MIGRATIILE

MIGRATIILE

Dupa cum se stie, Imperiul roman si-a pierdut teritoriile occidentale in favoarea barbarilor germanici in cursul secolului al V-lea.

Nu era atacat pentru prima data de ei. Amenintarea era veche si pentru a-i face fata se stabilise frontiera Rin-mes-Dunare. Pana in secolul al 111-lea fusese de ajuns pentru a apara Imperiul; dupa primul mare iures al barbarilor, increderea de odinioara se zdruncinase si fusese necesar sa se adopte o atitudine defensiva, sa se reformeze armata, slabindu-se unitatile pentru a li se conferi mai multa mobilitate, acestea constituindu-se pana la urma aproape in intregime din mercenari barbari⁸.

in aceste conditii, Imperiul s-a mai putut apara vreme de doua secole.

De ce a cedat pana la urma?

Avea in favoarea sa fortaretele impotriva carora barbarii erau neputinciosi, drumurile sale strategice, traditia unei arte militare multiseculare, o desavarsita diplomatie care stia sa-i dezbine sau sa-i cumpere pe dusmani -acestea fiind componente esentiale ale rezistentei sale -, precum si incapacitatea agresorilor de a se intelege intre ei. Avea mai ales marea pe care vom vedea cum a stiut s-o utilizeze pana ce vandalii s-au stabilit la Cartagina.

Stim prea bine ca diferenta dintre Imperiu si barbari in ceea ce priveste armamentul nu era ceea ce ar fi astazi, totusi, superioritatea romana era coplesitoare impotriva unor oameni lipsiti de intendenta si de o disciplina insusita. Barbarii aveau desigur superioritatea numerica, dar nu stiau sa se aprovizioneze: sa ne amintim de vizigotii murind de foame in Aquitania dupa ce-i pradasera pe localnici si de dificultatile intampinate de Alaric in Italia.

Imperiul avea insa impotriva sa - in afara obligatiei de a mentine armate la frontierele sale din Africa si Asia si totodata de a face fata in Europa - tulburarile civile, numerosii uzurpatori care nu ezitau sa se inteleaga cu barbarii, intrigile de curte care unui Stilicon ii opunea un Rufin, pasivitatea populatiilor incapabile de rezistenta, lipsite de spirit civic, dispretuindu-i pe barbari dar gata sa le suporte jugul. Lipsea deci, in sprijinul apararii, o rezistenta morala atat in sanul armatei, cat si intr-al populatiei. Din fericire, forta morala lipsea si in tabara atacatorilor. Nimic nu-i insufletea pe germanici in lupta impotriva Imperiului: nici motive religioase, nici ura de rasa, nici, cu atat mai putin, considerente de ordin politic, in loc sa-i urasca, ii admirau. Tot ceea ce doreau era sa

se stabileasca in Imperiu si sa se bucure de avantajele oferite de acesta. Iar regii lor aspirau la demnitatile romane. Nimic asemanator cu ceea ce avea sa se petreaca mai tarziu intre crestini si musulmani. Paganismul lor iiu-i ridica impotriva zeilor romani si cu atat mai putin 'npotriva unicului Dumnezeu. inca de la mijlocul secolului al IV-lea, un got, Ulfila, convertit in Bizant la arianism, il transmisese compatriotilor sai de pe Nipru, care la randul lor il raspandisera printre alti germanici, vandali si burgunzi . Crestinismul lor, desi eretic, lucru pe care insa ei nu-l stiau, i-a apropiat totusi de romani.

Acesti germanici orientali erau pe de alta parte initiati intrucatva intr-ale civilizatiei. Coborand la malul Marii Negre, gotii intrasera in contact cu vechea cultura greco-orientala a Grecilor si a Sarmatiior din Crimeea; acolo deprinsesera acea arta ornamentala a podoabelor pe care aveau s-o raspandeasca in Europa sub denumirea de Ars barbarica.

Marea ii pusese in legatura cu Bosforul unde tocmai se intemeiase in 330, pe locul grecescului Bizant (l l mai 330)^l0, noul mare oras Constantinopol. De aici, prin Ulfila, provenea crestinismul lor si trebuie sa admitem ca Ulfila nu a fost singurul dintre ei atras de stralucitoarea capitala a Imperiului. Cursul firesc al lucrurilor il destina sa sufere, datorita marii, influenta Constantinopolului asa cum aveau s-o sufere, mai tarziu, si varegii.

Barbarii nu s-au napustit spontan asupra Imperiului. Ei au fost impinsi de navalirea hunilor, fapt ce avea sa determine tot restul migratiilor. Pentru prima data, Europa resimtea, prin imensa bresa din campia sarmata, consecintele socurilor dintre populatiile Asiei extrem orientale.

Aparitia hunilor i-a impins pe goti spre Imperiu. Hunii au fost invincibili poate datorita modului in care luptau, poate din cauza aspectului lor, poate din pricina nomadismului aceluia atat de infricosator pentru niste sedentari'.

Ostrogotii, invinsi, au fost impinsi spre Pannonia, iar vizigotii s-au repliat pe Dunare. Era in toamna anului 376. Au fost lasati sa treaca. Oare cati erau? ' Imposibil

de precizat. L. Schmidt presupune ca erau 40 000 de suflete, dintre care 8 000 de razboinici '.

Au trecut frontiera in frunte cu ducii lor, ca un popor, cu consimtamantul imparatului care i-a recunoscut drept confederati, obligandu-i sa-i furnizeze armatei romane recruti.

Acesta este un fapt nou de o extrema importanta. O data cu ei patrunde in Imperiu un corp strain. Ei isi pastreaza dreptul national. Raman un grup compact pe care nimeni nu-1 fragmenteaza. Treaba se face de mantuiala. Nu li s-a atribuit un teritoriu si, instalati fiind in munti arizi, chiar in anul urmator (377) se revolta. Ceea ce-si doresc e Mediterana si intr-acolo pornesc vijelios.

La 9 august 378, la Adrianopol, imparatul Valens este infrant si ucis. Toata Tracia, cu exceptia oraselor pe care barbarii nu le pot cuceri, este pradata. Ajung pana la Constantinopol care le rezista asa cum va rezista mai tarziu arabilor.

Daca n-ar fi fost Constantinopolul, germanicii s-ar fi putut instala pe malul marii, atingand astfel un punct vital al Imperiului. Theodosie reuseste sa-i respinga, in 382 ii stabileste in Moesia, dupa ce i-a invins. Dar ei continua sa constituie un popor. in timpul razboiului si probabil din motive militare, i-au inlocuit pe duci cu un rege: Alaric. Ce poate fi mai firesc pentru ei decat dorinta de a se extinde si de a se aventura intru cucerirea orasului Constantinopol care ii fascineaza. Nu trebuie sa consideram acest lucru, asa cum o face L. Schmidt, ba-zandu-se pe Isidor din Sevilla(!)' , ca o tentativa de a constitui in Orient un regat national germanic. Desi numarul lor trebuie sa fi crescut considerabil prin aporturi de dincolo de Dunare, caracterul germanic al gotilor slabise deja din cauza amestecului cu sclavii si aventurierii veniti sa le ingroase randurile.

Imperiul nu si-a luat nici o precautie impotriva lor, in afara desigur de legea lui Valentinian si Valens din 370 sau 375 care interzicea sub pedeapsa cu moartea casatoria dintre romani si barbari. impiedicandu-i insa in acest fel sa fie asimilati de catre populatia romana, Imperiul ii entine in stadiul de corp strain si-i impinge probabil spre noi aventuri.

Gasind cale libera in fata lor, gotii prada Grecia, Atena, Peloponezul. Stilicon va lupta pe mare impotriva lor si-i va impinge inapoi pana in Epir. Ei raman insa in Imperiu si Arcadius ii autorizeaza sa se instaleze, tot in calitate de confederati, in Iliria; sperand sa-l supuna astfel autoritatii imperiale, ii confera lui Alaric titlul de Magister militum per lllyricum . Acum, cel putin, gotii sunt indepartati de langa Constantinopol. Dar sunt aproape de Italia care inca nu a fost pustiita; in 401 se napustesc. Stilicon ii bate la Pollenza si la Verona si-i respinge in 402. Dupa L. Schmidt, Alaric ar fi invadat Italia pentru a-si realiza "planurile universale'. L. Schmidt presupune deci ca Alaric, impreuna cu cei 100 000 de oameni care ii sunt atribuiti, ar fi avut de gand sa substituie Imperiului roman un Imperiu germanic.

in realitate, Alaric este un condotier care cauta un castig. Are atat de putine convingeri, incat intra in slujba lui Stilicon in schimbul sumei de 4 000 livre aur, pentru a lupta impotriva acelui Arcadius cu care a dus tratative. Asasinarea lui Stilicon ii convine de minune. Sporindu-si efectivele armatei cu o mare parte din trupele lui Stilicon, in 408 porneste din nou asupra Italiei.¹⁶ Cu Alaric, barbarul se transforma intr-un militar roman care unelteste, in 409, Honorius refuzand sa trateze cu el, Alaric obtine proclamarea senatorului Priscus Attalus¹⁷ ca imparat, care ii confera drept recompensa gradul superior de Magister utriusque militiae praesentialis. Apoi, ca sa se aproprie de Honorius, isi tradeaza protejatul. Honorius insa nu vrea sa ajunga un al doilea Attalus. Atunci Alaric prada Roma pe care o cucereste atacand-o prin surprindere si pe care n-o mai paraseste decat luand-o prizoniera pe Galla Placidia, sora imparatului. Se va intoarce acum, fara indoiala, impotriva Ravennei? Dimpotriva. Se indreapta spre sudul Italiei, inca nepradata, sperand sa treaca apoi in Africa, granarul Romei si cea mai prospera dintre provinciile occidentale. Este tot un mars de jafuri pentru supravietuire. Alaric nu avea sa ajunga in Africa a murit la sfarsitul anului 410. Funeraliile sale, in Busento au fost demne de un erou de epopee.

Cumnatul si urmasul sau, Athaulf se intoarce spre nord. Dupa cateva luni de jafuri se indreapta spre Galia unde uzurpatorul Jovin tocmai a luat puterea. Are neaparata nevoie de un titlu roman. Intrat in conflict cu Jovin, care de altfel va fi ucis in 413 , respins de Honorius care ramane de nezdruncinat, se casatoreste in 414 la Nar-bonne cu frumoasa Placidia, devenind astfel cumnatul imparatului. Atunci, pare-se, a rostit faimoasele cuvinte citate de Orose' : "La inceput am dorit cu ardoare sa sterg pana si numele de roman si sa preschimb Imperiul roman intr-un Imperiu gotic. Romania, cum se spune in limba vulgara ar fi devenit Gothia; Athaulf l-ar fi inlocuit pe Caesar Augustus. Dar o indelungata experienta m-a invatat ca barbaria nestapanita a gotilor este incompatibila cu legile. Or, fara legi nu exista Stat (respublica). Am hotarat deci sa aspir Ia gloria de a restaura integritatea si de a spori renumele romanilor cu ajutorul fortei gotilor. Sper sa intru in posteritate ca restauratorul Romei, de vreme ce-mi este cu neputinta sa-i iau locul''¹.

Era un gest de bunavointa fata de Honorius. Dar imparatul, neclintit, refuza sa duca tratative cu un barbar care, din Narbonne, poate ravni sa domine marea.

Atunci Athaulf, neputand obtine demnitatea imperiala pentru sine insusi, il reface pe Attalus imparat al Occidentului, pentru a reconstrui Imperiul cu el.

Nefericitul este totusi obligat sa continue jafurile, caci moare de foame. Honorius blocand iesirile la mare, Athaulf trece in Spania, indreptandu-se poate spre Africa, dar moare asasinat de unul dintre ai sai in 415, dupa ce-i recomandase fratelui sau Wallia sa ramana credincios Romei.

infometat la randul sau in Spania ca urmare a blocadei instituite asupra porturilor, Wallia incearca sa treaca in Africa, dar o furtuna il opreste. Occidentul este in momentul acela intr-o stare disperata. in 406, hunii, inaintand mereu, impinsesera inaintea lor de asta data dincolo de Rin, pe vandali, pe alani, pe stievi si burgunzi care, dandu-i peste cap pe franci si alamani, coborasera pana la Mediterana prin Galia si ajunsesera in Spania. Pentru a le rezista, imparatul a apelat la Wallia. impins de nevoi, acesta accepta. Dupa ce primeste 600 000 masuri de grau' din partea Romei, se intoarce impotriva suvoaielor de barbari care, asemenea vizigotilor sai, incercau sa-si cro-, iasca drum spre Africa.

in 418, imparatul ii autoriza pe vizigoti sa se stabileasca in Aquitania Secunda, recunoscandu-i lui Wallia, asa ca odinioara lui Alaric, titlul de confederat.

Stabiliti intre Loara si Garona, pe malul Atlanticului, tinuti deci la distanta de Mediterana pe care n-o mai ameninta, gotii obtin in sfarsit pamantul pe care nu incetasera sa-l ceara'³.

De asta data sunt tratati ca o armata romana si li se aplica regulamentele militare de incartiruire' . Si aceasta cu titlu permanent. Iata-i deci legati de pamant si imprastiati printre romani. Regele lor nu domneste asupra romanilor. Nu este decat regele poporului sau, rex Got-horum si totodata generalul lor; nu este rex Aquitaniae. Gotii isi au tabara in mijlocul romanilor si sunt legati intre ei prin identitatea regelui. imparatul se mentine, dar numai pentru populatia romana, iar acest rege germanic nu este decat un genera) de mercenari in slujba Imperiului. Fixarea gotilor a fost considerata de populatie ca o dovada a puterii romanilor.

in 417, Rutilius Namatianus inca mai lauda vesnicia Romei''.

Recunoasterea vizigotilor drept "confederati ai Romei', instalarea lor legala in Aquitania nu aveau totusi sa aduca pacificarea. Dupa douazeci de ani, in timp ce Stilicon a trebuit sa-si recheme legiunile din Galia pentru a apara Italia si Genseric a reusit sa cucereasca Africa, vizigotii ocupa Narbonne (437), ii bat pe romani la Tou-louse (439) si obtin de asta data un tratat prin care, probabil, sunt recunoscuti independenti si nu doar confederati²⁶.

Faptul esential care a determinat aceasta prabusire a puterii imperiale in Galia a fost trecerea vandalilor in A-frica, sub Genseric.

Realizand ceea ce nu putusera gotii, Genseric reuseste ca in 427, cu ajutorul corabiilor de la Cartagena, sa strabata stramtoarea Gibraltar si sa debarce 50 000 de oameni pe coasta africana. Aceasta a constituit, pentru Imperiu, o lovitura decisiva. Silvian zice ca insusi sufletul Republicii dispare. Cand Genseric a cucerit in 439 Car-tagina, adica marea baza navala a Occidentului, apoi, ]a scurt timp, Sardinia, Corsica si Balearele, situatia Imperiului in Occident este profund zdruncinata. El pierde Mediterana care pana atunci fusese marea arma a rezistentei sale.

Aprovizionarea Romei este in pericol, ca si aceea a armatei si acesta va fi punctul de pornire al rascoalei lui Odoacru. Marea e in mainile barbarilor. in 441, imparatul trimite impotriva lor o expeditie care da gres, caci fortele aflate fata in fata sunt egale, vandalii luptand fara indoiala impotriva flotei bizantine cu corabiile Cartage-nei. far Valentinian este silit sa recunoasca stabilirea lor in regiunile cele mai bogate ale Africii, la Cartagina, in Byzacena si Numidia (442)²⁷.

Dar acesta este doar un armistitiu.

Genseric a fost considerat un om genial. Marele rol jucat de el se explica fara indoiala prin pozitia pe care o ocupa. El a reusit acolo unde Alaric si Wallia au esuat. Stapaneste provincia cea mai prospera a Imperiului. Traieste in belsug. Are o baza si din importantul port pe care il domina, se poate deda unei piraterii fructuoase. Ameninta atat Orientul cat si Occidentul si se simte destul de puternic pentru a sfida Imperiul la ale carui titluri nu ravneste.

Vreme de mai multi ani dupa armistitiul din 442, Imperiul nu riposteaza impotriva lui, din cauza hunilor.

In 447, din campia Tisei, Attila jefuieste Moesia si Tracia pana la Thermopile. Apoi se intoarce impotriva Galiei, trece Rinul in primavara anului 451 si devasteaza totul pana la Loara.

Aetius, sprijinit de germanici, franci, burgunzi si vizigoti' , care se comporta ca niste confederati cinstiti, il opreste in preajma orasului Troyes. Arta militara romana si vitejia germanica au conlucrat. Theodoric I, regele vizigotilor, incercand sa realizeze intentiile lui Wallia privind restaurarea Imperiului, este ucis. Moartea lui Attila in 453 ii zadarniceste opera efemera si elibereaza Occidentul de pericolul mongol. Imperiul se intoarce atunci impotriva Iui Genseric. Acesta isi da seama de primejdie si i-o ia inainte.

in 455, profitand de asasinarea lui Valentinian, refuza sa-l recunoasca pe Maximus, intra in Roma pe 2 iunie 455 si pustieste orasul' .

Folosindu-se de acelasi pretext, Theodoric al II-lea, regele vizigotilor (453-466), rupe legaturile cu Imperiul, favorizeaza alegerea imparatului gal Avitus, obtine de Ia acesta misiunea de a lupta impotriva suevilor, in Spania, si porneste imediat in mars spre Mediterana. invins si luat prizonier de catre Ricimer, Avitus devine episcop³ ; campania vizigotilor continua totusi. Burgunzii, care dupa ce au fost infranti de Aetius si asezati in calitate de confederati in Savoia in 443 , cuceresc orasul Lyon in 457.

Majorian, care tocmai s-a suit pe tron, face fata primejdiei, in 458 recucereste Lyon, apoi, ocupandu-se de ceea ce este mai urgent, porneste impotriva lui Genseric. Pentru aceasta trece Pirineii, in 460, ca sa ajunga in Africa prin Gibraltar, dar moare asasinat in Spania in 461.

Imediat, Lyon cade din nou in mainile burgunzilor care ocupa toata valea Ronului, pana la granitele provinciei Provence.

La randul sau, Theodoric al II-lea isi reia seria cuceririlor. Dupa ce este invins la Arles, a carei rezistenta salveaza intreaga Provence, cucereste Narbonne (462). Dupa el, Euric (466-484) ii ataca pe suevii din Spania, ii respinge pana in Galicia si cucereste Peninsula. Un fals armistitiu si cateva corabii incendiatoare il zdrobesc in fata capului Bon. Din acel moment partida este pierduta.

Pentru a rezista, Imperiul trebuie cu orice pret sa puna din nou stapanire pe mare. imparatul Leon pregateste in 468 o mare expeditie impotriva Africii. Se pare ca a cheltuit 9 milioane de solidi si ca a echipat 1100 de nave.

La Ravenna, imparatul Anthemius este paralizat de catre Ricimer, seful militiei. Tot ceea ce poate face (caci nu mai are flota) este sa intarzie cu ajutorul unor negocieri ocuparea regiunii Provence de catre Euric. Acesta este deja stapan al Spaniei si al Galiei pe care a cucerit-o pana la Loara (in 469).

Caderea lui Romulus Augustulus va da intreaga Provence pe mana vizigotilor (476); toata Mediterana occidentala va fi deci pierduta.

De fapt, ne punem intrebarea cum a putut rezista Imperiul atata vreme si nu putem sa nu admiram inversunarea cu care s-a opus destinului. Un imparat ca Majorian care recucereste Lyon de la burgunzi si porneste impotriva lui Genseric prin Spania este si el demn de toata admiratia. Pentru a se apara, Imperiul nu-i mai are decat pe confederati care il tradeaza mereu, asa ca vizigotii si burgunzii, precum si trupele de mercenari a caror fidelitate nu rezista in perioadele de nenorocire si care nu pot fi aprovizionate deoarece vandalii stapanesc Africa si insulele.

Orientul, el insusi amenintat de-a lungul Dunarii, este neputincios. Singurul efort pe care il poate face se indreapta impotriva lui Genseric. Fara indoiala, daca barbarii ar fi vrut sa distruga Imperiul, nu aveau decat sa se puna de acord si ar fi reusit³'. Dar nu voiau.

Dupa Majorian (mort in 461), la Ravenna nu se mai afla decat imparati slabi, aflati la discretia capeteniilor barbare si a propriilor lor trupe de suevi: Ricimer (mort in 472), burgundul Gondobald care, intors in Galia pentru a deveni regele poporului sau, este inlocuit de Oreste, hun de origine, care il detroneaza pe Iulius Nepos si-i da tronul propriului sau fiu Romulus Augustulus.

Dar Oreste, refuzand sa le dea pamant³³ soldatilor este omorat, iar generalul Odoacru¹⁴ e proclamat rege de catre trupele sale. Nu-1 are in fata decat pe Romulus Augustulus, protejatul lui Oreste, pe care il trimite la vila lui Lucullus, la capul Misene (476).

Zenon, imparatul Imperiului Roman de Rasarit, neavand alta solutie, il recunoaste pe Odoacru drept patriciu. De fapt, nu s-a schimbat nimic, Odoacru este un functionar imperial.

in 488, pentru a-i departa pe ostrogoti de Pannonia unde au devenit amenintatori , Zenon ii trimite in Italia s-o recucereasca, utilizand germanici impotriva germanicilor, dupa ce acordase regelui lor Theodoric titlul de patriciu. Urmeaza in 489 Verona, apoi in 490 Adda si in sfarsit, in 493, capturarea si uciderea lui Odoacru la Ra-venna. Theodoric, cu aprobarea lui Zenon, preia guvernarea Italiei, ramanand totodata rege al poporului sau care este asezat conform principiului tercia.

S-a sfarsit. Imperiul de Apus nu va mai avea nici un imparat (cu exceptia unei scurte perioade, in secolul al Vl-lea) inainte de Carol cel Mare. De fapt, tot Occidentul a devenit un mozaic de regate barbare: ostrogoti in Italia, vandali in Africa, suevi in Galicia, vizigoti in Spania si la sud de Loara, burgunzi in valea Ronului. In nordul Galiei, ultimii romani condusi de Syagrius sunt cuceriti de Clovis in 486; acesta ii striveste pe alamani in valea Rinului si-i respinge pe vizigoti in Spania. in sfarsit, in Britania s-au stabilit anglo-saxonii. Astfel, la inceputul secolului al Vl-lea n-a mai ramas nici un petec de pamant supus imparatului. La prima vedere, catastrofa pare uriasa, atat de uriasa incat caderea lui Romulus este considerata drept data inceperii celui de al doilea act al istoriei lumii. Privita ceva mai indeaproape totusi, pare mai putin importanta.

imparatul nu a disparut din punct de vedere juridic. Nu a cedat nimic din suveranitatea sa. El continua vechea fictiune a confederatilor. Si chiar cei de curand veniti ii recunosc intaietatea.

Numai anglo-saxonii il ignora. Pentru ceilalti, ramane un suveran eminent. Theodoric guverneaza in numele lui. Regele burgund Sigismund ii scrie in 516-518: Vester quidem estpopiilus mens . Clovis se mandreste cu faptul ca a primit titlul de consul¹ . Nici unul nu indrazneste sa-si ia titlul de imparat' . Pentru aceasta va trebui sa-1 asteptam pe Carol cel Mare. Constantinopolul ramane capitala acestui conglomerat. Aceasta capitala va arbitra conflictele dintre regii vizigoti, ostrogoti si vandali. Imperiul supravietuieste juridic printr-un fel de prezenta mistica; de fapt - si acest lucru este mult mai important -, ceea ce supravietuieste este Romania.