Importanta culturala a universitatilor medievale

Importanta culturala a universitatilor medievale

Declinul si degradarea vietii culturale dupa prabusirea Romei imperiale nu a insemnat totusi un hiatus total al traditiilor, activitatilor si chiar institutiilor culturale ale antichitatii romane. Astfel, in secolul al IV-lea functiona inca vechiul sistem al scolii romane in trei trepte (grade): 1. Invatarea - citit, scris, socotit; 2. Studiul gramaticii - ortografia, notiuni cultura generala, etc.; 3. Studiul "artei" retoricii (alcatuirea unui discurs, descrierea unui eveniment, prezentarea unui subiect de istorie sau mitologie, sustinerea unei pledoarii sau acuzari, tehnica argumentarii logice, dialectica). Elevul care termina scoala de retorica putea deveni el insusi rhector (profesor).

Cultura si civilizatia romana a supravietuit in regiunile mediteraneene, unde barbarii convertiti la crestinismul arian (ostrogoti, vizigoti, burgunzi, vandali) s-au aratat favorabili conservarii institutiilor si civilizatiilor romane. De pilda, este cunoscut interesul regelui ostrogot Theodoric de a reface vechile monumente romane de la Roma, Ravenna si Verona. Limba latina ramane pentru multe secole limba oficiala, iar legile, edictele si corespondenta cancelariilor monarhiilor europeni sunt redactate in continuare in latina.

O anumita deschidere spre cultura antichitatii au manifestat-o regii vandali din nordul Africii, care au trimis eruditi si au expediat manuscrise in Spania , Italia si in nordul Frantei, creand conditiile necesare pregatirii umanismului medieval din secolele urmatoare. De asemenea, dintre regii germanici ai perioadei respective un respect deosebit pentru traditiile culturale ale antichitatii a avut Theodoric, educat la Palatul Sacru din Bizant si avand consilieri pe Boethius si Cassiodor, personalitati romane remarcabile. Un rol deosebit in viata culturala a Occidentului l-a avut papa Grigore cel Mare (sec. VI), care a insistat pe necesitatea instruirii clerului din punct de vedere teologic, efectuand o reforma liturgica.

In prima faza a epocii medievale, crestinismul adopta unele elemente ale culturii clasice latine. Astfel, cultura medievala timpurie va fi dominata in Franta (sec. VI) de contributia lui Grigore de Tours care a scris "Istoria ecleziastica a francilor" si in Anglia de Beda Venerabilul (sec. VII) cu "Istoria bisericeasca a anglilor" lucrari in care ambii ganditori dezvolta valorile nationale, proprii francilor si anglo-saxonilor, in stransa corelare cu traditia civilizatoare a crestinismului latin.

Cultura clasica romana si-a gasit refugiu, sub presiunea invadatorilor germanici (angli, saxoni, s.a.) in Tara Galilor si Irlanda, unde limba latina, in secolul al VI-lea era folosita corect prin intermediul bisericilor si manastirilor celtice.

Semnificativ pentru mentinerea institutiilor si conservarea monumentelor arhitectonice romane s-a dovedit a fi regatul vizigot din Spania care, in secolele VI-VII, era cel mai cultivat la nivelul aristocratiei laice. In Spania au fost aduse manuale din Cartagina pentru studiul medicinii si al dreptului, iar la disputele teologice, la fel ca in Bizant, aristocratia laica participa alaturi de regi la conciliile bisericii organizate la Toledo. De pilda, Isidor, episcop de Sevilla, a fost in secolul al VII-lea unul din marii sustinatori ai culturii antice latine din Spania.

Pentru Evul Mediu timpuriu (secolele V-VII) cultura prezinta urmatoarele caracteristici generale:

1. Inexistenta unei delimitari clare intre dimensiunea religioasa si laica a activitatii culturale. Opozitia dintre doctrina crestina si cultura antica pagana se dovedea a nu fi ireductibila. Biserica crestina tolereaza si chiar preia unele mituri, credinte si ritualuri pagane. De pilda, Sf. Augustin considera necesar pentru intelegerea textelor biblice cunoasterea limbilor clasice (latina, greaca, ebraica), inclusiv insusirea "artelor liberale" (gramatica, dialectica, retorica) si a celorlalte cunostinte de cultura generala;

2. Ca urmare a analfabetismului marii majoritati a populatiei in aceasta perioada si a monopolului instituit de biserica asupra culturii intelectuale se adanceste tot mai accentuat falia dintre cultura orala populara si cultura elevata a unei minoritati cultivate, apartinand, de regula, clerului;

3. Specificul culturii ecleziastice rezida in caracterul limitat al structurii valorilor ei pe orizontala si verticala cunoasterii; fiind prin excelenta o cultura prevalent umanistica;

4. Metodele educative ale umanistilor greco-romani, structurate si fixate de Martianus Capolla (sec. V) vor fi folosite in centrele culturale bisericesti si manastiresti.

5. Sistemul organizat de invatamant din Occident cu exceptia Italiei, ramane patronat de biserica prin scolile manastiresti si episcopale, unde, in principiu, calugarii trebuiau sa stie sa citeasca, sa scrie si sa cante. De asemenea, in lipsa unor seminarii teologice, episcopul avea obligatia sa asigure pregatirea dogmatica, liturgica si canonica a viitorilor preoti. Scoala episcopala de pe langa catedrala asigura instruirea si intretinerea viitorilor clerici. Ulterior, in secolul VI, prin actiunea de crestinare a populatiilor germanice necesita cresterea numarului preotilor din mediul rural, iar pregatirea acestora este incredintata titularilor parohiilor.

6. Cele trei tipuri de scoli bisericesti (monastica, episcopala si parohiala) erau destinate pregatirii calugarilor si clericilor cu un nivel si orizont limitat, redus la citit, scris, socotit, cunoasterea Bibliei, invatarea pe de rost a Psalmilor, etc.

7. Cultura medievala se structura la nivelul mentalitatii oamenilor in cadrul ideologiei crestine dominante, in care finalitatea educatiei viza mantuirea sufletului si mai putin facultatile cognitive ale omului, ceea ce va marca, pana in secolul al XIV-lea o nota accentuata de pesimism.

8. Pana in secolul al XIV-lea, practic nu se poate trasa o delimitare clara intre clerici si laici sub raportul instructiei primite si al dependentei de autoritatea Bisericii. In epoca medievala pana tarziu invatamantul (dascali, materiile studiate si metodele de predare) era, in continuare, sub controlul ecleziastic.

*

In perioada timpurie a Evului Mediu, sistemul instructiv educativ era bazat pe studiul "artelor liberale" preluat de la antici. In antichitate lista celor 7 arte liberale fusese stabilita in sec. II i.H. de grecul Dionisie din Tracia. De-a lungul epocii medievale s-au pastrat atat numarul cat si ordinea artelor studiate.

Incepand cu secolul IX, primele trei din grupul literar-filosofic constituiau ciclul numit trivium ("cele trei cai") in care se studia: gramatica, retorica si dialectica. Urmat de ciclul quadrivium ("cele patru cai") din grupul stiintific, constituit din disciplinele matematice: aritmetica, geometria, astronomia si muzica (conceputa ca stiinta a raporturilor matematice dintre sunete).

Invatatii epocii carolingiene vor relua contactul cu filosofia antica, asigurand, mai ales in Franta in scolile din Reims si Chartres, studii aprofundate de logica si dialectica, incat unii calugari si clerici indraznesc prin gandirea lor dialectica sa opuna cuvantului divin stiinta rationamentului. De asemenea, dupa secolul al IX-lea apare in scoli un interes tot mai mare spre stiintele exacte.

Invatamantul "artelor liberale" a fost mai tarziu completat cu disciplinele teologiei, dreptului si medicinii ajungand astfel la forma superioara de invatamant in universitatile medievale. Accesul la instructie, de la scolile elementare la colegiile universitare, putea fi asigurat in mod gratuit pentru unii tineri inzestrati si ambitiosi, chiar in ciuda saraciei sau a originii umile a unora dintre ei.

Universitatile medievale constituite si structurate, incepand cu secolul al XII-lea, depasesc schemele traditionale ale invatamantului celor sapte "arte liberale", ca urmare a patrunderii noilor cunostinte aduse in Italia si Spania prin intermediul invatatilor arabi, cunoscatori ai operelor filosofilor greci si a textelor dreptului roman.

Universitatea medievala s-a constituit ca o institutie de invatamant tipica civilizatiei europene, care a avut o functie caracteristica, prefigurand matricea universitatii moderne, insa diferita esential de aceasta. Universitatile medievale nu sunt legate de traditiile clasice ale antichitatii greco-romane si de cele orientale, ele s-au constituit in afara oricaror influente ecleziastice sau laice, de abia mai tarziu actiunea acestora va interveni in activitatea universitatilor. Termenul "universitate" reprezenta nu o scoala, ci o forma de organizare asociativa a studentilor si profesorilor, iar ca institutie didactico - stiintifica se numea studium generale (generale nu se referea la programa de studiu, ci la scolarii proveniti din toate zonele Europei). Intocmai precum corporatiile mestesugaresti, statutele universitatilor aveau ca obiectiv organizarea, in conditii de loialitate, a competitiei intre ele ca sursa evidenta de emulatie. Fiecare universitate trebuia sa aiba cel putin doua facultati (indica materia de predare), una de "arte liberale" si o alta "superioara" (teologie, drept, medicina). De pilda, universitatea din Paris avea patru facultati: arte, teologie, drept si medicina.

Antichitatea nu a avut o universitate organizata riguros pe facultati, cu programe de studiu, cu acordarea unor titluri academice la terminarea studiilor, forme care vor fi preluate de universitatile din epoca moderna.

Prin structura si statutul sau universitatea medievala era un gen de corporatie si o institutie de invatamant supranationala - europeana, datorita faptului ca limba latina asigura comunicarea lingvistica intre studentii si magistrii de toate nationalitatile din Europa. Universitatile tind sa devina nationale incepand cu secolul al XV-lea, cand regalitatea urmareste limitarea autoritatii Bisericii. (De ex. printr-un act regal, Universitatea din Paris trece in 1446 sub jurisdictia Parlamentului).

Universitatile medievale isi au originea lor ca institutii de invatamant superior in dezvoltarea scolilor urbane (episcopale), fiind expresia intelegerii dintre un grup de magistrati si scolari. Unele universitati medievale s-au nascut pe baza unor scoli preexistente (Paris, Bologna, Oxford), altele din migratia magistrilor si scolarilor de la o universitate la alta (Cambrige, Orlans, Padova, etc.), iar incepand cu secolele XIV-XV, unele universitatii au fost create prin decizii ale papalitatii sau unor principi, regi, imparati. (Ex. Neapole, Salamanca, Valadollid, etc.).

In Europa Meridionala, cel putin in Italia, cultura n-a fost monopolul clerului, in aceste universitati se studia dreptul si medicina, comparativ cu Europa Septentrionala unde universitatile erau o filiatie a scolilor episcopale, anexate catedralelor. De pilda, papalitatea a facut la universitatea din Paris, centrul european al studiului teologiei, interzicand o vreme predarea dreptului roman, in timp ce la Bologna universitatea detinea prioritatea specializarii invatamantului superior: teologie, drept, medicina. De altfel, in epoca medievala cele mai multe universitati au luat fiinta in Italia, dat fiind numarul mare de orase, in care viata citadina mostenise traditia unei vieti intelectuale infloritoare. Universitati italiene de mare prestigiu erau la Bologna, Padova, Pavia si Pisa. Prestigiul european al unor universitati italiene se datora studiului disciplinelor stiintifice si umanistice cum a fost cea din Bologna si ulterior cea din Padova.

Renumita pentru toata Europa medievala era Universitatea din Paris, iar pentru studii de matematica si medicina era cea din Montpellier si studii juridice cea din Toulouse.

O dezvoltare rapida a cunoscut universitatile engleze din Oxford si Cambrige, caracterizate printr-o mai mare libertate de gandire, dupa modelul celei din Paris.

Universitatile medievale din Germania s-au constituit mai tarziu, cauzele intarzierii erau legate de nivelul intelectual scazut al populatiei, care dupa opinia istoricului J. Haller, n-a simtit nevoia existentei unei scoli superioare atata vreme cat Franta si Italia oferea tinerilor toate posibilitatile. Imparatul Carol IV infiinteaza prima universitate germana la Praga (1348) dupa modelul celei din Paris, apoi la Viena (1365), Heidelberg (1385), Kln (1388), Erfurt (1392) si Wrzburg (1409). In Germania universitatile prezinta cateva caracteristici. Infiintarea si dezvoltarea lor a depins mai mult de principii laici decat de episcopi, desi teologii detineau o pozitie proeminenta; economic erau dotate de biserici si catedrale, iar profesorii au fost de la inceput remunerati.

In Europa Centrala si in tarile scandinave au fost fondate universitati de unii principi, ceva mai tarziu: Cracovia (1364), Buda (1395), Uppsala (1477), s.a.

*

Statutele universitatilor fixau durata studiilor, programa cursurilor si conditiile de desfasurare a examenelor si a gradelor academice. Fiecare universitate avea norme precise de obtinere a diplomelor.

Invatamantul in Evul Mediu era fundamentat pe metoda scolastica ca forma riguroasa de stimulare a gandirii supusa legilor ratiunii. Metoda scolastica era definita prin urmatoarele note distinctive:

1. Limbajul folosit urmarea valoarea justa a continutului cuvantului, ceea ce implica studiul temeinic al gramaticii;

2. Dialectica prin procedeele sale rationale asigura expunerea problemei cu argumente convingatoare si a o apara contra opiniilor contrare;

3. Scolastica ca metoda se baza pe principiul "autoritatii", cauta sprijin in opera unui autor din cadrul crestinismului sau din Antichitate;

4. Incearca sa rationalizeze teologia, cerandu-i sa faca apel la ratiune pentru a deveni stiinta.

Invatamantul universitar se baza pe sintetizarea practica a acestor principii scolastice. Manualele si lectiile magistrilor prevazute in programa de studiu erau publicate si difuzate. Prestigiul stiintific al profesorului universitar era determinat de audienta in randul studentilor si colegilor lui.

Mai tarziu, monarhii si-au dat seama de numeroasele avantaje oferite de universitati pentru a le furniza specialisti la guvernare si in administratie, ceea ce a generat in secolele XIV-XV, ca noile universitati sa fie in majoritate opera principilor din toate tarile Europei.

Invatamantul universitar medieval, dincolo de prestigiul sau in viata social-politica si culturala a societatii, prezinta si unele deficiente cum ar fi: varsta prematura a studentilor (14 ani) pentru facultatile de arte, in timp ce la facultatile "superioare", se intalneau tineri de 20-25 ani cu altii de 40 ani; lipsa unei riguroase selectii a profesorilor, unii fiind incompetenti; de multe ori studentii erau mai doritori sa studieze decat erau unii magistri sa predea, nu se dadeau probe scrise la examene; dogmatismul de a substitui obiectului real al naturii, continutul cartilor (textelor) scrise despre natura , textul in sine era suficient.

Nivelul intelectual cel mai inalt a fost atins de filosofia scolastica si de teologie in universitatile medievale. Sub aspect social si politic aceste universitati au contribuit la cresterea autoritatii si valorii stiintifice a oamenilor legii.

Universitatile medievale vor transmite invatamantului superior modern cateva elemente esentiale: "un corp profesoral" constituit, bucurandu-se de autonomie; predarea mai multor discipline de diferiti profesori in acelasi spatiu; gruparea studiilor pe facultati si posibilitatea studentului de a se dedica unei directii de studiu; un curriculum de studii prevazut pentru o perioada determinata de ani; studentul era supus unor examinari, in urma carora i se acorda un titlu academic ce-i conferea anumite drepturi.