IEZUITII IN SOCIETATEA EUROPEANA: Invatatura iezuitilor

IEZUITII IN SOCIETATEA EUROPEANA

Capitolul 1. Invatatura iezuitilor.

"Metoda pedagogica a Companiei - scria R.P. Charmot - consta in primul rand in a invalui pe ucenici cu o mare retea de rugaciuni" Apoi el il citeaza pe parintele iezuit Tacchini: "Fie ca Duhul Sfant sa-i umple precum alabastrul este umplut cu parfumuri; fie ca El sa-i patrunda intr-atat incat, pe timp ce trece, sa fie in stare sa respire din ce in ce mai multa mireasma cereasca si parfum al lui Hristos!"

Parintele Gandier are de asemenea, o contributie: "Sa nu uitam ca educarea, asa cum este vazuta de Companie, este o slujba asemanatoare cu cea a ingerilor" (F. Charmot).

Mai tarziu, parintele Charmot mai spune: "Sa nu fim ingrijorati cum si unde este introdus misticismul in educatie! () Aceasta introducere nu este facuta printr-un sistem sau vreo tehnica artificiala, ci prin infiltrare, prin "endosmoza" (patrundere a unui fluid printr-o membrana subtire - n.t.). Sufletele copiilor sint impregnate datorita contractului foarte strans cu dascalii lor, care sint saturati de misticism".

Din partea aceluiasi autor, iata si telul profesorului iezuit: "Prin invatatura lui, el are ca scop sa formeze nu o elita de crestini intelectuali, ci crestini de elita".

Aceste cateva citate spun destul de mult despre telul principal al acestor educatori. Sa vedem acum cum formeaza ei pe acesti crestini de elita si ce fel de misticism este inoculat, infiltrat sau pompat in copiii supusi sistemului lor educational.

In fata - este caracteristic acestui ordin - se gaseste Fecioara Maria. "Loyola o facuse pe Fecioara cel mai important lucru din viata lui. Inchinarea la Maria era baza devotamentului sau religios si a fost data Ordinului de Loyola pentru a fi dus mai departe. Aceasta veneratie s-a dezvoltat atat de mult, incat s-a spus deseori, si pe buna dreptate, ca ea constituie adevarata religie a iezuitilor: aceasta nu a fost spusa de un protestant, ci de J. Huber, profesor de teologie catolica.

Loyola insusi era convins ca Fecioara il inspirase atunci cand si-a elaborat "Exercitiile spirituale". Un iezuit a avut o viziune in care Maria acoperea Societatea lui Isus cu mantia ei, ca un semn al protectiei sale deosebite. Un altul, Rodrigue de Gois, a fost atat de rapit de nespusa ei frumusete, incat a fost vazut inaltandu-se in aer. Un novice al Ordinului, care a murit la Roma in 1581, a fost sustinut de Fecioara in lupta lui impotriva tentatiilor diavolului; pentru a-l intari, ea ii dadea din cand in cand o inghititura din sangele Fiului sau si il alina la sanul ei" (J. Huber).

Doctrina lui Duns Scot privind "conceptia imaculata" (nasterea fara pacat a Fecioarei Maria - n.t.) a fost adoptata cu entuziasm de Ordin care a reusit sa o transforme in dogma prin papa Pius IX, in 1854.

"Erasmus a satirizat aceasta veneratie a Mariei din vremea sa. In timpul sec. IV fusese inventata povestea casei lui Loretto; se spunea ca aceasta casa fusese adusa din Palestina de ingeri. Iezuitii au imbratisat si sustinut aceasta legenda. Canisius a mers atat de departe, incat a redactat chiar scrisori de la Maria insasi si, multumita Ordinului, bogatiile au inceput sa curga la Loretto (ca si la Lourdes, Fatima, etc).

"Iezuitii au scos la iveala tot felul de relicve ale Mamei lui Dumnezeu (cum o numesc ei). Cand si-au facut intrarea in biserica Saint Michael din Mnchen, ei au oferit credinciosilor spre venerare bucati din valul Mariei, cateva suvite din parul ei si parti ale pieptenului ei; ei instituisera un cult deosebit de venerare a acestor obiecte".

"Aceasta venerare a degenerat in manifestari imorale si senzuale, in special in imnurile dedicate Mariei de catre parintele Jaques Pontau. Poetul nu cunostea nimic mai frumos decat sanii Mariei, nimic mai dulce decat laptele ei si nimic mai incantator decat abdomenul ei".

Aceste citate s-ar putea multiplica la infinit. Ignatiu voia ca ucenicii lui sa aiba o evlavie 'perceptibila' sau chiar senzuala, ca si a lui, ceea ce ei si obtineau. Nu este de mirare ca ei au avut succes in fata guaranilor; acest fetisism erotic li se potrivea de minune. Dar bunii parinti iezuiti s-au gandit intotdeauna ca acesta se potriveste la fel de bine si 'albilor'. Cum baza doctrinei lor o constituie dispretul pentru oameni, 'albii' si 'rosii' fiind la fel, toti trebuiau tratati la fel si anume ca niste copii.

Asa ca ei lucrau asiduu la propagarea acestui principiu si practicilor idolatre; datorita influentei pe care o aveau asupra Sfantului Scaun, ce nu-si putea exercita puterea fara acestia, ei i-au strans in mod fortat pe oameni sub biserica romana, in ciuda rezistentei care, incet-incet, a scazut.

"Parintele Barri a scris o carte intitulata 'Paradisul se deschide printr-o suta de rugaciuni adresate Mariei'. In ea, el expunea ideea ca modul in care noi intram in paradis nu are importanta: lucrul important este sa intri. El enumera practici de exteriorizare a evlaviei fata de Maria, care deschid portile cerului. Intre alte lucruri, aceste exercitii constau in adresarea catre Maria de saluturi dimineata si seara, insarcinarea ingerilor de a o saluta; exprimarea dorintei de a-i construi mai multe biserici decat toate cele construite pana atunci de toti calugarii luati la un loc; a purta zi si noapte un rozariu in loc de bratara, sau un chip al Mariei, etc

"Aceste practici sunt de ajuns pentru a ne asigura mantuirea si daca diavolul, cand suntem pe patul de moarte ne pretinde sufletul, noi trebuie doar sa-i amintim ca Maria raspunde pentru noi si ca el trebuie sa rezolve (clarifice) lucrurile cu ea" (J. Huber).

In lucrarea sa, "Pietas quotidiana erga S.D. Mariam", parintele Pemble recomanda urmatoarele: "Sa ne lovim, sa ne autoflagelam, sa oferi fiecare lovitura ca un sacrificiu lui Dumnezeu, prin Maria, sa ne gravam cu un cutit pe piept sfantul nume al Mariei; sa ne acoperim decent noaptea, ca sa nu ofensam privirea casta a Mariei; sa-i spui fecioarei ca ai fi gata sa-i oferi locul tau in rai daca ea nu l-ar avea pe al ei; sa vrei sa nu te fi nascut sau sa te fi aruncat in iad daca sfanta Maria nu s-ar fi nascut; sa nu mananci niciodata un mar, atat timp cit Maria a fost ferita de greseala de a gusta din el" (J. Huber).

Toate acestea au fost scrise in 1764, dar trebuie aruncata doar o privire asupra lucrarilor similare publicate astazi in numar foarte mare sau numai asupra presei catolice, pentru a observa faptul ca de 200 de ani, aceasta idolatrie salbatica nu a facut altceva decat sa creasca si sa se impodobeasca. Papa Pius XII s-a remarcat in ceea ce priveste cultul Mariei. Sub conducerea lui, o mare parte a bisericii romano-catolice a urmat aceasta idolatrie.

Mai mult, fiii lui Loyola, care sint totdeauna gata sa se conformeze spiritului timpului, incearca astazi sa adapteze aceste copilarii medievale si exista cateva brosuri publicate de unii din acesti preoti sub auspiciile nobile ale "Centrului National de Cercetare Stiintifica".

Daca adaugari la aceasta hainele calugaresti de diferite culori si "calitati" specifice, adorarea sfintilor, icoanele, moastele, apologia "miracolelor", adorarea "Inimii sfinte", vom avea o idee a misticismului cu care "sufletele copiilor erau impregnate" prin contactul lor cu dascalii care erau "saturati de misticism" - asa cum scrie R.P. Charmot in anul 1943. Nu exista nici o alta cale de a forma "crestini de elita".

Oricum, daca ei urmau sa castige batalia impotriva universitatilor, colegiile iezuite si-ar fi extins invatatura ingradind disciplinele laice, caci Renasterea redesteptase setea de invatatura. Ei erau gata s-o faca, mergand cu totul impotriva acestei invataturi care era contrara eu-lui lor: mentinerea constiintelor in deplina supunere fata de biserica.

De aceea, elevii lor sint mai intai de toate inconjurati de acest "val de rugaciuni", care nu ar fi suficient daca invatatura impartasita nu ar fi fost mai intai purificata de toate ideile si spiritele neconforme. Astfel, latina si greaca (latina era la mare pret in aceste colegii iezuite) erau studiate pentru valoarea lor literara; dar vechea gandire "ortodoxa" era expusa numai atat cit sa demonstreze asa numita filozofie scolastica superioara. "Umanistii" pe care ei ii scolarizau, erau in stare sa compuna discursuri si versuri in limba latina, dar singurul stapan a gandurilor lor era sfantul Toma d'Aquino, un calugar din sec.13.

Ascultati "Ratio Studiorum", tratatul fundamental al pedagogiei iezuite, citat de R.P. Charmot: "Noi vom inlatura cu grija subiectele laice care nu favorizeaza pietatea si morala sanatoasa. Noi vom compune poeme; dar fie ca poetii nostri sa fie crestini si nu urmasi ai paganilor care Pemble recomanda urmatoarele: "Sa ne lovim, sa ne autoflagelam, sa oferi fiecare lovitura ca un sacrificiu lui Dumnezeu, prin Maria, sa ne gravam cu un cutit pe piept sfantul nume al Mariei; sa ne acoperim decent noaptea, ca sa nu ofensam privirea casta a Mariei; sa-i spui fecioarei ca ai fi gata sa-i oferi locul tau in rai daca ea nu l-ar avea pe al ei; sa vrei sa nu te fi nascut sau sa te fi aruncat in iad daca sfanta Maria nu s-ar fi nascut; sa nu mananci niciodata un mar, atat timp cit Maria a fost ferita de greseala de a gusta din el" (J. Huber).

Toate acestea au fost scrise in 1764, dar trebuie aruncata doar o privire asupra lucrarilor similare publicate astazi in numar foarte mare sau numai asupra presei catolice, pentru a observa faptul ca de 200 de ani, aceasta idolatrie salbatica nu a facut altceva decat sa creasca si sa se impodobeasca. Papa Pius XII s-a remarcat in ceea ce priveste cultul Mariei. Sub conducerea lui, o mare parte a bisericii romano-catolice a urmat aceasta idolatrie.

Mai mult, fiii lui Loyola, care sint totdeauna gata sa se conformeze spiritului timpului, incearca astazi sa adapteze aceste copilarii medievale si exista cateva brosuri publicate de unii din acesti preoti sub auspiciile nobile ale "Centrului National de Cercetare Stiintifica".

Daca adaugari la aceasta hainele calugaresti de diferite culori si "calitati" specifice, adorarea sfintilor, icoanele, moastele, apologia "miracolelor", adorarea "Inimii sfinte", vom avea o idee a misticismului cu care "sufletele copiilor erau impregnate" prin contactul lor cu dascalii care erau "saturati de misticism" - asa cum scrie R.P. Charmot in anul 1943. Nu exista nici o alta cale de a forma "crestini de elita".

Oricum, daca ei urmau sa castige batalia impotriva universitatilor, colegiile iezuite si-ar fi extins invatatura ingradind disciplinele laice, caci Renasterea redesteptase setea de invatatura. Ei erau gata s-o faca, mergand cu totul impotriva acestei invataturi care era contrara eu-lui lor: mentinerea constiintelor in deplina supunere fata de biserica.

De aceea, elevii lor sint mai intai de toate inconjurati de acest "val de rugaciuni", care nu ar fi suficient daca invatatura impartasita nu ar fi fost mai intai purificata de toate ideile si spiritele neconforme. Astfel, latina si greaca (latina era la mare pret in aceste colegii iezuite) erau studiate pentru valoarea lor literara; dar vechea gandire "ortodoxa" era expusa numai atat cit sa demonstreze asa numita filozofie scolastica superioara. "Umanistii" pe care ei ii scolarizau, erau in stare sa compuna discursuri si versuri in limba latina, dar singurul stapan a gandurilor lor era sfantul Toma d'Aquino, un calugar din sec.13.

Ascultati "Ratio Studiorum", tratatul fundamental al pedagogiei iezuite, citat de R.P. Charmot: "Noi vom inlatura cu grija subiectele laice care nu favorizeaza pietatea si morala sanatoasa. Noi vom compune poeme; dar fie ca poetii nostri sa fie crestini si nu urmasi ai paganilor care invoca muzele, nimfele muntilor si marilor, Calliope, Apollo, etc. "sau alti zei si zeite. Mai mult, daca acestia trebuie mentionati, sa fie numai in scopul de a-i caricaturiza, caci ei sint numai demoni"

Astfel, toate stiintele - in special stiintele naturii - vor fi "interpretate" in aceeasi maniera. De fapt, R.P. Charmot nu incearca sa ascunda aceasta in ceea ce spune despre profesorul iezuit al anului 1940. El nu preda stiinta de dragul stiintei, ci numai in scopul de a aduce o mai mare slava lui Dumnezeu. Este legea formulata de sfantul Ignatiu in Constitutia sa" (F. Charmot).

Si iarasi "Cand vorbim despre o intreaga cultura, nu inseamna ca predam toate subiectele sau stiintele, dar dam o educatie stiintifica si literara care nu este pur laica si impermeabila la scanteierile revelatiei (F. Charmot ).

Educatia acordata de iezuiti era totusi facuta sa fie mai degraba scanteietoare decat profunda, sau "formalista", asa cum deseori a fost numita". Ei nu credeau in libertate, care era fatala in ceea ce priveste invatatura", scrie H. Boehmer.

"Adevarul este ca meritele relative ale invatamantului iezuit au scazut cand stiinta si metodele de educatie si invatamant au progresat si s-au dezvoltat pe o baza mult mai larga si pe conceptii mai profunde ale umanitatii. Buckle spunea: "Cu cat civilizatia inainteaza, cu atat iezuitii pierd teren, nu numai datorita propriei lor decaderi., ci datorita tuturor modificarilor si schimbarilor care se petrec in mintea celor din jurul lor De-a lungul sec.16, iezuitii au fost in frunte, dar in timpul sec.18 ei au fost depasiti de timp" (J. Huber).

Capitolul 2. Morala iezuitilor.

Spiritul cuceritor al Societatii lor, dorinta arzatoare de a atrage constiintele si de a le pastra sub exclusiva lor influenta, numai acestea i-au putut determina pe iezuiti sa fie mai ingaduitori cu pacatosii decat confesorii altor ordine sau decat clerul. "Noi nu prindem muste cu otet", spune pe drept proverbul.

Cum am vazut deja, Ignatiu exprima aceeasi idee in diferiti termeni iar fiii lui Loyola si-au extras inspiratia din aceasta. "Extraordinara activitate desfasurata de Ordin in domeniul teologiei morale arata deja ca aceasta stiinta subtila a avut, pentru acesta, o mult mai mare importanta practica decat celelalte stiinte" (H. Boehmer).

H. Boehmer ne aminteste faptul ca, confesiunea era rar intalnita in Evul mediu, iar cei credinciosi recurgeau la ea numai in cazuri grave. Dar caracterul dominant al bisericii romane a determinat o raspandire si o crestere din ce in ce mai mare a acestei practici. De fapt, in timpul sec.16, confesiunea devenise o obligatie religioasa care trebuia respectata cu atentie. Ignatiu o considera foarte importanta si recomanda discipolilor ca cit mai multi credinciosi s-o respecte cu regularitate.

"Rezultatele acestei metode erau extraordinare. Duhovnicii iezuiti se bucurau de aceeasi consideratie ca superiorii lor, iar confesionalul a fost considerat de toti ca un simbol al puterii si activitatii Ordinului. Daca citim Instructiunile lui Ignatiu privind confesiunea si teologia morala, trebuie sa recunoastem ca, de la inceput, Ordinul era pregatit sa-i trateze pe pacatosi cu bunatate, ca pe timp ce trecea, se arata din ce in ce mai indulgent, pana cand aceasta bunatate a degenerat in moleseala. Putem intelege cu usurinta de ce aceasta abila indulgenta i-a facut sa aiba atata trecere. Iata cum au castigat favorurile nobilimii si mai marilor acestei lumi, care intotdeauna aveau nevoie de bunavointa confesorilor lor, mult mai mult decat masa pacatosilor de rand".

"Curtile Evului mediu nu au avut niciodata confesori atotputernici. Aceasta figura caracteristica nu a aparut in viata Curtii (regale) decat in timpurile moderne, si Ordinul iezuit a fost acela care a implantat-o peste tot" (H. Boehmer).

H. Boehmer a scris: "In timpul sec. XVII, acesti confesori nu numai ca au obtinut o influenta politica foarte larga, dar chiar au acceptat uneori posturi sau functii politice. In acea vreme, parintele Neidhart a luat conducerea politicii Spaniei ca prim ministru si mare inchizitor. Parintele Fernandez a fost imputernicit sa ia cuvantul si sa voteze in Consiliul de coroana portughez; parintele La Chaise si succesorul sau au ocupat functii de ministri in domeniul bisericesc la curtea Frantei.

"Sa ne reamintim de asemenea de rolul jucat de preoti in politica generala si chiar inafara confesionalelor. Parintele Possevino, ca legat pontifical in Suedia, Polonia, Rusia; parintele Petre, ministru in Anglia, parintele Vota ca sfatuitor intim al regelui Poloniei, Jan Sobiescki. Altii au fost "creatori de regi" in Polonia, mediatori cand Prusia a de venit regat. Astfel, trebuie recunoscut ca nici un alt ordin nu arata atat interes si talent pentru politica, si nu depunea atata activitate in ea ca iezuitii" (H. Boehmer).

"Daca 'indulgenta' acestor confesori fata de augustii lor pacatosi penitenti a ajutat foarte mult interesele Ordinului si conducerii bisericii romane, exact aceleasi metode avantajoase le-au folosit si preoti in ceea ce priveste sfere mult mai modeste. Cu spiritul lor meticulos si chiar intrigant pe care l-au mostenit de la fondatorul Ordinului, celebrii cazuisti Escobar, Mariana, Busenbaum si altii, s-au dedicat studierii fiecarei legi in parte si aplicarea ei in toate cazurile care ar fi putut apare in tribunalul penitentei; brosurile lor despre "teologia morala" au dat Societatii o reputatie universala, cu toate ca abilitatea lor in a deforma si perverti cele mai evidente obligatii morale era atat de evidenta.

Iata cateva exemple de scamatorii: "Legea divina spune: ,Sa nu faci marturie mincinoasa'. Exista marturie mincinoasa numai daca cel ce jura foloseste cuvinte prin care stie ca induce in eroare pe judecator. Folosirea termenilor ambigui este de aceea permisa, si chiar scuza unor limite mintale poate fi folosita in anumite imprejurari". "Daca un barbat isi intreaba sotia adultera daca ea a rupt contractul conjugal, ea poate raspunde fara ezitare nu atat timp cit contractul de casatorie exista. Odata ce ea a obtinut iertarea la confesional, ea poate spune ,sunt fara pacat', daca in timp ce spune asta, ea se gandeste la iertarea care a luat de la ea povara pacatului ei. Daca sotul este neincrezator, ea il poate reasigura, spunandu-i ca ea nu a comis adulterul, si daca mai comite adulter ea este obligata sa-l marturiseasca".

Nu este greu sa ne imaginam ca o asemenea teorie a avut un mare succes in randul frumoaselor doamne care pacatuiau si se pocaiau!

De fapt, escortele lor galante erau tratate in acelasi fel: "Legea lui Dumnezeu porunceste: ,Sa nu ucizi'. Dar asta nu inseamna ca orice om care ucide pacatuieste impotriva acestei legi. De exemplu, daca un nobil este amenintat cu lovituri sau este batut, el il poate ucide pe agresorul lui; dar, desigur, aceasta este valabila doar pentru nobili, nu si pentru oamenii de rand, pentru ca nu este nimic dezonorant ca un om de rand sa primeasca o bataie". "In acelasi fel, un slujitor care isi ajuta stapanul sa violeze o tanara, nu comite un pacat de moarte daca se teme de dezavantajele serioase sau de felul in care va fi tratat daca refuza sa o faca. Daca o tanara fata ramane insarcinata, poate fi provocat avortul daca greseala ei conduce la necinstirea ei sau a unui membru al clerului".

Cat despre parintele Benzi, el a avut timpul lui de glorie atunci cand a declarat: "este doar o ofensa usoara sa pipai sanii unei calugarite". Din cauza aceasta, iezuitii au fost porecliti "teologi mamelari".

Dar, in ceea ce-l priveste, celebrul cazuist Thomas Lanchez merita un premiu pentru lucrarea lui "De matrimonio", in care piosul autor studiaza cu detalii rusinoase toate variantele pacatului carnii.

Sa studiem mai departe aceste maxime convenabile in ceea ce priveste latura politica, in special acelea referitoare la legitimitatea asasinarii tiranilor gasiti vinovati de lipsa de energie in activitatea lor fata de interesele Sfantului Scaun. H. Boehmer are de spus urmatoarele: "Cum am vazut deja, nu este greu sa te feresti de pacatul de moarte. Depinzand de imprejurari, noi trebuie doar sa folosim mijloacele excelente puse la indemana de preotii iezuiti: ,echivocul, rezervele (limitele) mintale, teoria subtila a scopului intentiilor' si noi vom fi in stare sa comitem, fara a face pacat, fapte care sint considerate criminale de catre masele ignorante, dar in care nici chiar cel mai sever preot nu va fi in stare sa descopere vreo urma de pacat de moarte". Printre cele mai criminale maxime iezuite, una care a indignat peste masura si merita a fi examinat este: "Un calugar sau preot are voie sa ucida pe acei ce sunt pe cale sa-l defaimeze pe el sau comunitatea lui". Asa ca Ordinul si-a acordat siesi dreptul de a-si elimina adversarii, si chiar pe acei membri ai lui care, iesind din Ordin, sunt prea vorbareti. Aceasta perla se gaseste in "Teologia parintelui L' Amy".

Mai este un caz in care acest principiu isi gaseste aplicatia. Acelasi iezuit a fost destul de cinic pentru a scrie: "Daca un parinte, cedand ispitei, abuzeaza de o femeie iar ea face publica intamplarea si, din cauza aceasta, il dezonoreaza, acelasi parinte o poate ucide pentru a evita caderea in dizgratie!"

Un alt fiu al lui Loyola, citat de "Marea torta", Caramuel, crede ca aceasta maxima trebuie sustinuta si aparata: "Parintele poate s-o foloseasca ca o scuza pentru a ucide femeia si astfel sa-si pastreze onoarea".

Aceasta teorie monstruoasa a fost folosita ca sa acopere multe crime comise de preoti si probabil a fost in 1956 motivul, daca nu cauza, pentru lamentabila afacere cu preotul din Uruffe.

Capitolul 3. Eclipsa Companiei.

Succesul pe care Societatea lui Isus l-a obtinut in Europa si in tinuturile indepartate, chiar daca au fost presarate cu cateva nenorociri, i-a asigurat o situatie proeminenta pentru o lunga perioada de timp. Dar, asa cum am mentionat mai inainte, timpul n-a lucrat in favoarea ei. Pe masura ce ideile si stiinta evoluau, tinzand sa elibereze mintile, oamenii de rand si monarhii gaseau din ce in ce mai greu de suportat opresiunea acestor campioni ai "teocratiei".

De asemenea, multe abuzuri nascute din acest succes au subminat Societatea in mod tacit. Pe langa politica, in care era adanc implicata in detrimentul intereselor nationale, activitatea sa devoratoare s-a facut simtita curand si in domeniul economiei.

"Parintii iezuiti au devenit prea implicati in afaceri care nu aveau nimic in comun cu religia, in comert, schimburi, lichidatori ai falitilor. Colegiul Roman, care ar fi trebuit sa ramana modelul moral si intelectual al iezuitilor, avea cantitati uriase de stofa executata in manastirea de la Macerata, pe care o vindeau in targuri la un pret scazut. Centrele lor din India, Antile, Mexic si Brazilia au inceput curand comertul cu coloniile. In Martinica, un imputernicit a creat vaste plantatii care erau lucrate de sclavi negri" (Pierre Dominique).

Aceasta este partea comerciala a misiunilor din strainatate care este mentinuta de fapt si in zilele noastre. Biserica romana nu a dispretuit niciodata extragerea de profituri temporare de pe urma cuceririlor ei spirituale. In ceea ce-i priveste, iezuitii erau ca toate celelalte ordine religioase; ei chiar le-au intrecut. In orice caz, stim ca, recent, preotii albi se numara printre cei mai bogati proprietari de pamanturi din Africa de Nord.

Fiii lui Loyola au fost foarte zelosi atat in a folosi munca paganilor, cit si in a le salva sufletele. In Mexic, ei aveau mine de aur si rafinarii de zahar; in Paraguai, plantatii de ceai si cacao, fabrici de covoare; ei cresteau vite si exportau anual 80.000 de magari".

Cum putem vedea, evanghelizarea copiilor lor "rosii" a fost o sursa buna de beneficii. Si pentru a scoate un profit si mai mare, preotii nu au ezitat sa fure din tezaurul de stat, cum s-a vazut si este binecunoscut cazul cutiilor de ciocolata descarcate la Cadiz si care erau pline cu praf de aur. Episcopul Palafox, trimis ca inspector de papa Inocentiu VIII, i-a scris in 1647: "Toata bogatia Americii de Sud este in mana iezuitilor".

Afacerile financiare erau chiar foarte avantajoase. "In Roma, tezaurul Ordinului facea plati ambasadei Portugaliei in numele guvernului portughez. Cand August II s-a dus in Polonia pentru a-si recastiga tronul, preotii Vienei i-au deschis un cont acestui monarh nevoias si iezuitilor de la Varsovia. In China, preotii imprumutau bani negustorilor cu dobanzi de 25, 50 si chiar de 100%. (Chiar si azi - 1993 - cand intri in Aeroportul Fiumicino-Roma, prima agentie de schimb valutar apartine de "Banco di Spirito Sancto", banca Vaticanului - n.t.).

Lacomia scandaloasa a Ordinului, morala lor nedefinita, nesfarsitele lor intrigi politice si totodata incalcarea prerogativelor clerului au starnit pretutindeni o dusmanie si ura de moarte impotriva lui. In randul claselor sus-puse, a cazut intr-o totala dizgratie prin compromitere si, in Franta in orice caz, eforturile lui de a mentine oamenii intr-o supunere formala si superstitioasa au dat nastere inevitabil unei emancipari intelectuale.

Cu toate acestea, prosperitatea materiala de care s-a bucurat Societatea, pozitia dobandita la Curte si in special ajutorul dat de Sfantul Scaun, pe care ei il credeau de neclintit, i-au mentinut pe iezuiti in completa siguranta chiar si in perioada de inceput a decaderii lor. Nu trecusera ei deja prin multe furtuni, suferind cam 30 de expulzari de la momentul infiintarii Societatii pana la mijlocul secolului 18? Aproape de fiecare data ei se intorsesera, mai devreme sau mai tarziu, sa-si reocupe pozitiile pierdute. Dar aceasta noua eclipsa care-i ameninta era pe cale sa fie totala si avea sa dureze mai mult de 40 de ani.

Lucrul cel mai ciudat este ca primul atac impotriva atotputernicei Societati a venit din foarte catolica Portugalie, unul din bastioanele cele mai puternice ale iezuitilor din Europa. Influenta exercitata asupra marii de catre Anglia inca de la inceputul secolului, a fost probabil una din cauzele acestei razvratiri.

Un tratat fixand granitele in America, incheiat intre Spania si Portugalia in 1750, daduse portughezilor un vast teritoriu in estul fluviului Uruguai, unde activau iezuitii. In consecinta, preotii au trebuit sa se retraga de aceasta parte a noii frontiere, in teritoriul spaniol. Asa ca ei i-au inarmat pe guarani si au dus un lung razboi de partizani, ramanand in final stapani ai teritoriului care fu dat inapoi Spaniei.

Marchizul de Pombal, prim ministru portughez, s-a simtit de-a dreptul insultat. Pe langa aceasta, acest fost elev iezuit nu a pastrat caracteristicile Ordinului si isi extrasese inspiratia din filozofii francezi si englezi in detrimentul vechilor lui dascali. In 1757 el i-a dat afara pe confesorii iezuiti din familia regala si a interzis membrilor Societatii sa mai predice. Dupa cateva certuri cu ei, el a emis un pamflet public "Scurta dare de seama asupra regatului iezuit din Paraguai", care a facut mare valva si prin care a obtinut efectuarea unei anchete din partea papei Benedict XIV si, in final, indepartarea iezuitilor din toate regiunile tarii.

Chestiunea aceasta a facut senzatie in Europa si in special in Franta unde, curand dupa aceea, parintele La Valette a dat faliment; el era un "om de afaceri" care facea tranzactii imense de zahar si cafea pentru Companie. Refuzul Companiei de a-i plati datoriile, i-au fost fatale (Companiei n.t.). Parlamentul, nemultumindu-se cu o condamnare de drept comun, a examinat Constitutia Companiei, declarand asezamintele ei din Franta ca fiind ilegale si a condamnat 24 de lucrari ale principalilor ei autori. Pe 6 aprilie 1762 este publicata o declaratie de arestare (Acuzatie) cu urmatoarea formulare: "Institutia in cauza este inadmisibila in orice stat civilizat, pentru ca este de natura ostila oricarei autoritati spirituale sau lumesti; ea cauta sa introduca in biserica si in stat, sub paravanul plauzibil al unei institutii religioase, nu un ordin cu adevarat doritor sa imprastie desavarsirea evanghelica, ci un corp politic trudind fara odihna si uzurpand intreaga autoritate prin orice mijloace indirecte, secrete sau ocolite"

In concluzie, doctrina iezuita a fost descrisa dupa cum urmeaza: "Perversa, o distrugere a tuturor principiilor religioase si cinstite, insultand morala crestina, vatamatoare societatii civile, ostila drepturilor natiunilor, puterii regale si chiar securitatii suveranilor si supunerii oamenilor de rand; potrivita pentru a starni mari perturbari in stat, ea zamisleste si mentine cea mai vatamatoare cale de corupere a inimilor oamenilor".

In Franta, proprietatile Societatii au fost confiscate in beneficiul Coroanei si nici unui membru al ei nu i s-a permis sa mai ramana in regat daca nu renunta la juramantul sau si daca nu jura supunere regulilor generale ale clerului francez.

La Roma, Generalul iezuit Ricci obtine de la papa Clement XIII o bula confirmand privilegiile Ordinului si proclamandu-i nevinovatia. Dar era prea tarziu. In Spania, Bourbonii interzisesera toate asezamintele Societatii, atat cele din capitala cat si cele din colonii. Astfel a luat sfarsit statul iezuit al Paraguaiului. Guvernele din Napoli, Parma si chiar Marele Stapan de Malta, i-au expulzat pe fiii lui Loyola din teritoriile lor. Cei 60.000 care se aflau in Spania au trait o experienta stranie dupa ce au fost aruncati in inchisoare: "Regele Carol III i-a trimis pe toti la papa impreuna cu o scrisoare prin care spunea ca el ii ,supune intelepciunii si controlului imediat al Sfintiei Voastre'. Dar cand nenorocitii erau pe cale sa debarce la Civita-Vecchia, au fost intampinati cu lovituri de tun din ordinul propriului lor General, care deja avea pe cap grija iezuitilor portughezi si nu mai putea sa-i hraneasca nici pe acestia. Ei de abia au reusit sa-si gaseasca un adapost la o manastire din Corsica" (Pierre Dominique).

"Clement XIII, ales in 6 iulie 1758, a rezistat mult timp cererilor presante ale catorva natiuni care cereau scoaterea inafara legii a iezuitilor. Era pe cale sa cedeze si aranjase deja un Consistoriu pe 3 februarie 1769, cu ocazia caruia trebuia sa spuna cardinalilor hotararea sa de a ceda dorintei acestor Curti; in noaptea dinaintea acestei zile speciale el a cazut deodata bolnav si in timp ce se indrepta spre pat, striga: "Mor". Este foarte periculos sa ataci iezuitii (Baron de Ponnat, "Istoria variatiunilor si contradictiilor bisericii romane", pag. 215 ).

A fost format un conclav de cardinali care a durat trei luni. In final, cardinalul Ganganelii a imbracat mitra si si-a luat numele de Clement XIV. Curtile regale care-i alungasera pe iezuiti continuau sa ceara interzicerea totala a Societatii. Dar papalitatea nu era grabita sa aboleasca acest instrument principal care folosea la indeplinirea politicii sale, si au trecut astfel patru ani pana cand Clement XIV, constrans de atitudinea ferma a oponentilor sai - care ocupasera cateva din Statele pontificale - a semnat in sfarsit actul dizolvarii, "Dominus ac Redemptor" in 1773. Ricci, Generalul Ordinului, a fost chiar inchis in castelul Saint Angelo unde a si murit cativa ani mai tarziu.

"Iezuitii pareau doar ca se supun acestui Ordin care ii condamna Ei au scris numeroase pamflete impotriva papei si cu scopul de a provoc rebeliune; au spus tot felul de minciuni si au calomniat aratand cum au fost comise atrocitati atunci cand proprietatile lor din Roma le-au fost confiscate" (J. Huber).

Moartea papei Clement XIV, 14 luni mai tarziu, a fost atribuita iezuitilor de o parte a opiniei europene. "In principiu cel putin, iezuitii nu mai existau; dar Clement XIV stia foarte bine ca semnand condamnarea la moartea a Ordinului, el si-a semnat-o si pe a lui: "Aceasta interdictie este in sfarsit realizata", a exclamat el, "si nu-mi pare rau de asta, . , as face-o din nou daca nu ar fi deja facuta; dar aceasta interdictie ma va ucide" (Caraccioli "Viata papei Clement XIV", pag.313)

Ganganelli a avut dreptate; curand dupa semnarea interdictiei, au aparut pe pereti afise care aratau invariabil cinci litere I.S.S.S.V. si fiecare se intreba ce insemna asta. Clement a inteles imediat si a declarat cu curaj: "Asta inseamna ,In Settembre, Sara Sede Vacante' (In septembrie Scaunul va fi vacant), adica papa va fi mort" (Baron de Ponnat)

Iata inca o marturie: "Papa Ganganelli nu a supravietuit mult timp dupa lichidarea iezuitilor" a spus Scipion de Ricci. "Darea de seama asupra bolii si mortii sale, trimisa Curtii de la Madrid prin ambasadorul Spaniei la Madrid, a dovedit ca el fusese otravit; dupa cate stim, nici o ancheta nu a fost facuta in privinta acestui eveniment, nici de cardinali, nici de noul pontif. Faptasul acestei abominabile fapte a avut deci ocazia sa scape de judecata lumii ,. dar nu va fi in stare sa scape de judecata Domnului" (Potter, "Viata lui Scipion de Ricci", pag.18).

"Putem afirma cu siguranta ca, la 22 septembrie 1774, papa Clement XIV a murit otravit" (Baron de Ponnat).

Intre timp, imparateasa Austriei, Maria Tereza, ii expulzase deasemenea pe toti iezuitii din cuprinsul imperiului. Numai Frederic al Prusiei si Ecaterina II, imparateasa Rusiei, i-au primit in tarile lor ca educatori. In Prusia, ei au reusit sa stea doar zece ani, pana in 1786. Rusia le-a fost favorabila pentru mai mult timp dar si acolo, din aceleasi motive, ei au trezit animozitatea guvernului.

"Lichidarea schismei (dintre catolicism si ortodoxie - n.t.) readucerea Rusiei sub autoritatea papei i-a atras cum atrage lampa o molie. Ei au lansat un program de propaganda activa in randurile armatei si aristocratiei si au luptat impotriva Societatii Biblice create de tar. Ei au repurtat cateva succese si au reusit convertirea printului Galitin, nepotul ministrului cultelor. Asa ca tarul a intervenit si a dat ordinul din 20 decembrie 1815" (Pierre Dominique).

Nu este nevoie sa spunem ca motivele acestui ordin, care i-a expulzat pe iezuiti din Moscova si Sankt Petersburg, au fost aceleasi ca si in celelalte tari. "Noi ne-am dat seama ca ei nu-si indeplineau indatoririle pe care le asteptam de la ei In loc sa traiasca ca locuitori pasnici intr-o tara straina, ei au tulburat religia grec-ortodoxa care este religia predominanta in imperiul nostru din timpuri stravechi si in care sta pacea si fericirea natiunilor de sub sceptrul nostru. Ei au abuzat de increderea noastra pe care au obtinut-o si au facut tineretul sa se increada in ei si au facut ca femeile noastre sa se abata de la inchinarea noastra straveche Nu suntem surprinsi ca acest ordin religios a fost eliminat din fiecare tara si ca actiunile lor nu au fost tolerate niciunde" (Pierre Dominique).

In 1820, in sfarsit, au fost luate masuri generale pentru a-i expulza din intreaga Rusie.

Dar, pentru ca evenimentele politice au permis aceasta, ei au pus din nou piciorul in Europa de Vest, urde Ordinul lor a fost restabilit in mod solemn de papa Pius VII in 1814.

Semnificatia politica a acestei hotarari este clar exprimata de M. Daniel-Rops, un mare prieten al iezuitilor. El a scris privitor la "reaparitia" fiilor lui Loyola: "Era imposibil sa nu vezi in aceasta un act evident de contra-revolutie" (Daniel-Rops, de la Academia franceza "Restabilirea Companiei lui Isus", studii, septembrie 1959).

Capitolul 4. Renasterea Societatii lui Isus in sec. XIX.

Mentionam anterior ca, atunci cand Clement XIV a fost constrans sa lichideze Ordinul iezuitilor, el a spus in mod aparent: "Mi-am taiat mana mea dreapta". Afirmatia pare destul de plauzibila. Sfantul Scaun gasea prea greu sa imparta dominatia asupra lumii cu cel mai important instrument al sau. Decaderea Ordinului, o masura politica impusa de imprejurari, a fost treptat atenuata de succesorii lui Clement XIV, Pius VI si Pius VII; si daca eclipsa oficiala a iezuitilor a durat 40 de ani, aceasta s-a intamplat din cauza revolutiilor din Europa, rezultand din revolutia franceza. In orice caz, aceasta eclipsa nu a fost niciodata totala.

"Majoritatea iezuitilor au stat in Austria, Franta, Spania, Italia, amestecandu-se cu clerul. Se intalneau unii cu altii sau se strangeau in numar cat puteau de mare. In 1794, Jean de Tournely a fondat Societatea "Sacre Coeur" (Sfanta Inima) in Belgia, ca un corp didactic. Multi iezuiti s-au alaturat acesteia. Trei ani mai tarziu, Tyrolean Paccanari, care se credea, un nou Ignatiu, a fondat "Societatea Fratilor in Credinta". In 1799 cele doua societati s-au unit cu parintele Clariviere in frunte; el era unicul supravietuitor al iezuitilor francezi. In 1803, s-au unit cu ei iezuitii rusi. Ceva coerent se intorcea din nou la viata, dar masele populare si chiar cei mai multi politicieni nu au recunoscut aceasta de la inceput" (Pierre Dominique).

Revolutia franceza, iar apoi Imperiul, au dat Companiei lui Isus o credibilitate neasteptata; era o reactie de aparare izvorata in vechea monarhie impotriva noilor idei. Napoleon I a descris Societatea lui Isus ca "foarte periculoasa; ea nu va fi tolerata in Imperiu". Dar, cand Sfanta Alianta a triumfat, noii monarhi nu au respins ajutorul acestor absolutisti pentru a aduce din nou la supunere stricta pe oameni.

Dar timpurile se schimbasera. Toate abilitatile venerabililor parinti puteau doar sa intarzie, dar nu sa-i opreasca propagarea ideilor liberale, iar eforturile lor se dovedira mai degraba daunatoare decat folositoare. In Franta, Restaurarea a experimentat-o intr-un mod amar. Ludovic XVIII, politician neincrezator si abil, a incercat sa franeze cit a putut ridicarea reactionarilor ultraregalisti. Dar sub Carol X, limitat si foarte devotat, iezuitii au obtinut usor reabilitarea. Legea care ii expulzase in 1764 era inca in vigoare. Nici o problema. Ei au reinsufletit faimoasa "Congregatie", primul tip de Opus Dei. Aceasta pioasa fratie, compusa din ecleziasti si laici, putea fi intalnita peste tot, pretinzand ca "purifica" armata, magistratura, administratia, profesoratul; tineau prelegeri in toata tara, plantand cruci comemorative oriunde se duceau. Multe dintre ele sint acolo si astazi. Prin ceea ce faceau atatau pe credinciosi sa lupte impotriva necredinciosilor, devenind atat de urati de oameni, incat un catolic devotat si legitimist ca Montlosier a spus: "Misionarii nostri au aprins focuri pretutindeni. Daca ar fi sa ni se trimita ceva, as prefera ciuma marseilleza decat mai multi misionari".

In 1828, Carol X a retras Ordinului dreptul de a invata, dar era prea tarziu. Dinastia s-a prabusit in 1830.

Urati si acoperiti de rusine, fiii lui Loyola au ramas totusi in Franta, dar deghizati, pentru ca Ordinul era inca abolit. Ludovic Filip si Napoleon III i-au tolerat. Republica i-a imprastiat doar in 1880, sub administratia lui Jules Ferry. Inchiderea totala a asezamintelor lor s-a petrecut in 1901, sub legea separarii.

De-a lungul sec. XIX, istoria Companiei in America si jumatate de Europa a fost plina de suisuri si coborasuri, ca si in trecut, in timpul luptelor cu noile idei. "Oriunde oamenii cu gandire liberala ieseau victoriosi, iezuitii erau respinsi. Pe de alta parte, cand adversarii au triumfau, ei se refaceau in scopul de a apara tronul si altarul. Asa ca au fost expulzati din Portugalia (1834) , Spania (1820, 1835, 1868), din Elvetia (1848), Germania (1872) si Franta (1880, 1901).

"In Italia, incepand din 1859, toate asezamintele si colegiile lor fura treptat luate de la ei, astfel ca au fost nevoiti sa opreasca toate activitatile prevazute in legea lor. Acelasi lucru s-a intamplat in regiunile latino-americane. Ordinul a fost suspendat din activitate in Guatemala (1872), Mexic (1873), Brazilia (1874), Ecuador, Columbia (1876) si Costa Rica (1884).

"Singurele tari in care iezuitii traiau in pace erau cele in care protestantii erau in majoritate: Anglia, Suedia, Danemarca, SUA. Poate parea surprinzator la prima vedere, dar explicatia sta in faptul ca in aceste tari iezuitii nu erau capabili sa exercite o influenta politica. Fara indoiala, ei acceptau acest fapt mai mult din necesitate decat din inclinatie. Altminteri, ei ar fi profitat de fiecare ocazie pentru a influenta legislatia si administratia in mod direct prin manevrarea claselor conducatoare, sau indirect prin agitarea continua a maselor catolice.

Ca sa fim sinceri, aceasta imunitate a tarilor protestante fata de incercarile iezuite era departe de a fi completa.

"In Statele Unite - scrie M. Fulop-Miller - Compania lui Isus si-a desfasurat activitatea in mod sistematic si fructuos pentru o lunga perioada de timp, fiindca nu era constransa de nici o lege". "Eu nu sunt multumit de renasterea iezuitilor", scria fostul presedinte al Uniunii, John Adams, succesorul lui Thomas Jefferson, in 1816. "Roiuri de iezuiti s-au prezentat deghizati ca tipografi, scriitori, publicisti, profesori de scoala. Daca vreodata o grupare de oameni ar merita blestemul etern pe acest pamant si in iad, atunci aceasta ar fi Societatea lui Loyola. Insa, cu sistemul nostru de libertate religioasa, noi le oferim un bun refugiu". Si Jefferson raspunde: "Ca si tine, sint impotriva restabilirii iezuitilor, care face ca lumina sa cedeze intunericului". Teama astfel exprimata s-a dovedit a fi indreptatita, asa cum vom vedea, mai tarziu.

Capitolul 5. Al doilea Imperiu si Legea Falloux - Razboiul din 1870

In capitolul precedent, am mentionat toleranta de care se bucurau iezuitii in Franta sub Napoleon III, chiar daca Societatea era interzisa in mod oficial. In orice caz, nu ar fi putut fi altfel atata timp cit regimul datora existenta sa - in mare parte - bisericii romane, al carei sprijin nu inceta atat timp cit dura regimul. Dar era atat de costisitor pentru Franta!

Cititorii "Progresul de Pas-de-Calais", o publicatie pentru care viitorul imparat scrisese cateva articole in 1843 - 1844, nu-l puteau suspecta de indulgenta fata de ultramontanism (curentul care sustinea infailibilitatea papei - n.t.), judecand dupa urmatoarele: "Clerul cere, sub pretextul libertatii invatamantului, dreptul de a instrui tineretul. Statul, pe de alta parte, cere deasemenea dreptul instruirii publice directe pentru interesele proprii. Aceasta lupta este rezultatul opiniilor divergente ale guvernului si bisericii. Amandoua doresc sa influenteze tanara generatie, pornind din directii opuse si in sprijinul profitului lor direct. Noi nu credem ca toate legaturile dintre biserica si autoritatea civila trebuie rupte pentru a opri aceasta disensiune. Din pacate, preotii Frantei, in general, se opun intereselor democratice; a le permite sa construiasca scoli fara a-i controla inseamna a-i incuraja sa invete lumea sa urasca revolutia si libertatea". Si apoi: "Clerul va inceta sa mai fie ultramontanist in momentul in care cineva ii va obliga sa se modernizeze si sa se amestece cu oamenii care isi dobandesc pregatirea prin aceleasi metode si din aceleasi surse ca si masa populara".

Referitor la modul in care erau pregatiti preotii germani, autorul spune: "In loc sa fie separati de restul lumii din copilarie si instalati in seminarii, urand societatea in care trebuie sa traiasca, ei ar trebui sa invete mai intai sa fie cetateni inainte de a fi preoti".

Aceasta nu a incurajat clericalismul politic al viitorului imparat, pe atunci un "carbunar". Dar ambitia de a ocupa tronul l-a facut in curand foarte supus Romei. Nu l-a ajutat chiar Roma sa faca primul pas?

"Facut presedinte al Republicii la 10 decembrie 1848, Louis Napoleon Bonaparte a strans in jurul lui un grup de ministri, unul din acestia fiind M. Falloux. Cine este acest M. Falloux? O unealta a iezuitilor Pe 4 ianuarie 1849, el formeaza o comisie a carei rol este de a pregati o mare reforma legislativa a invatamantului primar si gimnazial". In cursul discutiilor, M. Cousin remarca faptul ca biserica greseste legandu-si soarta de iezuiti. Domnul Dupanloup a aparat energic Societatea Era in pregatire o lege care dadea unele libertati iezuitilor. "In trecut, Statul si Universitatea fusesera aparate de invazia iezuitilor; noi am fost nedrepti si am gresit. Noi am cerut ca guvernul care a aplicat legea impotriva acestor agenti straini sa acorde iertarea lor. Ei sunt cetateni buni care au fost calomniati si judecati gresit; ce putem face ca sa le aratam respectul si stima pe care le-o datoram?

"Puneti in mainile lor pregatirea tinerei generatii".

"Acesta este de fapt scopul legii din 15 martie 1850 Aceasta lege numeste un consiliu superior pentru educatie publica in care clerul are o pozitie dominanta (art.1); face din cler stapanul scolilor (art.44); da asociatiilor religioase dreptul sa deschida scoli particulare, fara a trebui sa ceara socoteala asupra congregatiei neautorizate (iezuitii) (art.172). Domnul M. Barthelemy Saint Hilaire incearca in van sa demonstreze ca scopul autorilor acestui proiect este de a oferi monopolul educatiei clerului si de aceea aceasta lege ar fi fatala universitatilor; Victor Hugo striga in zadar: "Aceasta lege este un monopol in mainile acelora care incearca sa faca invatamantul sa izvorasca din sacristie si guvernarea din confesional" (Adolphe Michel "Iezuitii", pag.66 ).

Dar adunarea legislativa ignora aceste proteste. Ba prefera sa asculte pe domnul Montalembert, care exclama: "Noi vom fi inghititi daca nu vom opri imediat tendinta spre rationalism si demagogie; si mai mult, aceasta poate fi oprita numai cu ajutorul bisericii". Si el adauga, pentru a fi sigur ca semnificatia acestei legi este bine descrisa: "Unei armate de profesori corupti si anarhici trebuie sa-i opunem armata clerului". Legea a fost votata. Niciodata pana atunci nu obtinusera iezuitii in Franta o victorie mai deplina.

Domnul de Montalembert a admis plin de mandrie: "Eu apar dreptatea (justitia) prin sustinerea guvernului Republicii, care a facut atatea ca sa salveze ordinea si sa mentina unitatea poporului francez; mai ales ca guvernul a facut mai multe servicii bisericii catolice decat toate celelalte guverne la putere in ultimele doua secole".

Toate acestea s-au intamplat acum o suta de ani, dar ne par foarte cunoscute astazi. Dar sa vedem cum actiona Republica condusa de Louis Napoleon pe plan international.

Revolutia din 1848, printre alte consecinte in Europa, a provocat ridicarea italienilor din Roma impotriva papei Pius IX, suveranul lor, care se refugiase la Gaeta. S-a proclamat Republica Romana. Printr-un scandalos paradox, Republica Franceza, in acord cu austriecii si regele Neapolelui, l-au readus la tron pe suveranul nedorit.

Un regiment francez a asediat Roma si a cucerit-o in 2 iulie 1849, restaurand puterea pontificala; ea a reusit sa se mentina cu ajutorul unei divizii franceze de ocupatie, care a parasit Roma numai dupa primul dezastru din razboiul franco-german (1870)".

Inceputul fusese promitator.

"Lovitura din 2 decembrie 1851 a cauzat proclamarea Imperiului. Presedintele Republicii, Louis Napoleon, ii favorizase pe iezuiti in tot felul. Acum imparat, nu refuza nimic complicilor si aliatilor lui. Clerul si-a dat binecuvantarea asupra masacrelor si surghiunurilor facute la 2 decembrie. Singurul responsabil de aceasta lovitura abominabila era privit ca manuitorul providential. Arhiepiscopul Parisului care vazuse masacrul pe bulevard, exclama: "Omul pregatit de Dumnezeu, a venit! Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodata mai vizibil ca in evenimentele care au avut un atat de mare rezultat".

Episcopul de Saint Flour a spus de la amvonul sau: "Dumnezeu l-a ridicat pe Louis Napoleon; El il alesese deja pe el ca sa fie imparat. Da, dragii mei frati, Dumnezeu l-a consacrat dinainte prin binecuvantarea pontifului sau si a preotilor; El insusi l-a ales; putem noi sa ignoram alegerea Domnului?"

Episcopul de Nevers saluta in mod fatarnic pe "instrumentul providentei". "Aceasta adulatie vrednica de mila, care ar putea fi marita, merita o recompensa. Aceasta recompensa a fost completa eliberare a iezuitilor pe toata durata Imperiului. Societatea lui Isus a fost literalmente stapana Frantei timp de 18 ani s-a imbogatit, si-a inmultit asezamintele si si-a raspandit influenta. Actiunea ei a fost simtita in toate evenimentele timpului, in special in expeditia din Mexic si in declararea razboiului din 1870".

"Imperiul inseamna pace", a declarat noul suveran. Dar, la doi ani dupa urcarea pe tron, a inceput primul razboi din cele care s-au succedat in timpul domniei lui; istoria ar putea vedea fara legatura intre ele cauzele care au determinat aceste razboaie, daca nu am cunoaste elementul lor comun: apararea intereselor bisericii catolice. Razboiul din Crimeea, primul dintre acestea - a slabit Franta, nefiind profitabil pe plan national - este un exemplu caracteristic.

Nu un om care se impotrivea clerului, ci abatele Brugerette a fost acela care a scris: "Cuvantarile celebrului Theatine" (parintele Ventura) tinute in capela din Les Tuileries in 1857, prezinta Restaurarea Imperiului ca pe o lucrare a lui Dumnezeu si il proslavea pe Napoleon III pentru ca apara religia in Crimeea si facea sa straluceasca iarasi maretele zile ale Cruciadelor in Est Razboiul Crimeii a fost privit ca un compliment adus expeditiei Romane El a fost laudat si slavit de intreg clerul, plin de admiratie pentru fervoarea religioasa a trupelor care au asediat Sevastopolul.

Saint Beuve a povestit in mod miscator cum Napoleon III a trimis o imagine a sfintei Fecioare flotei franceze.

Paul Leon, membru al Institutiei, a explicat ce a insemnat aceasta expeditie care a entuziasmat clerul: "O cearta intre calugari a reinviat problema Estului: s-a nascut din rivalitatea dintre biserica latina si cea ortodoxa in legatura cu protejarea locurilor sfinte (Palestina). Cine sa vegheze asupra bisericilor din Betleem, sa tina cheile si sa conduca activitatea? Cum este posibil ca aceste chestiuni minore sa poata invrajbi doua mari imperii? Dar, in spatele calugarilor bisericii latine se afla partida catolica franceza, iar in spatele solicitarilor ortodoxe era influenta Rusiei" (Paul Leon, "Razboiul pentru pace", pag. 321-323).

Tarul invoca protectia pe care trebuia s-o asigure bisericii ortodoxe si pentru a o face in mod practic, a cerut flotei sa foloseasca stramtoarea Dardanele. Anglia, care era sprijinita de Franta, refuza si razboiul izbucneste. "Franta si Anglia puteau ajunge la teritoriile tarului numai prin Marea Neagra, cu ajutorul turcilor Din acest punct, razboiul Rusiei devine razboiul Crimeii si este in intregime concentrat in asedierea Sevastopolului, un episod costisitor si fara rezultat. Batalii sangeroase, epidemii ucigatoare si suferinte inumane au costat Franta o suta de mii de morti (Paul Leon).

Trebuie subliniat ca acesti o suta de mii de morti erau soldati a lui Hristos si gloriosi "martiri ai credintei", dupa spusele arhiepiscopului Parisului, Sibour, care a declarat in acel timp: "Razboiul Crimeii, dintre Franta si Rusia, nu este un razboi politic, ci unul sfant; nu se lupta un stat cu altul, sau un popor contra altuia, ci este un razboi religios, o cruciada". (Journet, "Exigente crestine in politica", pag. 274)

Recunoasterea este fara ocolisuri. Nu am auzit acelasi lucru nu cu mult timp in urma, in timpul ocupatiei naziste, spus in termeni identici de preotii papei Pius XII si chiar de catre Pierre Leval, presedintele consiliului primariei din Vichy?

In 1863 are loc o expeditie in Mexic. Despre ce este vorba, ce urmarea? Sa transforme o republica laica intr-un imperiu si sa-l ofere lui Maximilian, arhiduce al Austriei. Austria era stalpul principal al papalitatii. Se voi a de asemenea ridicarea unei bariere impotriva influentei protestantismului din Statele Unite ale Americii asupra Americii de Sud. Albert Bayet a scris cu perspicacitate: "Telul razboiului este de stabili un Imperiu catolic in Mexic si de a reduce drepturile oamenilor ca si campania din Siria si cele doua din China, aceasta servind interesele catolice" (Albert Bayet, "Istoria Frantei").

Stim cum, in 1867, dupa ce armata franceza s-a reimbarcat, Maximilian, ghinionistul campion al Sfantului Scaun a fost facut prizonier cand Queretaro s-a predat si a fost impuscat, facand loc instaurarii republicii conduse de biruitorul Juarez.

Cu toate acestea, se apropia momentul cand Fratia trebuia sa plateasca inca odata mult mai scump pentru sprijinul politic dat de Vatican tronului imperial. In timp ce armata franceza isi varsa sangele in cele patru zari ale lumii, devenind tot mai slaba si aparand interese care nu erau ale ei, Prusia, sub mana puternica a viitorului "cancelar de fier", era ocupata in a-si extinde puterea militara cu scopul unirii tuturor statelor germane intr-un singur bloc. "Austria a fost prima victima a dorintei si puterii sale. Prusia avea o intelegere cu Austria ca sa puna mana pe ducatele daneze Schleswig si Holstein, dar Austria a fost pacalita de complicele ei. Razboiul care a urmat fost castigat curand de Prusia la Sadova pe 3 iulie 1866. A fost o lovitura teribila pentru vechea monarhie habsburgica, care era totusi in declin, lovitura a fost tot la fel de puternica si pentru Vatican, pentru ca Austria era de mult timp fortareata cea mai credincioasa dintre tinuturile germane. De atunci, Prusia protestanta isi exercita autoritatea asupra lor. Doar daca biserica romana nu gaseste "un brat laic" capabil sa opreasca total expansiunea puterii "eretice".

Dar cine poate juca acest rol in Europa inafara de Imperiul francez? Napoleon III, omul trimis de Providenta, va avea onoarea sa razbune Sadova. Armata franceza nu era pregatita.      "Artileria era veche, depasita. Tunurile noastre se incarca inca pe guri", scria Rothan, ministrul francez la Francfort si care putea vedea venind dezastrul. "Prusia este constienta de superioritatea ei si de slaba noastra dotare", mai adauga el. Instigatorii razboiului nu erau interesati de aceasta. Candidatura unui Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei a fost scuza pentru acest conflict; de asemenea, Bismark il dorea. Cand el a falsificat telegrama de la Ems (telegrama prin care a inasprit raspunsul regelui Prusiei catre ambasadorul Frantei - n. t.), avocatii razboiului au avut jocul in mainile lor si au starnit mania poporului.

Franta declara razboi; "Razboiul din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind opera iezuitilor", a scris Gaston Bally. Compozitia guvernului care a trimis Franta la dezastru este descrisa astfel de catre eminentul istoric catolic, Adrien Dansette: "Napoleon III a inceput prin a-l sacrifica pe Victor Duruy, apoi aranja sa fie numiti in guvern oameni din partida populara. (ianuarie 1870). Noii ministri erau catolici sinceri sau ecleziasti care credeau in conservatorismul social".

Este usor de inteles acum ce era atunci inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un "motiv de razboi" din acea telegrama ticluita chiar inainte de a se fi confirmat acest lucru.

"Urmarile au fost: caderea Imperiului si contralovitura ce a urmat impotriva scaunului papal Edificiul imperial si cel papal, incoronate de iezuiti, au cazut in acelasi noroi, in ciuda Conceptiei imaculate (dogma ca Maria a fost nascuta fara pacat - n.t.) si a infailibilitatii papei. Dar, vai! toate acestea se intamplau peste cenusa Frantei!" (Gaston Bally, "Istoria religioasa a Frantei contemporane", pag. 100-101).

Capitolul 6. Iezuitii la Roma - "Syllabus" (Programa).

Intr-o carte a abatelui Brugerette, in capitolul "Clerul sub al doilea Imperiu", se poate citi urmatorul pasaj: "Devotamentul individual, nou sau vechi, a fost onorat din ce in ce mai mult in timpul cand romantismul exalta spiritul in detrimentul ratiunii austere. Venerarea sfintilor si a relicvelor, restransa timp indelungat de suflarea rece a rationalismului, a luat un nou avant. Venerarea Sfintei Fecioare, multumita aparitiilor din La Salette si Lourdes, a dobandit o extraordinara popularitate. S-au inmultit pelerinajele la aceste locuri privilegiate de miracolele ce avusesera loc acolo".

"Episcopatul Frantei a inlesnit noi devotiuni. El a intampinat calduros si plin de recunostinta scrisoarea enciclica a papei Pius IX din 1856, care proclama dogma Conceptiei imaculate. Tot episcopatul, adunat la Paris in 1856 pentru botezul Printului Imperial, l-a rugat pe papa Pius IX ca sarbatoarea "Inimii sfinte" (Sacre Coeur) sa fie transformata intr-o sarbatoare a bisericii universale".

Aceste cateva induri arata clar influenta preponderenta exercitata de iezuiti in Franta in timpul celui de al doilea Imperiu, influenta la fel de mare ca cea avuta asupra Sfantului Scaun. Asa cum am vazut, iezuitii au fost si au ramas marii propagandisti ai acestor "devotiuni individuale, noi sau vechi", aceasta "palpabila" si aproape senzuala pietate care a facut masele excesiv de scrupuloase in chestiuni de religie, mai ales pe femei. In acest aspect trebuie sa recunoastem ca au fost realisti. Epoca in care publicul ca entitate, invatati sau ignoranti, manifesta un interes adanc in probleme teologice, trecuse deja din timpul lui Napoleon III. Din punct de vedere intelectual, catolicismul isi incheiase cariera.

De aceea, mai mult din necesitate decat din propriile conceptii, fiii lui Loyola s-au straduit de-a lungul sec. XIX si XX sa trezeasca religiozitatea superstitioasa, in special in randul femeilor care formau ce mai mare parte a "turmei". Aceasta a fost contragreutatea rationalismului.

Pentru invatamantul secundar al fetelor, Ordinul a promovat fondarea catorva congregatii de femei. "Cea mai faimoasa si activa a fost Congregatia doamnelor de la Sacre Coeur; in 1830 cuprindea 105 case cu 4.700 de profesori, iar influenta ei asupra claselor sociale de sus a fost foarte importanta" (H. Boehmer).

In ceea ce priveste venerarea Mariei, care era totdeauna asa de draga iezuitilor, aceasta a fost foarte mult ajutata - sub al doilea Imperiu - de "aparitiile" foarte oportune ale Fecioarei unor ciobanite din Lourdes; aceasta s-a petrecut doi ani dupa ce papa Pius a promulgat, la instigarea iezuitilor, dogma "Conceptiei imaculate", in 1854. Principalele acte ale pontificatului lui Pius IX au fost toate victorii ale iezuitilor, a caror influenta atotputernica asupra conducerii bisericii se afirma din ce in ce mai mult.

In 1864, Pius IX a publicat scrisoarea enciclica, "Quanta Quria", insotita de "Syllabus" (Programa) care anatemiza (blestema) cele mai bune principii politice ale societatii contemporane: "Blestem tot ce este drag Frantei moderne! Franta moderna vrea independenta statului; Programa ne invata ca puterea ecleziastica trebuie sa-si exercite autoritatea fara asentimentul sau permisiunea puterii civile. Franta moderna doreste libertatea constiintei si a inchinarii; Programa arata ca biserica romana are dreptul sa-si foloseasca forta si sa reinstaleze inchizitia. Franta moderna recunoaste existenta mai multor feluri de inchinare; Programa declara ca religia catolica trebuie considerata singura religie in stat si ca toate celelalte sint excluse. Franta moderna proclama poporul suveran; Programa condamna votul universal. Franta moderna proclama egalitatea poporului in fata legii; Programa afirma ca clerul este scutit de a fi judecat in tribunale civile sau criminale".

"Acestea erau invataturi predate de iezuiti in colegiile lor. Ele sunt linia intai a frontului armatei contrarevolutionare Misiunea lor consta in a educa tineretul dat in grija lor in ura fata de principiile societatii franceze, principii enuntate cu asa de mare pret de generatiile anterioare. Prin invatatura lor, ei incercau sa divida lumea in doua si sa puna sub semnul intrebarii tot ce s-a facut dupa 1789. Noi dorim armonie, ei vor razboi; noi vrem o Franta libera ei vor s-o aiba sclava. Ei reprezinta societatea combativa care-si primeste ordinele de afara; ei ne ataca, lasati-ne sa ne aparam; ei ne ameninta, lasati-ne sa-i dezarmam" (Adolphe Michel, "Iezuitii", pag.77).

Pretentia dintotdeauna a Sfantului Scaun de a domina societatea civila a fost atunci reconfirmata, asa cum a spus Renan deja in 1848, intr-un articol numit: "Liberalism clerical". "Aceasta inseamna ca suveranitatea poporului, libertatea constiintei si toate libertatile moderne au fost condamnate de biserica. Aceasta prezenta Inchizitia ca o "consecinta logica a intregului sistem drept-credincios", ca o "esenta a spiritului bisericii". Se mai adauga: "Cand va fi in stare, biserica va readuce Inchizitia; daca nu o face acum, este pentru ca nu o poate face" (Abatele Brugerette).

Puterea iezuitilor asupra Vaticanului a fost aratata si mai clar cativa ani mai tarziu, dupa "Programa", cand a fost decretata dogma "Infailibilitatii papale". Abatele J. Brugerette a scris ca dogma a fost data "ca sa arunce peste anii dramatici 1870-1871 - care au imbracat Franta in doliu - stralucirea unei mari sperante crestine".

Acelasi autor adauga: "Se poate spune ca in prima jumatate a anului 1870, biserica Frantei nu mai era deloc in Franta; ea era la Roma, ocupata cu ardoare in Conciliul General pe care Pius IX tocmai il numise la Vatican. "Potrivit opiniei domnului Pie, acest cler francez isi aruncase propriile podoabe, maxime si libertati franceze sau galice Acest episcop de Poitiers adauga ca totul fusese facut ca un sacrificiu adus principiului autoritatii, invataturii sanatoase si dreptului comun; totul a fost asezat la picioarele suveranului pontif, formand un tron pentru el si facand sa sune trompetele: "Papa este regele nostru; vointa lui ne conduce si dorintele lui sunt lege pentru noi" (J. Brugerette).

Predarea intregului cler 'national' in mainile conducerii bisericii romane este destul de clara si, datorita acesteia, este de inteles supunerea catolicilor francezi vointei unui suveran strain care, sub aparenta dogmei sau moralei, planuia sa le impuna directiile sale politice fara nici o opozitie. Catolicii liberali au protestat in zadar impotriva pretentiilor exagerate ale Sfantului Scaun de a le dicta legile in numele Duhului Sfant. Abatele Brugerette ne informeaza ca liderul lor, M. de Montalambert, a publicat in "Gazette de France" un articol in care protesta vehement impotriva acelora care sacrificau dreptatea si adevarul, ratiunea si istoria, idolului instalat la Vatican".

Cativa episcopi celebri ca parintele Hyacinte Loyson si parintele Gratry au adoptat aceeasi linie, ultimul avand chiar si umor. El spunea: "El a publicat succesiv patru scrisori catre M. Deschamps. In ele, nu discuta nici macar evenimentele istorice, cum ar fi condamnarea papei Honorius care, potrivit lui, s-a opus proclamarii infailibilitatii papale; dar, intr-un mod incisiv si amar, el a denuntat de asemenea nesocotinta catolicilor in privinta adevarului si a integritatii stiintifice. Unul dintre ei, un candidat ecleziast pentru doctoratul in teologie, chiar a indraznit sa confirme decrete false inaintea facultatii din Paris, declarand ca "Nu este o frauda grosolana". Si Gratry adauga: "Chiar si astazi este sustinuta afirmatia ca, condamnarea lui Galileo a fost oportuna".

"Voi, oameni cu credinta mica si cu inimi mizerabile si suflete murdare! Trucurile voastre sunt scandaloase. In ziua in care marea stiinta a naturii a rasarit asupra lumii, voi ati condamnat-o". "Si nu fiti surprinsi daca oamenii, inainte de a va ierta, asteapta de la voi marturisirea pacatelor, pocainta, remuscare adanca si compensarea] greselilor voastre" (Parintele Gratry, citat de J. Brugerette).

Nu-i nevoie sa spunem ca iezuitii, inspiratorii agentilor lui Pius IX si atotputernici asupra Conciliului, nu se ingrijorau de marturisire, pocainta, remuscare si repararea greselilor, intr-un timp cand ei aproape isi atinsesera telul stabilit de ei in Conciliul de la Trento, la mijlocul sec.16. Pe timpul acela Lainez deja sustinea ideea infailibilitatii papale.

Aceasta insemna doar consacrarea unei dogme, a unei pretentii tot atat de vechi ca si papalitatea. Nici un alt Conciliu pana atunci nu dorise s-o ratifice, dar parea ca se apropia timpul potrivit; pe langa aceasta, activitatea rabdatoare a iezuitilor pregatise clerul national pentru renuntarea la ultimele lor libertati; caderea iminenta a puterii papale - s-a intamplat inainte ca sa se voteze in Conciliu dogma - impunea o intarire a autoritatii ei spirituale, dupa cum cereau ultramontanistii. Argumentul si-a atins tinta si "dictatul papal" al lui Grigore V a facut ca principiile teocratiei medievale sa triumfe in plin mijloc a sec. XIX. Ceea ce prevedea dogma in mod special era omnipotenta Companiei lui Isus in biserica romana.

"Sub protectia iezuitilor, care se stabilisera la Vatican de cand puterile laice ii alungasera din toate tarile libere ca pe o asociatie de raufacatori, papalitatea aspira acum la noi ambitii. Acesti oameni rai care transformasera Evanghelia intr-un spectacol de lacrimi si sange si care ramaneau cel mai teribil dusman al democratiei si al libertatii de gandire, dominau conducerea bisericii romane; toate eforturile lor se concentrau asupra mentinerii in biserica a suprematiei lor vatamatoare si a invataturilor lor rusinoase".

"Dedicati cauzei centralizarii excesive, neimblanziti apostoli ai teocratiei, ei sunt stapanii recunoscuti ai catolicismului contemporan si isi pun pecetea lor asupra teologiei acestuia, pe evlavia fatarnica si politica lui tenebroasa".

"Adevarati ieniceri ai Vaticanului, ei anima totul, guverneaza totul, patrund oriunde, fac din 'informare' un sistem de guvernare, sunt credinciosi unei cazuistici a carei profunda imoralitate a fost relevata de istorie si care a inspirat paginile nemuritoare, de o sublima batjocura, ale lui Pascal. Prin Programa din 1864 pe care ei insisi au redactat-o, Pius IX a declarat razboi gandirii libere si a aprobat, cativa ani mai tarziu, dogma infailibilitatii, care este un adevarat anacronism istoric si de care stiintei moderne putin i-a pasat" (Louis Roguelin, "Biserica crestina primitiva si catolicismul", pag. 79-81).

Pentru acei carora cele spuse anterior le par a fi exagerate, dam mai jos confirmarea acestor fapte, asa cum reiese ea din pana drept-credincioasa a lui Daniel Rops. Aceasta confirmare cantareste mult mai greu prin faptul ca a fost publicata in 1959, sub titlul "Restabilirea Companiei lui Isus", in chiar publicatia iezuita "Etudes" (Studii). Acolo putem citi o adevarata pledoarie de aparare: "Din multe cauze, aceasta reorganizare a Companiei lui Isus a avut o importanta istorica considerabila. Sfantul Scaun a redescoperit acest grup credincios, complet devotat cauzei sale si care urma sa fie atat de necesar curand dupa aceea. Multi preoti iezuiti au exercitat de atunci si pana acum o discreta dar adanca influenta asupra hotararilor importante luate de Vatican; un fel de proverb circula la Roma: ,Condeiul papei sunt iezitii'. Influenta lor era certa in ceea ce priveste dezvoltarea venerarii "Inimii sfinte" (Sacre Coeur), ca si in proclamarea dogmei conceptiei imaculate, in editarea Programei, in definirea infailibilitatii papale. Organizatia "Civilta Catolica", fondata de iezuitul napolitan Carlo Curci, reflecta gandurile papei in timpul pontificatului lui Pius IX" (Daniel Rops).

Aceasta marturisire este destul de clara.

Nu este nevoie s-o mai spunem, dar iezuitii, atotputernici in Roma mai mult datorita spiritului lor decat organizatiei, au angajat papalitatea din ce in ce mai mult in politica internationala, asa cum scria M. Louis Roguelin: "De cand si-a pierdut puterea temporala, biserica Romei a profitat de orice ocazie pentru a recastiga toate terenurile pe care fusese constransa sa le abandoneze prin recrudescenta activitatilor diplomatice; cum schema ei abila este de a divide pentru a stapani, a incercat sa intoarca orice conflict in favoarea ei".

Potrivit planului supusilor lui Loyola, dogma infailibilitatii papale a favorizat din plin aceasta actiune a Sfantului Scaun, a carui importanta poate fi masurata pornind de la faptul ca multe state au un reprezentant diplomatic acreditat la Vatican. Sub acoperirea dogmei si a moralei - aspecte care in principiu limiteaza cuvantul "infailibil" - papa astazi dispune de o autoritate nelimitata asupra constiintei credinciosilor.

Astfel, de-a lungul sec. XX, vedem Vaticanul angajat activ in politica interna si externa a tarilor si chiar guvernandu-le datorita partidelor catolice. Mai mult, il vom vedea sustinand oameni "providentiali" ca Mussolini si Hitler care, datorita ajutorului Vaticanului, au dezlantuit cele mai teribile catastrofe.

Inlocuitorul lui Hristos a recunoscut din abundenta serviciile pe care i le-a adus aceasta faimoasa societate, care a muncit din greu si bine in favoarea lui. Acesti "fii ai lui Satan", asa cum au fost numiti de cativa ecleziasti curajosi, sunt toti defaimati, dar ei pot in schimb sa se mandreasca cu dovada augusta a meritelor lor, acordata de catre defunctul papa Pius XII, al carui confesor, o stim, era un iezuit german.

In acest text, publicat de "La Croix" (Crucea) in august 1955, putem citi: "Biserica nu doreste alte ajutoare de alt tip decat cele de tipul acestei Companii a lui Isus fie ca fiii lui Loyola sa se straduiasca sa mearga pe urmele inaintasilor lor"

Astazi, ca si ieri, ei fac chiar acest lucru spre marea nenorocire a natiunilor. (Oare de unde atata ura in fosta Iugoslavie? n. t.).

Capitolul 7. Iezuitii in Franta intre 1870 si 1885.

Caderea Imperiului ar fi trebuit, se pare, sa provoace o reactie impotriva spiritului ultramontanist in Franta. Dar nu a fost asa, dupa cum ne arata si Adolphe Michel: "Cand tronul a cazut in noroiul Sedanului la 2 decembrie 1870, cand Franta a fost definitiv infranta, cand adunarea nationala s-a reunit pentru alegeri la Bordeaux in 1871, partida clericala era mai indrazneata ca niciodata. In toate dezastrele care avusesera loc pe pamantul Frantei, ei vorbisera ca niste stapani. Cine nu-si aminteste manifestarile obraznice ale iezuitilor si amenintarile lor insolente de-a lungul ultimilor ani? Cum un anumit parinte Marquigny a anuntat inmormantarea principiilor din '89 sau M. Belcastel care, pe propria raspundere, a dedicat Franta "Sfintei inimi"; cum iezuitii au ridicat o biserica pe dealul Montmartre, in Paris, sfidand astfel Revolutia; cum episcopii au atatat Franta sa declare razboi Italiei cu scopul de a restabili puterea temporala a papei" (Adolphe Michel).

Gaston Bally explica foarte bine motivul acestei situatii aparent paradoxale: "De-a lungul acestui cataclism, iezuitii s-au varat repede in vizuina lor, lasand Republica sa iasa singura din mocirla cum poate. Dar cand cea mai mare parte a muncii fusese facuta, cand teritoriile noastre fura eliberate de invazia prusaca, a reinceput invazia neagra, "tragand castanele din foc cu mana altuia" (Gaston Bally).

Dar nu este acelasi lucru dupa fiecare razboi? Este un fapt incontestabil ca biserica romana a beneficiat intotdeauna de pe urma dezastrelor publice; ca moartea, mizeria, suferintele de tot felul incitau masele sa caute consolari iluzorii in practicile pioase. In acest fel, puterea acelora care initiasera aceste dezastre era fortificata, daca nu sporita de insesi victimele in cauza. In ceea ce le priveste, cele doua razboaie mondiale au avut aceleasi urmari ca si cel din 1870.

Atunci, Franta a fost cucerita; pe de alta parte, iezuitii au dobandit o stralucita victorie cand s-a dat o lege in 1873 care le permitea sa construiasca o biserica a "Sfintei inimi" pe colina Montmartre. Aceasta biserica, despre care s-a spus ca este construita prin "vointa rationala" urma sa materializeze in piatra, printr-o cruda ironie, desigur, triumful iezuitismului chiar in locul unde acesta si-a inceput viata.

La prima vedere, aceasta invocatie catre Inima sfanta a lui Isus, ridicata in slavi de catre iezuiti, poate parea destul de inocenta, desi este profund pagana, idolatra. "Pentru a ne da seama de pericol - scria Gaston Dally - trebuie sa privim in spatele fatadei, sa dovedim manipularea sufletelor, sa vedem telul diferitelor asociatii ale acestora. Fratia "Perpetua adorare", Fratia "Garzii de onoare", "Apostolatul rugaciunii", "Comunitatea Reparatorie" Fratiile, asociatiile, apostolii, misionarii, zelotii, fanaticii, inchinatorii, mijlocitorii si alte federatii ale Sfintei Inimi par sa aiba exclusiv intentia sa uneasca omagiile lor cu cele ale celor noua coruri ale ingerilor.

Dar, in realitate, acestea sint departe de a fi inocente. Fratiile si-au declarat telul de multe ori. Nu ma puteau acuza ca i-as fi calomniat; eu voi cita doar cateva pasaje din cele mai clare declaratii ale lor si voi aduna marturiile lor".

"Opinia publica a fost socata de aceste remarci ale parintelui Olivier atunci cand victimele Bazarului de caritate au fost ingropate. Calugarul vazuse in aceasta catastrofa doar o alta dovada de indurare divina. Dumnezeu era intristat de "greselile" noastre si ne invita, cu blandete sa ne caim".

"Aceasta pare monstruos. Construirea bisericii pe Montmartre a fost rezultatul aceluiasi gand, dar aceasta se uitase" (Gaston Bally). Care era acel teribil pacat de care Franta trebuia sa se pocaiasca? Autorul mai sus mentionat raspunde: R E V O L U T I A. Aceasta era criza groaznica pe care noi trebuia sa o ispasim.

"Si biserica Sfintei Inimi simbolizeaza pocainta Frantei; ea exprima de asemenea intentia noastra hotarata de a repara greselile. Este un monument al ispasirii si pocaintei" (Gaston Bally).

"Salvati Roma si Franta in numele Sfintei Inimi", devenise imnul Ordinului moralist. "Asa ca noi am fost in stare sa nadajduim impotriva oricarei nadejdi", scria abatele Brugerette, "si sa asteptam din partea cerurilor pacificate mai devreme sau mai tarziu, marele eveniment al restabilirii Ordinului si al salvarii patriei" (J. Brugerette).

Se pare ca totusi 'Paradisul', furios pe Franta drepturilor omului, nu a fost destul de "pacificat" prin ridicarea bisericii de pe Montmartre caci restaurarea Ordinului se facea destul de incet. Acelasi autor explica acesta in felul urmator: "Cu toate ca manifestarile grandioase ale credintei catolice, de-a lungul anilor de dupa razboiul din 1870 pot parea impresionante, ar fi o lipsa de spirit de observatie daca societatea franceza a acelei epoci ar fi judecata dupa aceasta evlavie exterioara; si ne-am situa inafara adevarului. Trebuie sa ne intrebam atunci daca sentimentul religios este un raspuns direct - pentru intreaga societate in cauza - al credintei dezvaluite prin impozantele pelerinaje organizate de episcopi si prin sinceritatea liturghiilor din biserici"

"Fara a dori sa atenueze in nici un fel importanta miscarii religioase in Franta, cauzata de cele doua razboaie din 1870 si 1914, trebuie cu toate acestea sa admitem ca aceasta renastere a credintei nu avea nici adancimea, nici extinderea pe care o religie adevarat innoitoare ar fi avut-o"

"Caci, chiar in vremea aceea biserica Frantei cuprindea, din nefericire mii de necredinciosi si adversari, dar si un mare numar dintre cei care erau catolici doar cu numele, nu si din convingere. Practicile religioase erau indeplinite nu din convingere, ci din obicei"

"Curand dupa ce a facut-o, Franta parea ca regreta miscarea disperata ce o facuse sa trimita in Adunarea Nationala o majoritate catolica, caci cinci luni mai tarziu isi schimba radical pozitia la alegerile complementare din 2 iulie! In acea zi, tara trebuia sa aleaga 113 deputati. A avut loc o infrangere completa a catolicilor si o victorie a Republicanilor, care au avut intre 80 si 90 de locuri. Toate alegerile care au urmat au avut acelasi caracter de opozitie republicana si anticlericala. Ar fi o copilarie sa sustii ca aceasta nu era expresia dorintelor si sentimentelor societatii" (J. Brugerette).

Abatele Brugerette, vorbind despre marile pelerinaje organizate la acea vreme pentru "ridicarea tarii", admite ca acestea erau la obarsia unor "greseli si excese" care au dat nastere unor suspiciuni "adversarilor bisericii".

"Pelerinajele vor fi pentru ei actiuni organizate de cler pentru restaurarea monarhiei in Franta si a puterii pontificale in Roma. Iar atitudinea luata de cler in fata acestor scopuri va parea o justificare a acuzatiei din presa nereligioasa si va da, cum vom vedea mai tarziu, un puternic imbold anticlericalismului. Fara a se separa de obiceiurile religioase reinsufletite de-a lungul anilor postbelici., societatea franceza se va ridica impotriva acestui guvern de preoti, asa cum il numea Gambetta. Undeva in strafunduri, poporul francez pastrase un instinct neinvins de rezistenta impotriva a orice semana, chiar vag, cu dominatia politica a bisericii. In general, aceasta natie iubea religia, dar spectrul 'teocratiei' o inspaimantase. Fiica cea mare a bisericii nu dorea sa uite ca era deasemenea si mama Revolutiei" (J. Brugerette).

Totusi, clerul cu iezuitii in frunte facea atatea eforturi pentru a convinge poporul francez sa se lepede de spiritul republican! "Incepand cu intrarea in vigoare a legii Falloux, iezuitii si-au raspandit nestingheriti colegiile lor in care educau copii din patura instarita a burgheziei si in mod cert nu le cultivau dragostea pentru Republica"

"Cat despre Sustinatorii inaltarii trupesti a Mariei in ceruri (pe scurt, "Inaltatorii" n.t.), organizatie creata de intransigentul parinte d'Alzon in 1845, acestia doreau sa redea poporului religia pierduta" (Adrien Dansette).

Dar existau multe alte congregatii infloritoare care se ocupau cu invatamantul si care-i invidiau: oratoristii, eudistii, dominicanii celui de al III-lea ordin, marianistii, maristii si celebrii "Frati ai scolii crestine", cunoscuti mai bine sub numele de "Ignoranti", care      predicau "invatatura sanatoasa" progeniturilor burgheziei cat si unui numar de un milion si jumatate de copii din clasele de jos.

Nu este de mirare ca aceasta situatie a pus regimul republican in defensiva. O lege propusa de Jules Ferry in 1879, dorea sa retraga clerul din Consiliul Instructiei Publice unde acesta fusese introdus prin lege in si 1873 si sa redea facultatilor de Stat dreptul exclusiv de a numi profesori. Articolul 7 al acestei legi specifica deasemenea ca "nimanui nu-i este permis sa faca parte din invatamantul public sau liber daca apartine unei congregatii religioase neautorizate".

"Iezuitii, in primul rand, sunt tinta acestui faimos articol 7. Preotii episcopatului din Moret (Saint et Marne) vor declara ca "ei sunt de partea tuturor comunitatilor religioase, inclusiv a venerabililor parinti ai Companiei lui Isus". "A-i lovi pe ei - scriau acestia - inseamna a ne lovi pe noi insine". Marturisirea este destul de clara.

Abatele Brugerette, care a scris acest pasaj, descrie rezistenta catolicilor impotriva a ceea ce ei numeau "atacul perfid", dar adauga: "Clerul inca ignora progresul imens al laicismului, el nu a inteles ca datorita opozitiei lui fata de principiile din ,89 a pierdut intreaga influenta de adancime asupra spiritualitatii publice franceze".

Articolul 7 este respins, dar Jules Ferry recurge la legile existente privind congregatiile.

"Prin urmare, pe 29 martie 1880, Jurnalul oficial contine doua decrete care obliga pe iezuiti sa se risipeasca si toate congregatiile neautorizate ale barbatilor sau femeilor sa obtina recunoasterea si aprobarea functionarii si statutului legal al lor in decurs de trei luni de zile"

Fara nici o intarziere, s-a organizat o miscare de opozitie. "Biserica, profund ranita, se ridica" scrie M. Debidour. Dupa 11 martie, papa Leon III si nuntiul sau isi exprima un protest puternic "Acum este randul tuturor episcopilor sa apere energic ordinul religios".

Cu toate acestea, fiii lui Loyola sint expulzati. Dar sa ascultam ce are de spus abatele Brugerette in legatura cu aceasta: "In ciuda tuturor, iezuitii, experti in a reintra pe fereastra dupa ce sunt dati afara pe usa, reusisera deja sa-si puna colegiile sub controlul laicilor sau al clerului traditional. Chiar daca nu locuiau in aceste colegii, ei puteau fi vazuti venind la o anumita ora din zi pentru a-si exercita functia de conducere si supraveghere".

Dar inselaciunea a fost descoperita si colegiile iezuite au fost in sfarsit inchise. Decretul din 1879 a fost obligatoriu pentru 32 de congregatii care refuzasera sa se supuna dispozitiilor legale. In anumite locuri, expulzarea a fost indeplinita de armata militara, cu forta, impotriva opozitiei credinciosilor instigati de preoti. Acestia nu numai ca au refuzat sa ceara autorizatia legala, dar au refuzat sa semneze o declaratie privind infirmarea oricarei idei de opozitie fata de regimul republican; acest lucru ar fi fost suficient pentru ca M. de Freycinet, pe atunci presedinte al Conciliului care pe deasupra ii favoriza, sa ii poata "tolera" in continuare. Cand Ordinul s-a hotarat sa semneze aceasta declaratie formala de loialitate, aceasta uneltire fusese deja data pe fata iar Freycinet a trebuit sa demisioneze pentru ca incercase sa negocieze acest acord impotriva Parlamentului si impotriva colegilor lui din cabinet. Abatele Brugerette face comentarii asupra declaratiei pe care ordinele religioase au trebuit sa le semneze si gaseste ca aceasta declaratie este atat de respingatoare: "Aceasta declaratie de respectare a institutiilor pe care Franta si le-a atribuit in mod liber poate parea foarte putin daunatoare si inofensiva astazi, cand o comparam cu juramantul solemn de credinta cerut de la episcopii nemti de catre Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre Sfantul Scaun si Reich-ul german.

"Articolul 16 - inainte de a intra in posesia diocezei, episcopii vor depune un juramant de credinta inaintea presedintelui Reich-ului sau un adjunct competent, in urmatorii termeni: ,Inaintea lui Dumnezeu si a Sfintei Scripturi, jur si promit, ca episcop, loialitate Reich-ului german si statului. Jur si fagaduiesc sa respect si sa fac clerul sa respecte guvernul conform constitutiei. Cum este de datoria mea s-o fac, voi activa pentru binele si in interesul statului german; voi incerca sa opresc orice ar fi in detrimentul acestuia'. (Concordatul intre Sfantul Scaun si Reich-ul german)" (Abatele Brugerette).

Este, desigur, o mare diferenta intre o simpla promisiune de non-opozitie fata de regimul francez si acest angajament solemn de supunere fata de statul nazist. Tot asa de mare ca si diferenta dintre cele doua regimuri: unul democratic si liberal, atat de urat de biserica romana, celalalt totalitar, intolerant, brutal, dorit si instaurat prin eforturile conjugate ale lui Franz von Papen, sambelanul secret al papei si al lui M. Pacelli , ambasador al Vaticanului la Berlin si viitor papa Pius XII.

Din nou, abatele Brugerette, dupa ce declara ca telul guvernului fusese atins in ceea ce-i priveste pe iezuiti, admite ca "Nu putem vorbi de distrugerea institutiei congregatiilor. Congregatiile de femei nu au fost atinse, iar cele autorizate, ,la fel de periculoase ca si celelalte pentru spiritul laic', erau inca in functiune. Stim deasemenea ca aproape toate congregatiile de barbati expulzate din asezamintele lor in urma decretului din 1880, se intorsesera incetisor in manastirile lor".

Dar aceasta acalmie a fost de scurta durata. Intentia statului de strange taxe si drepturi de succesiune din bogatia comunitatilor ecleziastice a provocat un protest zgomotos general in mijlocul acestora, ele neavand nici o intentie de a se supune legii comune. "Organizarea rezistentei a fost opera unui comitet condus de P.P. Bailly, un inaltator. Stanislas, un capucin, si Le Dore, un superior al eudistilor Parintele Bailly a reinviat marele fanatism al clerului, scriind: ,La fel ca Sf. Laurentiu, calugarii si calugaritele trebuie sa se predea torturilor decat sa renunte'" (Abatele Brugerette).

Ca din intamplare, principalul regenerator al acestui 'mare zel', Bailly era un "inaltator", sau de fapt, un iezuit camuflat. Cat despre torturi, putem sa-i reamintim bunului parinte ca aceste instrumente de tortura sint traditionale pentru Sfantul Scaun si nu traditiei republicane.

In final, congregatiile au platit cam jumatate din ceea ce datorau iar abatele Brugerette admite ca "Prosperitatea muncii lor nu a fost slabita deloc", dupa cum putem sa ne imaginam.

Nu putem intra in amanunte privind legile din 1880 si 1885 care tindeau sa asigure neutralitatea confesionala a scolilor de stat, aceasta "secularizare" care este fireasca pentru toate mintile tolerante, dar care este respinsa de biserica romana ca un atentat groaznic la fortarea constiintelor, lucru pe care ea l-a pretins numai pentru sine. Ne puteam astepta de la ea ca sa lupte pentru acest asa-zis drept, la fel de violent cum a luptat pentru privilegiile ei financiare.

In 1883, congregatia romana "Index", inspirata de iezuitism, intra in lupta prin condamnarea anumitor manuale pe terne morale si cetatenesti. Desigur, chestiunea era, grava; unul dintre autori, Paul Bert, indraznise sa scrie ca chiar ideea miracolelor "trebuie sa dispara din fata mintilor critice". Asa ca mai mult de 50 de episcopi au promulgat decretul "Index-ului" si unul dintre ei, M. Isoard, a declarat in scrisorile sale pastorale din 27 februarie 1883 ca "profesorii, parintii si elevii care vor refuza sa distruga aceste carti, vor fi respinsi de la impartasanie" (Jean Cornel, "Laicitatea").

Legile din 1886 si 1904 care consemnau ca nici un post din invatamant nu poate fi ocupat de membri ai congregatiilor religioase, au fost deasemenea cauza unui potop de proteste din partea Vaticanului si clerului 'francez'. Dar, de fapt, calugarii si calugaritele din invatamant nu aveau decat sa se auto-secularizeze (laicizeze). Singurul rezultat valoros al acestor dispozitii a fost acela ca profesorii din scolile asa-numite 'libere' trebuiau de acum inainte sa prezinte calificarea pedagogica adecvata, un lucru bun cand te gandesti ca, inainte de ultimul razboi, scolile primare catolice din Franta erau in numar de 11.655, cu 824.595 de elevi.

Cat despre colegiile 'libere' si in special cele ale iezuitilor, daca numarul lor s-a redus, aceasta se datoreaza unor factori care nu au nimic de a face cu disputele legale. Superioritatea invatamantului universitar, recunoscut de majoritatea parintilor si, mai recent, existenta sa fara schimbare, sunt cauzele principale ale cresterii popularitatii acestuia. Pe langa aceasta, Societatea lui Isus si-a redus in mod voluntar numarul scolilor sale.

Capitolul 8.       Iezuitii si Generalul Boulanger.

Iezuitii si afacerea Dreyfus.

Partida catolica s-a considerat o victima a ostilitatii statului Republican, desi aceasta ostilitate, sau mai bine zis neincredere, era pe deplin justificata. De fapt, opozitia, clerului fata de regimul existent in Franta se arata cu orice prilej, asa cum ne spune si abatele Brugerette. In 1873, reincercarea de a reinstaura monarhia cu Contele de Chambord a esuat, chiar daca a fost puternic sustinuta de cler, datorita faptului ca pretendentul la coroana a refuzat cu incapatanare sa adopte steagul tricolor, care pentru el simboliza Revolutia.

"Asa cum se prezinta, catolicismul pare legat de politica, sau mai bine zis de un anumit fel de politica. Loialitatea fata de monarhie era transmisa din generatie in generatie in vechile familii de nobili ca si in randurile burgheziei si a oamenilor de rand in regiunile catolice din vestul si sudul Frantei. Nostalgia acestora dupa un regim ideal reprezentat intr-un Ev mediu eroic, era cuplata cu dorinta catolicilor a caror principala preocupare era salvarea religiei; ei s-au aliat cu legitima familie regala Chambord, considerand monarhia ca fiind cea mai favorabila forma de guvernamant pentru biserica. Aparte de ralierea acestor forte politice si religioase, in situatia incordata de dupa razboi, s-a nascut un fel de misticism reactionar, ilustrat perfect de M. Pie, episcop de Poitiers: ,Franta, care asteapta un alt conducator si se uita dupa un stapan va primi din nou de la Dumnezeu Sceptrul Universului care a cazut din mainile sale pentru un timp', in ziua in care va fi invatat din nou cum sa cada in genunchi" (Adrien Dansette).

Aceasta imagine descrisa de istoricul catolic este semnificativa. Ea ajuta la intelegerea miscarilor ce vor urma cativa ani mai tarziu, dupa incercarea nereusita de reinstaurare a monarhiei din 1873.

Acelasi istoric catolic descrie in urmatoarea maniera atitudinea politica a clerului din acea vreme: "In timpul alegerilor, casele parohiale devin centre pentru candidatii reactionari; preotii si cei ce ajutau la tinerea slujbelor mergeau din casa in casa facand propaganda electorala, calomniau Republica si noile ei legi de invatamant; ei declara ca aceia care voteaza cu ateii, cu guvernul la putere sau cu francmasonii, descrisi ca "banditi", "lepadaturi" si "hoti", se vor face vinovati de pacat de moarte. Se declara ca o femeie adultera va fi iertata mult mai usor decat acela care isi trimite copiii la scoli laice; in alt rand se declara ca este mai bine sa gatui un copil decat sa sustii regimul sau, va fi refuzata spovedania cea de pe urma acelora care voteaza cu partizanii regimului. Amenintarile sunt duse pana la capat: negustorii republicani si clericali sunt boicotati, oamenilor nevoiasi li se refuza orice ajutor, iar muncitorii sunt dati afara" (Adrien Dansette).

Aceste excese din partea clerului influentat din ce in ce mai mult de ultramontanismul iezuit sunt cu atat mai reprobabile cu cat ele veneau din partea unui cler platit de guvern, caci Concordatul era inca in vigoare. De asemenea, majoritatea opiniei publice nu se simte deloc fericita cu aceasta povara pe constiinta, asa cum scrie si autorul mai sus mentionat. Dupa cum se poate vedea, poporul francez, ca un tot unitar, este indiferent la problemele religioase, iar noi nu putem confunda supunerea ereditara la practicile religioase, cu credinta adevarata" "Este un fapt real ca harta politica a Frantei este identica cu cea religioasa Putem spune ca in regiunile in care credinta este puternica, poporul francez voteaza pentru candidatii catolici; in alte parti, ei aleg in mod constient deputati si senatori anticlericali. Ei nu doresc clericalismul, care reprezinta autoritatea bisericeasca in probleme politice, altfel spus "guvernul preotilor".

"Pentru un numar mare de catolici, faptul ca preotul - acest tip de om suparator - se amesteca prin predica si confesional in comportamentul credinciosului, controland gandurile, sentimentele, activitatile, mancarea, bautura si chiar intimitatea vietii de familie, este deajuns; ei intentioneaza cel putin sa-i limiteze atotstapanirea prin pastrarea independenti lor ca cetateni" (Adrien Dansette).

Ne-ar place sa vedem acest spirit de independenta traind si astazi.

Dar chiar daca opinia unui mare numar de catolici era aceasta, ultramontanistii nu au depus armele si au urmarit orice ocazie sa lupte impotriva regimului detestat de ei . Ei s-au gandit ca gasisera 'omul providential' in persoana generalului Boulanger, ministru de razboi in 1886, care, organizandu-si propaganda extrem de bine, parea sa fie viitorul dictator.

"O intelegere tacita - a scris Adrien Dansette - este stabilita intre general si catolici, devenind evidenta in timpul verii El a incheiat deasemenea o intelegere secreta cu membrii regalisti din parlament, cu ar fi Baronul de Mackau, Contele de Mun, aparatori de nadejde ai bisericii din Adunarea Nationala".

"Flegmaticul ministru de interne, Constans, il ameninta cu arestrea si, la 1 aprilie, candidatul la postul de dictator fuge la Bruxelles impreuna cu amanta lui". "De acum incolo boulangismul sufera un declin rapid. Franta nu a fost acaparata; ea si-a revenit si boulangismul este zdrobit la alegerile din 22 septembrie si 6 octombrie 1889".

"Putem citi sub semnatura aceluiasi autor care a fost atitudinea papei fata de acel eveniment; papa Leon XIII, care urma lui Pius IX, cel cu Programa, i-a sfatuit pe credinciosii francezi sa se alature regimului republican intr-un mod foarte ciudat: "In august 1889, ambasadorul Germaniei la Vatican sustinea ca papa vede in generalul Boulager omul care va rasturna Republica franceza si va restabili monarhia; putem citi un articol in care sfatuitorul Romei prevedea ca acest candidat la dictatura va lua puterea, iar biserica ,sa poata beneficia din plin de aceasta' Generalul Boulanger trimisese pe unul dintre fostii sai ofiteri la Roma cu a scrisoare pentru Leon XIII, in care promitea papei "ca in ziua in care va tine in mainile sale sabia Frantei, va face tot posibilul ca drepturile papalitatii sa fie recunoscute" (Adrien Dansette).

Criza boulangista a scos la iveala destul de bine actiunea condusa de partida religioasa impotriva Republicii, sub acoperirea nationalismului. Dar personalitatea stearsa a personajului principal, ca si rezistenta majoritatii natiunii, au invins incercarea de restaurare in ciuda agitatiei facute in jurul ei. Cu toate acestea, aceste tactici sovine s-au dovedit destul de eficace, mai ales in Paris, si urmau sa fie folosite din nou in alte ocazii mai bune. Aceasta s-a intamplat - sau a fost provocat? - iar discipolii lui Loyola au fost, desigur, in fruntea miscarii. "Prietenii lor sunt aici -scria Pierre Dominique - o nobilime bigota, o burghezie care-l respinge pe Voltaire si multi militari. Ei vor continua sa lucreze (activeze) in armata in mod special, iar rezultatul va fi celebra alianta a "Sabiei si stropirii cu apa sfintita".

"In 1890, nu mai conducea constiinta regelui Frantei, ci cea a statului major, sau cel putin a capilor acestuia; atunci cand a izbucnit afacerea Dreyfus, a fost un adevarat razboi civil care a divizat Franta in doua" (Pierre Dominique).

Istoricul catolic, Adrien Dansette, rezuma astfel inceputul acestei afaceri: "La 22 decembrie 1894, capitanul de artilerie Alfred Dreyfus este dovedit vinovat de inalta tradare, este condamnat la deportare pe viata si scoatere din serviciul militar; trei luni mai inainte, serviciul nostru secret descoperise la ambasada Germaniei o lista a catorva documente in legatura cu apararea nationala; s-a constatat o asemanare intre scrisul capitanului Dreyfus si cel de pe acea lista. Imediat statul major a strigat: ,El este; este evreul!' Ei aveau doar banuiala, desi tradarea nu avea nici o explicatie psihologica. (Dreyfus avea o buna reputatie, era bogat si ducea o viata ordonata); ghinionistul om este totusi inchis, condamnat de un tribunal militar dupa un interogatoriu atat de superficial si partinitor incat sentinta trebuie ca fusese conceputa dinainte. Ca sa inrautateasca situatia, se va afla mai tarziu ca judecatorilor li se daduse un document secret, fara stirea avocatului apararii"

"Dar au continuat sa existe scurgeri de informatii din Statul major dupa arestarea lui Dreyfus, iar comandamentul Picquart, seful serviciului secret dupa iulie 1895, a auzit despre un proiect numit "petit bleu" (scrisori speciale), intre atasatul militar al Germaniei si comandamentul francez (de origine maghiara) Esterhazy; un om cu reputatie proasta care nu avea decat ura si dispret pentru tara care-l adoptase. Dar un ofiter al aceluiasi serviciu, comandantul Henry, adauga dosarului Dreyfus asa cum vom vedea - un document fals care ar fi fost sfaramator pentru ofiterul evreu daca ar fi fost autentic; el a sters deasemenea si a rescris numele lui Esterhazy pe 'petit bleu' ca sa dea impresia ca documentul fusese falsificat. Asa ca Picquart este dizgratiat in noiembrie 1896".

Caderea in dizgratie a sefului Serviciului secret este usor de inteles: zelul lui de a imprastia intunericul fusese prea mare.

Marturia care merita cea mai mare incredere se gaseste in "Carnetele lui Schwarzkopfen", publicate dupa moartea sa, in 1930. De la Esterhazy si nu de la Dreyfus primise primul atasat militar al ambasadei Germaniei documentele secrete despre apararea nationala a Frantei!

"Deja cu putin timp inainte, prin iulie, Picquart se gandise ca a venit vremea sa previna printr-o scrisoare pe seful de stat major, care se afla atunci la Vichy, asupra banuielilor sale in ceea ce-l priveste pe Esterhazy. Prima sedinta a avut loc pe 5 august 1896. Generalul Boisdeffre a aprobat tot ce facuse Picquart pana atunci privind aceasta chestiune si ii dadu permisiunea sa continue investigatiile.

"Ministrul de razboi, generalul Billot, era deasemenea informat din august despre banuielile lui Picquart. Estehazy, pe care l-am dat afara, incercase, folosind relatiile sale cu deputatul Jules Roche, sa fie numit ministru de razboi, probabil pentru a veni din nou in legatura cu mine si scrise cateva scrisori catre ministrul de razboi. Una dintre aceste scrisori a fost data lui Picquart care pentru prima data si-a dat seama ca scrisul era asemanator cu cel e pe lista! Arata o fotografie a acelei scrisori lui Du Paty si Bertillon, fara sa le spuna desigur cine a scris-o Bertillon spuse "O, acesta este scrisul de pe lista!"

Simtind sfaramata convingerea lui despre vinovatia lui Dreyfus, Picquart hotari sa consulte 'unicul dosar' care fusese dat numai judecatorilor. Arhivarul Gribelin i l-a dat. Era seara. Ramas singur in biroul sau, Picquart deschise plicul sigilat al lui Henry in care se afla paragraful scris de Henry cu creion albastru Mare ii fu mirarea cand isi dadu seama de nulitatea juridica a acelor documente jalnice, niciunul dintre ele neputandu-i-se atribui lui Dreyfus. Pentru prima data el a stiut ca omul condamnat pe Insula Diavolului era nevinovat. A doua zi, Picquart a scris o scrisoare generalului Boisdeffre in care expunea toate acuzatiile impotriva lui Esterhazy, alaturi de recentele sale descoperiri. Cand a citit despre acel "dosar secret", generalul a sarit ca ars si a exclamat "De ce nu s-a ars asa cum am hotarat?"[1]

Von Schwarzkopfen scrie mai departe: "Pozitia mea a devenit foarte delicata. Ma confruntam cu urmatoarea problema: sa spun tot adevarul si astfel sa repar greseala oribila si sa-l eliberez pe bietul om nevinovat. Daca as fi fost in stare sa procedez cum as fi vrut, in mod sigur as fi facut asta. Privind aceste lucruri in detaliu, am ajuns la concluzia ca nu ar trebui sa ma bag in aceasta chestiune pentru ca asa cum stateau lucrurile nimeni nu m-ar fi crezut; deasemenea, in calea unei astfel de actiuni ar fi stat si anumite considerente diplomatice. Considerand ca guvernul Frantei era capabil sa ia masurile necesare pentru a clarifica chestiunea si a compensa nedreptatea, eu m-am hotarat sa nu mai fac nimic".

"Putem vedea devenind realitate tacticile Statului Major", noteaza Adrien Dansette. "Daca Esterhazi este vinovat, ofiterii care au provocat condamnarea ilegala a lui Dreyfus, si mai ales generalul Marcier, ministru de razboi, sunt de asemenea vinovati. Interesele armatei cer sacrificarea lui Dreyfus; nu trebuie sa intervenim pentru sentinta din 1894".

Ramanem consternati astazi la gandul ca un asemenea argument este invocat pentru a justifica o condamnare. Urma sa continue in felul acesta pe tot parcursul cazului Dreyfus. Desigur, eram atunci in febra antisemita. Dizertatiile violente ale lui Edouard Drumont in "Cuvantul liber" demascau in fiecare zi pe evrei ca fiind ca fiind agenti ai coruptiei nationale si ai impartirii maselor. Aceste prejudecati nefavorabile astfel create facura ca o mare parte din opinia publica sa creada in vinovatia lui Dreyfus. Dar, mai tarziu, cand nevinovatia acuzatului deveni evidenta, argumentul monstruos al infailibilitatii tribunalului militar statea inca in picioare cu cinism.

Inspirase oare Sfantul Duh pe acesti judecatori in uniforma care nu puteau gresi niciodata? Ar fi tentant sa credem in acea interventie cereasca - atat de asemanatoare celei care garanta infailibilitatea papala - cand citim despre parintele du Lac, din Compania lui Isus, care a avut multe in comun cu afacerea Dreyfus: "El conducea Colegiul Calea Postelor unde iezuitii pregateau candidati pentru scoli mai inalte. El este un om foarte inteligent, cu relatii importante. El l-a convertit pe Drumont, era confesorul lui Mun si al lui Boisdeffre, seful de Stat Major al armatei, pe care il vedea in fiecare zi" (Pierre Dominique).

Abatele Brugerette mentioneaza de asemenea aceleasi fapte citate de Joseph Reinach: "Nu este acest parinte de Luc cel care l-a convertit pe Drumont, indemnandu-l sa scrie Franta evreiasca, care furniza mijloacele necesare aparitiei Cuvantului liber? Nu avea el intrevederi zilnice cu generalul Boisdeffre? Seful de Stat Major nu lua nici o hotarare inainte de a-l consulta pe ,directorul' sau iezuit".

Acolo, in Insula Diavolului, care isi merita numele asa de bine din cauza climatului ucigator, victima acestui complot era tratata cu o cruzime extrema, mai ales ca presa antisemita imprastiase zvonul cum ca Dreyfus incercase sa evadeze. Ministerul coloniilor, Andre Lebon, daduse ordine in consecinta.

"Intr-o duminica dimineata, pe 6 septembrie, temnicerul sef, Lebon, l-a informat pe prizonierul sau ca dina cel moment nu mai avea voie sa se plimbe in zona insulei rezervata lui ti ca va trebui sa se limiteze la baraca lui. Seara i s-a spus ca va fi tinut in lanturi pe timpul noptii. La piciorul patului facut din scanduri au fost montate doua catuse de fier care incercuiau si picioarele condamnatului. In noptile toride, aceasta pedeapsa era deosebit de dureroasa".

"In zori, paznicii dezlegau prizonierul care, in momentul cand se scula, ii tremurau picioarele. Ii era interzis sa paraseasca baraca unde trebuia sa stea zi si noapte. Seara era legat iar, si asta a durat 40 de nopti. Dupa un timp, incheieturile sale fura acoperite de sange si au trebuit bandajate; paznicii lui, miscati de aceste suferinte, ii curatau picioarele in secret inainte sa i le lege" (Armand Charpentier).

Cu toate acestea, condamnatul continua sa-si sustina nevinovatia; el scria sotiei sale: "Trebuie sa existe undeva, in aceasta generoasa si frumoasa Franta un om de onoare, destul de curajos pentru a cauta si descoperi adevarul".

De fapt, adevarul nu mai era pus la indoiala. Ceea ce lipsea era vointa de a-l propulsa in afara, la lumina. Abatele Brugerette insusi a de pus marturie in favoarea acestui fapt: "Supozitiile care dovedesc nevinovatia condamnatului din Insula Diavolului se inmultesc in van; declaratia lui Bulow in Reichstag, cit si cele transmise de ambasadorul Munster guvernului Frantei, sustin de asemenea nevinovatia lui Dreyfus, dar in zadar; ea este proclamata si de Imparatul Guillaume si confirmata cand Schwartzkopfen (atasatul militar german) a fost chemat la Berlin de indata ce Esterhazy fu acuzat de Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). Statul Major ramane in opozitie fata de orice reexaminare a procesului. Cineva este foarte preocupat in a-l acoperi pe Esterhazy. Ii sint transmise acestuia din urma documente secrete in sprijinul apararii lui, si chiar scrisul lui este interzis de a fi comparat cu cel de pe "lista"

"Aparat in felul acesta, Esterhazy este destul de insolent pentru a cere sa apara in fata Consiliului de Razboi. Acolo el este achitat in unanimitate pe 17 ianuarie 1898, dupa o discutie de trei minute".

Trebuie sa mentionam ca, cateva luni mai tarziu, cand colonelul Henry a fost condamnat pentru falsificare, Esterhazy fugi in Anglia si, in final, a marturisit ca el era autorul faimoasei liste atribuite lui Dreyfus.

Nu putem aminti toate intamplarile acestei drame, falsurile adaugate atator alte falsuri, intr-o incercare de a ascunde un adevar evident demisia sefului Marelui Stat Major, caderea ministrilor, sinuciderea lui Henry, detinut la Mont Valerien si care si-a taiat gatul, semnand astfel cu sangele lui marturia vinovatiei lui.

In decembrie 1898 a fost publicata aceasta nota semioficiala in presa germana: "Declaratiile guvernului imperial au stabilit ca nici o persoana germana nu a avut vreo legatura cu Dreyfus. Asa ca, din punctul de vedere al Germaniei, nu vedem nici un inconvenient in publicarea integrala a acestui dosar secret" (Abatele Brugerette).

In final, este hotarata in mod inevitabil reexaminarea de catre Curtea de Justitie. Dreyfus trebuie sa apara din nou inaintea Consiliului de Razboi la Rennes, pe 3 iunie 1899, si acesta a fost inceputul unei noi torturi pentru el. "El nu si-a putut inchipui ca urma sa intalneasca o ura si mai mare decat atunci cand plecase, si ca fostul lui sef, conspirand sa-l trimita din nou in Insula Diavolului, nu va avea nici un fel de mila pentru aceasta biata fiinta care credea ca indurase tot ceea ce putea fi indurat" (Maurice Paleologue, "Jurnalul afacerii Dreyfus", p.14)

"Asa ca - scria abatele Brugerette - Consiliul de Razboi de la Rennes va adauga doar o noua nedreptate la inechitatile procesului din 1894. Ilegalitatile acestui proces, vinovatia lui Esterhazy, manevrele criminale ale lui Henry vor iesi la iveala cu claritate in timpul celei de a 29-a sesiuni a procesului de la Rennes. Dar Consiliul de Razboi il va judeca pe Dreyfus pentru alta acuzatie de spionaj care nu fusese niciodata motivul unei acuzatii sau al vreunui raport. Toate scurgerile de informatii precedente vor fi atribuite lui si vor fi furnizate documente care nu aveau nimic comun cu el Cel putin, si contrar tuturor traditiilor noastre legale, noi vom cere ca insusi Dreyfus sa stabileasca daca un asemenea document sau act fusese predat de el, de parca nu era telul acuzarii sa dovedeasca crima" (Abatele Brugerette).

Partinirea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atat de evidenta, incat opinia publica din afara Frantei a fost revoltata. In Germania, "Gazeta de Kln" a publicat pe 16-29 august, in toiul procesului, doua articole in care se poate citi urmatorul fragment: "Daca dupa declaratia guvernul german si dupa dezbaterile Curtii Supreme de apel din Franta cineva mai crede in vinovatia lui Dreyfus, putem raspunde doar ca persoana in cauza trebuie sa fie bolnava psihic sau doreste sa fie condamnat un nevinovat cu buna stiinta".

Dar ura, prostia si fanatismul nu sint dezarmate cu toate acestea. Chiar noi falsuri au fost folosite, inlocuindu-le pe acelea care isi pierdusera credibilitatea Pentru a rezuma, totul nu era decat o sinistra bufonerie. Sfarsitul ei, pentru Dreyfus, il reprezenta condamnarea la 1C ani puscarie, cu circumstante atenuante!"

"Acest proces mizerabil provoaca stupoare plina de indignare in toata lumea. Franta a ajuns sa fie dispretuita. Cine isi putea imagina o asemenea durere" (ziarul "Aurora", 14 septembrie 1899), exclama Clemenceau la citirea ziarelor germane si engleze. Mila era indispensabila. Dreyfus accepta sa o duca mai departe, cum spunea el, cautand anularea ingrozitoarei greseli militare careia ii cazu victima". Pentru aceasta anulare nu avea nici un sens sa se bazeze pe dreptatea Consiliu lui de Razboi. Aceasta dreptate a putut fi vazuta la lucru! Ea veni, inca odata., din partea Curtii Supreme de apel care, dupa investigatii complete si dezbateri indelungate, a anulat odata pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Cateva zile mai tarziu, Adunarea legislativa si Senatul, printr-un vot solemn l-a reabilitat pe Dreyfus in cadrul armatei. El a fost decorat cu Legiunea de Onoare, fiind astfel reabilitat in mod public.

Aceasta reabilitare intarziata, obtinuta atat de greu, se datora oamenilor "cinstiti si curajosi", acelora pe care nevinovatul din Insula Diavolului dorise sa-i vada aparand. Numarul lor crestea din ce in ce mai mult, pe masura ce adevarul iesea la lumina. Dupa o achitare in graba a tradatorului Esterhazy de catre Consiliul de Razboi in ianuarie 1898, Emile Zola a publicat in ziarul 'Aurora', publicatia lui Clemenceau, scrisoarea sa deschisa 'Acuz!'. El scria: "Acuz primul Consiliu de Razboi de a fi violat legea prin condamnarea unei persoane pe baza unor documente secrete si acuz al doilea Consiliu de Razboi de a fi acoperit aceasta ilegalitate prin comiterea altei crime judiciare".

Dar 'cavalerii' vestitei Companii a lui Isus erau atenti sa musamalizeze orice lucru care i-ar fi putut lumina pe oameni. O intrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a adus pe Emile Zola in fata Curtii juratilor de Sena, iar curajosul scriitor a fost condamnat la un an inchisoare, pedeapsa maxima, ca rezultat al acestui proces nedrept. Opinia publica a fost atat de bine dusa in eroare de protestele zgomotoase ale "clerico-nationalistilor" incat alegerile din mai 1898 le-au fost favorabile.

Cu toate acestea, descoperirea publica a falsurilor, demiterea sef lui de Stat Major, partinirea criminala evidenta a juratilor, au deschi ochii celor sinceri care cautau adevarul. Dar acestia proveneau aproape in totalitate din randurile protestantilor, evreilor si laicilor.

"In Franta erau putini catolici care sa-i tina partea lui Dreyfus, dintre acestia foarte putine personalitati. Actiunea acestei maini de oameni a facut putina valva. Conspiratia tacerii i-a inconjurat"

"Cei mai multi preoti si episcopi au ramas convinsi de vinovatia lui Dreyfus" scria abatele Brugerette. Georges Sorel declara si el: "In timp ce afacerea Dreyfus a adus separarea grupurilor sociale, lumea catolica era absolut unita impotriva redeschiderii procesului". Insusi Peg admite ca: ,Toate fortele politice ale bisericii fusesera intotdeauna impotriva lui Dreyfus'".

Trebuie chiar sa evocam listele de subscriptie deschise de "Cuvantul liber" si de "Crucea" ("Libre Parole" si "La Broix"), in favoarea vaduvei falsificatorului Henry, care se sinucisese. Numele preotilor care subscriau erau insotite adesea de ,comentarii nu tocmai evanghelice' cum sunt informati de M. Adrien Dansette, care cita urmatoarele: "Un anume abate Cros cere un covoras din piele de evreu pe care sa-l poata calca in picioare dimineata si seara; unui tanar preot i-ar place sa zdreleasca nasul lui Reinach cu tocul pantofului sau; trei preoti ar fi incantati sa palmuiasca pe evreul Reinach".

Clerul secular este putin mai rezervat. In Congregatii insa, lucrurile sunt mai virulente.

"La 15 iulie, ziua decernarii premiilor la colegiul de Arcueil, festivitate prezidata de generalul Jamont (vice-presedinte al Consiliului de Razboi), parintele Didon, rectorul Scolii Albert le Grand, a tinut o cuvantare violenta in care a pledat pentru folosirea violentei impotriva oamenilor a caror crima fusese demascarea curajoasa a erorii militare: "Oare trebuie, spunea elocventul calugar, sa-i lasam pe cei rai in libertate? Desigur, nu! Dusmanul este intelectualismul ce pretinde ca dispretuieste forta, civilii care vor sa subjuge armata. Cand convingerea a dat gres, cand dragostea (!) nu mai este eficienta, trebuie sa ridicam sabia, sa imprastiem teroare, sa taiem capete, sa facem razboi, sa lovim" "Acest cuvantare parea sa fie o provocare aruncata tuturor simpatizantilor acelui nenorocit, condamnat pe nedrept" (Brugerette).

Dar cate cuvantari de acest fel nu s-au auzit de atunci incoace? Aceste chemari la represiuni sangeroase venind din partea blandului cler s-au putut auzi in special in timpul ocupatiei germane! Cat despre strigatul de ura impotriva intelectualismului, putem gasi ecoul lui perfect in aceasta declaratie a unui anume general: "Cand cineva vorbeste de inteligenta, eu imi scot revolverul".

A sfarama gandirea prin forta este un principiu al bisericii romano-catolice, care nu s-a alterat niciodata.

Abatele Brugerette se mira, totusi, de faptul ca nimic nu a tulburat credinta clerului in vinovatia lui Dreyfus: "Un asemenea eveniment mare si dramatic, venind ca un tunet pe cerul senin si aducand la lumina inselatoriile comise de personalul la varf al Departamentului, trebuia sa fi deschis ochii chiar si acelora care nu asteptau descoperirea adevarului. Ne referim la descoperirea falsurilor facute de Henry" "Nu venise inca timpul pentru clerul francez si pentru catolicii lui de a repudia o greseala care contina de prea multa vreme Ei, preoti si credinciosi, ar fi putut sa se duca in masa si, intr-al 11-lea ceas, aidoma lucratorilor din Biblie, sa ingroase randurile aparatorilor justitiei si adevarului Dar faptele cele mai relevante nu iradiau intotdeauna lumina asupra mintii acestora, dominata de prejudecati si, dupa cum stim, prejudecatile se opun analizei si, prin natura lor, sint rebele impotriva dovezilor" (Abatele Brugerette).

Oricum, ce eforturi au fost facute pentru a-i pastra pe catolici in eroare! Ar putea ei ghici ca sunt inselati in mod scandalos de o presa care tine cu incapatanare in intuneric toate dovezile de nevinovatie, toate marturiile favorabile condamnatului din Insula Diavolului si, de asemenea, pune bete in roate cursului justitiei prin orice mijloace?" In fruntea acestei prese era "La Libre Parole" (Cuvantul liber) creat, cum am vazut, cu ajutorul parintelui iezuit du Lac si "La Croix" (Crucea) al parintelui "inaltator" Bailly. Ordinul "inaltator" fiind o ramura camuflata a Companiei lui Isus, trebuie sa le atribuim iezuitilor pornirea si continuarea campaniei impotriva lui Dreyfus.

Un martor nu foarte suspicios, parintele Lecanuet, scria cu indrazneala: "Congregatia si in special iezuitii sunt denuntati de catre istoricii acestei afaceri. Si de data aceasta trebuie sa admitem ca iezuitii au facut prima incercare cu o temeritate nechibzuita".

"Ziarele catolice provinciale, cum ar fi 'Nouveliste' din Lyon, atat de mult citit, vor lua aproape toate parte la acest complot impotriva adevarului si dreptatii. Pare ca parola care circula era de a opri lumina sa se reverse si de a tine publicul in intuneric".

In realitate, ar fi fost nevoie de o orbire extraordinara pentru a nu discerne in spatele valvei starnite de 'La Croix' in Paris si in provincie, parola amintita de abatele Brugerette. Si, de asemenea, ar fi trebuit sa fii naiv la culme sa nu-i cunosti originea".

Adrien Dansette o spune si el: "Ordinul 'inaltatorilor' ca tot unitar si impreuna cu acesta biserica, sunt cele care se regasesc in spatele campaniei din 'La Croix' Parintele Bailly se mandreste ca 'Sfantul Parinte' il aproba si il sustine".

De fapt nu este nici o indoiala in privinta acestei invoiri! Iezuitii carora "inaltatorii" le-au imprumutat numele lor, nu au fost de la fondarea Ordinului instrumentul politic al papei? Trebuie sa zambim la auzul povestii raspandita in mod iscusit, ca papa Leon XIII recomandase "moderatie" directorilor ziarului 'La Croix'. Este un truc clasic, dar inca eficient. Astazi mai exista inca oameni din popor care cred intr-un fel de independenta a vocii oficiale a Sfantului Scaun!

Sa vedem acum ce a fost publicat la Roma prin intermediul 'Civilta Catolica', publicatie oficiala a catolicilor, sub titlul 'Il caso Dreyfus': "Emanciparea evreilor este rezultatul asa numitelor principii din 1789, al carui jug intareste greu asupra intregului popor francez. Evreii tineau Republica in mainile lor, care era mai mult evreiasca decat franceza Evreul a fost creat de Dumnezeu ca sa fie folosit drept spion in orice loc unde se pregateste o tradare Nu numai in Franta, ci si di Germania, Austria si Italia evreii trebuie sa fie exclusi din randurile natiei. Apoi, cu marea armonie a timpurilor trecute, natiunile isi vor redobandi fericirea lor pierduta".

In capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al 'marii armonii' si al 'fericirii' de care se bucurau natiunile cand fiii lui Loyola ascultau marturisirile si inspirau pe regi. Dupa cum tocmai am vazut, 'armonia' domnea, de asemenea, cand acestia erau confesorii si sfatuitorii sefilor Statului Major.

Potrivit abatelui Brugerette, generalul de Boisdeffre, convertitul parintelui iezuit du Lac, a gustat aceeasi amaraciune ca multi altii dinaintea lui care fusesera in aceeasi masura inselati de acesti 'stapanitori de constiinte'. Marturisirile falsificatorului Henry l-au obligat sa demisioneze. "Fiind un om cinstit, el se va proclama ca fiind 'inselat in mod scandalos' , si cei care il cunosteau erau constienti ca el se simtea foarte amarat din cauza 'complotului' al carui victima era".

Iar abatele Brugerette adauga ca acesta a intrerupt "orice comunicare cu fostul sau confesor" si chiar a refuzat sa-l vada inainte de a muri.

Dupa ce citim toate acestea, scrise si publicate in 'Civilta Catolica', credem ca nu mai este nevoie sa insistam asupra culpabilitatii omului si putem doar sa fim de acord cu Joseph Reinach care scria atunci: "Dupa cum vedeti, iezuitii insisi au nascocit aceasta afacere intunecoasa. Si pentru ei Dreyfus este doar un pretext. Ce vor ei si ce admit este a strangula pe laici si Revolutia franceza. sa darame zeii straini: dogmele din 1789".

Aceasta este destul de clar. Dar, impotriva tuturor aparentelor, exista o posibila discordanta intre papa si armata lui secreta, intre intentiile unuia si actiunile celorlalti. Cazul lui Bailly este concludent in aceasta privinta.

Ce putem citi in 'La Croix' la 29 mai 1956? Nimic altceva decat: "Cum am mai anuntat, eminenta sa, cardinalul Feltin, a ordonat o studiere mai atenta a scrierilor parintelui Bailly; el a fost fondatorul publicatiei noastre si a revistei 'Maison de la Bonne Press'. Iata textul acestui ordin datat la 15 mai 1956: "Noi, Maurice Feltin, prin harul Domnului si a apostolicului Sfant Scaun, preot cardinal al sfintei biserici romane al carei nume este 'Sfanta Maria a Pacii', episcop al Parisului. In vederea planului supus spre cercetare de catre Congregatia 'inaltatoare' si aprobat de noi de a prezenta la Roma cauza supusului lui Dumnezeu, Vincent de Paul Bail fondator al ziarului 'La Croix' si al 'Bonne Press'. In vederea dispozitiilor si instructiunilor Sfantului Scaun privind actul de canonizare si de studiere atenta a scrierilor supusului lui Dumnezeu, am ordonat si ordonam urmatoarele: oricine a cunoscut pe acest supus al lui Dumnezeu sau cine ne poate spune ceva deosebit despre viata lui trebuie sa ne faca cunoscut despre aceasta Oricine poseda scrieri ale acestui supus al lui Dumnezeu trebuie sa ni le predea inainte de 30 septembrie 1956, fie tiparite sub forma de carti, note de mana, scrisori, memorii chiar instructiuni sau sfaturi, nu neaparat scrise de el, dar dictate de el Pentru toate aceste comunicari il desemnam pe Canon Dubois, secretarul arhiepiscopiei noastre si promotor al credintei in aceasta cauza".

Iata un "supus al lui Dumnezeu" pe drumul cel bun pentru a primi o recompensa pentru serviciile sale loiale sub forma unui 'halo' (inelul luminos care se vede deasupra capului sfintilor - n.t.). Si indraznim sa spunem ca in ceea ce priveste scrierile sale care sunt atat de atent cercetate, 'promotorul credintei' a avut destule. Cat despre materialul 'tiparit', colectia 'La Croix', in special intre anii 1895-1899 va furniza cele mai edificatoare aspecte.

"Atitudinea ziarelor catolice si in special cea a ziarului 'La Croix' constituie, pentru moment, pentru toate mintile drepte si luminate, un scandal indescriptibil", spunea Pau1 Violet, membru catolic al Institutului iar acest scandal sustine, in afacerea Dreyfus, cele mai socante greseli, minciuna si crima impotriva adevarului si dreptatii. "Tribunalul Romei", adauga el, "cunoaste aceasta, la fel ca si toate tribunalele europene". Intr-adevar, Tribunalul Romei stia mai bine decat oricine! Dupa cum am vazut, in 1956, ea nu uitase ispravile Pioase ale acestui "supus al lui Dumnezeu" si pregatea canonizarea lui.

Fara indoiala, promotorul credintei ne incredinta un viitor 'sfant' cu acele celebre liste de subscriptii in favoarea vaduvei falsificatorului: Henry, despre care abatele Brugerette spune: "Astazi, cand consideram ca acele cerinte ale Inchizitiei s-au intors, pentru persecutarea evreilor si omorarea sustinatorilor lui Dreyfus, totul pare ca si cand ai asculta un delir imaginar al unor fanatici salbatici si grotesti. Cu toate acestea, faptele ne sint prezentate de catre 'La Croix' ca un mare, reconfortant si amuzant spectacol".

Toate aceste urari pioase privind evreii, parintele Bailly nu a avut bucuria sa le vada realizate in timpul vietii sale de catre acesti salbatici fanatici aflati sub semnul zvasticii. El nu a putut decat sa se bucure din ceruri la vederea acelui "mare, reconfortant si amuzant spectacol", chiar daca, de acolo de sus, spectacole de acestea par obisnuite potrivit spuselor sfantului Toma d'Aquino, ingerul scolii: "In scopul de a ajuta sfintii sa se bucure mai mult de fericirea lor si sa-si sporeasca multumirile aduse Domnului, lor li se permite sa contemple in toata grozavia lor torturile aplicate celor necredinciosi Sfintii se vor bucura de torturile si chinurile aplicate celor fara Dumnezeu".

Cum putem vedea, parintele Bailly, fondatorul publicatiei "La Croix" avea toate atributele necesare unui sfant: persecuta un nevinovat, blestema pe cei care il aparasera pe acesta, ii preda ca sa fie omorati, sustinea cu putere minciuna si nedreptatea, imprastia ura si discordia; acestea sunt in ochii bisericii romano-catolice titluri de glorie si putem intelege dorinta ei de a pune un nimb pe fruntea autorului acestor fapte pioase.

Totusi, se pune intrebarea urmatoare: "Este oare acest 'slujitor al lui Dumnezeu' un facator de minuni? Pentru ca stim ca, pentru a merita un astfel de promovare, cineva trebuia sa faca minuni bine verificate".

Care erau minunile facute de directorul fondator al publicatiei "La Croix"? Era schimbarea albului in negru si a negrului in alb pentru cititorii sai? A prezenta o minciuna drept adevar si un adevar drept o minciuna? Desigur, dar un mare miracol fusese in primul rand faptul ca el convinsese membrii Statului Major (iar apoi publicul cititor) ca, dupa ce se comisese initial o greseala si apoi aceasta greseala fusese descoperita, lor le revenea 'onoarea' de a nega dovezile, transformand in acest fel greseala in abuz de putere!". "A gresi este omeneste, a persevera in greseala este diabolic". Dar 'slujitorul lui Dumnezeu' nu a luat prea mult in seama acest proverb. In loc sa se lase inspirat de el, acesta l-a ascuns sub sutana lui. De fapt, 'mea culpa' (recunoasterea greselii) este pentru credinciosul de rand, nu pentru fetele bisericesti, nici pentru capii militari care aveau confesori iezuiti. Rezultatul a fost - si asta s-a si urmarit - exaltarea pasiunilor partizane si divizarea poporului francez.

Acest lucru este afirmat de eminentul istorie Pierre Gazotte: "Afacerea Dreyfus a fost cotitura decisiva judecata de ofiteri, ea a implicat institutia militara. Afacerea a crescut, a devenit un conflict politic, divizand familii, despartind Franta in doua. Ea a avut urmarile unui razboi al religiilor a creat ura impotriva corpului ofiteresc a generat antimilitarismul" (P. Gazotte, "Istoria Frantei").

Cand ne gandim la Europa acelor timpuri, cu Germania supradotata cu armament si inconjurata de doi dintre aliatii ei, cand ne amintim de responsabilitatea Vaticanului in ceea ce priveste inceperea conflictului din 1914, nu putem crede ca diminuarea puterii potentialului nostru militar nu fusese premeditata.

Cum am putea trece cu vederea faptul ca, de fapt, "Afacerea Dreyfus incepea in anul 1894, anul aliantei franco-ruse. Atunci, reprezentantii Vaticanului au fost foarte sinceri in privinta acordului cu o putere schismatica ce, in ochii lor, era un scandal. Chiar si azi, un prelat al 'Prea Sfintiei Sale', M. Cristiani, indrazneste sa scrie: "Prin politica oarba si gresit condusa, tarii noastre parea ca-i face placere sa provoace tendinte de razboi cumplitei ei vecine (Germania) De fapt, alianta franco-rusa parea sa ameninte Germania cu incercuirea" (Cristiani, "Vaticanul politic", pag.102).

Pentru respectabilul prelat, Tripla Alianta (Germania, Italia, Austro-Ungaria) nu reprezenta o amenintare pentru nimeni, iar Franta gresea pentru ca nu ramanea izolata in fata acestui bloc. Cu trei contra unu, 'lovitura' ar fi fost mai usoara, iar Sfantul Parinte, papa, nu ar mai fi trebuit sa deplanga, in 1918, infrangerea aparatorilor lui.

Capitolul 9. Anii dinaintea Primului razboi mondial 1900-1914.

Deci, cum seria abatele Brugerette: "Sub imaginea lui Isus rastignit - idee simbolica a justitiei divine - 'La Croix' cooperase cu entuziasm cu crima si inselaciunea impotriva adevarului, cinstei si justitiei".

Totusi, justitia a triumfat pana la sfarsit si abatele Fremont - care nu s-a temut sa scrie despre sinistra cruciada condusa de papa Inocentiu III impotriva albigenzilor - cand s-a referit la afacerea Dreyfus se pare ca a fost un bun profet, spunand urmatoarele: "Catolicii castiga si se gandesc ca vor rasturna Republica din cauza urii pentru evrei. Dar ma tem ca ei se vor rasturna pe ei insisi".

De fapt, cand s-a scos la lumina aceasta opinie, reactia a fost fatala pentru congregatie. Ranc invatase deja lectia afacerii Dreyfus cand a exclamat: "Republica va frange puterea Congregatiei, sau daca nu, va f strangulata". In 1899 a fost constituit un minister al 'apararii republicane'; parintele Picard, un superior al 'inaltatorilor', parintele Baille directorul publicatiei 'La Croix' si alti membri ai aceluiasi ordin, au fost adusi inaintea tribunalului Senei pentru incalcarea legii asocierii. Congregatia 'Inaltatorilor' a fost dizolvata.

Waldek Rousseau, presedintele Consiliului, a declarat intr-o cuvantare tinuta la Toulouse pe 28 octombrie 1900: "Imprastiate dar nu suprimate, ordinele religioase s-au format din nou, mai numeroase si mai militante; ele acopera teritoriul cu o retea de organizatii politice ale caror legaturi sunt fara numar si strans impletite, cum am vazut la procesul recent desfasurat".

In final, in 1901, este scoasa o lege prin care nu mai poate fi formata nici o congregatie fara o autorizatie, iar cele care nu o cer intr-un timp stabilit de lege, vor fi automat dizolvate.

Aceste regulamente, foarte firesti din punctul de vedere al autoritatilor publice a caror datorie era sa verifice asociatiile ce se gasesc pe teritoriul lor, vor fi prezentate catolicilor drept un abuz intolerabil. "Omul in casa lui este al doilea imparat", spune proverbul, dar biserica nu respecta nimic: legea nu era pentru ea.

Rezistenta clerului la aplicarea legii ar fi concludenta pentru a arata cit de necesara era. Aceasta rezistenta nu a facut decat sa intareasca atitudinea guvernului, in special sub conducerea ministrului Combes; iar intransigenta Romei, in special cand Pius I i-a urmat la conducere lui Leon XIII, a cauzat aparitia legii din 1904, referitoare la abolirea invatamantului din partea ordinelor religioase. Dupa aceasta, divergentele dintre guvernul francez si Sfantul Scaun vor fi continue. Pe langa aceasta, alegerea unui nou papa a fost facuta in imprejurari importante.

"Papa Leon XIII a murit pe data de 20 iulie 1903. Conclavul, strans pentru a desemna succesorul, a dat, dupa cateva runde de alegeri, 29 de voturi pentru cardinalul Rampolla - 42 de voturi erau necesare pentru a fi ales - cand cardinalul austriac Puzyna se ridica si declara ca Maiestatea Sa Apostolica, Imparatul Austriei, rege al Ungariei, fusese inspirat sa se rezume la supunere numai fata de Leon XIII, caci noi stim ca Rampalla este pro-francez" (Adrien Dansette).

Este ales cardinalul Sarto. Prin manevra Austriei, care se substitui Duhului sfant in vederea 'inspirarii' cardinalilor din conclav, aceasta alegere este o victorie pentru iezuiti. Intr-adevar, noul pontif, descris ca un amestec de "preot de tara si arhanghel cu o sabie infricosatoare" era tipul perfect al omului dorit de Ordin. Iata ce spunea Adrien Dansette despre aceasta: "Cand iubim pe papa, noi nu limitam campul de actiune unde el poate si trebuie sa-si exercite vointa".

Sau acest pasaj din prima lui scrisoare consistoriala: "Stim ca vom soca multa lume cand vom declara ca vom fi implicati in mod necesar in politica. Dar oricine vrea sa judece cinstit, poate vedea ca Suveranul Pontif, investit de Dumnezeu cu autoritate suprema, nu are dreptul de a separa politica de domeniul credintei si al moralei".

Asa ca Pius X, curand dupa ce a ajuns pe tronul sfantului Petru, a declarat public ca, pentru el, autoritatea papala trebuie sa se faca simtita in orice domeniu, iar clericalismul politic nu este un drept, ci o datorie. El a ales de asemenea ca secretar de stat al sau un prelat spaniol, M. Merry del Val care avea 38 de ani si, ca si el, era un devotat pro-german si anti-francez. Aceasta stare de spirit nu surprinde pe nimeni cand citim cele scrise de abatele Fremont: "Merry del Val, pe cale l-am intalnit la Colegiul Roman, era elevul preferat al iezuitilor".

Relatiile dintre Sfantul Scaun si Franta au resimtit curand efectele acelei alegeri. In primul rand a fost acea nominalizare a episcopilor de catre puterea civila, ceea ce a cauzat o stare conflictuala.

"Inaintea razboiului din 1870, Sfantul Scaun afla numele noilor episcopi numai dupa ce acestia erau nominalizati. Papa isi rezerva dreptul, daca cineva nu-i convenea, sa-l opreasca pe acesta sa devina episcop prin interzicerea instituirii canonice. De fapt, dificultatile erau enorme tinand seama de faptul ca guvernul, sub orice fel de regim politic, era atent sa aleaga candidati demni de functia episcopala" (Adrien Dansette).

Indata ce Pius X a devenit papa, multe dintre numirile pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. Pe langa aceasta, nuntiul de la Paris, Lorenzelli, era, dupa cum ne spunea Adrien Dansette, "un teolog care o luase pe un drum gresit in diplomatie si care era ostil Frantei pana la paroxism". Unii vor spune: "Inca unul pe langa atatia altii!" Dar o asemenea alegere intr-un asemenea post arata clar care erau intentiile conducerii bisericii romane fata de tara noastra.

Aceasta ostilitate sistematica urma sa se arate si mai clar in 190* cand M. Loubet, presedintele Republicii, a plecat la Roma pentru a intoarce o vizita facuta lui la Paris cu cateva luni in urma de catre regele Italiei, Victor Emmanuel III.

Loubet a dorit sa fie primit si la papa. Dar conducerea bisericii romane a pretins ca este un caz de "protocol imposibil", care spunea: "Papa nu poate primi un conducator de stat care, atunci cand viziteaza pe regele Italiei, pare a fi de acord cu 'uzurparea' vechiului stat pontifical". Dar erau si antecedente: de doua ori, in 1888 si 1903, un conducator de stat - si nu unul fara importanta - fusese primit la Roma de regele Italiei si de papa. Desigur, acest vizitator nu fusese presedintele Republicii, ci imparatul german Wilhelm II Aceeasi onoare fusese aratata si lui Eduard VII, imparatul Angliei si tarului.

Intentia de a insulta a acestui refuz era evidenta si a fost subliniata printr-o notita trimisa diferitelor cancelarii de catre secretarul de stat Merry del Val. Un autor catolic, Charles Ledre, scria de curand in aceasta privinta: "Ar putea oare diplomatia pontificala sa ignore importanta decisiva a obiectivului care se intrezarea cu adevarat in spatele vizitei presedintelui Loubet la Roma?"

Desigur, Vaticanul stia despre planul separarii Italiei de partenerii ei din Tripla Alianta; Germania si Austro-Ungaria, aceste doua puteri germanice fiind considerate de biserica romana cele mai bune unelte laice. Aceasta era esenta problemei si era, de fapt, motivul deselor izbucniri de furie ale Vaticanului.

Au aparut si alte conflicte in ceea ce priveste pe episcopii francezi, considerati a fi de asemenea prea republicani de catre Roma. In final, obosit de greutatile continue rezultate din incalcarea intelegerilor Concordatului de catre Vatican, guvernul francez a pus capat, pe 2 iulie 1904, unei "legaturi facute fara continut de Sfantul Scaun". Ruperea legaturilor diplomatice au dus imediat dupa aceea la separarea bisericii de stat.

"Consideram astazi firesc faptul ca Franta ar trebui sa mentina legaturi diplomatice cu Sfantul Scaun si ca biserica si statul ar trebui sa existe sub regim de separatie", scria Adrien Dansette. Si in continuare: "Legaturile diplomatice sunt necesare in masura in care Franta trebuia sa aiba reprezentanta oriunde avea interese de aparat, afara de orice consideratie doctrinala. Dar, pe de alta parte, separarea este necesara pentru ca, intr-o democratie bazata pe suveranitatea unui popor impartit pe cateva credinte religioase, numai statul datoreaza libertate bisericii". Si autorul adauga: "Cel putin aceasta este opinia generala".

Nu putem decat sa fim de acord cu aceasta parere intelepta, fara a uita, desigur, ca papalitatea nu ar sprijini-o. Biserica romana nu a incetat nici o clipa sa-si proclame superioritatea asupra istoriei civile prin propria ei istorie si, din dorinta de a fi in stare sa o impuna in mod deschis in zilele noastre, ea a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a o implanta cu ajutorul armatei ei secrete, Compania lui Isus. Pe langa aceasta, cam pe vremea aceea, parintele Werz, generalul Ordinului, scria: "Statul este sub jurisdictia bisericii; asa ca, autoritatea laica este intr-adevar supusa celei ecleziastice si trebuie sa asculte de ea" (Pierre Dominique).

Aceasta este doctrina acestor campioni intransigenti ai teocratiei si a celor care executa ordinele lor, care s-au facut pe ei insisi indispensabili Vaticanului intr-o asa de mare masura, incat astazi este imposibil sa se distinga diferenta intre 'eminenta cenusie' (generalul Ordinului iezuit - n.t.) si papa; ei sint unul si acelasi. Si, cand ne referim la politica Vaticanului, intelegem prin aceasta pur si simplu politica iezuitilor. Abatele Fremont spunea cu privire la aceasta: "Iezuitii domina Vaticanul" (Agnes Siegfried).

In fata opozitiei neincetate a iezuitilor - atotputernici in biserica - fata de Republica, Statul a fost constrans sa intareasca legea separarii in perioada anilor 1905 - 1908. Aceasta lege nu urmarea sa diminueze bunastarea bisericii sau sa-i imputineze locurile destinate inchinarii. Credinciosii puteau sa se organizeze in asociatii locale sub indrumarea unui preot. Ce a facut Roma ca raspuns la aceasta?

"In scrisoarea enciclica (circulara - n.t.) Vehementer (11 februarie 1906), Pius X condamna principiul separarii si cel privind asociatiile locale. Dar nu si-a depasit el principiile?" (Adrien Dansette). Vom afla foarte curand. In ciuda sfatului din partea episcopatului francez, el respinge orice rezolvare si scrie enciclica Gravissimo pe 10 august 1906.

Acesta a fost un alt motiv de dezamagire pentru catolicii liberali. "Cand ma gandesc, exclama Brunetiere, ca ceea ce este refuzat catolicilor francezi - cu certitudinea ca asemenea refuz va dezlantui un razboi religios in biata noastra tara care are atata nevoie de pace - este garantat catolicilor germani, si anume ca "asociatiile locale" functioneaza acolo de 30 de ani spre multumirea tuturor, nu pot sa nu ma simt - ca patriot si catolic - foarte indignat" (Adrien Dansette).

Au fost ceva probleme cand s-a facut inventarierea proprietatilor ecleziastice, dar nu a fost un razboi religios Chiar daca ultramontanistii au creat necazuri si agitatie, populatia in general a ramas calma atunci cand unele proprietati ale bisericii au fost inapoiate statului de buna voie de catre aceasta, pentru a nu intra sub incidenta consecintelor legii.

Intelegea oare abatele Brunetiere pe deplin motivul acelei diferentieri facute de Sfantul Scaun intre catolicii francezi si cei germani? Primul razboi mondial urma sa dezvaluie intreaga semnificatie a acestui fapt.

In timp ce iezuitii actionau eficace de-a lungul "afacerii Dreyfus" la dezbinarea poporului francez si la slabirea prestigiului armatei noastre, in Germania ei faceau exact lucrul contrar. Bismark, care lansase in trecut "Kulturkampf" (campania culturala) impotriva bisericii catolice, era acum incarcat de favorurile acesteia Aceasta ne este spus de scriitorul catolic Joseph Rovan, care o explica in modul urmator: "Bismark va fi primul protestant care va primi Ordinul lui Hristos cu rubine, unul dintre cele mai inalte onoruri ale bisericii. Guvernul Germaniei permisese ziarelor devotate lui sa publice faptul ca acest cancelar ar fi gata ,sa sustina pretentiile papei de a restaura partial autoritatea sa pamanteasca (refacerea imperiului)'".

"In 1886, 'Zentrum' - partidul catolic german - era ostil proiectelor militare prezentate de Bismark. Papa Leon XIII a intervenit in afacerile interne ale Germaniei in favoarea lui Bismark. Secretarul sau de stat scria nuntiului de la Mnchen: ,In vederea apropiatei analize a legislatiei religioase care, avem motive s-o credem, va fi solutionata intr-o maniera concilianta, Sfantul Parinte doreste ca 'Zentrum' sa promoveze, pe orice cale posibila, proiectele militare'" (Jean Bruhat, "Vaticanul impotriva oamenilor").

Iata ce are de spus Joseph Rovan: "Diplomatia germana intervine - era deja un vechi obicei - la Vatican pentru a-l determina pe papa sa-si exercite influenta asupra 'Zentrum'-ului (partidul catolic), asa incat sa favorizeze proiectele militare Catolicii germani vor vorbi despre marea 'misiune politica' a Germaniei care este, in acelasi timp, o misiune morala universala 'Zentrum' se face de asemenea responsabil pe sine de continuarea unei domnii care va conduce in final Germania la catastrofa. 'Zentrum' intra in razboi (in 1914) convins de dreptatea, puritatea si integritatea morala a conducatorilor tarii, convinsi de concordanta dintre planurile si programele lor si planurile justitiei eterne".

Dupa cum putem vedea, papalitatea a facut tot ce era necesar pentru a sadi aceasta convingere. Pe langa aceasta, monseniorul Fruhwirth spune in 1914: "Germania este baza in care Sfantul Parinte poate si trebuie sa-si puna mari sperante".