NASTEREA UNEI LUMI BIPOLARE

NASTEREA UNEI LUMI BIPOLARE

perioada clasica a razboiului rece (1946-1962)

Primele frictiuni

Intre aliati nu mai domneste increderea. Vointa lui Stalin de a constitui o zona de securitate in jurul Uniunii Sovietice era evidenta. W. Churchill evoca "cortina de fier", desemnand pericolul care ameninta lumea: tirania sovietica.

Ambasadorul american la Moscova, George Kennan, subliniaza ca primul imperativ al diplomatiei americane cu privire la Uniunea Sovietica este de a "stopa, cu rabdare, fermitate si vigilenta, tendintele sale expansioniste" (politica de containement).

Spiritul Rigai (capitala Letoniei) a substituit spiritul Yaltei, care era cel al impacarii. Trecerea de la o atitudine la alta a fost simbolizata de demisia secretarului de stat James Byrnes. Succesorul sau, numit la 9 ianuarie 1947, a fost generalul Marshall. Astfel, la cateva luni de la terminarea razboiului, invingatorii erau dezbinati in scopul lor, acela de a construi o lume noua, realtiile internatinale indreptandu-se spre "razboiul rece".

Dezbinarea aliatilor

Tensiunea era in crestere intre cele doua blocuri care se vor naste, care se opun in toate domeniile. Aceasta confruntare condusa de SUA si URSS si este gata sa degenereze intr-un conflict deschis si generalizat. Ea a fost numita "razboiul rece".

Razboiul rece (1947-1955)

Pactul de la Bruxelles

Europa, in cazul in care ramanea dezbinata, se temea de un nou razboi. Nici un tratat nu lega Franta si Marea Britanie, divizate din cauza intereselor contradictorii cu privire la Orientul Apropiat si Germania. Dupa tergiversari, Georges Bidault si Ernest Bevin au semnat un tratat de alianta la 4 martie 1947, la Dunquerque. Dar tensiunea internationala i-a dus pe francezi si englezi la o intelegere cu Belgia, Olanda si Luxemburg, cu care au semnat un tratat de alianta: Uniunea Occidentala. Pactul de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, este prima alianta indreptata nu numai impotriva Germanei, ci impotriva oricarui agresor.

Astfel, in 1948, frica de razboi reapare in Europa si-i determina pe europenii neputinciosi sa se intoarca spre americani, ca acestia sa-i protejeze de pericolul sovietic.

De fapt, amenintarea sovietica este simbolizata prin "blocada Berlinului" din anii 1948-1949. Astfel, problema germana este in centrul "razboiului rece" din 1948 pana in 1953.

Constituirea a doua state

Reprezentantii alesi din 11 landuri au elaborat un proiect de Constitutie pentru Germania, care a fost acceptat in mai 1949. Scopul era de a da Germaniei toata autonomia compatibila cu ocupatia aliata. Apararea si Afacerile externe ramaneau exclusiv in mainile aliatilor. Germania nu putea semna nici un tratat decat cu acordul lor si trebuia sa ramana total dezarmata. Guvernarea militara a Germaniei era inlocuita de o Inalta Comisie Aliata (SUA, Franta si Marea Britanie).

Constitutia Germana - de natura federala

Republica Federala era o federatie de 11 state, fiecare dintre ele avand o constitutie proprie.

Conducatorul Partidului Crestin Democrat (CDU), Konradt Adenauer, a iesit victorios in alegeri. Astfel s-a nascut Republica Federala Germana.

La 7 octombrie, URSS replica - facand in propria sa zona- o Republica Democrata Germana (RDG), cu o constitutie centralizatoare. Incepand cu acest moment, divizarea Germaniei este institutionalizata.

Cele doua tabere fata in fata

Convingerea ca Uniunea Sovietica reprezinta un pericol mortal pentru lumea libera o determina pe aceasta din urma sa se inarmeze. Participantii la Pactul de la Bruxelles (Franta, Marea Britanie, Benelux) au constatat neputinta lor vis-à-vis de diviziile Armatei Rosii si au cerut SUA sa adere la Pact si sa le dea un sprijin militar. La 4 martie 1948, Georges Bidault, ministrul de externe al Frantei, i-a scris lui George Marshall, secretarul Departamentului de Stat, pentru a-l invita sa reia colaborarea intre lumea veche si cea noua pe teren politic si militar.

De la Doctrina Truman, americanii preocupati sa indiguiasca comunismul, au crescut cheltuielile lor militare, care au atins 13℅ din PIB in 1952, tinand fortele lor in alerta si creand o centrala de informatii (CIA). Dar, in SUA orice tratat international trebuie sa fie, conform Constitutiei, aprobat cu doua treimi de Senat, inainte de a fi ratificat. Guvernul american a estimat ca este mai intelept sa faca Senatul sa voteze o rezolutie prealabila autorizand puterea executiva sa incheie aliante in timp de pace. Astfel, s-a ajuns la rezolutia Vandenberg (numele senatorului american republican, presedintele Comisiei de politica externa din Senat), votata la 11 iunie 1948. A fost vorba de o adevarata revolutie in politica externa americana, care pana atunci n-a facut aliante decat pe timp de razboi. Pactele vor deveni un instrument privilegiat al securitatii nationale in timp de pace. De acum inainte, calea este deschisa aliantei atlantice, negociate la sfarsitul anului 1948 si inceputul anului urmator.

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),

Tratatul, incheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie 1949 in Washington, de reprezentantii a 12 natiuni (SUA, Canada, Franta, Marea Britanie, Benelux, Italia, Norvegia, Danemarca, Islanda si Portugalia). Uniunea Europei Occidentale era practic golita de substanta sa, mai multe din organismele sale au fost de altfel absorbite de catre NATO.

Grupul permanent, compus din reprezentantii SUA, Marii Britanii si Frantei, care avea sediul la Washington, este insarcinat cu directia strategica a Aliantei.

NATO este in acest moment o organizatie foarte supla, care afirma ca un atac impotriva unuia dintre aliati din Europa, sau impotriva unei insule din Atlantic, echivaleaza cu un atac impotriva teritoriilor tuturor. Acest ajutor militar nu este automat si fiecare tara isi pastreaza propriul comandament si propria armata. NATO a plasat Europa Occidentala sub protectie americana. Pactul a fost violent combatut de Uniunea Sovietica, care considera ca este indreptat impotriva ei. In acest pact, comunistii vad un mod de aservire al Europei Occidentale, SUA.

Evenimentele din Extremul Orient, si in particular razboiul din Coreea, au modificat profund sistemul Pactului atlantic, prin accentuarea integrarii militare.

Razboiul rece este, inainte de toate, o confruntare ideologica, si lupta impotriva comunismului se face prin propaganda si mobilizare ideologica. In SUA, senatorul Mac Carthy lanseaza o violenta campanie anticomunista (9 februarie 1950), care se transforma intr-o veritabila "vanatoare de vrajitoare", punandu-i sub acuzare pe toti cei care sunt suspectati de activitati anti-americane.

In noiembrie 1952, republicanii au castigat alegerile prezidentiale. Generalul Eisenhower a fost ales presedinte. El a criticat, in campania sa electorala, politica administratiei republicane, care a constat in a opri comunismul (containement) si a preconizat o politica de fermitate si de respingere a comunismului (roll-back). In fapt, noua administratie a renuntat curand la aceasta politica, care risca sa duca la un razboi generalizat. Noua infatisare a politicii americane se rezuma la un aspect diplomatic: pactomania, si la un aspect strategic: doctrina represaliilor masive.

Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a facut prima experienta atomica in 1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict limitat, sangeros, impopular si ineficace. In aceste conditii, republicanii americani adoptau, in 1953, noua strategie, care poate fi rezumata prin trei formule: represalii masive (masive retaliation), riposta imediata (instant retaliation), fara adaposturi (no sheltering), adica la orice atac, SUA vor raspunde imediat si masiv cu arma atomica. Nici un teritoriu nu va fi scutit. Asa estimau SUA ca vor obtine maximum de securitate la costurile cele mai putin ridicate.

Sistemul aliantelor

In Asia a devenit imperioasa stoparea expansiunii comunismului chinez si de a duce la esec "teoria dominoului": atunci cand o tara cade sub dominatia comunismului, vecinele risca sa fie si ele antrenate.

In anul 1951 a fost perfectat tratatul militar intre Australia, Noua Zeelanda, SUA (A.N.Z.U.S.).

Deja aliate in Pacific cu Filipinele, Australia Noua Zeelanda si Japonia, SUA a semnat tratate de aparare cu Coreea de Sud (1953), Pakistan, China nationalista si Vietnamul de sud (1954).

Cel mai important este Tratatul de la Manila, care a creat Organizatia Tratatului Asiei de Sud Est (S.E.A.T.O.), la 8 septembrie 1954. SUA, Franta, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelanda, Filipinele, Pakistanul si Thailanda se angajau sa dea o riposta colectiva la un atac impotriva unuia dintre teritoriile lor si la sud de paralele de 21, 30 grade, ceea ce includea Indochina, dar nu si Taiwanul, legat printr-un tratat defensiv chino-american (2 decembrie 1954) si subiectul unei vii tensiuni intre 1954-1955.

In Orientul Mijlociu, Pactul de la Bagdad (C.E.N.T.O., 24 februarie 1955) regrupa Turcia, Iranul, Irakul, Pakistanul si Marea Britanie, creand un cordon protector la frontierele sudice ale URSS (face legatura cu SEATO si NATO).

In America latina, SUA a incercat sa atraga statele de aici intr-o cruciada impotriva comunismului (Conferinta de la Caracas, martie 1954) si de a intari coeziunea Organizatiei Statelor Americane

Japonia a jucat un rol limitat si subordonat Statelor Unite. Acesteia, prin articolul 9 al Constitutiei din 3 mai 1947, i s-a impus un pacifism institutional, prin care Japonia renunta la recurgerea la forta si la intretinerea oricarui potential militar. Dar, de la inceputul razboiului impotriva Coreei, America i-a solicitat reinarmarea si incheierea tratatului din 1951. Japonia si-a construit o forta defensiva. Japonezii au cerut sovieticilor insulele Kurile si sudul insulei Sahalin si, mai important decat orice, insulele de la nord de Hokkaido (Habomia, Sikotan). In ciuda impasului asupra contenciosului continental, japonezii si sovieticii au semnat o declaratie comuna, punand capat starii de razboi in octombrie 1956 permitand restabilirea relatiilor diplomatice normale. Japonia a fost admisa in ONU la 18 decembrie 1956.

Tabara estica si primele semne ale dezghetului Est-Vest

Coerenta estului se manifesta printr-o unitate ideologica, al carui simbol a fost Kominformul. El a denuntat imperialismul american, vinovat de razboi, a cautat sa impuna modelul sovietic, sustine cultul personalitatii genialului Stalin si il acuza pe Tito. Opozantii sunt peste tot vanati.

Pe plan economic, accentul a fost pus pe industria grea si pe colectivizarea agriculturii. In replica la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, Romania, Cehoslovacia, Uniunea Sovietica, urmate de Albania si Republica Democrata Germana) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, in Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relatiile comerciale, in parte, in profitul URSS.

Pe plan militar, Uniunea Sovietica a semnat cu democratiile populare si cu China tratate de asistenta bilaterale. Izolat de lumea occidentala, blocul de est s-a aliniat "marelui frate". Ca urmare a intrarii Germaniei in NATO, el a creat, la 14 mai 1955, pactul de la Varsovia. Aceasta alianta regrupa, sub comandament sovietic, toate fortele armate ale tarilor Europei de est, cu exceptia Iugoslaviei.

Dupa moartea lui Stalin (martie 1953) a fost instalata in functiune o conducere colectiva cu Hrusciov, ca prim secretar al Partidului Comunist A fost inaugurata o perioada numita a "dezghetului", dupa un termen dintr-un roman al lui Ilya Ehrehburg. Dezghetul intern, amnistia, reducerea pedepselor si inceputul perioadei destalinizarii a provocat, in acelasi timp, o perioada de agitatie: tulburari in Cehoslovacia (iunie, 1953), o adevarata revolta in Berlinul de est (16-17 iunie 1953). Peste tot in democratiile populare asistam la o separare a functiilor intre primul ministru si primul secretar al partidului.

Dezghetului URSS, in politica externa, i-au urmat alte demersuri internationale specifice. Au fost reluate, la 20 iulie 1953, relatiile intrerupte cu Israelul. La 27 iulie a fost semnata Conventia de Armistitiu in Coreea. Uniunea Sovietica a acceptat propunerea lui Churchill de a se tine o reuniune a celor patru ministri de externe la Berlin, dar acest obiectiv n-a fost atins. La 31 martie 1954, Uniunea Sovietica a propus incheierea unui pact de securitate europeana. Si-a adus o contributie in ce priveste Conferinta de la Geneva asupra Indochinei (26 aprilie-21 iulie 1954). La 11 octombrie 1954, fortele sovietice au evacuat Port Arthur. La 26 ianuarie 1955, URSS a pus capat starii de razboi cu Germania. In primavara anului 1955, URSS a promis sa-si retraga trupele din Austria, cu conditia ca aceasta tara sa-si pastreze neutralitatea. Un tratat devenea posibil. La 15 mai 1955, cele patru mari puteri au semnat la Viena tratatul prin care se punea capat ocupatiei Austriei, care se obliga sa ramana neutra si sa respinga orice uniune cu Germania. Austria putea fi membru ONU si sa intre in organizatiile nonmilitare. Spiritul destinderii a permis tinerea la Geneva a unei conferinte la varf, in 18-23 iulie 1955, care-i reunea pe presedintele Eisenhower, maresalul Bulganin, insotit de Hrusciov, premierul britanic Eden, presedintele Consiliului de ministri francez Edgar Faur. Dezacordul asupra Germaniei a fost total, dar "spiritul Genevei" a lasat loc sperantei ca destinderea va lua locul razboiului rece. De fapt, deschiderea sovietica fata de Germania s-a concretizat prin calatoria lui Adenauer la Moscova (9-13 septembrie 1955) si stabilirea relatiilor diplomatice intre RFG si URSS.

Problema germana n-a mai fost principalul pol al tensiunii intre est si vest. URSS a reactionat cu vigoare la eventualitatea crearii unei Comunitati Europene a Apararii, cu unitati militare germane, si la elaborarea unei Uniuni a Europei Occidentale (UEO), care a urmat esecului Comunitatii Defensive Europene (CED). URSS a inmultit apelurile la dezarmare si securitate in Europa si a convocat la Moscova o conferinta (29 noiembrie-2 decembrie 1954), la care au participat numai democratiile populare. Sovieticii au raspuns integrarii RFG in NATO prin crearea Tratatului de la Varsovia (14 mai 1955), regrupand in jurul URSS sapte democratii populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, Romania, Bulgaria, Albania, Ungaria). Tratatul de la Varsovia era un tratat de prietenie, cooperare si asistenta mutuala, care avea un comandament militar unic, incredintat unui maresal sovietic. El conferea blocului estic o structura solida si isi asuma de acum inainte rolul de gardian al blocului.

Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia. Hrusciov, Mikoian si Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au facut o vizita la Belgrad, in semn de reconciliere, dupa ruptura din 1948. URSS recunostea diversitatea cailor care duceau la socialism. In acelasi timp competitia est-vest s-a mutat in afara Europei, unde Uniunea Sovietica exploata vointa de emancipare coloniala, care se raspandea in lumea a treia.

Anii 1955-1962 n-au insemnat sfarsitul lumii bipolare, nascuta dupa cel de-al doilea razboi mondial. Aceasta perioada intermediara, care a insemnat trecerea lumii de la confruntarea a doua blocuri la destindere, a fost plasata sub semnul co-existentei pasnice. Aceasta a insemnat un nou mod de relatii Est-Vest si o consecinta a "nasterii lumii a treia". Primei faze a decolonizarii asiatice ii succede un al doilea val, cel african. La Bandung, in aprilie 1955, in absenta marilor puteri, statele recent decolonizate si-au proclamat vointa lor de independenta si de coexistenta pasnica si la Suez, in 1956, doua mari puteri coloniale europene au avut parte de o replica diplomatica din partea unui stat din Orientul Apropiat, Egiptul.

Urmare a miscarilor de decolonizare s-a nascut un ansamblu de tari situate in Asia si in Africa, care aveau in comun subdezvoltarea economica si au cunoscut o importanta crestere demografica: este "Lumea a Treia" (expresie creata de Alfred Sauvy, in 1952). Aceasta a luat cunostinta de existenta sa in timpul conferintei de la Bandung. Ea a repurtat o victorie diplomatica la Suez. Intr-un timp de 4 ani, statele lumii a treia s-au inmultit si au transformat ONU.

Lumea a III-a si-a proclamat mai mult sau mai putin pasnic intentiile sale de a nu mai fi tratata ca un obiect al relatiilor internationale. Dintr-o data, ea a complicat si imbogatit relatiile internationale, raporturile de forte Est-Vest. Competitia economica, cursa inarmarilor si a spatiului se substituie putin cate putin confruntarii ideologice. Opozitia ideologica face imposibila o adevarata pace. Echilibrul nuclear face improbabil razboiul, dupa formula lui Raymond Aron: "Pace imposibila, razboi improbabil". Intre cele doua blocuri, coexistenta pasnica triumfa, chiar daca crize violente (Berlin, Cuba) au punctat aceasta perioada. Chiar si in interiorul blocurilor linii de ruptura apar, mai ales in blocul estic, unde, ca urmare a destalinizarii, au urmat crizele din Polonia si Ungaria si fisurile din alianta chino-sovietica. In blocul occidental, tarile europene, iesite din reconstructie, se organizeaza putin cate putin.

Reculul diplomatic anglo-francez in criza canalului de Suez a deschis portile Orientului Apropiat pentru cele doua superputeri care vor duce de acum inainte o lupta pentru impunerea influentei proprii, fara a se infrunta intotdeauna. Tarile nealiniate au fost "recuperate" de diplomatia sovietica, in timpul Conferintei de solidaritate afro-asiatica de la Cairo (decembrie 1957) si la ONU, in timpul tumultoasei sesiuni din 1960.

Natiunile Unite

Intre miscarea de decolonizare si evolutia O.N.U., interactiunile sunt evidente. O.N.U., prin dezbaterile sale privitoare la decolonizare, accentueaza necesitatea independentei coloniilor. A trebuit totusi sa se astepte anul 1961, pentru ca Natiunile Unite sa voteze o declaratie conform careia toate coloniile trebuie sa-si castige independenta.

Pe de alta parte decolonizarea a provocat o bulversare a structurii diplomatice internationale, in particular a O.N.U., unde aparitia noilor state a zguduit o majoritate traditional inspirata de SUA in Adunarea Generala. Noile state s-au servit de Adunarea Generala ca de o tribuna unde pozitiile occidentale erau puse in discutie.

Evolutia blocurilor

Putin cate putin, cele dupa blocuri au inceput sa-si inteleaga raporturile ca netinzand sa duca in mod necesar la un razboi deschis. Primele semne ale "dezghetului" au aparut dupa moartea lui Stalin (Congresul al XX -lea al P.C.U.S.). Destalinizarea este la originea fisurilor care au aparut in blocul estic. In blocul occidental un nou pol de putere era in curs de a se naste in jurul pietei comune. Coexistenta pasnica n-a insemnat sfarsitul tensiunilor, s-a instalat un sistem de echilibru al terorii, zguduit de crize (Berlin si Cuba).

Limitele coexistentei pasnice

Dupa moartea lui Stalin s-a constatat un dezghet in relatiile internationale. Semnarea tratatului de pace privind Austria si reconcilierea lui Tito cu conducatorii sovietici sunt semne clare ale schimbarii politicii externe sovietice.

Factorii esentiali au fost afirmarea lumii a treia si echilibrul terorii. In Asia si in Africa s-au nascut state care vroiau sa traiasca in pace. Un nou actor - Lumea a Treia - tulbura echilibrul bipolar. Pe de alta parte, amenintarea atomica, echivalentul distrugerii totale n-a mai fost monopolul unei singure puteri. Ea este bilaterala si echilibrata, pe scurt: s-a neutralizat. Pe plan mondial, criza Ungariei si a Suezului au demonstrat ca super puterile nu vroiau sa se confrunte. Sovieticii, in mod particular Hrusciov au fost mai rapizi decat americanii. Adaptandu-si politica la aceasta evolutie, in raportul sau, din 31 octombrie 1959, Hrusciov a abandonat ideea unei confruntari militare inevitabile intre sistemul capitalist si comunist. Chiar daca victoria comunismului devine un obiectiv pe termen lung, competitia trebuie sa se limiteze pe teren economic si ideologic.

Intre '55 si '62 s-a schimbat stilul din relatiile internationale, conducatorii sovietici si-au inmultit vizitele in strainatate. Hrusciov l-a intalnit pe Eisenhower in SUA, in septembrie 1959, pe de Gaulle, in Franta in 1960, pe Kennedy la Viena, in iulie 1961. El a incurajat de acum inainte competitia economica cu SUA, predicand ca, in 1980, Uniunea Sovietica va depasi SUA in materie de productie. Victoria comunista trebuie sa se faca pe taram economic.

Dar razboiul rece a continuat. El a afectat mai ales epicentrul, Berlinul, iar incepand din 1958 s-a intins in Africa cu ocazia conflictelor de decolonizare, in America Latina cu criza cubaneza si in Asia; in stramtoarea Formosa, in care comunistii chinezi au bombardat insulele Chinei nationaliste Quemoy si Matsu (22-23 august 1958).

Echilibrul terorii

Diplomatia sovietica a stiut sa profite de jocul amenintarilor nucleare, amenintand Franta si Anglia, in momentul crizei Suezului, cu folosirea armelor nucleare, intimidand SUA cu succesul recent in spatiu.

Lansarea primului satelit artificial Sputnik de catre sovietici la 4 octombrie 1957 si primul zbor al omului in spatiu, sovieticul Gagarin la (12 aprilie 1961), au reprezentant castiguri stiintifice importante si au dovedit ca Uniunea Sovietica dispunea de rachete cu raza lunga, care puteau atinge teritoriul american. SUA a luat cunostinta de intarzierea lor in acest domeniu. Ele au decis sa intreprinda un efort gigantic pentru a depasi URSS. Kennedy a recunoscut public sfidarea si a cerut Congresului, la 25 mai 1961, un efort sporit, pentru a realiza cucerirea spatiului. A fost inceputul unei noi curse a inarmarilor, destinata nu stergerii de pe fata pamantului, ci mai degraba sa-i insufle teama in aratarea superioritatii. SUA si-a remodelat strategia ei.

Riposta graduala americana

SUA si-au remodelat strategia lor. Noul presedinte, democratul J.F. Kennedy, a afirmat dorinta SUA de a proteja lumea libera, dar sub impulsul secretarului apararii, Robert Mac Namara, democratii au inlocuit "doctrina represaliilor masive" cu cea a "ripostei graduale". Aceasta a proportionat riposta cu amenintarea si miza pusa in joc, urmand o escaladare savanta, care mergea de la conflictul conventional la razboiul nuclear. Noua strategie implica posesia tuturor categoriilor de arme si, in special, intarirea armamentului conventional american, dezvoltarea noilor mijloace de riposta, cum erau noile rachete Polaris. In ciuda nelinistilor americane, in privinta avansului sovietic in domeniul rachetelor, URSS era, in realitate, in mare intarziere in cursa armamentelor strategice. In 1962, Moscova dispunea de 75 de rachete intercontinentale, care puteau fi lansate de la sol si fabricau 25 pe an. SUA posedau deja 294 de rachete intercontinentale si fabricau 100 pe an. Superioritatea americana este si mai zdrobitoare in domeniul rachetelor submarine si a bombardierelor intercontinentale.

Primele negocieri pentru dezarmare

O alta consecinta a "echilibrului terorii" a fost relansarea dezarmarii. Uniunea Sovietica s-a facut campionul ideii, sprijinind planul Rapacki, de denuclearizare a Europei Centrale (1957 - 1958), si a declarat un moratoriu asupra testelor nucleare. In 1958 s-au deschis negocieri intre cele trei puteri cu arsenal atomic, cu scopul de a se ajunge la un acord privind incetarea experientelor nucleare in atmosfera. Paralel cu aceste convorbiri, guvernele sovietic si american au decis sa reia negocierile intr-un nou organism, "comitetul celor 18", format din reprezentantii puterilor vestice, estice si ai tarilor nealiniate. In timpul intalnirii la varf de la Viena (3-4 iunie 1961), Hrusciov i-a cerut lui Kennedy ca negocierile asupra experientelor nucleare sa fie replasate in cadrul mai general al dezarmarii. In septembrie 1961, negociatorii american si sovietic si-au asumat un obiectiv ambitios, dezarmarea generala si completa. Realizarea sa urma sa fie progresiva, pe etape, de durata, echilibrata. In fapt, convergenta americano-sovietica va antrena abandonul perspectivei unei reduceri generale a armamentelor. Cele doua superputeri au preferat, de acum inainte, negocieri pentru acorduri partiale si selective.