POLITICA EXTERNA A ROMANIEI IN PERIOADA INTERBELICA - Principalele caracteristici si actiuni

POLITICA EXTERNA A ROMANIEI IN PERIOADA INTERBELICA

a) Principalele caracteristici si actiuni

Problemele organizarii lumii dupa prima conflagratie mondiala au constituit obiectul Conferintei de pace de la Paris (1919 -1920). Prezenta la aceasta Conferinta, Romania a actionat pentru obtinerea confirmarii pe plan international a hotararilor adoptate in cursul anului 1918 de poporul roman privind iaurirea statului national unitar roman. Conferinta pacii de la Paris era chemata sa dea consacrare juridica internationala noului statut teritorial si politic al statului roman, prin recunoasterea principiului nationalitatilor si al autodeterminarii popoarelor, prin respectarea drepturilor legitime ale poporului roman asupra teritoriului sau national.

in practica insa lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate si dificile. Desi, potrivit tratatului din 4/17 august 1916, Romania trebuia sa se bucure la Conferinta pacii de drepturi egale cu celelalte tari semnatare, ea a fost inclusa in randul statelor cu "interese limitate', putand participa la dezbateri numai atunci cand era invitata, dreptul de decizie apartinand "Consiliului celor Patru' (Marea Britanic, Franta, Italia si SUA), in Comisia teritoriala, inclusiv in Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind Romania, delegatii romani nu au fost admisi.

Dupa ample discutii, incepute in Comisia teritoriala la 11 februarie 1919, Consiliul Suprem a stabilit, la 11 iunie 1919, granita dintre Romania si Ungaria, iar la 13 iunie 1919, cea dintre Romania si Regatul Sarbo-Croato-Sloven, prin care se recunostea actul istoric al unirii Transilvaniei cu Romania.

Marile Puteri au pregatit tratatul de pace cu Germania fara a ingadui delegatiei romane sa-si exprime punctul de vedere, desi armata romana purtase lupte grele cu cea germana in anii 1916-1917, impotriva careia repurtase stralucitele victorii de la Marasti, Marasesti si Oituz, iar

Romania avusese de suportat jaful ocupantilor germani si uriase pierderi materiale. Delegatia romana, ca si cele ale altor state mici, a fost nevoita sa semneze tratatul de pace cu Germania, la Versailles, in ziua de 28 iunie 1919, fara sa-1 fi putut studia si formula observatii.

Deoarece "Consiliul celor Patru' intentiona sa procedeze intr-o maniera similara si in privinta celorlalte tratate, in mai 1919, Ion I.C.Bratianu, seful delegatiei romane, a luat initiativa unei note verbale colective adresate lui Georges Clemenceau, presedintele Conferintei de pace, de catre delegatiile romana, polona, sarba, cehoslovaca si greaca, prin care se cerea ca proiectele tratatelor sa le fie communicate din timp, pentru a le putea analiza. Dar Consiliul a acceptat sa prezinte, la 29 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu Austria, urmand ca a doua zi sa remita delegatiei austriece textul complet al acestuia, in urma unui nou protest, adresat de Ion I.C.Bratianu in numele delegatiilor mentionate, s-a obtinut amanarea pentru 2 iunie a remiterii proiectului catre delegatia Austriei. Documentul continea unele clauze menite sa faciliteze amestecul Marilor Puteri in treburile interne ale Romaniei. Astfel, sub pretextul grijii pentru respectarea drepturilor minoritatilor nationale, Marile Puteri isi rezervau libertatea de a decide masurile ,pe care le vor crede necesare' pentru a ocroti drepturile si interesele acestor minoritati. De asemenea, Romania era obligata sa semneze o conventie prin care acorda, timp de 5 ani, "liberul tranzit' pentru toate marfurile, mijloacele de transport si supusii "Puterilor Aliate si Asociate', fara nici un fel de vama.

in cuvantul rostit la sedinta plenara a statelor aliate asupra proiectului de tratat, si intr-un memoriu adresat Consiliului, Ion I.C.Bratianu afirma ca Romania este hotarata sa asigure drepturi minoritatilor, dar ca ea nu poate sa primeasca un regim special, la care nu erau constranse toate statele suverane. Totodata, el a aratat ca Romania era gata sa ia masurile necesare pentru a usura tranzitul si a dezvolta comertul cu celelalte natiuni, in conformitate cu legislatia sa interna.

intrucat Consiliul nu a acceptat obiectiile formulate, Ion. I.C.Bratianu a parasit, la 2 iulie 1919, Conferinta pacii, in ziua de 10 septembrie, Marile Puteri au semnat tratatul de pace cu Austria, la Saint Germain en Laye, punand Romania in fata faptului implinit. In urma notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fara discutii si fara rezerve tratatul, Ion I.C. Bratianu si-a dat demisia din fruntea guvernului Romaniei. Dupa noi presiuni diplomatice - care au mers pana la amenintarea cu excluderea delegatiei

romane de la Conferinta pacii - la 10 decembrie 1919, guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul consfintea autodeterminarea popoarelor, dezagregarea monarhiei habsbur-gice si recunostea unirea Bucovinei cu Romania, in acelasi timp, el oferea o baza legala pentru amestecul Marilor Puteri in treburile interne ale statelor succesorale, inclusiv ale Romaniei. La 18 decembrie 1919, Marile Puteri au trasat frontiera dintre Romania si Polonia, care a fost acceptata de cele doua tari.

in ziua de 10 decembrie 1919, Romania a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, care stabilea ca hotarul dintre cele doua tari era cel fixat in 1913.

Vii discutii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegatia maghiara, precum si unele cercuri politice si financiare din Marea Britanic, Franta, Italia si din alte tari se pronuntau impotriva destramarii Ungariei "milenare'. Pe de alta parte, delegatia romana, sustinuta de numerosi lideri politici, a demonstrat pe baza de date concrete, faptul ca Transilvania este un stravechi teritoriu romanesc, ca populatia acesteia si-a exprimat in cadrul Adunarii Nationale de la Alba lulia din l decembrie 1918 hotararea de a se uni cu Romania.

in 1919 a avut loc un conflict armat intre Romania si Ungaria. Guvernul comunist de la Budapesta - actionand de comun acord cu cel bolsevic de la Moscova - a refuzat sa-si retraga trupele din Transilvania si a atacat armata romana, aflata in muntii Apuseni, in urma unor lupte grele (16 - 18 aprilie), atacul a fost respins, iar la 20 iulie armata romana a trecut la o contraofensiva, ocupand Budapesta la 2 august. Dupa restabilirea ordinei, trupele romane s-au retras in limitele teritoriului national.

Tratatul de pace cu Ungaria, a fost semnat la Trianon, in ziua de 4 iunie 1920. Prin acest tratat se recunoaste unirea Transilvaniei cu Romania. Cu acelasi prilej a fost iscalit un tratat care - ca si in cazul celui cu Austria -continea prevederi speciale privind "liberul tranzit' si minoritatile.

La 28 octombrie 1920, Romania, pe de o parte, si Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia, de cealalta, au semnat tratatul de la Paris prin care se recunostea unirea Basarabiei cu Romania.

Desi, in ansamblul lor, tratatele de pace incheiate au purtat amp enta Marilor Puteri invingatoare, acestea au luat in consideratie situatia de fapt a prabusirii Imperiului habsburgic si a celui tarist, pe ruinele carora au aparut

state noi, iar altele - intre care si Romania - si-au intregit unitatea teritoriala.

Marile Puteri si-au asigurat posibilitatea de a interveni in treburile politice si in viata economica a Romaniei, au impus clauze care au apasat greu asupra poporului roman. Romania a trebuit sa preia 500 milioane coroane aur din datoria fostei monarhii habsburgice, sa plateasca un miliard de coroane aur reprezentand contravaloarea bunurilor statului austriac si maghiar ramase pe teritoriile Bucovinei si Transilvaniei, sa achite suma de 230 milioane franci drept "cota de eliberare'.

in mod firesc, Romania avea dreptul la despagubiri de razboi din partea statelor inamice care i-au jefuit teritoriul in timpul ocupatiei din 1916 - 1918. Desi pierderile Romaniei se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparatiilor - constituita pe baza deciziilor Coferintei de Pace de la Paris -i-a recunoscut doar 31 miliarde lei aur. Conferinta de la Spa, din iulie 1920, a hotarat ca Romania sa primeasca 1,1% din reparatiile germane si 10,55% din reparatiile Orientale (exigibile de la Austria, Ungaria si Bulgaria). Acordurile ulterioare - "planul Dawes', "planul Young', conferinta de la Haga - au facut ca Romania sa nu primeasca din partea nici unui stat fost inamic suma integrala a despagubirilor ce i se cuveneau.

Dupa ratificarea internationala a actelor de Unire din 1918, politica externa a guvernelor a fost orientata, in intreaga perioada interbelica, spre stabilirea unor relatii de colaborare cu toate statele, apararea unitatii si integritatii teritoriale a Romaniei, realizarea unui sistem de aliante vizand mentinerea pacii si combaterea revizionismului, asigurarea securitatii pentru toate statele. Aceasta orientare politica corespundea intereselor fundamentale ale poporului roman.

in ansamblul raporturilor internationale de la sfarsitul primului razboi mondial un loc important 1-au ocupat problemele navigatiei pe Dunare si prin stramtorile Marii Negre. Statutul definitiv al Dunarii, semnat la Paris in ziua de 23 iulie 1921, prevedea ca navigatia pe acest fluviu era libera si deschisa tuturor pavilioanelor, in conditii de perfecta egalitate. Din organele create cu acest prilej, faceau parte, pe langa statele riverane, Marea Britanic, Franta si Italia, care si-au asigurat un rol preponderent in controlul navigatiei pe fluviu.

Conventia de la Lausanne (24 iulie 1923) privind regimul stramtorilor Marii Negre - Bosfor si Dardanele - stipula demilitarizarea acestora si libera navigatie pentru toate vasele comerciale ale tuturor

statelor, atat in timp de pace, cat si in timp de razboi; totodata, se prevedea ca statele neriverane Marii Negre nu puteau sa intre prin stramtori cu mai multe nave decat cuprindea flota celui mai puternic stat riveran. In Comisia internationala a stramtorilor a fost aleasa si Romania.

in iulie 1919 s-a creat Societatea Natiunilor, din randul careia Romania facea parte ca membru fondator. Aceasta organizatie internationala avea menirea de a actiona pentru evitarea unei noi conflagratii mondiale si apararea pacii. Pactul Societatii Natiunilor, care prevedea angajamentul statelor membre de a respecta si mentine integritatea teritoriala si independenta politica a celorlalte state, oferea Romaniei o garantie cuprinzatoare pentru apararea statu-quo-ului sau teritorial si politic.

Romania a actionat in sensul cresterii rolului acestei organizatii in viata internationala, militand pentru adoptarea unor masuri concrete de dezarmare, de descurajare a fortelor revizioniste, in iunie 1932, Comitetul pentru dezarmare morala a adoptat punctul de vedere romanesc, cuprins in "Memorandumul Pella', privind adaptarea legislatiilor nationale la cerintele fundamentale ale vietii internationale. Ca o expresie a pretuirii de care se bucura politica externa a Romaniei, reprezentantii acesteia au fost alesi in conducerea unor organisme ale Societatii Natiunilor, iar Nicolae Titulescu a indeplinit, doi ani consecutiv, in 1930 si 1931, functia de presedinte al Adunarii generale a acestui mare for international.

Actionand in spiritul Pactului Societatii Natiunilor, Romania a initiat sau a contribuit la realizarea unor aliante bi si multilaterale. Astfel, la 3 martie 1921 a fost semnata Conventia de alianta dintre Romania si Polonia, prin care cele doua state se angajau sa se ajute reciproc in cazul unui atac neprovocat la granita de Rasarit; tratatul a fost reinnoit la 26 martie 1926, cand a capatat si un continut mai larg, prevazand ajutorul mutual in cazul oricarei agresiuni externe.

Exponentul cel mai autorizat al diplomatiei romanesti din perioada imediat urmatoare primului razboi mondial a fost Take lonescu, care a militat pentru crearea unui sistem de aliante cuprinzand Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia si Grecia, a unui bloc "de la Marea Baltica la Marea Egee', care sa se opuna oricaror actiuni revizioniste. Dar contradictiile dintre Polonia si Cehoslovacia, precum si dintre Iugoslavia si Grecia au facut ca planul sau sa nu reuseasca, in fata acestei situatii, ministrul roman s-a raliat lui Eduard Benes, aducandu-si contributia la

realizarea unui sistem de aliante bilaterale intre Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia, cunoscut sub numele de Mica intelegere. Creata in iunie 1921, Mica intelegere isi propunea sa promoveze o larga colaborare cu toate tarile, pe baza respectarii independentei si suveranitatii nationale, a statu-quo-ului teritorial consfintit prin tratatele de pace de la Trianon si Neuilly. Mica intelegere a fost prima alianta cu caracter regional constituita in Europa dupa primul razboi mondial, care se baza pe Pactul Societatii Natiunilor si urmarea sa creeze un climat de pace si securitate in centrul si sud-estul Europei.

O coordonata fundamentala a politicii externe a Romaniei a constituit-o continuarea orientarii traditionale spre Franta si Marea Britanic. La 10 iunie 1926 a fost semnat tratatul de alianta dintre Romania si Franta, potrivit caruia, in cazul unui atac neprovocat, cele doua tari se vor consulta asupra masurilor ce trebuia luate in scopul "salvgardarii intereselor legitime nationale si al mentinerii ordinii stabilite prin tratatele de pace'.

in cadrul aceleiasi politici, de aparare a pacii si statu-quo-ului teritorial, se inscrie tratatul din 17 septembire 1926, dintre Italia si Romania, prin care aceste state se angajau sa se ajute reciproc in cazui unui atac neprovocat din partea unei terte parti. Dar, semnarea de catre Italia a tratatului de alianta cu Ungaria din 5 aprilie 1927, in care se punea deschis problema revizuirii granitelor, precum si spijinirea revizionismului horthyst de catre Mussolini au facut ca tratatul romano-italian sa-si piarda eficienta si apoi, in 1934, chiar valabilitatea.

Romania a militat pentru statornicirea unor relatii de buna vecinatate cu toate statele. Raporturile sale cu Iugoslavia, Cehoslovacia si Polonia, concretizate si in tratatele mentionate, au cunoscut o larga dezvoltare. Relatiile cu Bulgaria s-au reluat imediat dupa incheierea tratatului de pace, fiind impulsionate de vizita primului ministru bulgar Stamboliiski in Romania (ianuarie 1921). in octombrie 1920 au fost reluate relatiile diplomatice si consulare cu Ungaria, dar politica revizionista promovata de guvernul de la Budapesta, intensa propaganda ostila Romaniei desfasurata de revizionistii maghiari pe plan international au facut ca relatiile dintre cele doua tari sa se dezvolte lent si intr-o atmosfera de suspiciune reciproca.

in ceea ce priveste raporturile romano-sovietice, acestea fusesera rupte in ianuarie 1918 din initiativa partii sovietice, in nota trimisa cu acel prilej guvenului roman, Consiliul Comisarilor Poporului al Rusiei facea'

cunoscut ca a hotarat sa declare sechestrat pentru oligarhia romana depozitul de aur al Romaniei pastrat la Moscova. Puterea sovietica isi asuma raspunderea de a pastra acest tezaur pe care il va preda in mainile poporului roman.

Este de remarcat faptul ca Romania - in pofida presiunilor facute de Franta si Marea Britanic - nu s-a alaturat interventiei militare impotriva statului sovietic. In 1920-1924 s-au initiat unele contacte vizand normalizarea relatiilor intre Romania si Rusia (Uniunea) Sovietica. Astfel, la inceputul anului 1920, intre primul ministru roman, Alexandai Vaida-Voevod, si comisarul poporului pentru afaceri externe, Gheorghi V.Cicerin, a avut loc un schimb de radiograme, convenindu-se asupra initierii unor tratative directe intre cele doua tari, care insa n-au mai avut loc. Tatonari similare s-au inregistrat si in 1921, fara a se ajunge la rezultate concrete. In martie 1924 s-a organizat o conferinta romano-sovietica la Viena, capitala Austriei, care a esuat insa datorita faptului ca Uniunea Sovietica a refuzat sa recunoasca actul unirii Basarabiei cu Romania.

Un moment important in viata internationala 1-a reprezentat Pactul de la Paris (Briand-Kellogg) din 27 august 1928, primul tratat international care a interzis recurgerea la razboi pentru rezolvarea diferendelor internationale; statele semnatare se angajau sa rezolve problemele dintre ele exclusiv prin mijloace pasnice. Guvernul roman a aderat la acest pact, dupa care a semnat protocolul de la Moscova, din 9 februarie 1929, prin care Romania, Uniunea Sovietica, Polonia, Estonia si Letonia se angajau sa-1 puna imediat in vigoare in raporturile reciproce.

Instaurarea hitlerismului la putere in Germania, in ianuarie 1933, a insemnat oficializarea politicii de revansa teritoriala si de revizuire a tratatelor de pace de la Versailles de catre una din Marile Puteri europene. Celelalte state revizioniste - in primul rand Ungaria - erau incurajate in actiunea lor vizand sfaramarea sistemului de la Versailles.

in noile conditii, Romania a militat pentru crearea unui sistem de securitate colectiva in Europa, cresterea rolului Societatii Natiunilor, intarirea aliantelor existente si crearea altora noi. Exponentul cel mai autorizat al acestei orientari politice a fost Nicolae Titulescu, care a detinut functia de ministru de externe al Romaniei in anii 1932-1936.

In februarie 1933 a fost semnat, la Geneva, Pactul de reorganizare a Micii intelegeri de catre ministrii de externe ai Romaniei, Cehoslovaciei si Iugoslaviei, respectiv Nicolae Titulescu, Eduard Benes si Bogoliub

Jevtic, potrivit caruia se crea un Consiliu Permanent, asistat de un Consiliu Economic, fapt care a intarit aceasta alianta cu caracter antirevizionist.

Dupa ample negocieri, s-a constituit intelegerea Balcanica, prin Pactul semnat la Atena, in ziua de 9 februarie 1934, de reprezentantii Greciei, Romaniei, Iugoslaviei si Turciei, intelegerea - deschisa adeziunii oricarui stat balcanic dornic de colaborare pe baza respectarii principiilor Societatii Natiunilor, a prevederilor tratatelor de pace - a militat si pentru consolidarea securitatii, prin eliminarea posibilelor prilejuri de dezacord intre statele din zona, pentru garantarea reciproca a frontierelor balcanice.

La 3 iulie 1933, Romania a semnat, la Londra, Conventia de definire a agresiunii si a teritoriului, la elaborarea careia a contribuit din plin si Nicolae Titulescu. Acest document consolida, din punct de vedere juridic international, situatia Romaniei, intrucat prevedea ca prin teritoriu se intelege teritoriul asupra caruia un stat isi exercita in fapt autoritatea. Aceasta definitie il determina pe Nicolae Titulescu sa aprecieze ca era o noua confirmare a apartenentei Basarabiei la Romania, in virtutea aceluiasi principiu - de consolidare a securitatii si a statu-quo-ului teritorial si a pacii generale - Romania a aderat la Pactul de neagresiune si conciliatiune semnat la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).

Negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maksim Litvinov au dus la stabilirea relatiilor diplomatice intre Romania si URSS, in ziua de 9 iunie 1934. Cu acest prilej, cei doi ministri de externe au avut un schimb de scrisori, care cuprindeau angajamente solemne vizand garantia reciproca a respectarii suveranitatii nationale si independentei politice, neamestecul in treburile interne, anagajamentul de a nu permite existenta si activitatea pe teritoriul propriu a unor organizatii ce-si propuneau lupta armata impotriva celuilalt stat. Militand pentru realizarea securitatii colective a statelor europene, Nicolae Titulescu a contribuit la realizarea pactelor de asistenta mutuala intre Franta, URSS si Cehoslovacia. Urmatorul pas trebuia sa fie pactul de asistenta mutuala intre Romania si URSS, pentru incheierea caruia Nicolae Titulescu primise mandat din partea guvernului roman in anul 1935. Au urmat negocieri intre Nicolae Titulescu si Maksim Litvinov, s-a perfectat un protocol la 21 iulie 1936.

Aceste tratative aveau loc pe fondul deteriorarii tot mai accentuate a situatiei internationale. Actiunile agresive ale statelor revizioniste si politica conciliatorista a guvernelor Frantei si Marii Britanii au avut consecinte negative pentru pacea mondiala. Atacul Italiei asupra Etiopiei in 1935 si

ocuparea zonei Rhnane de catre Germania in 1936 au dus la esuarea politicii de securitate colectiva.

Deasupra Europei se adunau nori negri, care prevesteau declansarea unei noi conflagratii mondiale.

b) Nicolae Titulescu - activitatea diplomatica

De-a lungul timpului, romanii au avut mari diplomati, intre care David Corbea Ceausul, Nicolae Milescu Spatarul, Ion Ghica, Mihail Kogalniceanu, Take lonescu, Grigore Gafencu, Mihai Antonescu, Corneliu Manescu, Stefan Andrei. Din randul acestora se detaseaza - prin pregatirea intelectuala si prestigiul international - Nicolae Titulescu, personalitate care si-a pus amprenta asupra politicii externe a Romaniei din perioada interbelica.

Absolvent al Facultatii de Drept din Paris, cunoscuta prin calitatea si exigenta dascalilor sai, Nicolae Titulescu a dobandit cunostinte solide, pe care le-a transmis, pentru un timp, si studentilor romani, in calitatea sa de profesor la Universitatea din lasi si la cea din Bucuresti. Apoi, pe masura ce viata - mai ales dinamica vietii internationale - impunea abordari noi, Nicolae Titulescu a devenit el insusi un creator in domeniu, impunandu-se atat prin contributiile teoretice, cat si prin activitatea sa practica.

Prin inteligenta si puterea sa de munca, prin perseverenta cu care isi promova ideile si actiunile, prin calitatile sale de orator, care-1 ajutau sa-si convinga auditoriul, Nicolae Titulescu s-a impus rapid in viata politica a Romaniei. Debutul dateaza din 1913, cand a rostit un impresionant discurs de la tribuna Adunarii Deputatilor. A doua zi, Take lonescu, marele om politic si orator, scria in ziarul La Roumanie: "Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna romaneasca, si acest talent este al nostru. Nu numai ca Titulescu a facut ieri inceputul cel mai stralucitor in istoria elocintei parlamentare a Romaniei, dar acest inceput 1-a clasat deopotriva ganditor si orator'.

Nicolae Titulescu s-a afirmat in viata politica intr-o perioada complexa din istoria romanilor, cand in prim-plan se afla desavarsirea unitatii nationale. Izbucnirea primului razboi mondial, in iulie 1914, punea in fata clasei politice din Romania problema de a opta intre cele doua tabere aflate in conflict: Antanta si Puterile Centrale. Optiunea era dificila, deoarece Rusia (care facea parte din Antanta) anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (o forta de baza a Puterilor Centrale) stapanea Transilvania

si Bucovina. Nicolae Titulescu a participat la marile manifestatii din anii 1914-1916, cerand intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta, pentru eliberarea fratilor din Transilvania si Bucovina. A rostit cuvinte memorabile, precum cele din 1915: "Ardealul nu e numai inima Romaniei politice; priviti harta: Ardealul e inima Romaniei geografice. Ardealul e leaganul care i-a ocrotit copilaria, e scoala care i-a facut neamul, e farmecul care i-a sustinut viata.'

Vestea intrarii Romaniei in razboi, in august 1916, i-a umplut inima de bucurie. Dar, foarte curand, bucuria s-a transformat in amaraciune, ca urmare a infrangerilor suferite de armata romana si a ocuparii Olteniei, Munteniei si Dobrogei de catre trupele Puterilor Centrale. Au urmat marile victorii din vara anului 1917, de la Marasti, Marasesti si Oituz; apoi din nou, o perioada grea, determinata de iesirea Rusiei din razboi, in noiembrie 1917. Dupa incheierea pacii de la Buftea - Bucuresti (mai 1918), Nicolae Titulescu a plecat la Paris, unde 1-a sprijinit pe Take lonescu in intemeierea Consiliului National Roman si propagarea intereselor Romaniei in randul opiniei publice europene.

Anul 1918, inceput sub negre auspicii, a devenit unul dintre cei mai luminosi din istoria romanilor. Prabusirea celor doua mari imperii multinationale - rus si habsburgic - a facilitat infaptuirea integrala a aspiratiilor nationale ale romanilor. Astfel, la 27 martie, Sfatul Tarii, intrunit la Chisinau, a decis Unirea Basarabiei cu Romania; la 28 noiembrie, Congresul general al Bucovinei, convocat la Cernauti, a votat unirea acesteia cu patria mama, iar la l decembrie, Marea Adunare Nationala de la Alba lulia a hotarat unirea Transilvaniei cu Romania. S-a faurit astfel statul national unitar, prin vointa liber exprimata a romanilor din teritoriile respective, dar si prin sacrificiul militar facut de Vechiul Regat.

Noile granite urmau sa fie confirmate prin tratate internationale la Conferinta pacii de la Paris. Nicolae Titulescu a facut parte din delegatia Romaniei la aceasta Conferinta, a negociat tratatul de pace cu Ungaria, pe care 1-a semnat in ziua de 4 iunie 1920 in palatul Trianon. Si-a legat astfel numele de unul dintre cele mai importante acte din istoria Romaniei.

in iulie 1920, Nicolae Titulescu a condus delegatia romana la Conferinta de la Spa, unde s-au stabilit reparatiile de razboi datorate de Germania si aliatii ei; cu toate eforturile depuse, el nu a putut obtine pentru Romania mai mult de 1% din reparatiile germane si de 10,5% din cele orientale (datorate de Austria, Ungaria si Bulgaria).

Dupa 1919, politica externa a Romaniei a fost orientata spre Franta si Marea Britanic, spre afirmarea si consolidarea Societatii Natiunilor, ca o chezasie a mentinerii pacii si statu-quo-uui teritorial, stabilit prin tratatele de pace. Nicolae Titulescu a fost unul dintre artizanii acestei politici, in 1922 a fost numit ministrul Romaniei la Londra si reprezentantul tarii noastre la Societatea Natiunilor. A stabilit relatii extrem de utile in lumea diplomatica, a putut cunoaste psihologia marilor puteri, precum si a celor mici, a depistat, de la inceput, contradictiile franco-engleze si impactul lor asupra evolutiei vietii internationale.

Astfel, in 1922, Titulescu a devenit o personalitate reprezentativa a diplomatiei romanesti si europene; timp de un deceniu si jumatate va avea un cuvant greu de spus pe arena internationala. Prin capacitatea si puterea sa de influenta, el a determinat politica tarii, impunandu-si adesea punctele de vedere chiar in fata titularului Ministerului de Externe. Un ziar care aparea la Geneva scria la inceputul anilor '30: "Titulescu nu este un simplu diplomat. El este de mai multi ani seful in partibus al diplomatiei tarii sale. Nimic uimitor in aceasta, deoarece domnul Titulescu cunoaste intreaga Europa si a fost amestecat in toate negocierile mari de dupa razboi, a fost consultat cu regularitate de catre conducatorii sai. De la Bucuresti la resedinta domnului Titulescu, telefonul functioneaza ziua si noaptea'.

intr-adevar, in calitate de reprezentant al Romaniei la Societatea Natiunilor, a participat la toate sesiunile Adunarii Generale si la elaborarea rezolutiilor acesteia. S-a considerat "un soldat al tarii mele in transeele pacii' si de aceea a sustinut cu indarjire interesele Romaniei. A facut-o cu convingere, dar si cu eleganta. Pentru el, argumentele primau - istorice, geografice, morale etc. - si de aceea, discursurile sale erau urmarite cu un deosebit interes, iar efectul lor era impresionant.

Cunostea la perfectie patru limbi de circulatie internationala -franceza, engleza, germana, italiana - si se adresa preopinentului "pre limba lui', efectul asupra adversarului fiind adesea devastator. Un colaborator al sau, Alexandru Duiliu Zamfirescu, scria: "Jovialitatea sa naturala putea la nevoie sa faca loc maniei, reala sau simulata, cu un sirag de argumente rostogolite, de acuzari vijelioase ca apele mari, incat insasi oratori incercati ai' forurilor internationale de mai tarziu se scuturau infundandu-si capul in umeri de parca ii lovea grindina.' Aceasta extraordinara "forta de izbire' nu era doar expresia talentului oratoric, ci si al unei capacitati de argumentare dusa pana la ultimele resorturi. Sub

aparenta unor interventii spontane, impuse de o anumita situatie concreta, se afla o temeinica documentare, desfasurata pe parcursul multor zile, saptamani si chiar luni. De aceea, Titulescu nu a fost prins niciodata pe "picior gresit'.

Cunoscandu-si foarte bine adversarii, pregatindu-se din timp pentru riposta, Titulescu astepta momentul potrivit pentru a interveni. El insusi marturisea ca datoria sa era "sa aduc aici fapte precise si documentate si sa nu ma las ispitit, oricare ar fi rolul ingrat care astfel imi revine, de formule inflacarate, care pot sa emotioneze, dar care niciodata nu lumineaza.'

Au devenit celebre duelurile lui cu contele Appony, ministrul de externe al Ungariei, care nu o data a ramas fara replica. Confruntarea politica a fost extrem de dura, dar niciodata Titulescu nu 1-a considerat pe Appony un dusman personal al sau. Spre surprinderea multora, dupa un schimb de replici extrem de dure rostite in sala de sedinte a forului de la Geneva, cei doi mari diplomati se retrageau la bufet unde-si serveau, la aceeasi masa, cafeaua.

Titulescu aprecia ca Societatea Natiunilor avea un rol decisiv in mentinerea pacii si rezolvarea prin negocieri a tuturor problemelor litigioase, impreuna cu alti diplomati, care faceau parte din aceeasi loja masonica, Titulescu s-a implicat profund in viata acestei organizatii, ajungand una dintre personalitatile de frunte ale diplomatiei europene si chiar mondiale. De aceea, nu a fost surprinzator faptul ca, in septembrie 1930, si-a pus candidatura la functia de presedinte al Adunarii Generale a Societatii Natiunilor. Succesul a fost deplin. A intrunit 46 de voturi din cele 50 exprimate, desi ii erau suficiente 26 (jumatate plus unul). Rezultatul exprima - dupa cum aprecia reprezentantul Venezuelei - "marturia simpatiei pe care persoana sa a gasit-o printre noi. Este totodata un omagiu adus inaltelor sale calitati personale si sentimentelor cu care a colaborat atatia ani la munca Societatilor Natiunilor'. A fost reales pentru a doua oara, in octombrie 1931, cu unanimitatea voturilor. Un ziar englez scria cu acel prilej ca "alegerea lui Titulescu ca presedinte al Adunarii doi ani succesivi este fara precedent si impotriva traditiei Ligii. Este un tribut de cinste personala care-1 aduce pentru modul remarcabil in care a condus si a controlat Adunarea de anul trecut.'

Evident, calitatile exceptionale ale lui Titulescu au avut un rol extrem de important in alegerea sa in cea mai inalta demnitate existenta atunci pe plan international. Dar, in acelasi timp, era si expresia noului statut

geopolitic dobandit de Romania dupa 1918, cand a devenit o tara de marime medie pe plan european si cu o politica externa activa si constructiva.

Abandonand, inca din 1921, activitatea in cadrul unui partid politic, N. Titulescu a cultivat relatii amicale atat cu guvernantii, cat si cu opozitia. Cand venea in tara fcea vizite tuturor liderilor politici, cu cei mai multi discutand la "per tu' si "mai', fapt ce crea o nota de intimitate si prietenie. Devenise o personalitate emblematica; astfel, in momente critice pentru viata politica, numele sau era evocat ca al unui "salvator'. Potrivit unor informatii, in 1927, dupa moartea regelui Ferdinand, cand tronul a revenit unui copil de sase ani, tutelat de o Regenta, Ion I. C. Bratianu, presedintele Partidului National-Liberal si al Consiliului de Ministri, se gandea la proclamarea Republicii si alegerea lui Nicolae Titulescu in functia de presedinte, in timpul crizelor guvernamentale din 1928 si 1931, Nicolae Titulescu a fost solicitat sa prezideze un guvern de "uniune nationala'. Nu a ocupat asemenea demnitati, preferand sa se consacre politicii externe, unde -avea deplina libertate de miscare.

Nicolae Titulescu era deplin constient de valoarea sa si pretindea sa fie consultat in toate problemele de politica externa. Atunci cand a fost ocolit, nu a ezitat sa provoace o criza guvernamentala. Astfel, in octombrie 1932, Alexandru Vaida-Voevod, presedintele Consiliului de Ministri, a initiat tratative cu guvernul sovietic, iara sa-1 fi anuntat pe Titulescu. indata ce a aflat, acesta si-a prezentat demisia din functiile publice pe care le detinea. Deoarece conflictul era puternic mediatizat in presa interna si internationala, Vaida a fost nevoit sa prezinte demisia guvernului pe care-1 prezida, in noul guvern, condus de luliu Maniu, functia de ministru de externe al Romaniei era ocupata de Nicolae Titulescu, pe care acesta o va detine pana in august 1936.

Nicolae Titulescu s-a dovedit un ministru extrem de exigent. El afirma ca ministerul pe care-1 conducea "nu era un salon, ci un stup de albine harnice', in acest spirit, a desfiintat sistemul inaintarilor automate si a introdus concursul ca baza a oricarei promovari; prezida el insusi comisiile de concurs, punand accentul pe pregatirea profesionala, inteligenta si aptitudinile candidatului. A stabilit si un mod de comportare a diplomatului roman, cu prevederi foarte riguroase, de la obligatiunile zilnice pana la persoanele cu care se putea casatori.

Ca ministru de externe al Romaniei, Nicolae Titulescu si-a petrecut cea mai mare a timpului in strainatate, fiind intr-un contact permanent cu

lideri politici europeni, cunoscand "la fata locului' starile de spirit, depistand la vreme orice miscare diplomatica si putand interveni la timp si eficient. A desfasurat o "diplomatie preventiva', evitand astfel ca Romania sa fie pusa in fata "faptului implinit'.

in conceptia sa, "orice politica externa serioasa se intemeiaza pe bune raporturi cu statele vecine'. In acest sens a actionat pentru dezvoltarea unor relatii stranse cu Iugoslavia, Cehoslovacia si Polonia, pentru normalizarea raporturilor cu Ungaria, Bulgaria si Uniunea Sovietica. A adus o contributie esentiala la consolidarea Micii intelegeri, la intemeierea si afirmarea intelegerii Balcanice. A avut un rol decisiv in stabilirea relatiilor diplomatice intre Romania si Uniunea Sovietica, in 1934. A vizitat Budapesta si Sofia, cautand sa netezeasca asperitatile dintre tara noastra si vecinul din Vest si cel din Sud.

Alianta cu Franta era pentru Nicolae Titulescu un factor esential in lupta pentru mentinerea "sistemului de la Versailles'. Aceasta opinie era impartasita de aproape intreaga clasa politica romaneasca si avea o indelungata traditie, intemeiata pe afinitatile de origine, limba, cultura. De aceea, Titulescu declara fara ezitare: "Nu cunosc prietenie mai dezinteresata ca aceea ce sta la baza raporturilor franco-romane'. Dar el nu intelegea ca Romania sa se afle la remorca Frantei. Atunci cand constata unele abateri ale diplomatiei franceze de la litera si spiritul tratatelor de pace, Titulescu nu ezita sa intervina energic, atragand atentia asupra faptului ca Romania nu putea accepta asemenea "derapaje'. El stia ca "pacea este indivizibila' si ca orice concesie facuta intr-o anumita zona putea avea consecinte imprevizibile asupra intregului continent. Semnificativa este reactia sa fata de propunerea lui Mussolini, din februarie 1933, privind incheierea pactului celor patru', prin care Italia, Germania, Franta si Marea Britanic se angajau sa colaboreze pentru reglementarea tuturor chestiunilor europene, inclusiv in privinta unor eventuale revizuiri teritoriale. Reactia lui Nicolae Titulescu - imputernicit de toate statele Micii intelegeri - a fost extrem de vehementa. El nu a ezitat sa declare: "Daca Franta renunta la sfanta sa misiune de protectoare a micilor puteri ne vom lipsi de ea! Nu suntem intr-atat de parasiti de zei incat sa nu mai putem gasi prietenii mai loiale si mai curajoase. Si chiar de-ar fi sa ramanem singuri, nu ne vom inchina in fata deciziei clubului pacii al vostru. Iar eu, eu am misiunea sa va previn in mod caritabil ca revizuirea tratatelor va aduce

razboiu, urmat de bolsevizarea Europei'.

Titulescu devenise exponentul tuturor fortelor pacifiste si antirevizioniste din Europa. Constient de acest rol, el intra fara a cere audienta in biroul ministrului de externe al Marii Britanii ori in cel al ministrului Frantei, nu ezita sa ridice tonul atunci cand reprezentantii acestor mari democratii nu tineau seama de interesele statelor mici si erau gata sa faca tranzactii oneroase pe seama lor, calcand in picioare tratatele si conventiile internationale. Apusese demult vremea cand un Ion C. Bratianu, insotit de Mihail Kogalniceanu, erau admisi la un Congres international - cel de la Berlin din 1878 - pentru a fi "auziti, dar nu ascultati'. Acum, glasul lui Nicolae Titulescu era si "auzit si ascultat'. Primul ministru Edouard Daladier a fost nevoit sa declare la 6 aprilie 1933 ca Franta "ramane fidela principiului egalitatii natiunilor, egalitate care implica asocierea la toate negocierile statelor interesate'. Recunoscand calitatile si rolul european al lui Nicolae Titulescu, Edouard Herriot avea sa aprecieze: "Acest ministru al unei tari mici face o politica in stil mare. Ce om uimitor!'

Instalarea lui Hitler la putere in Germania in ianuarie 1933 si adoptarea revizionismului ca principala orientare politica a unuia dintre cele mai mari state europene, a ridicat in fata sustinatorilor "sistemului de la Versailles' problema gasirii cailor si mijloacelor de mentinere a pacii. Din aceasta perspectiva a aparut ideea securitatii colective al carei sustinator inflacarat a fost Nicolae Titulescu.

Pe aceasta linie s-a inscris Conventia pentru definirea agresorului si a agresiunii, semnata la Londra in iulie 1933. Nicolae Titulescu a staruit si a obtinut o definitie de teritoriu: "Prin teritoriu trebuie sa se inteleaga teritoriul asupra caruia un stat isi exercita de fapt autoritatea'. Ministrul de externe roman aprecia ca astfel se facuse un pas important spre recunoasterea de catre Uniunea Sovietica a apartenentei Basarabiei la Romania.

Titulescu s-a ridicat cu hotarare impotriva politicii de revizuire a granitelor, atragand atentia asupra faptului ca "revizuirea inseamna razboi'. Evident, el avea in vedere, inainte de toate, situatia Romaniei, intr-un discurs rostit in Adunarea Deputatilor, la 4 aprilie 1934, Nicolae Titulescu afirma: "Izvorata din poruncile unitatii noastre nationale, politica noastra externa are ca scop principal pastrarea ei, iar ca metoda constanta de lucru, coordonarea progresiva a actiunii noastre cu cea a statelor cu interes comun, pana la integrarea ei in grupuri internationale, din ce in ce mai mari. De la national prin regional la universal, iata lozinca Romaniei peste granita

[] Revizuirea nu este pentru Romania numai amputarea mosiei stramosesti. Revizuirea este amputarea atributiilor istorice ale neamului nostru, tocmai in clipa in care el si-a desavarsit unitatea'. Un an si jumatate mai tarziu, la 3 decembrie 1935, replicand lui Gabriel Bthlen, liderul Partidului Maghiar din Romania, care in fapt sustinea politica revizionista a guvernului de la Budapesta, Nicolae Titulescu declara: "Minoritatile nu au avut si nu vor avea un aparator mai cald in drepturile lor de egalitate decat in mine [] Daca insa este vorba ca prin minoritati sa ajungem la revizuire, va repetam: Nu, niciodata, nici revizuire, nici exageratii in virtutea unui tratat [cel al minoritatilor, din 1920], care nu a avut niciodata sensul pe care pretentiile dumneavoastra de natiune dominatoare 1-a dat in trecut si il da si astazi'.

Pentru concretizarea politicii de securitate colectiva, Titulescu a actionat in scopul incheierii unor tratate de asistenta mutuala intre un numar cat mai mare de state, care sa constituie o plasa uriasa asezata peste tarile revizioniste, astfel incat ele sa nu se poata ridica impotriva statu-c/uo-ului teritorial, in acest spirit, ministrul de externe roman a sustinut semnarea in mai 1935 a pactelor de asistenta mutuala intre Franta si Uniunea Sovietica, precum si intre Cehoslovacia si Uniunea Sovietica. Conform principiului potrivit caruia "prietenii prietenilor nostri sunt prietenii nostri', Nicolae Titulescu avea in vedere incheierea unui pact de asistenta mutuala intre Romania si Uniunea Sovietica.

in cea de-a doua parte a anului 1935 si in prima jumatate a lui 1936, pe arena internationala au survenit mutatii importante, in octombrie 1935, Italia a atacat Abisinia, iar Consiliul Societatii Natiunilor a cerut aplicarea unor sanctiuni economice impotriva agresorului. Cu acest prilej s-a putut observa ca, in fapt, forul cu sediul la Geneva nu putea asigura independenta statelor membre. Mai mult, atunci cand a luat cuvantul de la tribuna Societatii Natiunilor, imparatul Hail Slasie a fost huiduit de ziaristii italieni aflati in tribuna rezervata publicului, iar singurul diplomat care a intervenit, pentru a cere restabilirea linistii, a fost Nicolae Titulescu. In mai 1936, Abisinia a fost anexata de Italia, act acceptat de Societatea Natiunilor.

La 7 martie 1936, Germania a ocupat zona demilitarizata a Rhenaniei, incalcand astfel tratatul de pace de la Versailles si acordurile de la Locamo. Nicolae Titulescu a reactionat prompt: "Daca repudierea unilaterala a tratatelor de pace ar putea fi acceptata fara consecinte, aceasta

ar fi sfarsitul securitatii colective si al Societatii Natiunilor. Am intra intr-o lume din care ne credeam iesiti pentru totdeauna si care ar fi guvernata nu de forta dreptului, ci de dreptul fortei'. Previziunea sumbra a lui Nicolae Titulescu s-a dovedit, din pacate, exacta. Marea Britanic a protestat formal; la fel si Franta, desi aceasta era direct afectata de ocuparea Rhenaniei. Titulescu considera ca principalul vinovat pentru adoptarea acestei atitudini capitularde era ministrul francez de externe, Pierre Laval, pe care nu se sfia sa-1 caracterizeze astfel: "Pentru acest minunat pursange care este Franta, Pierre Laval este un randas ingrozitor ce a luat locul traditionalului jocheu de rasa la care acest pursange are dreptul'.

Peste cateva luni, in iulie 1936, a izbucnit razboiul civil din Spania; Germania si Italia au sustinut "rebeliunea' generalului Franco, in timp ce Franta si Marea Britanic au adoptat politica de neinterventie. Nicolae Titulescu era convins ca o victorie a lui Franco echivala cu o incurajare pentru guvernantii de la Roma si Berlin de a face noi pasi pe calea razboiului; de aceea, a dispus ca 100 de tunuri si 15 avioane - comandate de guvernul roman in Franta - sa fie trimise in sprijinul Republicii Spaniole.

Pe acest fond - caracterizat prin esuarea politicii de securitate colectiva, ca urmare a politicii conciliatoriste promovate de guvernele de la Londra si Paris - Nicolae Titulescu depunea eforturi pentru incheierea pactului de asistenta mutuala cu Uniunea Sovietica, in iulie 1935 el a obtinut din partea regelui Carol al II-lea si a guvernului Tatarescu imputerniciri depline pentru negocierea unui asemenea pact. Pe aceasta baza a inceput, in septembrie 1935, convorbirile cu Maksim Litvinov, comisarul poporului pentru afacerile externe al Uniunii Sovietice.

Desi intalnirile dintre cei doi ministri aveau loc noaptea si in cel mai strict secret, ele au fost sesizate de agentii statelor revizioniste, care se simteau lezate de o eventuala intelegere romano-sovietica. Deosebit de vehemente au fost cercurile guvernamentale de la Berlin, care acuzau Romania ca ducea o politica de "incercuire' a Germaniei. La randul lor, oficialii de la Budapesta sustineau ca Romania devenea "un agent al Rusiei Sovietice in Europa'. Oarecum surprinzator, guvernul Poloniei se declara impotriva unui pact romano-sovietic, sustinand ca el avea sa sporeasca ostilitatea Germaniei fata de statele din aceasta zona a Europei.

in tara existau cercuri politice ostile unui asemenea pact, deoarece el ar fi permis trupelor sovietice sa intre pe teritoriul Romaniei si apoi sa o ocupe, intre criticii cei mai ferventi ai politicii lui Titulescu se aflau

Gheorghe Bratianu, Corneliu Zelea Codreanu, A.C. Cuza, Octavian Goga, Constantin Argetoianu. Dincolo de o anumita afinitate ideologica intre acestia, se afla preocuparea unei parti a clasei politice de a gasi noi cai si mijloace pentru apararea integritatii teritoriale a Romaniei, in opinia lor -mai ales a lui Gh. Bratianu - Romania nu trebuia sa se apropie de Uniunea Sovietica, ci sa caute o alianta cu Germania, tara care se afla in plina ascensiune, tinzand sa devina principala putere a Europei. Gh. Bratianu reusise sa-si creeze importante relatii la Berlin, iar la 16 noiembrie 1936, avea sa fie primit de Hitler, care i-a declarat ca "daca Romania s-ar elibera de tendintele bolsevice [] interesul Germaniei ar spori sa vada in acest colt al Europei o Romanie independenta si puternica'.

La randul sau, Nicolae Titulescu replica adversarilor sai, declarand ca era gata sa negocieze un pact de asistenta mutuala si cu Germania, daca aceasta tara era dispusa sa garanteze integritatea teritoriala a Romaniei. Numai ca, in fapt, Titulescu nu era recunoscut ca un interlocutor valabil la Berlin, el fiind declarat, mai mult sau mai putin oficial, persona non grata.

Principalele forte politice din Romania - atat cele de la guvern, cat si din opozitie - continuau sa mizeze pe o singura carte: a aliantei cu marile democratii occidentale (Marea Britanic si Franta), socotind Germania un dusman potential, cu care nu se puteau stabili relatii de colaborare.

Faptul ca cele mai active forte antisovietice erau de dreapta si de extrema dreapta i-a oferit lui Litvinov prilejul de a afirma ca politica lui Titulescu nu era si cea a Romaniei, care ar aluneca spre fascism, in fata acestor aprecieri, Titulescu s-a deplasat la Bucuresti, unde a obtinut, la 14 iulie 1936, un document prin care guvernul Tatarescu isi reafirma orientarile de politica externa si reconfirma deplinele puteri acordate ministrului de externe de a incheia un pact de asistenta mutuala cu Uniunea Sovietica. Revenit la Montreux, unde se desfasura Conferinta privind Stramtorile Marii Negre, Titulescu i-a prezentat lui Litvinov noile imputerniciri. Comisarul sovietic i-a declarat: "De data aceasta vad ca nu sunteti singurul care vreti pactul de asistenta cu URSS'.

Cei doi au trecut la redactarea proiectului pactului de asistenta mutuala, ajungand la urmatorul text:

"1. Asistenta mutuala in cadrul Societatii Natiunilor (ca de ex. in tratatul cehoslovac sau francez) care sa nu vizeze in mod special un stat, ci, in general, orice agresor.

2.     Intrarea in actiune a fiecarei din cele doua tari se va face numai cand Franta va fi intrat in actiune.

3.     Guvernul URSS recunoaste ca, in virtutea diferitelor sale obligatii de asistenta, trupele sovietice nu vor putea trece niciodata Nistrul fara o cerere in acest sens din partea guvernului regal al Romaniei, la fel cum guvernul regal al Romaniei recunoaste ca trupele romane nu vor putea trece niciodata Nistrul in URSS fara o cerere formala a guvernului URSS.

4.     La cererea guvernului regal al Romaniei, trupele sovietice trebuie sa se retraga imediat de pe teritoriul roman la est de Nistru, dupa cum, la cererea guvernului URSS, trupele romane trebuie sa se retraga imediat de pe teritoriul URSS la vest de Nistru'.

Documentul, datat 21 iulie 1936, avea semnatura lui Litvinov - care in dreptul punctelor l, 3 si 4 a scris "acceptat', iar in dreptul punctului 2 a notat: "Nu se accepta' - si a lui Nicolae Titulescu, care a mentionat: "Nu pot semna conventia fara articolul 2'. in fapt, punctele-cheie erau 3 si 4, acceptate de Litvinov, fapt ce-1 determina pe Titulescu sa aprecieze ca "Nistrul era recunoscut ca frontiera, fara ca Basarabia sa fie cedata Romaniei de URSS'.

in timp ce Titulescu era imputernicit de guvernul roman sa incheie acest pact, Litvinov a propus amanarea semnarii lui pana in septembrie 1936; de asemenea, el a cerut ca documentul sa nu fie transmis prin cifru la Bucuresti, ci sa fie prezentat personal de Titulescu regelui si guvernului Romaniei, in fapt, Litvinov nu avea imputerniciri din partea oficialitatilor sovietice pentru semnarea unui asemenea pact de asistenta si nici nu le putea obtine. Motivul este unul singur: in 1924, cand Biroul Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a decis infiintarea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti, s-a prevazut ca granita de Apus a acestei republici avea sa fie pe raul Prut, ceea ce insemna decizia de anexare a Basarabiei "la momentul oportun', in consecinta, guvernul sovietic nu putea acorda imputerniciri ministrului sau de externe sa semneze un document care prevedea, de patru ori, ca granita intre Romania si URSS era pe raul Nistru.

Esuarea politicii de securitate colectiva i-a creat lui Nicolae Titulescu o situatie extrem de dificila. Glasul sau pe plan international era tot mai putin ascultat, iar in tara criticile la adresa activitatii sale se intensificau. Dupa 7 martie 1936, "cercul de foc' se strangea in jurul ministrului de externe roman, iar momentul debarcarii sale era aproape. El

devenise tinta atacurilor presei si oficialitatilor din Germania, Italia, Ungaria, Polonia si chiar Franta si Marea Britanic. Nu o data, aceste atacuri erau suburbane, vizand fizicul sau, relatiile homosexuale, obiceiurile din viata cotidiana etc., etc. In fapt, era atacata politica externa a Romaniei promovata de Nicolae Titulescu. Presa de dreapta si extrema dreapta din tara era si mai virulenta, cerand demisia ministrului de externe, el fiind prezentat ca promotorul unor interese straine, ale iudeo-masoneriei, cu consecinte nefaste pentru Romania.

Dar rolul decisiv il aveau liderii politici, care tineau in mainile lor fraiele politicii nationale. Gheorghe Tatarescu, presedintele Consiliului de Ministri, nu mai era dispus sa se lase dominat de ministrul sau de externe si propusese in mai multe randuri regelui inlocuirea lui Titulescu. Pe de alta parte, Carol al II-lea se simtea eclipsat de personalitatea lui Titulescu si aprecia ca sosise vremea sa se dispenseze de un colaborator incomod si sa preia in "mainile regale' conducerea politicii externe a Romaniei. Camarila regala era tot mai ostila lui Titulescu; Elena Lupescu nu putea uita faptul ca acesta "se tinea la distanta' si a evitat sa-i faca o vizita la vila din Aleea Vulpache.

Socotind ca terenul era deja pregatit, Carol al II-lea si Gheorghe Tatarescu au pus la cale "lovitura de gratie'. Sub pretextul ca se impunea "omogenizarea guvernului', Tatarescu si-a depus mandatul la 29 august 1936, iar regele 1-a insarcinat cu construirea unui nou cabinet, in fapt, era vorba de o remaniere guvernamentala, in urma careia Nicolae Titulescu a fost inlaturat din functia de ministru de externe, in locul sau a fost numit Victor Antonescu, fruntas al Partidului National-Liberal. Titulescu, neavizat despre aceasta remaniere, a fost anuntat printr-o telegrama ca nu mai este ministru de externe al Romaniei.

Aflat la Cap Martin, el a declarat presei: "Noul guvern nu mai are nevoie de serviciile mele. E dreptul sau. As fi preferat, totusi, sa fi fost pus dinainte in curent cu intentiile sale, caci nu eu as fi fost cel care sa fi incurcat cu persoana mea pe cineva'. Dupa ce, in repetate randuri, Titulescu isi prezentase demisia, iar Carol al II-lea si Tatarescu au staruit sa revina, satisfacandu-i cererile, de aceasta data regele si primul-ministru s-au razbunat intr-o maniera "balcanica'.

Dupa remanierea din 29 august 1936, Carol al II-lea, Gheorghe Tatarescu si Victor Antonescu au facut repetate declaratii potrivit carora politica externa a Romaniei nu avea un caracter personal, nu era expresia

vointei unui singur om, si ca ea va continua pe linia traditionala, bazata pe marile democratii occidentale (Franta si Marea Britanic), pe Mica intelegere si intelegerea Balcanica, pe relatii amicale cu toti vecinii, inclusiv cu Uniunea Sovietica in vederea definitivarii pactului de asistenta mutuala.

Uniunea Sovietica s-a folosit de inlaturarea lui Nicolae Titulescu din guvern, pentru a sustine ca politica externa a Romaniei se schimbase si ca semnarea pactului de asistenta mutuala nu mai era "de actualitate'. Astfel, Litvinov nu se mai simtea angajat de cele convenite cu omologul sau roman la 21 iulie 1936.

O data cu inlocuirea lui Nicolae Titulescu la 29 august 1936, se incheia o etapa importanta din istoria relatiilor diplomatice ale Romaniei, caracterizata prin initiativa, consecventa, dinamism si autentic prestigiu mondial. Prin numirea in fruntea Ministerului de Externe a unei personalitati sterse, putin cunoscute pe plan international, Carol al II-lea si Gheorghe Tatarescu au urmarit retragerea Romaniei din prim-planul diplomatiei, in contextul esuarii securitatii colective europene, si promovarea unei politici cat mai prudente, vizand strict interesele nationale.

c) Situatia internationala a Romaniei in anii 1938-1939

in 1936-1938, pe cerul Europei se adunau nori grei, care prevesteau declansarea unei noi conflagratii mondiale. Anexarea Austriei de catre Germania, in martie 1938, si acordul de la Munchen, din septembrie acelasi an, au constituit evenimente care au incurajat Germania pe drumul declansarii unei noi conflagratii mondiale.

Miinchen-ul a incheiat o etapa in viata politica internationala si a deschis o alta - in care ratiunea politica era tot mai mult inlocuita cu forta brutala. Tranzactia de la Mnchen a impus tuturor statelor sa reexamineze rezultatele politicii anterioare, sa reevalueze raportul de forte creat, sa descifreze perspectivele vietii internationale.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a avut consecinte extrem de negative pentru Romania, care a pierdut un aliat credincios si principala sursa de aprovizionare cu armament. De asemenea, acest act a marcat dezagregarea Micii intelegeri, care constituia unul din punctele de sprijin ale politicii externe romanesti in lupta impotriva revizionismului horthyst.

in acest cadru international se inscriu vizitele lui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie) si Paris (19-21 noiembrie), pentru a solicita sprijin economic si politic, in vederea respingerii presiunilor Germaniei, in

mod concret, el a cerut extinderea relatiilor comerciale, indeosebi prin sporirea exportului romanesc, acordarea unor credite pentru inzestrarea armatei romane, sporirea livrarilor de armament. Dar cele doua guverne au evitat sa-si ia vreun angajament, ceea ce a insemnat, in fond, ca Romania nu putea conta pe sprijinul Marii Britanii si Frantei. Politica externa promovata de guvernele din perioada interbelica, bazata pe ideea ca cele doua mari state occidentale vor apara si vor sprijini Romania, primea o grea lovitura.

La intoarcerea in tara, regele s-a oprit in Germania unde, in ziua de 24 noiembrie, a avut convorbiri cu Hitler. Carol a propus intensificarea cooperarii economice romano-germane si a sugerat ca Reich-ul sa nu mai sprijine pretentiile revizioniste ale Ungariei. Hitler s-a declarat de acord cu extinderea relatiilor economice intre Romania si Germania, dar a evitat sa se pronunte impotriva revizionismului horthyst. Prezent la convorbire, ministrul de externe german, von Ribbentrop, a rezumat astfel spusele fuhrer-ului: "Ideea fundamentala a politicii noastre in momentul de fata trebuie sa fie de a tine in sah atat Ungaria cat si Romania, pentru a le folosi, in functie de evolutia situatiei, in interesul german'.

La 12 februarie 1939 au inceput la Bucuresti tratative in vederea incheierii unui acord economic intre Romania si Germania. Dar propunerile delegatiei germane vizau subordonarea economica a Romaniei, "adaptarea' economiei noastre la nevoile Berlinului. Delegatia economica romana opunea o darza rezistenta cand, la 14 martie 1939, trupele naziste au invadat Cehoslovacia, calcand in picioare acordul de la Munchen. La randul lor, armatele maghiare au intrat in Ucraina Subcarpatica, pe care au anexat-o in intregime. Marea Britanic si Franta, desi garantasera frontierele Cehoslovaciei, s-au multumit sa faca declaratii ca aceasta era ultima agresiune pe care o mai tolerau.

Reich-ul a profitat din plin de climatul politic creat prin ocuparea Cehoslovaciei pentru a exercita puternice presiuni asupra Romaniei. Dupa discutii agitate, la 23 martie 1939 a fost semnat Tratatul economic romano-german, prin care capeteniile de la Berlin au urmarit subordonarea tarii noastre Reich-ului nazist. Prin acest tratat, Germania a capatat largi posibilitati de a patrunde in economia romaneasca, de a o aservi si exploata. Guvernul Armand Calinescu a facut concesii economice in speranta ca va reusi sa evite ocuparea militara a Romaniei. Ulterior, a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a tergiversa aplicarea lui si acapararea

economiei romanesti de catre Germania. Pe de alta parte, in contextul renuntarii treptate la conciliatorism, Marea Britanic si Franta au semnat cu Romania acorduri economice menite sa contrabalanseze efectul tratatului din 23 martie 1939.

De asemenea, la 13 aprilie, guvernele de la Londra si Paris faceau cunoscut ca au decis sa garanteze integritatea teritoriala a Romaniei si Greciei. Aceste garantii aveau numai o valoare teoretica, intrucat ele nu au fost urmate de vreun acord tehnic, care sa stabileasca in mod concret ajutorul pe care cele doua tari urmau sa-1 primeasca.

in acest timp, guvernul roman a incercat sa obtina o ameliorare a relatiilor cu Uniunea Sovietica. Armand Calinescu a cautat sa reia politica promovata de Nicolae Titulescu fata de vecinul de la rasarit, sperand ca va reusi sa ajunga la incheierea unui pact de neagresiune romano-sovietic, pe baza recunoasterii statu-quo-ului teritorial. La 8 mai 1939, ministrul de externe roman, Grigore Gafencu, a avut o discutie la Bucuresti cu Potemkin, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile externe, in cadrul careia si-a exprimat dorinta imbunatatirii relatiilor dintre Romania si Uniunea Sovietica. La 11 august, Carol al 11-lea a purtat tratative cu Ismet Inonii, presedintele Turciei, solicitand ca guvernul turc sa mijloceasca o apropiere romano-sovietica, mergandu-se pana la incheierea unui pact de neagresiune intre cele doua tari.

Dar, semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, numit "Tratat de neagresiune intre Uniunea Sovietica si Reich-ul German', la 23 august 1939, a anulat aceste eforturi. Vestea incheierea pactului sovieto-german a fost primita cu o vie neliniste de cercurile politice si diplomatice din Romania, mai ales ca ziarele americane taceau referiri la un protocol aditional secret al acestui pact, vizand modificari teritoriale in zona estica a Europei, intre Marea Baltica si Marea Neagra, intr-adevar, acest protocol prevedea la punctul 3 ca "Partea sovietica subliniaza interesul pe care-1 manifesta pentru Basarabia. Partea germana isi declara totalul dezinteres politic fata de aceste teritorii'. Practic, la 23 august 1939, Germania a acceptat cererea Uniunii Sovietice vizand anexarea partii de rasarit a Moldovei si dezmembrarea Romaniei.

In ajunul celui de-al doilea razboi mondial, functionarea aliantelor politice si militare ale Romaniei era anulata prin actiunea unor factori externi. Desi continuau sa existe de jure, Societatea Natiunilor, tratatele de pace, principalele instrumente de garantie si de recunoastere pe plan international a

unitatii de stat a Romaniei erau de facto desfiintate, in viata internationala se instaurase politica de forta si dictat, de nesocotire a vointei popoarelor.

La l septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, act care a marcat dezlantuirea celei de-a doua mari conflagratii mondiale a secolului al XX-lea. In ziua de 3 septembrie, Marea Britanic si Franta au declarat razboi Germaniei, fara sa intervina efectiv in lupta. La 17 septembrie, trupele sovietice au intrat in Polonia, ocupand aproape doda treimi din teritoriul acesteia, in conformitate cu planul Molotov-Ribbentrop.

intrunit la 6 septembrie, Consiliul de Coroana a hotarat ca Romania "sa observe strict regulile neutralitatii stabilite prin conventii internationale fata de beligeranti in actualul conflict'. Aceasta neutralitate a avut un caracter activ, fiind favorabila, in esenta, aliantelor anglo-franceze si victimelor agresiunii, oficialitatile si poporul roman manifestandu-si solidaritatea cu Polonia, cazuta victima agresiunilor germana si sovietica. Tratatul de alianta dintre Romania si Polonia nu avea in vedere o agresiune din partea Germaniei, iar guvernul polonez nu acceptase propunerea partii romane (din martie 1939) de a i se da un caracter erga omnes. De asemenea, se cuvine mentionat faptul ca, in imprejurarile critice de la inceputul lunii septembrie 1939, Polonia nu a cerut ajutorul militar al Romaniei, solicitand doar ca tara noastra sa acorde ospitalitate presedintelui Republicii si membrilor guvernului polonez. Avand in vedere situatia extrem de dificila in care se gasea Romania, se poate aprecia si mai bine realitatea ca guvernul si poporul roman au facut tot posibilul pentru a inlesni rezistenta Poloniei in fata agresiunii, in ciuda protestelor vehemente ale Germaniei, guvernul roman a intervenit pentru a asigura libera trecere prin stramtorile Marii Negre a vaselor incarcate cu material de razboi destinate victimelor agresiunii si a ingaduit tranzitul acestuia pe teritoriul Romaniei. Cu toate presiunile guvernului hitlerist, guvernul prezidat de Armand Calinescu a acordat sprijin direct actiunii de tranzitare a tezaurului Bancii Poloniei pe teritoriul Romaniei si de evacuare a lui prin portul Constanta. De asemenea, o parte a tezaurului polonez a fost pastrata in Bucuresti, fiind restituita in 1947.

in acele momente grele pentru poporul polonez, Romania si-a deschis granita pentru refugiatii, precum si pentru autoritatile civile si militare. Circa 100.000 de polonezi, dintre care 60.000 de militari, au trecut granita in Romania, unde s-au bucurat de ospitalitatea si simpatia poporului nostru. La 16 septembrie, guvernul roman a oferit presedintelui si

guvernului Poloniei "ospitalitatea sau dreptul de trecere prin Romania'. Pe aceasta baza, in noaptea de 16/17 septembrie, au intrat in tara noastra Ignacy Moscicki, presedintele Republicii Polonia, maresalul Rydz Smigly, seful Cartierului General al armatei poloneze, loseph Beck, ministrul de externe, si alte persoane oficiale. Cu ajutorul guvernului roman, o parte dintre acestia au plecat in Occident, unde au continuat lupta pentru eliberarea Poloniei.

Atitudinea guvernului roman a nemultumit profund Berlinul, care a pus la cale asasinarea lui Armand Calinescu in ziua de 21 septembrie 1939. Opinia publica a vazut in acest gest terorist mana Germaniei si o incercare din partea conducatorilor ei de a subjuga Romania.

In perioada septembrie 1939 - februarie 1940, diplomatia romana si-a concentrat eforturile in directia realizarii unui bloc al neutrilor. Dupa o serie de tatonari, guvernul roman a propus, la 28 octombrie 1939, crearea unui bloc in care sa intre, alaturi de tarile membre ale intelegerii Balcanice (Romania, Iugoslavia, Turcia, Grecia), Bulgaria, Italia si Ungaria. Aceste state urmau sa mentina o neutralitate desavarsita in cadrul conflictului european si sa pastreze o atitudine binevoitoare fata de acel membru al blocului care ar fi devenit victima unei agresiuni. Initiativa era in interesul tuturor popoarelor din aceasta zona, deoarece viza apararea independentei si suveranitatii lor nationale. Dar, in urma presiunilor facute de Germania asupra guvernelor de la Roma, Sofia si Budapesta, aceasta initiativa a esuat.

Mergand pe calea "adaptarii la realitati', regimul lui Carol al Il-lea a inceput sa reorienteze politica externa a Romaniei. Efortul de reorientare a fost dramatic, deoarece in relatiile internationale factorul decisiv era forta. Nicolae lorga se adresa in acele zile studentilor sai: "in momentul cand trei tari: Austria, Cehoslovacia, Polonia au disparut, trei tari care au fost sprijinite de o baza nationala ce era socotita sacra si desigur ca ideea aceasta nationala este sacra pentru inima fiecaruia dintre dumneavoastra - in momentul cand cineva se supara pe undeva, s-ar putea ca orase intregi sa fie desfiintate prin aruncarea de bombe din avioane care zboara si la sapte mii de metri deasupra pamantului, fiind invizibile - cel mai viteaz mijloc de lupta cum este si mijlocul de a distruge o flota intreaga cu vase care nu ies la suprafata si se poate intampla sa scape dupa ce au savarsit marea crima, distrugand si marile averi cuprinse in peretii vaselor acestora - in momentul cand anumite amenintari s-au indreptat si asupra noastra', se impunea fortificarea constiintei nationale, mai ales a tineretului.

Uniunii Sovietice Basarabia' si sa "transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei'. La Consiliul de Coroana convocat in dimineata zilei de 27 iunie, 11 participanti s-au declarat impotriva acceptarii notei ultimative, 4 au fost pentru discutii cu partea sovietica, iar 13 au fost pentru cedare. Guvernul roman a transmis la Moscova dorinta sa de a purta negocieri asupra "tuturor problemelor emanand de la guvernul sovietic'. Dar, printr-o noua nota ultimativa din noaptea de 27 iunie, guvernul URSS a apreciat ca "raspunsul guvernului regal al Romaniei' era imprecis, "deoarece nu se spune direct ca el primeste propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neintarziat Basarabia si partea de nord a Bucovinei', intrunit din nou, Consiliul de Coroana a decis sa accepte ultimatumul sovietic, numai sase dintre participanti fiind impotriva si unul abtinandu-se. La 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat pe noile granite intre Romania si U.R.S.S.

Poporul roman a primit cu multa durere actul ocuparii Basarabiei si nordului Bucovinei, in tara declarandu-se doliu national si avand loc slujbe in care se cerea sprijinul lui Dumnezeu, pentru ca dreptatea sa revina pe pamant, in timp ce toate partidele politice din Romania si-au exprimat opozitia sau macar regretul pentru cedarea Basarabiei si nordului Bucovinei, Partidul Comunist din Romania a salutat "eliberarea' acestor teritorii "de sub jugul capitalistilor si mosierilor romani'.

Noul guvern, prezidat de Ion Gigurtu, a declarat la 5 iulie ca orientarea Romaniei spre Axa era "un fapt implinit'. Dar Hitler aprecia ca sosise vremea sa treaca la satisfacerea pretentiilor teritoriale ale Ungariei si Bulgariei pe seama Romaniei. La 15 iulie, fuhrer-ul i-a adresat lui Carol al II-lea o scrisoare in care, pe un ton ultimativ, cerea ca Romania sa se incadreze definitiv in linia politica a Reich-ului si sa consimta la cedari teritoriale fata de vecinii sai, subliniind ca revizuirea devenise inevitabila: "Orice incercare de a inlatura, prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninta tara dumneavoastra trebuie (sa sufere) si va suferi un esec. Sfarsitul, mai devreme sau mai tarziu - si poate in foarte scurt timp - ar putea fi chiar distrugerea Romaniei'.

Cedarea Cadrilaterului. in ziua de 3 august 1940, Hitler a cerut guvernului roman sa cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei -Cadrilaterul. La tratativele romano-bulgare, incepute la Craiova in ziua de 19 august, partea romana a satisfacut integral cererile teritoriale ale Bulgariei, granita dintre cele doua tari fiind stabilita prin Acordul semnat la 7 septembrie 1940 pe linia trasata inainte de 1913

Dictatul de ia Viena. La sugestia imperativa a Berlinului s-a hotarat organizarea unor tratative romano-maghiare, care au inceput in ziua de 16 august 1940 la Tumu Severin. Delegatia romana a propus ca baza de discutie efectuarea unui schimb de populatie, insotit de mici rectificari de frontiera, in timp ce delegatia maghiara a cerut cedarea a 2/3 din teritoriul Transilvaniei, insumand 3,9 milioane locuitori, dintre care peste 2,2 milioane erau romani. Tratativele s-au desfasurat cu intermitente pana la 24 august, cand s-a consemnat esecul lor.

Hotarat sa-si asigure posibilitatea stapanirii resurselor petroliere romanesti, precum si a produselor agro-alimentare din tarile sud-est europene, necesare desfasurarii razboiului, guvernul nazist nu era interesat intr-un conflict armat romano-ungar. De aceea, Germania si Italia au decis sa recurga la metoda dictatului direct, in ziua de 26 august, von Ribbentrop i-a propus lui Ciano convocarea la Viena a ministrilor de externe ai Romaniei si Ungariei, pentru a primi "sfaturile amicale' ale Axei, in vederea gasirii unei solutii.

La 27 august, Hitler a fixat granita intre cele doua tari, dupa ce cu o zi inainte ordonase masuri militare speciale, pentru o eventuala interventie in Romania. In acest scop au fost puse in alerta zece divizii de infanterie si doua divizii de tancuri. La 28 august, fuhrer-ul a ordonat ca patru divizii blindate si doua motorizate sa fie gata de actiune in vederea ocuparii zonei petroliere din Romania. De asemenea, se avea in vedere deplasarea unor trupe de parasutisti si de desant aerian pentru ocuparea rapida a celor mai importante zone strategice din tara noastra.

in ziua de 29 august, ministrii de externe ai Germaniei si Italiei au comunicat delegatiei romane si celei maghiare, sosite la Viena, ca discutiile erau inutile, deoarece nu se putea ajunge la un acord, astfel incat decizia va fi luata de "arbitri'. Pe aceasta baza se foloseste termenul de "arbitrajul' de Ia Viena.

Pentru a avea calitatea de "arbitri', acestia ar fi trebuit sa fie neutri, impartiali, dezinteresati, adica sa fi luat decizii pe baza faptelor obiective. In realitate, Germania si Italia se aflau, prin politica lor revizionista si revansarda, de partea Ungariei horthyste, iar agresiunile militare si subjugarea popoarelor constituiau o trasatura definitorie a politicii hitleriste si mussoliniene. inca de la 13 ianuarie 1939, Ungaria facea parte, alaturi de Germania si Italia, precum si de Japonia, din Pactul Anticomintern. Toate

acestea aratau limpede ca nu era vorba de un "arbitraj', ci de un adevarat "dictat' impus Romaniei.

in discutiile cu reprezentantii tarii noastre, Ribbentrop si Ciano au declarat categoric ca daca acestia nu vor accepta cedarea unei parti a Transilvaniei, Romania avea sa devina obiectul unei actiuni militare, sa fie invadata si stearsa de pe harta Europei. Ei au cerut, in mod ultimativ, guvernului roman sa accepte "arbitrajul'.

in acest timp au avut loc deplasari de trupe sovietice spre Prut, urmate de unele incidente la granita dintre Romania si Uniunea Sovietica. Pe de alta parte, guvernul de la Moscova a facut cunoscut ca sprijinea revendicarile teritoriale ale Ungariei pe seama Romaniei.

intrunit in graba, Consiliul de Coroana a hotarat - cu 21 voturi pentru, 10 contra si l abtinere - primirea "arbitrajului'. Aceasta decizie a fost luata sub imperiul fortei, cu gandul de a salva existenta statului roman aflat intr-una din cele mai critice situatii din intreaga sa istorie. Dupa ce au primit acceptul Bucurestilor si Budapestei, ministrii de externe ai Germaniei si Italiei au prezentat harta pe care era trasata noua granita intre Romania si Ungaria. Tara noastra era obligata sa cedeze 42 243 km² cu 2.667.007 locuitori. Dupa pronuntarea sentintei a avut loc, in noaptea de 30/31 august, un nou Consiliu de Coroana, care a luat act de hotararea "arbitrilor'.

Imediat ce au aflat de cele hotarate la Viena, cetatenii de pe intreg cuprinsul tarii, de la orase si sate - muncitori, tarani, intelectuali, functionari, ofiteri si soldati, zeci si sute de mii de oameni, apartinand tuturor categoriilor sociale, au exprimat, in cadrul unor mari manifestatii de strada, protestul si indignarea fata de acest act dictatorial impus de puterile totalitare, inca din seara de 30 august, romanii din orasul Cluj au iesit in strada cu steaguri tricolore, scandand lozinci ca: "Nici un petec de pamant', "Vrem sa murim aparandu-ne fruntariile', "Ardealul sa nu fie ciuntit!'. Ei au expediat guvernului o telegrama in care declarau ca resping cu hotarare dictatul de la Viena si sunt gata sa apere cu viata pamantul stramosesc.

in Bucuresti, mii de cetateni adunati in fata statuii lui Mihai Viteazul - simbol al unitatii nationale a tuturor romanilor - au demonstrat sub lozinca: "Nu dam Ardealul' si au intonat cantecele patriotice "Desteapta-te, romane!' si "Pe-al nostru steag e scris Unire'.

La Brasov, manifestatiile de protest au imbracat atat forma demonstratiilor de strada, cat si a grevelor, participantii cerand rezistenta

armata impotriva dictatului. La Oradea, manifestatiile de strada au avut un puternic caracter antirevizionist si antihitlerist; impreuna cu soldatii si ofiterii care erau siliti sa paraseasca orasul fara lupta, cetatenii romani au demonstrat in fata consulatului german. Mari manifestatii au avut loc la Timisoara, Sibiu, Cugir, Deva, Hunedoara, Alba lulia, Orastie, Constanta, Iasi s.a.

Prabusirea lui Carol al H-lea. Schimbarea regimului politic. Ridicandu-se cu energie impotriva dictatului din 30 august 1940, populatia condamna in acelasi timp regimul lui Carol al 11-lea, care se dovedise incapabil de a apara integritatea teritoriala a Romaniei, in mai putin de trei luni, Romania pierduse 99.738 km² (33,8% din suprafata) si 6.821.000 locuitori (33,3% din populatie).

Guvernul Gigurtu a incercat sa stavileasca manifestatiile populare, ordonand autoritatilor sa intervina pentru restabilirea ordinii. Dar, in numeroase cazuri, autoritatile insesi s-au alaturat manifestantilor care condamnau dictatul de la Viena si politica lui Carol al i-lea de acceptare a acestuia, in ultima zi a lunii august si in primele zile ale lunii septembrie, poporul roman si-a cucerit drepturile si libertatile democratice care, de la l O februarie 1938, ii erau interzise: dreptul de intrunire, de organizare, libertatea cuvantului, a presei.

In ziua de 2 septembrie 1940, regele nota o discutie avuta cu Vaier Pop: "Este extrem de ingrijorat de situatie. Valul de nemultumiri creste vertiginos, zice el, chiar in armata. Dupa el chestiunea prezinta o deosebita gravitate caci ura se indreapta impotriva mea. Trebuie, zice el, cat mai repede o schimbare de guvern. Va trebui gasit ceva, cineva de prestigiu si autoritate, cum ar fi dupa parerea lui generalul Antonescu. Am ramas uluit de aceasta propunere'.

Generalul Ion Antonescu intrase in dizgratia lui Carol al II-lea si a camarilei sale inca din 1934, cand a dezvaluit deturnarea unor fonduri destinate apararii nationale. La sfarsitul lunii iunie 1940, generalul adresase regelui o scrisoare, prin care se declara impotriva cedarii Basarabiei si nordului Bucovinei, oferindu-se sa salveze "ce mai este cu putinta de salvat, din Coroana, din ordine si din granite'', el cerea suveranului sa nu mai asculte de "fortele oculte' care "ne-an adus unde ne gasim'. Drept raspuns, Carol al II-lea a decis internarea generalului Ion Antonescu la manastirea Bistrita (judetul Valcea).

in imprejurarile de dupa dictatul de la Viena, regele a trebuit sa apeleze la Ion Antonescu, deoarece acesta se bucura de increderea armatei si a principalelor partide politice, in acelasi timp, generalul nu se dadea in laturi din fata greutatilor, fiind decis sa-si asume raspunderi personale pentru mentinerea fiintei statale a Romaniei si restabilirea ordinii publice.

Informat asupra hotararii regelui, luliu Maniu a avut o intrevedere cu Ion Antonescu la Ploiesti, in cursul discutiei, cei doi au cazut de acord sa actioneze pentru detronarea Iui Carol al II-lea si formarea unui guvern de uniune nationala, in zilele de 2-4 septembrie, Ion Antonescu a dus tratative cu luliu Maniu, Constantin I. C. Bratianu si cu Horia Sima, in vederea constituirii unui cabinet de "uniune nationala', in fapt, liderii national-taranisti si national-liberali nu doreau sa-si asume raspunderea conducerii tarii in asemenea imprejurari dramatice, urmarind sa-1 determine pe generalul Ion Antonescu sa preia sarcina de a redresa - atat cat era posibil in acele imprejurari - situatia. luliu Maniu si C.I.C. Bratianu au adoptat tactica tergiversarilor, cerandu-i lui Ion Antonescu ca mai intai sa obtina abdicarea lui Caro! al II-lea. La 3 septembrie, legionarii au intreprins o serie de atacuri armate impotriva autoritatilor de stat, a unor unitati militare, soldate cu morti si raniti.

La 4 septembrie, generalul Ion Antonescu a fost insarcinat de Carol al II-lea cu constituirea unui nou guvern. Informandu-1 pe ministrul german Fabricius asupra misiunii si a planurilor sale, acesta 1-a "sfatuit', in numele Reich-ului, sa-si asume puteri depline, sa inlature camarila si sa actioneze pentru detronarea monarhului. La randul sau, Ion Antonescu a cerut asigurarea "garantiilor' date Romaniei de Germania si Italia la 30 august 1940 si s-a aratat dispus sa actioneze pentru adancirea relatiilor economice romano-germane. in urma acestor discutii, ministrul Fabricius telegrafia la Berlin: "Cred ca in persoana lui (Antonescu) am gasit un om in fiitntea guvernului roman, care este ferm hotarat sa execute importantele noastre cereri aici'.

Ion Antonescu i-a pretins lui Carol al II-lea, in seara zilei de 4 septembrie, sa-i acorde puteri depline. Dupa multe ezitari, dandu-si seama ca nu mai avea pe cine sa se sprijine pentru a opune rezistenta, regele 1-a investit, in dimineata zilei de 5 septembrie, pe Ion Antonescu cu "depline puteri pentru conducerea statului roman', in aceeasi zi a fost suspendata Constitutia si au fost dizolvate Corpurile legiuitoare. Prin aceste decrete se punea de fapt capat regimului de la 10 februarie 1938.

In seara zilei de 5 septembrie, Ion Antonescu i-a cerut regelui sa abdice, intelegand ca partida era iremediabil pierduta, in dimineata zilei de 6 septembrie, Carol al II-lea semnat un Apel catre tara prin care anunta ca a trecut asupra fiului sau "grelele sarcini ale domniei', in aceeasi zi, principele mostenitor Mihai a depus juramantul in calitate de rege, asigurandu-se astfel mentinerea institutiei monarhice.

Printr-un nou decret, semnat de regele Mihai, Ion Antonescu era rinvestit eu "drepturi depline'. Regele ramanea cu urmatoarele prerogative: era capul ostirii; avea dreptul de a bate moneda; conferea decoratiile romane; primea si acredita ambasadorii si ministrii plenipotentiari; numea pe primul ministru, insarcinat cu depline puteri; avea drept de amnistie si gratiere. La 6 septembrie 1940, regimul politic din Romania intra intr-o noua etapa a evolutiei sale, in care figura dominanta era generalul Ion Antonescu.