nu va fi lansat, intre timp, Poarta hotarandu-se sa

respinga oferta, in februarie 1854, Tell si ceilalti ofiteri primind din partea lui Omer-pasa invitatia de a parasi Sumla.

Interes deosebit a starnit in randurile patriotilor romani si un al doilea proiect de colaborare militara cu Poarta, avand in frunte pe generalul Gh. Magheru, cunoscutul fruntas revolutionar, venit de la Viena la Constantinopol, la inceputul anului 1 hotarat sa-si ofere serviciile Portii. Generalul, binecunoscut autoritatilor turcesti si apreciat pentru calitatile lui militare, intr-un memoriu adresat Portii, se angaja sa ridice in tara o oaste romaneasca de pana la 120.000 de oameni, care sa lupte sub comanda sa pentru inlaturarea trupelor ruse; in acest scop, generalul urma sa fie numit de Poarta "guvernator civil si militar peste toata Romania'.

Stim ca, in rastimp de cateva luni, generalul a asteptat din partea autoritatilor turcesti firmanul cu aceasta numire, dar in cele din urma, si in acest caz autoritatile s-au razgandit, nerespectandu-si promisiunile spre dezamagirea profunda a exilatilor romani si a intensificarii dezbaterilor din randurile lor. Motivele erau clare: intre timp, se desfasurasera tratativele cu Austria, in vederea intrarii trupelor austriece in tara, in acest sens, incheindu-se, la iunie, Conventia de la Boiagi-Kioi dintre cele doua puteri.

Evident, participarea romanilor cu formatiuni militare proprii la acest razboi presupunea recunoasterea unor drepturi la sfarsit si, in acest caz, turcii au preferat, in cele din urma, a se intelege cu Austria decat sa riste, in perspectiva, pierderea suzeranitatii asupra Principatelor.

In baza amintitei Conventii, in august au intrat in tara trupele turcesti conduse de Omer-pasa, acesta patrunzand in Bucuresti la 1 august, peste cateva zile intrand in Capitala trupele austriece, aflate sub comanda generalului Coronini. Deoarece, intre timp, intrasera in actiune, alaturi de Turcia, si cele doua mari puteri, Franta si Anglia, iar Rusia era amenintata pe mai multe fronturi, trupele ruse se retrag, fara a opune rezistenta; de asemenea, ulterior, teritoriul Principatelor fiind degajat de trupele ruse, se retrag din Principate si trupele turcesti (din Tara Romaneasca, pana in decembrie 1 din Moldova, pana in septembrie Principatele dunarene ramanand sub ocupatia militara exclusiva a Austriei, care avea sa dureze pana in Pe de alta parte, dupa inlaturarea trupelor ruse, cum am vazut deja, cei doi Domni, B. Stirbei si Grigore Al. Ghica, revin in tara, continuandu-si domniile, pe o scurta durata, pana la sfarsitul mandatului de ani.

O data cu noua situatie creata si esecul ofertelor de colaborare militara cu Poarta (altfel, individual, incadrandu-se in unitatile militare turcesti, ofertantii erau acceptati cu bunavointa!), pe primul plan al luptei se va situa efortul de a atrage cercurile politico-diplomatice din Occident si simpatia opiniei publice occidentale in sprijinul dezideratelor romanesti, in acest context, pe masura desfasurarii razboiului si profilarea sfarsitului sau. cu victoria aliatilor, toate straduintele patriotilor romani s-au concentrat asupra propagandei unioniste.

Actiunea de propaganda in Occident este complexa si va avea rezultate. Se publica numeroase brosuri, informand opinia publica europeana asupra nazuintelor de emancipare din Principate, se redacteaza memorii de tot felul, unele publicate, altele ramanand in manuscris, adresate unor personalitati politice sau diplomatice ale timpului, solicitand interventia lor in sprijinul romanilor.

Remarcabila a fost seria de brosuri apartinand exilatilor de la 1 care promoveaza ideea Unirii Principatelor, incepand cu brosura lui I. Ghica, Dernire occupation des Principauts Danubiennes, numarul acestora este in crestere, pe masura ce se apropie sfarsitul razboiului si Congresul de pace. Dimitrie Bolintineanu (Les Principauts Roumaines, Paris, 1854), Cezar Boliac (Mmoires pour servir l'histoire de la Roumanie, Paris, 1856), D. Bratianu, Al. G. Golescu si multi altii isi completeaza cu asemenea lucrari opera de exil, aducandu-si contributia si pe aceasta cale la realizarea dezideratului unitatii nationale.

Deosebit de importante se vor dovedi in acesti ani legaturile stabilite unele vechi cu figuri de seama ale publicisticii si miscarii democratice franceze. Scrierile si pozitiile acestora, in sprijinul romanilor, vor aduce un mare serviciu cauzei Unirii Principatelor. Cunoscuti prieteni ai poporului roman de la jumatatea secolului al XlX-lea, Saint-Marc Girardin, J. Michelet, Ed. Quinet, A. Ubicini, E. Regnault, P. Bataillard, J. A. Vaillant, Lon Ple s.a., prin scrierile lor, aparute la momentul potrivit, ca si prin atitudinile lor, pledeaza pentru interventia Frantei si a celorlalte puteri occidentale in sprijinul romanilor. O scriere precum cea apartinand lui Edgar Quinet, Les Roumains, publicata in cunoscuta "Revue des Deux Mondes', nu intamplator aparea in ajunul deschiderii Congresului de pace de la Paris. Un alt mare prieten francez al romanilor de la jumatatea secolului al XlX-lea, Saint-Mare Girardin, a urmarit pas cu pas evolutia cauzei romane in Occident inca din faza de inceput a

razboiului Crimeii, intr-una dintre cele mai prestigioase publicatii franceze, "Journal de Dbats', la momentul oportun, prin numeroasele sale articole, luand pozitii favorabile aspiratiilor romanesti, aceste articole fiind preluate in mod constant prin traducere de catre gazetele unioniste din Principate si folosite ca argumente in lupta pentru Unire¹⁴.

Numeroase si prestigioase gazete din Occident publica articole, uneori in serie, despre situatia din Principate si cauza Unirii lor ca problema politica majora interesand Europa.

Punctul de vedere al publicisticii occidentale implicit al opiniei publice occidentale era acela ca sfarsitul Razboiului trebuia sa aduca o reala imbunatatire a soartei popoarelor din Imperiul Otoman (sau aflate sub suzeranitatea otomana), prin transformarea acestui imperiu intr-o confederatie de state cvasi-independente, cointeresate sa se constituie intr-o stavila in fata expansiunii Rusiei, in acest context atribuindu-se un rol deosebit de important infaptuirii statului national roman.

in efortul de influentare a cercurilor politice si diplomatice europene, pe linia dezideratelor romanesti, un rol important il vor avea intampinarile directe ale fruntasilor emigratiei romane pe langa o serie de mari personalitati ale timpului Napoleon al III-lea, contele Walewski, lorzii Clarendon si Palmerston s.a. precum si legaturile personale intretinute de ei cu alte figuri importante de diplomati si oameni politici (ambasadori straini la Constantinopol, demnitari otomani, consuli straini in Principate, deputati in parlamentele occidentale s.a.).

Pe de alta parte, in tara, odata cu revenirea celor doi Domni in septembrie 1 pe parcursul celor doi ani pana la sfarsitul mandatului lor, constatam o adaptare a orientarii acestora in raport cu problematica Unirii.

in Moldova, Grigore Al. Ghica se afirma in acest rastimp in mod hotarat ca un adept convins al Unirii Principatelor, ca un "Domn al Unirii', in plan extern, el opteaza pentru consolidarea legaturilor cu Franta, in timp ce, pe plan intern, a lasat deplina libertate publicatiilor unioniste care incepeau sa apara ("Romania literara', "Steaua Dunarii' s.a.). A continuat, in acest rastimp, sa confere inalte functii in stat

personalitatilor cu vederi unioniste si liberale, dupa cum a continuat politica de reforme din anii anteriori de domnie (desfiintarea ultimelor categorii de robi, in decembrie initiativa modificarii codurilor de legi, operatiune finalizata cu succes in timpul domniei lui Al. I. Cuza s.a.).

Un deosebit ecou, in tara si in afara, avea sa starneasca, la sfarsitul domniei sale, protestul sau impotriva actului final al Conferintei ambasadorilor marilor puteri de la Constantinopol (ianuarie care, mai ales sub influenta reprezentantului Angliei, lordul Stratford Canning de Redclife, califica Principatele Romane ca parte integranta a Imperiului Otoman, in cadrul Conferintei problema Unirii nemaifiind pusa in discutie.

in ceea ce il priveste pe Barbu Stirbei, in ultimii ani de domnie, urmand linia atitudinii lui de prudenta, s-a manifestat cu deosebita curtoazie fata de autoritatile austriece de ocupatie, in acelasi timp, adoptand o atitudine de oarecare intelegere fata de miscarea unionista si manifestarile opiniei publice, in perspectiva unei eventuale noi candidaturi la domnie (ramanand, insa, consecvent pe linia interdictiei revenirii exilatilor in tara). Si aici, in Tara Romaneasca, in rastimpul de la sfarsitul razboiului Crimeii, apar cu ingaduinta Domnului o serie de gazete cu profil unionist ("Timpul', redactat de R. V. Bosueceanu, "Patria', sub redactia lui Gr. loranu).