Tarile Romane si primul asalt al puterii otomane (sfarsitul secolului XIV-1526)

Tarile Romane si primul asalt al puterii otomane (sfarsitul secolului XIV-1526)

(Economie si societate; Structura puterii; Centralizarea puterii si reactia nobiliara; Rascoalele taranesti din Transilvania; Rezistenta impotriva expansiunii otomane; Stefan cel Mare; Traditia romanitatii si spiritualitatea bizantino-slava.)

Procesul de consolidare a puterii centrale declansat o data cu constituirea statelor romanesti a continuat pana in secolul XVI in ciuda rezistentei de care s-a lovit din partea boierimii si a fortelor externe care au sprijinit intermitent eforturile ei de a ingradi libertatea de actiune a domniei. Acest proces ascendent a fost intruchipat de doua dinastii, cea a Basarabi-lor in Tara Romaneasca si cea a Musatinilor in Moldova, care au reusit, in ciuda tendintelor contrarii ale boierimii, sa consolideze prerogativele domniei si sa stavileasca afirmarea social-politica a marilor stapani de domenii, in Transilvania, dimpotriva, ca in tot cuprinsul Regatului Ungar, nobilimea si-a consolidat considerabil pozitia sociala, provocand, prin agravarea exploatarii senioriale, primele mari rascoale taranesti din istoria tarii.

De la sfarsitul secolului XIV, lumea romaneasca a fost confruntata cu o noua mare primejdie, expansiunea otomana, care atinge acum linia Dunarii. La rivalitatea ungaro-polona pentru hegemonie in teritoriile romanesti extracarpatice se adauga de acum inainte un al treilea factor: Imperiul Otoman. Cu mijloacele diplomatiei si ale rezistentei armate, Tara Romaneasca si Moldova reusesc sa-si salveze existenta statala si sa asigure continuitatea unei vieti politice romanesti autonome. Desfasurarea rezistentei antiotoma-ne a apropiat in cateva randuri cele doua state romanesti de Regatul Ungar, amenintat si el de expansiunea turca. in cadrul efortului antiotoman al Ungariei, un rol insemnat a revenit factorului militar romanesc din Transilvania si Banat.

Economie si societate. intemeierea Tarii Romanesti si Moldovei, consolidarea voievodatului transilvan in cadrul Regatului Ungar, afirmarea lor politica si forta militara remarcabila de care au facut dovada in secolele XIV-XV, au fost expresia unui puternic avant economic si a cristalizarii structurilor lor social-politice.

La temelia acestui progres, de altminteri general in Europa Centrala si Rasariteana, s-a aflat un masiv spor de populatie; numeroase noi asezari rurale isi fac aparitia, indeosebi din a doua jumatate a secolului XIV. Calcule aproximative indica pentru Transilvania, in jurul anului 1300, circa 550 000 locuitori, cifra care pare a fi sporit in cursul secolului XIV. in secolul XV, Tara Romaneasca avea aproximativ 400 000 locuitori. inmultirea remarcabila a asezarilor rurale in Tara Romaneasca si Moldova e un indiciu indirect al progresului lor demografic.

Traditia medievala referitoare la constituirea Tarii Romanesti si a Moldovei a sesizat legatura intre expansiunea demografica si fundatia statala. Cronica Tarii Romanesti relateaza integrarea in "tara noua', intemeiata de legendarul Negru Voda, a teritoriilor din rasarit, pana in apa Siretului si "pana la marginea Dunarii' ca pe un act de colonizare, prin infiintarea unor sate si orase noi. Cat priveste Moldova, constituirea ei ca stat a fost inteleasa de unii contemporani ca rezultat al unui spor demic ("crescente magna numerositate Okhorum inhabitantium terram illam'), proces la capatul caruia tara a devenit stat ("in regnum est dilatata'). in ambele tari, procesul de expansiune teritoriala si de colonizare s-a desfasurat din zona submon-tana, mult mai populata, spre campie, in directia rasaritului, in teritoriile eliberate de sub dominatia tatara, cu foarte slaba densitate demografica. Pana tarziu, actele de danie de pamant emise de domnii Moldovei mentioneaza colonizarile "in pustiu' in fosta arie de dominatie directa a Hoardei de Aur intre Prut si Nistru.

La inceputul secolului XV, numarul mare al asezarilor rurale din Tara Romaneasca si Moldova il impresiona pe un misionar catolic in trecere prin spatiul romanesc, care descria existenta "multor sate' in cele doua tari.

Sporul natural al populatiei era insa departe de a suplini nevoile de brate de munca, indeosebi pentru teritoriile recent integrate in hotarele celor doua tari; pentru a remedia aceste deficiente conducerea acestora s-a straduit constant sa atraga imigranti de peste hotare, oferindu-le conditii economice si fiscale favorabile. Vlad Dracul a colonizat in Tara Romaneasca peste zece mii de bulgari fugiti din sudul Dunarii; si prizonierii de razboi, tatari mai ales, erau asezati pe domeniile boierilor si manastirilor. in cursul unei expeditii armate impotriva Tarii Romanesti, Stefan cel Mare a transplantat fortat mii de robi tigani in Moldova. Marile devastari provocate de campaniile otomane, cele din 1418, 1420 si 1462 in Tara Romaneasca, cea din 1476 in Moldova, au incetinit progresul demografic, dar nu i-au pus capat.

Activitatea predominanta a populatiei era agricultura si ramurile ei anexe. Calitatea si productivitatea solului, indeosebi a teritoriilor extracarpatice, asigurau in anii buni recolte bogate si cantitati de cereale excedentare fata de necesitatile de consum ale localnicilor.

Sporul de populatie s-a manifestat printr-o insemnata extindere a suprafetelor agricole. Stirile despre defrisari si punerea in valoare a unor noi terenuri agricole (terrae extirpatae, prata extirpata) sunt frecvente in Transilvania, iar indiciile indirecte ale tendintei apar si la rasarit si sud de Carpati. Ameliorarea utilajului agricol, indeosebi raspandirea brazdarului de fier la plug, folosirea pe scara larga a tractiunii animale la arat si a ingrasamintelor permit o exploatare mai eficienta a pamantului decat in epoca precedenta. Campia Dunarii exporta chiar cantitati mari de grane la Constantinopol si in diverse centre ale lumii mediteraneene. inca de la mijlocul secolului XIV, comertul de grane la gurile Dunarii a devenit un insemnat obiect de litigiu intre Genova si Venetia. in cazuri exceptionale se exportau si in Transilvania cereale din Tara Romaneasca si Moldova si in sens invers.

Principala marfa de export a Tarii Romanesti si a Moldovei erau animalele, achizitionate in tarile invecinate si chiar in unele mai indepartate. Cresterea oilor era in chip traditional o indeletnicire de baza a romanilor de pretutindeni; insemnatatea acestei ramuri a activitatii lor economice se reflecta in indatoririle lor fiscale fata de stat (oierit, quinquagesima ovium). Un insemnat capitol al activitatii economice care aducea venituri prin export era cresterea albinelor; mierea si indeosebi ceara, produse in mari cantitati in Principatele Dunarene, erau exportate pe mare la Constantinopol si in Mediterana sau in Transilvania si Polonia. in aceleasi directii era valorificat surplusul de peste pescuit in baltile Dunarii in imense cantitati.

Exploatate din antichitate, minele din Transilvania au continuat sa furnizeze metale pretioase si fier si in perioadele urmatoare: cele mai productive erau cele din Muntii Apuseni, de la Rodna, de la Remetea si Hunedoara. Politica regilor angevini a dat un puternic impuls exploatarilor miniere din Transilvania. Aurul se extragea si din nisipul raurilor atat in Transilvania cat si in Tara Romaneasca. in Tara Romaneasca s-a dezvoltat in secolul XV exploatarea aramei (Baia de Arama). in toate cele trei tari a cunoscut o puternica dezvoltare exploatarea sarii, insemnat obiect de export atat spre Europa Centrala cat si in Peninsula Balcanica.

Tot atat de insemnat, dar si mai evident decat cel al lumii rurale, a fost progresul vietii urbane. intr-adevar, in secolele XIII-XV apar sau isi contureaza caracterul urban cele mai multe dintre orasele medievale din Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova. in fruntea procesului, atat prin numarul cat mai ales prin stadiul de dezvoltare a oraselor, s-a aflat Transilvania, cu centre mestesugaresti si comerciale insemnate ca Brasov si Sibiu, dintre care cel dintai a avut in secolul XV aproape 10 000 locuitori; in urma lor se aflau orase ca Cluj, Bistrita, Sighisoara, Sebes, Medias si Orastie care numarau intre 1 000 si 7 000 locuitori. in Tara Romaneasca cele mai insemnate centre urbane au fost resedintele domnesti Arges, Campulung, Targoviste, mai tarziu Bucuresti, si portul dunarean Braila, care centraliza comertul tarii cu Marea Neagra. in Moldova, alaturi de succesivele resedinte domnesti din Baia, Siret si Suceava, principalele centre urbane au fost marile porturi comerciale Chilia si Cetatea Alba (Mauro-castrum, Akkerman), cel din urma cu o populatie care depasea 10 000 locuitori.

Insemnatate capitala pentru dezvoltarea economica a celor trei tari si a tendintei lor de integrare in circuitele si ritmurile de dezvoltare ale economiei europene au avut drumurile comertului intercontinental care le strabateau teritoriul, drumuri care au atins randamentul maxim in secolul XV: cel dintai, care urma cursul Dunarii pana in interiorul continentului, avea o insemnata ramificatie terestra de la Braila la Brasov de unde continua spre interiorul Transilvaniei, spre Ungaria si Boemia; cel de-al doilea, care lega Cetatea Alba si Chilia, prin Moldova, cu Lvov-ul si de aici stabilea contactul cu regiunea Balticei, prin Torun si Gdansk, sau cu Germania, prin Cracovia si Wroclaw. Schimbul de produse intre Orient si Occident a asigurat exceptionale castiguri unora din orasele situate pe itinerariile lor si in primul rand celor care indeplineau functia de verigi de legatura precum Brasovul, Braila, Cetatea Alba, Chilia, Suceava. Intensificarea schimbului pe aceste artere majore a accelerat si tendinta de urbanizare ale carei manifestari timpurii apartin secolului XIII si XIV. Prin mijlocirea vamilor si a marilor venituri percepute din exploatarea lor, domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei si-au consolidat considerabil puterea, care nu mai era exclusiv dependenta de exploatarea directa si indirecta a agriculturii. Oferind puterii centrale o sursa alternativa de venituri, comertul international a consolidat baza politicii de centralizare a domniei. insemnatatea economica exceptionala a celor doua drumuri care strabateau Tara Romaneasca si Moldova a facut din principalele centre care asigurau legatura intre Marea Neagra si interiorul continentului - Chilia si Cetatea Alba - obiectul unor aprige contestatii intre puterile maritime si continentale care tindeau sa-si rezerve o parte cat mai mare din exploatarea lor. Relatiile internationale in spatiul carpato-dunarean la sfarsitul secolului XIV si in cursul secolului XV au fost in mare masura determinate de concurenta pentru controlul punctelor de jonctiune intre itinerariile comerciale pontice si cele continentale. indeosebi genovezii din Marea Neagra, Tara Romaneasca, Moldova, Polonia, Ungaria si in cele din urma Imperiul Otoman s-au infruntat pentru a-si asigura controlul asupra celor doua cetati cheie ale legaturii dintre Marea Neagra si Europa Centrala si pentru a crea astfel cadrul cel mai convenabil intereselor lor comerciale. In cursul secolului XV, intr-o etapa favorabila a evolutiei relatiilor internationale, de echilibru intre puterile care tindeau sa le domine, Tara Romaneasca si Moldova au reusit chiar sa rezerve negustorilor proprii functia de intermediari principali ai schimbului de marfuri pe cele doua mari drumuri care le strabateau teritoriul.

Dezvoltarea vietii urbane a atras dupa sine si dezvoltarea mestesugurilor, care se desprind total de agricultura, indeosebi in Transilvania, aflata in avans mare fata de Tara Romaneasca si Moldova. In orasele transilvane, sasesti cele mai multe in nucleul lor originar, sunt atestate aproximativ patruzeci de mestesuguri, derivate din cateva activitati de baza (tesut, tabacit, olarit, prelucrarea metalelor, a alimentelor etc). in centrele cele mai dezvoltate din Transilvania, mestesugarii erau organizati in bresle ¹ (sodetas, communitas, Czeh, Zunft), a caror activitate se desfasura pe baza unor statute. Alaturi de negustori, mestesugarii organizati in bresle ocupau un loc de seama in administratia oraselor, in asigurarea apararii lor, in constructia si intretinerea fortificatiilor la adapostul carora isi desfasurau activitatea.

Pe masura dezvoltarii productiei lor mestesugaresti, orasele au devenit si insemnate centre de schimb intre propriile lor produse si cele ale lumii rurale inconjuratoare, indeosebi in forma comertului periodic (targuri, balciuri, iarmaroace). Intensele relatii de schimb ale Transilvaniei cu Tara Romaneasca si Moldova s-au realizat in cea mai mare masura prin orasele Brasov, Sibiu si Bistrita.

Animata de largirea productiei de marfuri, circulatia monetara se intensifica restrangand aria schimbului in natura. Raspunzand cererii sporite de mijloace monetare, domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei emit in a doua jumatate a secolului al XlV-lea moneta proprie: in Tara Romaneasca ducati, dinari si bani de argint, care aveau la baza ca unitate ponderala marca de argint, iar in Moldova grosi si subdiviziunile acestora, pe temeiul unitatii ponderale a genovezilor din Marea Neagra (sommo). Sub presiunea noilor realitati politice si economice create de expansiunea otomana, emisiunile monetare ale celor doua tari aveau sa inceteze in ultimul sfert al secolului al XV-lea, in cazul Tarii Romanesti, si in cursul secolului al XVI-lea, in cel al Moldovei. In Transilvania, in cadrul reformelor monetare ale lui Carol Robert, se deschid ateliere monetare locale in mai multe centre.

Realitatea sociala dominanta au fost in cele trei tari stapanii de pamant, laici si ecleziastici. La sud si rasarit de Carpati inca inainte de intemeierea statelor, sursele semnaleaza existenta unor majores terrae sau po-tentes, stapani de domenii care par a fi fost investiti cu privilegii in cadrul structurilor politice in care se aflau stapanirile lor de pamant.

Varfurile societatii romanesti inainte de constituirea statelor purtau denumirea de cnezi, derivat din slava, si juzi, judeci, de origine latina. Acestia erau capetenii ale comunitatilor rurale, initial alesi, dar care uiterior si-au permanentizat functia de conducere ca si atributiile judiciar-ad-ministrative si prerogativele economice legate de acestea. Treptat, delegatia de puteri de catre comunitate s-a transformat in stapanire ereditara asupra acesteia si asupra teritoriului care ii apartinea. Dreptul de judecata al cneazului sau judelui asupra comunitatii si posesiunile si veniturile legate de aceasta atributie s-au permanentizat iar titularii functiei cneziale s-au constituit lent intr-o patura suprapusa in lumea rurala. Pe masura dezvoltarii statului, ei au devenit si una din verigile de legatura intre puterea centrala si masa populatiei rurale. Extinderea atributiilor lor asupra mai multor sate a dat nastere unor cnezate teritoriale mai intinse, multiplele "tari' de pe intinsul spatiului romanesc, care au alcatuit treapta pregatitoare a statului.

Dupa intemeierea statelor, stapanirea devenita ereditara a cnezilor si juzilor (ocina si dedina) a inceput sa fie confirmata de domnie. Titularii confirmarilor domnesti au intrat in categoria boierilor, patura dominanta privilegiata de stat. Cnezii si juzii care nu au fost investiti cu confirmare domneasca au decazut progresiv, asimilandu-se in masa taranilor liberi. Tot in randurile boierimii, nobilime privilegiata, au intrat si cei care primeau in stapanire pamant din domeniul domniei, in schimbul slujbelor militare si civile prestate. Boierii, care cu timpul s-au diferentiat in mari si mici (boiernasi), in functie de averea imobiliara stapanita si a functiilor oficiale indeplinite in slujba domniei, au alcatuit prin excelenta clasa politica a Tarii Romanesti si a Moldovei.

Patura suprapusa a cnezilor, intemeiata pe stapanirea ereditara a pamantului, a subzistat si in Transilvania in forme similare celor de la sud si rasarit de Carpati, pana cand politica regalitatii ungare i-a silit pe cnezi sa opteze intre innobilarea prin privilegiu regal, care presupunea insa adeziunea la catolicism in cadrul ierarhiei bisericii ungare, sau declasarea in randurile cnezilor nerecunoscuti, adica ale taranimii. La sfarsitul secolului XIV si in primele decenii ale secolului urmator se constata inca in Hateg, Za-rand, Maramures si Banat existenta unor cnezi romani traditionali, ctitori de biserici intemeiate in traditia bisericeasca bizantino-slava. in Tara Fagarasului, care s-a aflat mult timp in dependenta domnilor Tarii Romanesti, s-a constituit si s-a mentinut o categorie de boieri similari celor din sudul Carpatilor.

Cea mai mare parte a pamantului din comitatele transilvane a intrat inca dinainte in stapanirea nobilimii ungare si a clerului catolic. Politica dinastiei angevine care si-a consolidat puterea prin alianta cu nobilimea mica si mijlocie impotriva oligarhilor, a consacrat marele transfer de stapanire a pamantului petrecut sub ultimii arpadieni de la domeniul regal la cel nobiliar si patrimonializarea acestuia din urma. Reinnodand in 1351 prevederile Bulei de Aur din 1222, Ludovic de Anjou a sanctionat acest proces si a confirmat dreptul de stapanire ereditara al nobilimii asupra domeniilor ei.

Atat domeniile laice cat si cele ecleziastice erau inzestrate cu privilegii de imunitate, care le scoteau, partial sau integral, de sub controlul puterii centrale. in Transilvania indeosebi, largile imunitati judiciare acordate de regii angevini stapanilor de domenii au consolidat considerabil puterea lor senioriala asupra taranimii dependente. in fapt, ca urmare a masurilor regilor angevini, statul a renuntat la o parte insemnata din atributiile sale judiciare in raport cu masa taranimii dependente, transferandu-le stapanilor de domenii. Acest transfer de atributii judiciare avea sa furnizeze nobilimii arma cea mai puternica de subjugare si exploatare a taranilor de pe domeniile ei.

O evolutie inversa, in sensul declasarii, a inregistrat categoria greavilor (comites), nobilimea sasilor, care a involuat sub presiunea oraselor in ascensiune pe pamantul craiesc (fundus regius), pe masura ce acestea si-au subordonat lumea rurala inconjuratoare.

O parte a taranimii fusese cuprinsa in domeniul nobiliar si ecleziastic, proces mult mai avansat in teritoriile aflate sub autoritatea coroanei ungare decat in Tara Romaneasca si in Moldova. Deosebiri mari de statut juridic si de situatie economica fragmentau masa taranimii de pe domenii. in Principatele Dunarene, taranii aserviti (sused in textele slave, adica vecin, sau rumani in terminologia textelor romanesti referitoare la Tara Romaneasca) au continuat sa-si pastreze pamanturile lor (delnite) si drepturile de folosinta traditionale. Taranii de pe domenii, indiferent de conditia lor juridica, aveau obligatia de a ceda stapanilor domeniilor o parte din produsul pamantului lasat lor in folosinta, dijme, si sa presteze diferite munci in favoarea lor. intrucat stapanii pamantului nu au dezvoltat inca in aceasta vreme mari exploatari agricole, renta in munca nu constituia inca o obligatie foarte impovaratoare. Uneori domnia renunta explicit sau implicit prin actele de confirmare a stapanirii pamantului la veniturile fiscale in favoarea beneficiarilor actelor emise de cancelarie.

Extinderea domeniului s-a produs, de o parte si de alta a Carpatilor, in detrimentul taranimii libere, organizata in comunitati rurale. Totusi, un numar mare de tarani liberi a reusit sa-si salveze timp indelungat libertatea si stapanirile de pamant, indeosebi in Tara Romaneasca (mosneni sau megiesi) si in Moldova (razesi), unde procesul de feudalizare a fost mai lent si mult mai incomplet; si in secuime s-a pastrat o patura numeroasa de tarani liberi.

Comunitatile rurale si-au pastrat organizarea arhaica, in fruntea lor se afla un sfat al "oamenilor buni si batrani' care aveau atributii administrative si judecatoresti.

In Transilvania se disting indeosebi serbii (jobagiones), posesori ai unor loturi de pamant (sessii) foarte variate ca intindere, si jelerii, tarani lipsiti de pamant propriu.

In toate cele trei tari, taranii si-au pastrat pana in secolul XVI dreptul de stramutare de pe domenii.

Pe treapta cea mai de jos a scarii sociale se aflau robii, categorie alcatuita din tigani si, in Moldova, din tatari, prizonieri instalati in satele boieresti si manastiresti. Robii tigani indeplineau functii domestice sau erau folositi ca mestesugari pe domenii; doar subsidiar participau la muncile agricole.

Structurarea puterii. Scurt timp dupa constituirea Tarii 'Romanesti si Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhica in tiparele generale ale monarhiei feudale, cu trasaturile proprii, determinate de specificul societatii romanesti. Reunirea sub o conducere comuna a multiplelor cnezate si voievodate din aria romaneasca extracarpatica, proces incheiat cu constituirea celor doua state, a fost urmarea unui transfer de putere politica din partea cnezilor si voievozilor locali in favoarea conducatorului ales, care a asumat titlul de mare voievod; titlul exprima atat functia primordiala, militara, a conducatorului cat si intaietatea sa in raport cu ceilalti voievozi care de altminteri au disparut curand din societatea romaneasca extracarpatica.

Integrarea Tarii Romanesti si Moldovei in Commonwealth-ul bizantin, o data cu infiintarea scaunelor metropolitane in dependenta de Patriarhia din Constantinopol, a avut drept consecinta nu numai consolidarea pozitiei marelui voievod, dar si modificarea calitativa a puterii sale; uns de mitropolit, marele voievod adopta, o data cu coroana, semn al suveranitatii, si titlul de domn (authentis in titulatura greaca), care a conservat in limba romana semnificatia de dominus atribuit imparatilor romani din epoca tarzie a imperiului, cea a dominatului. Prin ungere, domnii deveneau conducatori politici "din mila lui Dumnezeu' (Dei gratia in latina, bojiiu milostiu din textele slave); afirmare de suveranitate atat externa, in raport cu puterile vecine, cat mai ales interna, fata de toti supusii, inclusiv patura stapanilor de mosii din randurile carora proveneau. Si mai eficient este afirmata aceasta caracteristica a puterii domnului prin formula "de sine stapanitor' (samoderjavnai) sau in cea bizantina de "autocrator' adoptata de Alexandru cel Bun. Introducerea in titulatura domnilor inaintea numelui lor a cuvantului Io, prescurtare a lui Ioannes, "cel ales de Dumnezeu', afirma raspicat sursa divina a puterii domnesti. Aceasta calitate, domnii o dobandeau prin ceremonia religioasa a ungerii si incoronarii care le transfera harul divin si confirma sprijinul divinitatii pentru puterea lor.

Cooperarea dintre puterea centrala si biserica, una din realitatile majore ale sistemului politic al Tarii Romanesti si Moldovei, inca din vremea constituirii statelor, a avut in aceasta ceremonie de traditie bizantina expresia ei simbolica suprema.

Domnia era ereditara in familia domnitoare, regula adoptata probabil o data cu constituirea statelor si a carei aplicare a dat nastere dinastiilor celor doua tari, care si-au prelungit rolul istoric pana in vremea consolidarii hegemoniei otomane in a doua jumatate a secolului XVI: descendenta lui Basarab in Tara Romaneasca si cea directa sau indirecta a lui Bogdan in Moldova, si-au putut mentine, in ciuda grelelor vicisitudini ale timpurilor, functia conducatoare pana cand turcii au actionat masiv asupra sistemului de guvernare al Principatelor Dunarene.

Principala afirmare a puterii centrale si a tendintei ei de a controla efectiv teritoriul tarii s-a manifestat, fireste, in domeniul stapanirii pamantului, cea mai de seama sursa de avutie si putere. in ambele principate, domnii stapaneau, pe langa domeniul propriu, intinse teritorii care tineau de prerogativa domniei: teritoriul care nu se afla in mainile stapanilor de pamant laici si ecleziastici, pamant pustiu, pe care il puteau conceda cu titlu conditionat slugilor (fidelilor) lor; teritoriul oraselor in care puteau institui targuri si iarmaroace, importanta sursa de venituri percepute prin taxe; intinderi mari de terenuri si paduri rezervate in general pentru va-natorile domnesti (branisti).

Una din manifestarile cele mai evidente ale tendintei de centralizare a puterii a fost afirmarea dreptului superior (dominium eminens) al domniei asupra intregului teritoriu al tarii, inclusiv asupra mosiilor patrimoniale ale boierilor, detinute cu titlu ereditar, nu in virtutea unei danii domnesti. Tendinta domniei de a atrage domeniul patrimonial¹ (ocina, dedina) in sfera ei de actiune, de a-si impune dreptul de a confirma mosiile detinute anterior cu titlu ereditar, asadar de a asimila aceasta stapanire ancestrala cu cea derivata din donatiile proprii, conditionate de indeplinirea unor obligatii militare sau de alta natura - "dreapta si credincioasa slujba' in terminologia documentelor - a constituit unul din aspectele majore ale centralizarii puterii. Confirmarea de catre domn a domeniului patrimonial insemna integrarea lui in sistemul de obligatii vasalice. Dreptul pe care si l-a arogat domnia de a "retrage' domeniul (dreptul de retract), de a-l confisca in cazurile de "infidelitate', hiclenie, in limba cronicilor si a documentelor, dupa cum proceda cu pamanturile daruite cu titlu conditionat, a constituit un pas insemnat in evolutia puterii centrale, a identificarii domniei cu suveranitatea pe plan intern. Pe acest teren avea de altminteri sa se desfasoare o indelungata lupta intre domnie si boierime, marii boieri indeosebi, care, in sens invers cu tendinta domniei, se straduiau sa integreze stapanirile daruite de domn cu titlu conditionat in masa proprietatilor ei patrimoniale si sa le elibereze astfel de caracterul originar conditionat.

Instituirea unui control efectiv asupra teritoriului si a societatii presupunea formarea unui aparat de stat corespunzator acestui obiectiv. Format, ca si intreaga societate romaneasca, in aria civilizatiei bizantino-slave, aparatul de stat dezvoltat de domnia centralizatoare a purtat amprenta sursei sale de inspiratie. Aparitia in secolul XIV a dregatorilor cu indatoriri specializate, chiar daca nu riguros, raspunzand la diferite functii ale statului, e un indiciu al tendintei de asumare efectiva de catre domnie a controlului asupra teritoriului tarii.

Un pas insemnat a inregistrat politica de centralizare a puterii in urma aparitiei cancelariei domnesti, care intarea prin hrisoave stapanirea pamantului cu titlu ereditar. In ambele tari in fruntea cancelariei s-a aflat marele logofat. Primele acte pastrate au fost emise in a doua jumatate a secolului XIV de cancelariile lui Vladislav I (Vlaicu) in Tara Romaneasca si de Petru I in Moldova.

Afirmarea si consolidarea prerogativelor judecatoresti ale domniei si-au gasit expresia in institutia marelui vornic ale carui atributii judiciare acopereau o vasta arie de cauze civile si penale. Domeniul foarte insemnat din punct de vedere social al litigiilor de stapanire a pamantului si al hotarniciilor se afla in competenta vornicului, ca si alte numeroase cauze.

Unul din indiciile principale ale progresului centralizarii si ale afirmarii suveranitatii domnesti a fost cuprinderea intregului teritoriu in sfera fiscalitatii statului. in virtutea functiei sale militare de comandant al armatei, domnul percepea birul, dare in general destinata acoperirii cheltuielilor de aparare sau rascumpararii pacii prin tributul impus de puterile straine. Consolidarea pozitiei domnilor de stapani supremi ai intregului teritoriu (dominium eminens) le-a ingaduit sa impuna generalizat prestatiile in munca si darile in natura (dijme), cote din principalele produse ale agriculturii si ramurilor anexe: oieritul, gostina (darea din porci), dijmaritul sau deseatina (darea din stupi), vinariciul etc.

Gestiunea centrala a veniturilor domniei se afla sub autoritatea marelui vistier (sau protovistier), care prin insasi insemnatatea functiei sale ocupa o pozitie cheie in conducerea statului. Veniturile rezultate din dijme alimentau camara domneasca, potrivit conceptiei predominant patrimoniale cu privire la stat (functia de mare camaras e atestata doar in secolul XVII).

Activitatea diplomatica, primirea solilor straini si ceremonialul primirii lor se aflau in grija marelui postelnic, a marelui portar sau a marelui usar. Atributii precumpanitor militare aveau marele spatar in Tara Romaneasca, hatmanul in Moldova.

Initial au precumpanit serviciile de curte, legate de persoana domnilor si a familiilor lor. Principalii dregatori ai curti erau: marele paharnic, marele stolnic (in grija caruia se afla masa domnilor), marele comis (care ingrijea grajdurile domniei), marele clucer, marele sluger si marele pitar (cu atributii legate de aprovizionarea cu alimente a curtii domnesti).

Pe masura extinderii puterii centrale s-a dezvoltat si aparatul de stat prin numirea unor dregatori subalterni ai marilor dregatori (logofatul sau vistiernicul al doilea si al treilea, logofetei, vistiernicei etc). Dregatoriile centrale isi aveau exponentii in judete si tinuturi.

Dregatorii din aparatul central sau local nu erau salariati, retributia lor se facea, in cazurile importante, prin concesii de pamant, acordate lor "pentru dreapta si credincioasa slujba', sau pe seama contribuabililor, din adaosurile impuse la darile percepute de la acestia.

Sfatul domnesc, organ central al guvernarii, era alcatuit initial din marii stapani de domenii; cu timpul, pe masura consolidarii puterii centralizatoare a domnilor, raportul dintre cele doua categorii s-a inversat in favoarea dregatorilor, exponenti nu ai latifundiului ci ai puterii domnesti. Fireste, in sfatul domnesc si in general in dregatorii erau numiti boieri, dregatoria fiind chiar un apanaj al clasei boieresti. in ciuda permanentei tensiuni dintre domnie si boierime, generata de divergentele majore in problema structurarii puterii, cooperarea dintre cele doua realitati constitutive ale statului a alcatuit temelia sistemului de guvernare a celor doua tari.

Progresele centralizarii s-au manifestat si in organizarea militara; pe langa serviciul feudal al membrilor clasei privilegiate care alcatuiau oastea cea mica, domnia putea dispune in situatii de maxima primejdie participarea la apararea tarii a intregii populatii apte de serviciul militar, oastea cea mare. Pe aceasta baza s-a dezvoltat remarcabila capacitate de aparare manifestata atat de Tara Romaneasca cat si de Moldova in secolele XIV si XV, sprijinita pe efective de luptatori numeroase fata de situatia lor demografica si in raport cu efectivele altor tari mai puternice.

Instituirea vamilor de hotar a marcat puternic afirmarea suveranitatii domniei in raport cu puterile vecine in planul raporturilor comerciale. Taxele percepute de domnii celor doua tari pe circulatia marfurilor, indeosebi de-a lungul celor doua mari drumuri ale comertului international care le strabateau teritoriul, au fost o exceptionala sursa de venituri pecuniare, care a sporit continuu resursele domniei si i-au largit in acelasi timp libertatea de actiune in raport cu fortele politice interne concurente.

Autocratia a constituit formula de guvernare ideala pentru domnie si pentru biserica de model bizantin care i-a consacrat puterea din a doua jumatate a secolului XIV. intre acest ideal si aplicarea sa integrala s-au interpus insa, pe de o parte, vointa de putere a boierimii, care s-a luptat indarjit pentru a-si apara si consolida privilegiile, si, pe de alta parte, traditiile particularismelor locale, mostenire a vremurilor anterioare constituirii statelor.

Principala manifestare a tendintei boierimii de a contracara aspiratiile autocrate ale puterii centrale a fost opozitia desfasurata fata de incercarea domnilor de a-si asigura singuri succesiunea, in ordinea fireasca a primo-geniturii, in linie masculina, pentru a ocoli astfel traditia alegerii marelui voievod. Potrivit acestei traditii, conducatorii tarii, in calitate de voievozi sau mari voievozi erau alesi in marea adunare, care ii intrunea pe toti stapanii de pamant si pe reprezentantii clerului; alegerea era un mijloc de a mentine pe cei alesi in dependenta fata de alegatorii lor, care foloseau prilejul pentru a le impune conditii si a le limita prerogativele.

Mari voievozi prin alegere si domni (autocrati) prin ungere, conducatorii celor doua state au incercat sa ocoleasca inconvenientele alegerii, prin asocierea la domnie in timpul vietii a fiului lor cel mai in varsta. Astfel a procedat Mircea cel Batran, care l-a asociat la domnie pe fiul sau Mihai, si la fel au procedat unii domni ai Moldovei. Solutie precara, care nu a reusit sa se impuna; la capatul zilelor sale, Stefan cel Mare, domn autoritar prin excelenta, a fost silit sa se scoale de pe patul de moarte si sa reprime in sange opozitia boierilor, care refuzau sa-l recunoasca mostenitor al tronului pe fiul sau Bogdan, indicat de el insusi pentru a-i urma la domnie.

Politica domniei de a impune autoritatea ei suprema ansamblului teritoriului tarii, asadar si domeniului boieresc ereditar, si de a inlatura pe aceasta cale o sursa de putere autonoma rivala, a fost intampinata de o puternica rezistenta din partea boierimii. in cele din urma, principiul domeniului eminent s-a impus, dar efectele sale au fost limitate de imunita-tile fiscale si judiciare - scutiri de dari si renuntarea la exercitarea unor atributii judecatoresti ale domniei - acordate marilor stapani de pamant. O infruntare similara de lunga durata a prilejuit si efortul stapanilor de domenii de a refuza domnului dreptul de a le retrage stapanirea si de a aduce stapanirile lor in masa funciara controlata de domnie (nu numai in cazurile de hiclenie dar si in cele de desherenta).

Particularismele regionale si locale au fost o alta stavila in calea centralizarii puterii. in cadrul Tarii Romanesti, Oltenia a pastrat un statut aparte, sub conducerea banilor Craiovei, cu atributii similare cu cele ale domniei, inclusiv dreptul de a condamna la moarte. in functie de evolutia raportului de forta intre domnie si particularismul regional, banii Craiovei erau principalii dregatori ai domnilor sau expresia cea mai inalta a autonomiei Olteniei. Din cadrul acestei puternice autonomii, care a culminat cu instituirea marii banii a Craiovei, s-a manifestat cu succes in secolul XVI tendinta principalei familii boieresti a provinciei, cea a boierilor Craio-vesti, de a prelua conducerea intregii Tari Romanesti.

Integrarea tarzie a sudului tarii in complexul teritorial al Moldovei si-a lasat pana tarziu amprenta in organizarea administrativa a tarii, impartita intre "Tara de sus' si "Tara de jos'. Sudura inca imperfecta a celor doua entitati teritoriale explica desfacerea Moldovei in tari cvasiautonome in vremea luptelor dinastice care s-au deslantuit dupa moartea lui Alexandru cel Bun intre urmasii sai. Unele autonomii locale, care s-au sustras politicii centralizatoare a domniei, s-au conservat pana tarziu in Moldova, in Vran-cea si in zona Campulungului Moldovenesc.

Traditiile locale, dreptul cutumiar (jus valachicum sau dreptul romanesc) precumpaneau inca in raporturile sociale la nivel local, limitand considerabil aria de aplicare a justitiei domnesti. Dreptul scris, codificarile de origine bizantina, traduse in slava (Sintagma lui Matei Vlastares) isi fac timid aparitia abia in secolul XV si tind sa isi largeasca actiunea in secolul urmator.

In Transilvania, vechea institutie a voievodatului, convertita de cuceritori in organ al puterii centrale, simbolizeaza in continuare autonomia foarte larga a tarii fata de regalitate. in secolele XIV si XV, autonomia transilvana se consolideaza, dar intr-o formula dominata de privilegiu si de detinatorii lui.

Sub autoritatea voievozilor Transilvaniei, care concentrau in mainile lor atributii militare, judiciare si administrative, se dezvolta puterea grupurilor privilegiate si institutiile ei. Stapana pe cea mai mare parte a domeniilor din comitatele transilvane, nobilimea a dat un continut nou organizarii politice a acestora. Din instrument al regalitatii, nascut din nevoia de administrare a imensului domeniu arpadian, comitatul a devenit o institutie precumpanitor nobiliara. Numiti de voievozi, comitii aplicau deciziile care asigurau guvernarea centralizata; ei imparteau insa puterea, indeosebi cea judecatoreasca, cu reprezentantii alesi ai nobilimii locale, juzii.

Pe baza vechilor privilegii s-au dezvoltat in aceasta vreme si comunitatile secuilor si sasilor. Secuii se aflau sub autoritatea suprema a unui comite (comes Siculorum) numit de rege. Teritoriul secuiesc era impartit in scaune (sedes), unitati judiciar-administrative in fruntea carora se aflau un capitan, cu atributii precumpanitor militare, si un jude, cu atributii judecatoresti. Tot mai mult in cursul acestei perioade puterea efectiva in cadrul scaunelor si al ansamblului secuimii a trecut din mainile obstei in cele ale fruntasilor secuimii. Acestia au devenit si factorul de decizie in cadrul congregatiilor locale sau generale ale secuimii.

Scaunele si districtele sasilor din Transilvania erau conduse de doi juzi, unul numit de rege iar celalalt de obstea saseasca (juzi regali si juzi scaunali). Pe langa atributii judiciare, cei doi juzi aveau functii administrative, fiscale si militare. Si in lumea saseasca puterea de decizie in cadrul scaunelor a revenit tot mai mult unui grup privilegiat din lumea rurala si apoi din patriciatul orasenesc, pe masura dezvoltarii marilor centre urbane de la Sibiu, Brasov si Bistrita. Emancipate progresiv de sub autoritatea regala, organizatiile teritoriale sasesti s-au constituit intr-o universitate a sasilor (universitas saxonum) a carei larga autonomie a fost confirmata la sfarsitul secolului XV.

Asadar in secolul XIV, comitatele nobiliare si organizatiile teritoriale ale sasilor si secuilor au evoluat spre autonomie in formule dominate de privilegiu si privilegiati. Aceasta tendinta, care avea sa triumfe in secolul XV, s-a reflectat larg in institutia congregatiilor generale ale provinciei. Convocate initial din initiativa voievozilor, pentru a dezbate diverse probleme, indeosebi de ordin judiciar, congregatiile generale au devenit tot mai mult in cursul secolului XV adunari de stari nobiliare, care reuneau pe reprezentantii categoriilor privilegiate ale nobilimii, sasilor si secuilor.

In vreme ce autonomiile celor trei "natiuni' privilegiate s-au consolidat, stravechile autonomii autohtone, "tarile' romanesti, au fost supuse presiunii politicii regale, care tinde sa le incadreze in propriile ei tipare de organizare. Masa populatiei romanesti a fost lipsita de un cadru propriu de organizare politica inlauntrul Transilvaniei; si autonomiile judiciare romanesti, inca foarte puternice, tind a fi ingradite de regalitate si nobilime. Din secolul XIV, romanii, adica paturile lor privilegiate, au fost exclusi ca atare din conducerea politica a Transilvaniei; in 1355, ei figureaza ultima oara intre participantii la o congregatie generala.

Scotand in afara legii confesiunea ortodoxa, pentru a se pune de acord cu directivele papalitatii din Avignon, dar si pentru a ingradi relatiile romanilor din Transilvania cu cei din tarile de dincolo de Carpati, care se organizasera in state de sine statatoare, regalitatea ungara a impiedicat constituirea unei paturi privilegiate romanesti in cadru national; nu au avut acces la privilegiu si la titlu nobiliar decat acei dintre fruntasii romani care aderau la confesiunea catolica si se integrau astfel in masa nobilimii eterogene.

In conditiile create de aceasta politica, un rol insemnat in sprijinirea formelor de viata romanesti din Transilvania a revenit protectiei exercitate de Tara Romaneasca si Moldova. Domnii celor doua tari au obtinut, in cadrul relatiilor lor de colaborare cu Ungaria, un sir de feude in Transilvania: Fagarasul si Amlasul, in cazul Tarii Romanesti, din a doua jumatate a secolului XIV, Ciceul si Cetatea de Balta, cu intinse domenii, in cazul Moldovei, din vremea lui Stefan cel Mare; prin aceste feude, o parte macar din teritoriul Transilvaniei s-a aflat sub administratie romaneasca. De importanta si mai mare inca a fost patronatul bisericesc al celor doua tari asupra romanilor din Transilvania lipsiti mult timp de o ierarhie bisericeasca superioara proprie.

Centralizarea puterii si reactia nobiliara. La sfarsitul secolului XIV si inceputul secolului XV, Tara Romaneasca si Moldova si-au consolidat structurile statale. Doua domnii stralucite, cea a lui Mircea cel Batran in Tara Romaneasca (1386-1418) si cea a lui Alexandru cel Bun in Moldova (1400-1432) ilustreaza prin durata si prin realizarile politicii lor interne si externe procesul de intarire a statului in cele doua tari.

Mai mult decat in trecut se afirma acum caracterul autocratic al domniei; in evidenta relatie cu Bizantul si sub influenta ideologiei politice bizantine, Mircea adopta, in urma actiunilor sale militare, care l-au adus in stapanirea Dobrogei, titlul de despot; la randul sau, Alexandru afirma categoric autocratia, dupa ce a restabilit, inca de la inceputul domniei, relatiile cu Patriarhia din Constantinopol. Trecand de la afirmarea teoretica la aplicarea practica a principiului autocratiei, cei doi domni isi asociaza fiii la domnie, incercand astfel sa instituie automatismul succesiunii si sa smulga boierimii unul din mijloacele ei principale de presiune asupra puterii centrale. in acelasi sens a actionat consolidarea de catre cei doi domni a organizarii ecleziastice si administrative a tarilor lor si dezvoltarea activitatii cancelariilor lor, care, din aceasta vreme, incep sa cuprinda o sfera mult mai larga a vietii sociale decat in trecut.

Dezvoltarea economica a Tarii Romanesti si Moldovei a primit un puternic impuls din partea celor doi domni. Legaturile comerciale ale celor doua tari cu Transilvania si Polonia au fost reglementate prin marile privilegii vamale acordate de Mircea negustorilor din Brasov (1412) si de Alexandru celor din Lvov (1408; nu se cunoaste decat indirect privilegiul domnului Moldovei in favoarea brasovenilor). Mircea cel Batran a pus in exploatare minele de la Baia de Arama.

Indiciul cel mai sigur al gradului inalt de dezvoltare a puterii domniei a fost remarcabila forta militara a Tarii Romanesti si Moldovei in aceasta vreme si exceptionala eficacitate a politicii lor externe. Sub Mircea cel Batran, Tara Romaneasca cunoaste cea mai mare intindere teritoriala; domnul nu numai si-a consolidat stapanirile din Transilvania, obtinute ca feude din partea regalitatii ungare, dar a cuprins si Dobrogea sub autoritatea sa. Forta militara a lui Alexandru cel Bun i-a permis domnului sa impiedice imixtiunea puterilor straine, indeosebi a Regatului Ungar, care, prin tratatul de la Lublau, incheiat intre Sigismund de Luxemburg si Vla-dislav Jagiello, preconizase impartirea tarii intre Ungaria si Polonia (1412). Domnul Moldovei si-a consolidat legatura cu Polonia prin sprijinul eficace pe care i l-a acordat in doua randuri impotriva cavalerilor teutoni: la Griinwald. (1410) si la Marienburg (1422).

Consolidarea si afirmarea celor doua tari s-a reflectat pe plan extern; cardinalii reuniti in 1408 la Pisa pentru a pregati un conciliu general, cu participarea lumii ortodoxe, s-au adresat si domnilor Tarii Romanesti si Moldovei, situandu-i indata dupa imparatul Bizantului in ierarhia politica a Orientului.

Progresul puterii centrale a declansat reactia boierimii care a izbucnit puternic dupa disparitia celor doi domni. Larg favorizata de amestecul puterilor straine - Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman - in viata interna a Tarii Romanesti si Moldovei, reactia boiereasca s-a manifestat in chipul cel mai evident prin reafirmarea dreptului boierimii de a-i alege pe domni si prin lupta intre factiunile boieresti grupate in jurul diversilor pretendenti la domnie. in Moldova, unde statul era mai recent, luptele pentru domnie, prelungite timp de un sfert de secol (1432-1457), au vadit si o puternica tendinta de faramitare teritoriala, de impartire a tarii intre pretendenti.

Noua orientare de politica externa a lui Alexandru cel Bun in ultimii ani ai domniei sale, cand s-a asociat unei coalitii antipolone, alaturi de Ungaria, Lituania si Ordinul Teutonic, in scopul de a anexa Pocutia, a dat un nou impuls rivalitatii polono-ungare pentru Moldova, a carei politica interna s-a resimtit puternic de pe urma acestei evolutii.

Lupta pentru domnie care a izbucnit intre fiii mai varstnici ai lui Alexandru cel Bun, Ilie si Stefan, a deschis o indelungata vreme de instabilitate in Moldova in cursul careia rivalitatile factiunilor boieresti si ale pretendentilor la domnie s-au impletit strans cu interventiile Regatului Ungar si ale celui polon care tindeau sa-si subordoneze tara si sa ii controleze drumurile comerciale.

Echilibrul de forte realizat pentru un timp intre cei doi frati rivali s-a manifestat pe plan politic printr-o incercare de domnie asociata si, in cele din urma, prin diviziunea teritoriului intre Moldova nordica, "Tara de Sus', si Moldova pontica, "Tara de Jos', cu doua resedinte diferite. inlaturarea lui Ilie in 1443 a adus tara intreaga in orbita Poloniei; pentru a o readuce in sfera sa de influenta, Ungaria a sprijinit un alt pretendent, Petru (1444). Dar, trei ani mai tarziu, guvernatorul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, a fost silit sa repete interventia in Moldova, impunandu-l din nou la conducerea tarii pe Petru, care i-a cedat Chilia unde s-a instalat o garnizoana ungara, garantie a legaturii comerciale dintre Regatul Ungar si Marea Neagra.

La randul lor, polonii au incercat in 1450 sa-si restabileasca cu ajutorul armelor suzeranitatea asupra Moldovei. Dar la Crasna, in 1450, Bogdan, domnul Moldovei (1449-1451) a infrant zdrobitor oastea polona. in cele din urma, polonii au gasit un vasal obedient in persoana lui Petru Aron (1451-1457, cu intreruperi), inscaunat in urma uciderii lui Bogdan.

Tendinta dominanta a ramas totusi cea a centralizarii si ea s-a impus in a doua jumatate a secolului XV, remarcabil reprezentata de doua din cele mai proeminente personalitati ale istoriei romanesti in evul mediu: Vlad Tepes, domnul Tarii Romanesti (1456-1462), cunoscut in izvoarele straine contemporane sub numele de Dracula, si Stefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504). Efortul perseverent al celui din urma, care si-a putut urmari telul in cursul unei domnii indelungate, a reusit sa ingradeasca simtitor tendintele politice ale marii boierimi.

Manifestarile anarhice ale boierimii au fost viguros reprimate de ambii domni. Vlad Tepes, una din cele mai originale si notorii personalitati romanesti, s-a inscaunat cu ajutorul militar al lui Iancu de Hunedoara la conducerea Tarii Romanesti in primavara anului 1456, dupa izgonirea lui Vladislav II, devenit adversar al guvernatorului Regatului Ungar. Domn autoritar, pana la formele extreme ale represiunii pe scara larga, Vlad Tepes, poreclit astfel dupa mijlocul principal de tortura si executie pe care il folosea, teapa, a incercat cu mijloacele cele mai dure sa-si nimiceasca adversarii si sa starpeasca viciile societatii. inlaturarea hotiei, asigurarea sigurantei drumurilor si a marfurilor, stimularea efortului, fie si cu metode represive, instaurarea unei justitii sumare dar situate deasupra privilegiului si a rangului social, sunt cateva din manifestarile unei politici de afirmare a puterii centrale, de asumare a unui control efectiv asupra societatii. Severitatea sa exceptionala, cruzimea chiar pe care a pus-o in slujba realizarii idealului sau politic, au impresionat pe toti contemporanii si se afla la originea povestirilor despre faptele lui. Adunate si puse in circuitul larg de sasii din Transilvania asupra carora si-a revarsat in repetate randuri ostilitatea, aceste povestiri au ajuns pe diverse cai atat in Europa Occidentala, unde au format obiectul unor tiparituri speciale, cat si in lumea rusa, unde au servit ca model de inspiratie autocratiei in curs de afirmare. Centrul principal de difuzare a acestor relatari atat in Apus cat si in Rasarit a fost curtea de la Buda a lui Matias Corvin, alternativ aliat si adversar al lui Vlad Tepes.

Guvernarea sa autoritara nu a fost decat o etapa pregatitoare a luptei deschise de Vlad Tepes impotriva turcilor a caror dominatie a incercat sa o inlature in colaborare cu Matias Corvin.

Confruntat in cateva randuri cu crize interne grave, provocate de incercarea unor factiuni boieresti de a-l inlatura din domnie, cu cooperarea unor puteri straine, Stefan cel Mare a reactionat suprimandu-i pe boierii razvratiti. Cu tot atata perseverenta, domnul Moldovei i-a urmarit pe diversii pretendenti la tron, suprimandu-i, unul dupa celalalt, pana in ultimii ani de domnie (1469, decapitarea lui Petru Aron, sprijinit de Ungaria, 1486, executarea lui Hronoda, sustinut de Baiazid II, si 1501, lichidarea la cererea sa a unui pretendent aflat in Polonia). Pentru a impune ca urmas pe acela dintre fiii sai, Bogdan, pe care il considera cel mai apt sa-i conti-nuie opera, Stefan a fost silit sa reprime sangeros, in chiar ultimele zile ale vietii, rezistenta unei insemnate factiuni boieresti.

Reusita efortului centralizator a asigurat celor doua domnii si luptei impotriva expansiunii otomane in care s-au angajat efective militare numeroase, disproportionate cu potentialul demografic al tarilor lor. Dar acest rezultat reflecta la randul sau o aderenta larga la politica puterii centrale, la tendintele noi dezvoltate de domnia autocrata in aceasta etapa. intr-adevar, ambii domni au largit simtitor baza sociala a puterii lor, deplasand centrul de greutate al acesteia de la marea boierime la mica boierime, la taranimea libera si la orasenime, ale carei interese comerciale le-au sprijinit. Obligatia generala de participare la oaste a devenit o realitate efectiva datorita sprijinului acordat de domnie acestor categorii sociale, ocrotite impotriva tendintelor de acaparare si dominatie ale marilor boieri. Politica de distantare de marea boierime, de perseverenta protejare a micii stapaniri de pamant, s-a reflectat puternic in conceptul nou de "dreptate', adica de justitie egala pentru toti, cu care s-au identificat ambii domni. Pe temeiul politicii sociale pe care o exprima acest concept, ei au putut pretinde si obtine o participare foarte larga la lupta pentru apararea tarii. Atat Vlad Tepes cat si Stefan cel Mare au promovat elemente din mica boierime si din taranimea libera, care se distingeau pe campul de lupta, in corpul de elita al cavalerilor (viteji). Unitatile recrutate de cei doi domni din aceste paturi sociale au fost un exceptional instrument al politicii de centralizare.

Si in Transilvania eforturile de consolidare a puterii centrale au fost strans legate de lupta impotriva expansiunii otomane. Tendinte in aceasta directie se constata si in unele masuri ale lui Sigismund de Luxemburg pentru largirea participarii la oaste, dar ele aveau sa cunoasca dezvoltarea cea mai larga in politica lui Iancu de Hunedoara, de numele caruia sunt legate ultimele mari incercari de inlaturare a turcilor din Europa. Ridicat dintr-o familie de mici nobili romani, din Hateg, care, impreuna cu cei din Banat, au furnizat contingente insemnate in luptele purtate de Regatul Ungar cu Imperiul Otoman, Iancu de Hunedoara a suit treptele cele mai inalte ale ierarhiei Regatului Ungar, ocupand functiile de ban de Severin (1438-1441), de voievod al Transilvaniei (1441-1446), de guvernator (1446-1453) si de capitan general al regatului (1453-1456). Cu activitatea militara a lui Iancu de Hunedoara, Transilvania s-a aflat pe primul plan al luptei cu puterea otomana in ascensiune, careia i-a acordat prioritate de-a lungul intregii sale cariere.

Format in preajma lui Sigismund de Luxemburg, el a urmat, in conditiile create de agravarea primejdiei otomane, liniile directoare ale politicii interne si externe ale acestuia. in exercitiul functiei sale de voievod si de guvernator, el si-a extins continuu imensul sau domeniu pe care l-a consolidat prin noi achizitii personale sau prin donatii regale. Situate in cea mai mare parte in Transilvania, stapanirile de pamant, cetati si orase ale lui Iancu de Hunedoara au sfarsit prin a depasi prin intindere si valoare domeniul regal. Pe aceasta baza el si-a putut constitui o intinsa retea de vasali, familiares, forma specifica a vasalitatii in Regatul Ungar. Exploatarea cea mai riguroasa a veniturilor Voievodatului Transilvan, indeosebi cele provenite din mine, vami si dari, i-a pus la indemana insemnate sume de bani, care i-au permis, intre altele, sa intretina un corp de mercenari care au jucat un rol insemnat in actiunile sale militare. De asemenea, in spiritul politicii lui Sigismund de Luxemburg, Iancu a acordat noi privilegii oraselor, din care a facut una din temeliile puterii sale. Sprijinit pe aceste forte, dintre care cea mai insemnata a fost mica nobilime, Iancu a infruntat cu succes opozitia marii nobilimi, ostila politicii sale interne si externe.

Lupta antiotomana a lui Iancu s-a desfasurat in cadrul efortului de a organiza o noua cruciada, efort pregatit de Unirea realizata in 1439 la Florenta intre Biserica Apuseana si cea Rasariteana, rezultat postum al politicii lui Sigismund de Luxemburg, care a urmarit constant sa inlature piedicile din calea unei actiuni europene comune impotriva turcilor. Iancu s-a straduit cu fermitate, uneori chiar cu duritate, pana la sfarsitul zilelor sale, sa impuna Unirea in masa populatiei ortodoxe din Ungaria si in primul rand in lumea cnezilor romani din Hateg si Banat, reazem insemnat al actiunii sale militare, pe care s-a straduit sa-l inalte la functia de factor politic in Regatul Ungar. Si in raporturile cu Tara Romaneasca si Moldova pe care a urmarit constant, cu rezultate schimbatoare insa, sa le asocieze luptei sale antiotomane, el a incercat sa-si impuna politica cu privire la unirea bisericeasca.

Politica desfasurata initial de Iancu de Hunedoara in cuprinsul regional al Transilvaniei a fost apoi extinsa de el la scara intregului regat in cadrul caruia a combatut constant tendintele anarhice ale baronilor si refuzul lor de a se angaja in lupta antiotomana. Fiul sau, Matias Corvin, ales rege al Ungariei (1458-1490), a continuat directia centralizatoare imprimata politicii interne de tatal sau.

Rascoalele taranesti din Transilvania. Tendinta de fond dominanta in societatea transilvana a secolului XV a fost insa consolidarea puterii nobilimii asupra taranimii dependente, pe temeiul puterilor discretionare acordate in secolul precedent de regii angevini stapanilor de domenii. inzestrata cu cele mai largi privilegii, nobilimea transilvana supune unei exploatari sporite pe taranii de pe domeniile ei, straduindu-se sa fructifice mai remunerator drepturile ei traditionale. incercarea taranimii de a pastra "libertatile' vechi, de a se descatusa din lanturile exploatarii senioriale care incepeau sa se stranga a provocat in 1437 prima din sirul marilor rascoale taranesti din Transilvania. Conventiile incheiate de taranii rasculati cu nobilii pe parcursul rascoalei aduc la iveala motivele miscarii: sporirea censului in bani si a dijmelor, introducerea nonei, dare suplimentara din produse, modalitatile agravate de prelevare a dijmei bisericesti, ingradirea dreptului iobagilor de a-si lasa mostenire bunurile ca si a dreptului lor traditional de a se stramuta liber de pe un domeniu pe altul.

Taranii romani si unguri din regiunea Somesului, principala zona a rascoalei, au atacat castelele, distrugand arhivele nobiliare, si si-au instalat tabara pe dealul Bobalna, care avea sa dea numele rascoalei.Victoria obtinuta aici de tarani impotriva oastei nobiliare (iunie 1437) a dus la incheierea primei conventii intre cele doua tabere, in textul careia au fost inscrise revendicarile rasculatilor. Consolidandu-si pozitia, in urma intelegerii cu patura privilegiata din randurile secuimii si ale sasilor (septembrie 1437), nobilimea a redeschis lupta; a doua infruntare intre rasculati si nobili la Apatiu (octombrie 1437) se incheie nedecis. Noua conventie incheiata intre nobili si tarani dupa lupta nu a fost decat o pauza inainte de rafuiala finala. Cu ajutor primit de la secui si de la rege, nobilimea contraataca si inabuse rascoala. La inceputul anului 1438, ultima pozitie a rasculatilor, orasul Cluj, a carui saracime aderase la miscare, e ocupata de nobili.

In cursul rascoalei si dupa inabusirea ei sangeroasa s-a consolidat cooperarea intre nobilime si cercurile privilegiate ale secuilor si sasilor. Reuniti din proprie initiativa, reprezentantii celor trei "natiuni' constituie acum o "uniune' al carei tel principal era apararea impotriva taranilor si in subsidiar organizarea rezistentei impotriva primejdiei otomane. Confirmand o evolutie indelungata, "uniunea' celor trei "natiuni' a consacrat sistemul constitutional al Transilvaniei, care avea sa dainuiasca timp de cateva secole.

Dupa rascoala de la Bobalna, exploatarea senioriala a sporit considerabil, fapt care avea sa provoace la inceputul secolului XVI a doua mare rascoala a taranimii.

Prilejul rascoalei l-a oferit proclamarea cruciadei antiotomane in primavara anului 1514. Atrasi de fagaduiala ca vor fi eliberati din serbie daca se vor inrola, iobagii s-au inscris in numar mare la oaste, trecand peste impotrivirea marii nobilimi, care era amenintata sa-si piarda forta de munca. Actele de violenta ale nobilimii pentru a opri plecarea taranilor la oaste sau pentru a-i sili pe cei plecati sa se inapoieze au schimbat curand sensul cruciadei, care s-a transformat intr-o rascoala taraneasca. Sub conducerea unui mic nobil, Gheorghe Doja, caruia ii fusese incredintata comanda cruciadei, taranii pornesc din tabara de la Rakos, de langa Buda, unde se aflau in numar mare, si inainteaza spre Transilvania.

Telul rasculatilor era lichidarea robotei (obligatia de munca), a dijmelor, a darilor in bani; in variantele ei cele mai radicale, rascoala si-a propus suprimarea nobilimii. Dar, dupa cateva succese initiale, indeosebi in luptele de la Nadlac si Cenad, rasculatii sunt infranti la Timisoara de oastea regala, condusa de voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya (15 iulie 1514). Pentru a deveni exemplara, represiunea a luat formele cele mai salbatice. Conducatorul rascoalei, Gheorghe Doja, a fost executat prin ardere pe un tron de fier incins, purtand pe cap o coroana de fier de asemenea incinsa. Treptat, rezistenta taranimii a fost infranta in toate zonele in care se intinsese rascoala.

Dupa represiune a urmat codificarea obligatiilor taranimii iobage, la un nivel mult mai ridicat decat inainte de rascoala. Noile obligatii au fost inscrise in codul de legi - Tripartitum - elaborat de juristul Stefan Werboczi, care fixeaza cuantumul dijmei, al nonei, al contributiei in bani si al robotei (o zi pe saptamana) potrivit legislatiei dietale. Mai semnificativ decat aceste masuri, noul cod legalizeaza legarea "perpetua' a taranilor de glie.

Masurile adoptate dupa inabusirea rascoalelor din 1437 si din 1514 au consacrat doua tendinte fundamentale in evolutia vietii social-politice a Transilvaniei: constituirea regimului celor trei natiuni privilegiate si legarea de glie a taranimii dependente.

Rezistenta impotriva expansiunii otomane. Dupa vertiginoasele lor cuceriri in Peninsula Balcanica, turcii au atins in ultimul deceniu al secolului al XlV-lea linia Dunarii si au intrat in contact direct cu tarile romane si cu Ungaria in vremea sultanului Baiazid I (1389-1402). Instalarea turcilor la Dunarea de Jos si tendinta lor de expansiune la nordul fluviului a deschis indelungata epoca a confruntarii tarilor romane cu puterea otomana. Timp de un secol si jumatate, expansiunea Imperiului Otoman la nord de Dunare si in directia Europei Centrale a fost oprita de rezistenta izolata sau coalizata a tarilor romane si a Regatului Ungar. in tot acest interval, Dunarea, redevenita un fluviu al confruntarii, a fost pentru Imperiul Otoman principalul front european.

Opunand o rezistenta tenace cuceririi otomane, care ameninta existenta statelor lor, romanii s-au integrat ca factor de prim plan in cruciada tarzie. Actiunile lor defensive si ofensive intra in circuitul opiniei publice europene si forta lor militara devine un factor prezent in mai toate proiectele de cruciada alcatuite in aceasta vreme. Cateva mari personalitati, comandanti de oaste si oameni de stat proeminenti, au ilustrat rezistenta tarilor romane impotriva cuceririi otomane.

Cea dintai amenintata de expansiunea otomana a fost Tara Romaneasca sub Mircea cel Batran (1386-1418). Timp de cativa ani dupa inscaunarea sa, el a continuat infruntarea cu Regatul Ungar urmand directia dominanta a politicii externe a predecesorilor sai. in 1389, el a incheiat alianta cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello, act cu caracter explicit anti-ungar. Curand insa, evolutia evenimentelor in nordul Peninsulei Balcanice, urmare a marilor succese ale puterii otomane, l-a determinat sa-si reorienteze politica externa spre Ungaria regelui Sigismund de Luxemburg, la fel de amenintata ca si Tara Romaneasca de expansiunea otomana. Alianta cu Ungaria s-a incheiat pe baza recunoasterii stapanirii domnului Tarii Romanesti in Amlas si Fagaras, in sudul Transilvaniei, cu titlul de feud, si in Banatul de Severin.

Inceputurile conflictului dintre Tara Romaneasca si puterea otomana a fost urmarea interventiei lui Mircea la sudul Dunarii, in teritorii a caror stapanire o revendica si sultanul Baiazid I. Preluand stapanirea Dobrogei, fosta tara a despotului Dobrotici, al carui fiu Ivanco disparuse in luptele cu turcii, si intervenind in favoarea lui Sracimir, tarul de Vidin, Mircea a declansat inevitabil conflictul cu puterea otomana. Dupa o prima invazie a turcilor la nordul Dunarii, in 1392, a urmat, sub comanda sultanului insusi, o mare campanie cu tel strategic: cucerirea tarii sau instalarea unui candidat favorabil turcilor.

Episodul principal al infruntarii dintre domnul Tarii Romanesti si sultanul Baiazid, in armata caruia se aflau si contingentele vasalilor sai balcanici, a fost batalia de la Rovine, loc neidentificat situat probabil in regiunea muntoasa a Tarii Romanesti (10 octombrie 1394), unde turcii au suferit o grea infrangere. in asteptarea unei noi ofe*nsive turcesti, Mircea a incheiat un tratat de alianta cu regele Sigismund (Brasov, 7 martie 1395). in mai 1395, Baiazid a revenit in forta si a infrant ostile aliate, romane si ungare, victorie castigata insa cu grele pierderi. intelegand dificultatile solutiei radicale, cucerirea, Baiazid inaugureaza politica de atragere a Tarii Romanesti in orbita Imperiului Otoman. in aplicarea acestei politici, sultanul s-a sprijinit pe un pretendent la domnie, Vlad, care a acceptat sa plateasca tribut Portii Otomane. Fidel cauzei crestine, Mircea a participat in fruntea unui contingent romanesc la cruciada de la Nicopole; in ciuda infrangerii ostilor crestine (25 septembrie 1396), el reuseste in cursul anului urmator sa-si restaureze puterea in Tara Romaneasca.

Infrangerea catastrofala a lui Baiazid la Ankara de catre Timur Lenk (1402) a deschis si epoca marilor initiative ale lui Mircea in raport cu Imperiul Otoman, aflat in plina criza a faramitarii puterii ca urmare a destramarii unitatii sale si a luptelor dintre pretendentii la tron. Telul principal al initiativelor politice si militare ale domnului roman a fost sa impiedice restaurarea unitatii imperiului. Sprijinind, in cooperare cu alte puteri, diversi pretendenti la succesiunea lui Baiazid, Mircea a incercat sa indeparteze primejdia otomana de tara sa. in 1409, perspectiva reintegrarii imperiului de catre Suleiman il determina pe Mircea sa-l sprijine pe Musa, un alt fiu al lui Baiazid, aliat al beilor de Caraman si de Sinope cu care domnul Tarii Romanesti a intrat in legaturi. Atragandu-l in coalitie si pe despotul Serbiei, Stefan Lazarevici, domnul roman ii acorda sprijin militar pretendentului turc care, dupa cateva esecuri, reuseste sa preia conducerea partii europene a imperiului. in urma acestor actiuni, Mircea a luat in stapanire intreaga mostenire teritoriala a despotului Dobrotici, ceea ce l-a adus in conflict cu Bizantul, care revendica la randul sau aceste teritorii.

Inlaturarea lui Musa de catre Mehmet I (1413-1421), care a readus sub o singura stapanire partea asiatica si cea europeana a Imperiului Otoman, a determinat a doua interventie a lui Mircea in sprijinul unui pretendent la succesiunea lui Baiazid, anume Mustafa. Intrand in actiune de partea adversarilor lui Mehmet I, intre care se afla si Venetia, Mircea il sprijina cu trupe pe Mustafa. incercare esuata care a provocat riposta sultanului; la inceputul anului 1417, o mare oaste turca invadeaza Tara Romaneasca, smulge stapanirii lui Mircea Dobrogea si impune domnului roman sa plateasca tribut Portii Otomane. Tot acum, turcii ocupa unele puncte strategice pe tarmul nordic al Dunarii - Turnu si Giurgiu - de unde puteau mai lesne lansa raiduri devastatoare in interiorul tarii. Controlul asupra acestor centre a inlesnit mult instaurarea hegemoniei turcesti in Tara Romaneasca.

Reluand hotarat ofensiva, turcii lanseaza un nou mare atac la Dunarea de Jos in 1420, incercand sa preia controlul intregului curs al fluviului, de la Portile de Fier la varsarea in Marea Neagra; in cursul acestei actiuni a disparut fiul si succesorul lui Mircea, Mihai (1418-1420). Desi incercarea a esuat, desi cu concursul imparatului Sigismund de Luxemburg, Tara Romaneasca a inlaturat forma apasatoare de dominatie pe care i-au impus-o turcii in 1420, prezenta otomana se face tot mai mult simtita in aceasta regiune; sub domni diferiti, Dan II (1421-1431), Radu Praznaglava (1421-1427), Alexandru Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1447), ale caror domnii au fost in repetate randuri intrerupte de vicisitudinile evenimentelor politice si militare, tara oscileaza intre alianta cu Regatul Ungar si acceptarea pacii otomane. Mai mult decat atat, turcii intreprind un sir de mari incursiuni devastatoare in Transilvania, dintre care cele mai cunoscute sunt cele din 1421, 1432 si 1438. Transilvania era acum, la randul ei, direct amenintata de puterea otomana.

Asaltat deseori de aceste incursiuni turcesti, care urmareau sa atraga Tara Romaneasca in aria hegemoniei otomane, Dan II consolideaza relatiile cu Sigismund de Luxemburg, acceptand conditii de vasalitate mai stricte fata de Ungaria de unde putea astepta singurul ajutor eficace impotriva agresiunilor otomane. De cateva ori domnul a trecut Dunarea obtinand succese militare importante, care insa au fost anihilate de contraofensivele turcesti.

Sub Alexandru Aldea, Tara Romaneasca a intrat puternic in dependenta Portii Otomane; domnul si oastea sa au fost siliti sa participe alaturi de trupele turcesti la o mare expeditie militara in sudul Transilvaniei in 1432.

Pozitia tarii de stat tampon intre doua mari puteri in conflict aproape permanent si alternantele politice pe care le-au provocat au devenit inca mai evidente in timpul domniei lui Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Batran. Instaurat la conducerea tarii cu concursul lui Sigismund de Luxemburg, noul domn a fost curand silit de presiunea otomana sa accepte suzeranitatea turceasca. in 1438, el participa la o noua expeditie turceasca in Transilvania, de data aceasta sub conducerea sultanului Murad II, care urmarea sa slabeasca Ungaria si rolul ei in desfasurarea cruciadei in curs de pregatire.

Rolul de frunte in lupta antiotomana la Dunarea de jos in urmatoarele doua decenii l-a asumat Ioan de Hunedoara, cunoscut folclorului sub numele de Iancu, a carui activitate a fost dominata de efortul de organizare a rezistentei impotriva expansiunii Imperiului Otoman. Cu lupta lui, initiativa a trecut din nou, timp de cativa ani, in tabara crestina.

Prima etapa a actiunii antiturcesti a lui Iancu s-a desfasurat in cadrul international nou creat de Unirea de la Florenta, care parea sa asigure conditii favorabile unei noi actiuni europene comune pentru izgonirea turcilor din Europa, si de realizarea in 1440 a uniunii personale intre regatele ungar si polon in persoana regelui Vladislav Jagiello, preludiu al coalizarii tuturor fortelor regionale direct amenintate de turci.

intelegand exact sensul acestei evolutii pe plan general european, sultanul Murad II a declansat noi actiuni militare preventive la Dunarea de Jos, in 1440-1441, in Serbia, cu scopul de a cuceri Belgradul. in acelasi timp, el a reusit sa aduca din nou sub controlul sau Tara Romaneasca al carei domn, Vlad Dracul, a fost convocat la inalta Poarta si retinut la Gallipoli.

Hotarat sa-si exploateze avantajul, sultanul organizeaza sub conducerea beiului de Vidin o puternica actiune militara in Transilvania in primavara anului 1442. Dupa un prim succes, turcii au fost zdrobitor infranti in sudul tarii de oastea lui Iancu (22 martie 1442). Exploatandu-si victoria, voievodul Transilvaniei a trecut Carpatii in Tara Romaneasca, unde a instalat un domn favorabil cauzei crestine. incercarea turcilor de a anihila acest succes l-a adus din nou pe Iancu la sud de Carpati unde a infrant si nimicit oastea otomana de sub conducerea beglerbegului Rumeliei in batalia desfasurata pe cursul superior al raului Ialomita (septembrie 1442).

Succesul cel mai de seama a venit in anul urmator, cand voievodul Transilvaniei adopta hotarat tactica ofensiva.

In contextul unor febrile negocieri pentru organizarea unei noi cruciade, sustinuta de Roma, nu insa si de celelalte puteri apusene, Iancu pregateste si conduce in toamna anului 1443 o puternica actiune militara in interiorul Peninsulei Balcanice la care a participat si regele Vladislav. infrangand rezistenta opusa de turci, oastea regala ocupa orasele Nis si Sofia, dar sosirea iernii si rezistenta turcilor in trecatorile muntilor Balcani au silit-o sa se retraga. Fragilitatea aparenta a puterii otomane in Peninsula Balcanica a incurajat o noua incercare de a-i pune capat, in anul urmator. Dupa ce incheiase cu turcii pacea de la Seghedin (iulie 1444), regele Vladislav s-a lasat convins de legatul papal Cesarini sa reia ostilitatile, intrucat Venetia acceptase sa trimita o flota care avea sa faca imposibila trecerea prin Stramtori a trupelor turcesti, aflate in cea mai mare parte, impreuna cu sultanul, in Asia Mica. inceputa toamna, cu trupe putine, intemeiata pe speranta ca va fi o actiune usoara, de lichidare a stapanirii turcesti in Europa, expeditia regelui Vladislav I s-a incheiat cu un dezastru desavarsit. De teama instaurarii la Stramtori a rivalilor lor venetieni, genovezii din Pera au transportat in Europa pe ambarcatiunile lor trupele sultanului Murad II. Luata prin surprindere de prezenta unei osti turcesti mult superioara numeric, oastea regatului a fost nimicita la Varna (10 noiembrie 1444), iar regele Vladislav insusi a ramas pe campul de lupta. La Varna a fost nimicita nu numai armata crestina dar si ultima mare speranta de salvare a Bizantului si de inlaturare a turcilor din Europa. Noua incercare a lui Iancu de Hunedoara, numit intre timp guvernator al regatului (1446), de a relua ofensiva in Balcani in cooperare cu Skanderbeg, eroul luptei de rezistenta antiotomana a Albaniei, s-a incheiat cu o noua infrangere grea la Kossovo (octombrie 1448).

Dar, daca incercarea de a-i scoate pe turci din Europa a esuat, Iancu de Hunedoara a reusit sa impiedice inaintarea lor spre centrul Europei; incercarea lui Mehmed II de a cuceri Belgradul, in conditiile favorabile create de ocuparea Constantinopolului, a fost oprita sub zidurile Belgradului, aparat cu indarjire de eroul transilvan (iulie 1456), care si-a sfarsit aici existenta, rapus de ciuma, la scurt timp dupa victorie.

Cativa ani mai tarziu, apararea Dunarei de Jos a fost asumata de Vlad Tepes, domnul Tarii Romanesti. in 1459, papa Pius II a incercat sa relanseze, la Congresul de la Mantua, cruciada impotriva turcilor. Initiativa papala a avut drept rezultat o rascoala a grecilor in Peloponez, repede reprimata de Mehmed II, si a furnizat un imbold spre actiune puterilor din Asia Mica in frunte cu Uzun Hasan, hanul turcmen al uniunii de triburi, cunoscute sub numele de Akkoyunlu. De partea europeana a intrat in actiune Vlad Tepes, domnul Tarii Romanesti, in intelegere cu fiul lui Iancu de Hunedoara, Matias Corvin, regele Ungariei.

Incetand sa mai plateasca tribut Portii, Vlad Tepes a deschis lupta cu Poarta Otomana. in iarna anului 1461-1462, intr-un moment cand sultanul isi refacea fortele greu incercate in timpul campaniei din Asia Mica impotriva lui Uzun Hasan si a aliatilor acestuia, domnul Tarii Romanesti ataca si nimiceste intregul dispozitiv militar otoman la Dunarea de Jos, incercand astfel sa ingreuneze operatiile militare ale sultanului impotriva tarii sale. Campania sa pe tarmul sudic al Dunarii a fost insotita de acte de maxima cruzime, atat impotriva turcilor cat si a localnicilor, descrise pe larg in scrisoarea raport adresata de Vlad regelui Ungariei.

Actiunea domnului Tarii Romanesti, care ameninta stabilitatea dominatiei otomane in nordul Peninsulei Balcanice, a declansat inevitabil reactia sultanului.

Asaltul otoman, desfasurat in stilul nou al strategiei lui Mehmet II, caracterizat de imbinarea operatiilor terestre si navale, a inceput in iunie 1462, cand sultanul, care preluase direct comanda trupelor sale, patrunde pe teritoriul Tarii Romanesti. Concomitent cu invazia otomana, Vlad Te-pes a fost silit sa faca fata si incercarii lui Stefan cel Mare de a cuceri Chilia. Marea oaste a sultanului, al carei efectiv depasea 100 000 oameni, a inaintat inlauntrul tarii, printr-un teritoriu pustiit din ordinul domnului roman, care ii hartuia necontenit pe turci. in cursul uneia din aceste actiuni, Vlad Tepes a patruns personal noaptea in tabara otomana in fruntea unei cete, in speranta de a-l surprinde pe sultan, operatie care s-a bucurat de o larga notorietate in Europa. Dupa ce a inaintat pana la Targoviste, capitala tarii, pe care a gasit-o pustie, sultanul a dat semnalul retragerii, fara a fi reusit sa angajeze o lupta decisiva cu oastea domnului roman. Dar esecul a fost transformat de Mehmet II intr-un succes politic gratie acordului incheiat cu boierii Tarii Romanesti care, pentru a scapa de regimul apasator al lui Vlad Tepes, l-au acceptat ca domn pe fratele acestuia, Radu cel Frumos, favoritul sultanului. Vlad Tepes s-a retras in Transilvania in speranta de a reveni cu concursul militar al lui Matias Corvin, care a sosit la hotar in cursul toamnei. Dar in loc de a-l ajuta pe aliatul sau sa-si recapete tronul, regele Ungariei, preocupat de confruntarea sa cu Frederic III de Habsburg, l-a arestat pe Vlad Tepes si l-a dus cu sine la Buda, resemnandu-se cu situatia creata in Tara Romaneasca, redevenita stat tributar al Portii.

Stefan cel Mare. Etapa urmatoare a rezistentei romanesti la Dunarea de Jos a fost ilustrata de Stefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504). Predecesorul sau, Petru Aron, fusese silit sa se incline in fata ultimatumului sultanului Mehmet II, care, indata dupa cucerirea Bizantului, invitase puterile riverane ale Marii Negre sa-i plateasca tribut si sa recunoasca, astfel, hegemonia otomana asupra bazinului pontic. in 1456, Moldova a acceptat asadar sa plateasca tribut Portii si sa-si rascumpere pacea din partea sultanului, situatie pe care a continuat-o Stefan in prima etapa a domniei sale. Pe primul plan al preocuparilor noului domn in aceasta etapa s-au aflat raporturile cu Ungaria si Polonia, puteri a caror rivalitate pentru Moldova si indeosebi pentru gurile Dunarii si Chilia a continuat sa se manifeste puternic si in a doua jumatate a secolului XV. Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protectie impotriva tendintelor de dominatie ale Regatului Ungar, a ramas si acum directia principala a politicii externe a tarii; ea i-a ingaduit sa-si asigure, impotriva Ungariei, stapanirea asupra Chiliei si a drumului comercial pe care il controla. Dar, in sfertul de secol de lupte dinastice care a precedat inscaunarea lui Stefan cel Mare, intensificarea rivalitatii polono-ungare pentru stapanirea Chiliei a atras Moldova, la scurte intervale, alternativ in aria de hegemonie a celor doua mari puteri. Din 1448, Ungaria si-a asigurat controlul direct asupra Chiliei unde a strajuit timp de aproape doua decenii o garnizoana ungara.

Scurt timp dupa preluarea puterii, Stefan a revenit la orientarea traditionala a politicii externe a Moldovei, alianta cu Polonia. Dupa cateva incursiuni pe teritoriul acesteia, unde se adapostea rivalul sau inlaturat din domnie, Stefan incheie, in aprilie 1459, o conventie cu regele Cazimir prin care l-a recunoscut suzeran unic, anulare implicita a angajamentelor asumate anterior fata de Ungaria. Ca gaj al fidelitatii sale, Stefan a lasat in stapanirea regelui polon cetatea Hotin pe Nistru, ocupata anterior de o garnizoana polona, si s-a angajat sa respecte bunurile boierilor moldoveni refugiati in Polonia. Contravaloarea acestor concesii, pe care Stefan avea sa le anuleze in anii urmatori, a fost indepartarea de la hotarul Moldovei a rivalului sau, Petru Aron, primejdia cea mai imediata pentru puterea inca neconsolidata a noului domn.

Restabilirea legaturii cu Polonia insemna implicit indepartarea de Ungaria si Tara Romaneasca. Indiciile timpurii ale acestei evolutii au luat proportiile unui antagonism direct in 1462, in conjunctura favorabila creata de atacul lui Mehmet II impotriva lui Vlad Tepes, cand Stefan a incercat fara succes sa cucereasca Chilia. Trei ani mai tarziu, in 1465, in urma unui atac prin surprindere, domnul Moldovei a reusit sa aduca in stapanirea sa cetatea mult ravnita de la gurile Dunarii, subminand grav interesele comerciale ale Ungariei si Tarii Romanesti.

Pentru a restabili situatia, Matias Corvin a intrat in campanie la sfarsitul anului 1467, inaintand in fruntea unei mari armate spre Suceava, capitala Moldovei, unde nadajduia sa-l instaleze pe candidatul sau la domnie, in drum insa, la Baia, centru urban si sediu al episcopiei catolice a tarii, unde regele se oprise pentru pregatirea asaltului final, Stefan dezlantuie contraatacul; tradat insa de unii boieri el nu a reusit sa nimiceasca, cum planuise, oastea ungara. Lupta a ramas nedecisa, dar avantul ofensivei regale a fost oprit. Incapabil sa-si continue inaintarea, Matias Corvin a parasit Moldova fara a-si fi realizat obiectivul. Ultima mare incercare a Ungariei medievale de a-si impune prin forta armelor dominatia asupra Moldovei si de a-si asigura legatura directa cu Marea Neagra s-a incheiat cu un esec. Reluand pe seama sa incercarea de a smulge Moldovei Chilia, domnul Tarii Romanesti, Radu cel Frumos (1462-1474), incepe la randul sau ostilitatile impotriva lui Stefan (1470).

Razboiul cu Tara Romaneasca nu a fost decat preludiul marii infruntari de forte cu Imperiul Otoman, declansata de Stefan in 1473 cand a instalat un nou domn, fidel lui, in tara vecina pe care a smuls-o dominatiei turcesti. Telul imediat al actiunii lui Stefan a fost acela de a-si asigura controlul asupra gurilor Dunarii si de a inlatura primejdia intrarii lor sub dominatia otomana. Dar lupta deschisa de domnul roman in 1473 s-a incadrat intr-un efort mult mai larg de indiguire a expansiunii otomane; la acest efort participau, din 1463, Venetia, amenintata sa-si piarda posesiunile din Egea, Uzun Hasan, reintrat in actiune, Ungaria si alte puteri. Razboiul lui Stefan cu turcii a coincis cu ultima mare incercare a adversarilor Portii de a restaura libertatea Marii Negre.

Pierderea Tarii Romanesti si reconstituirea unui front antiotoman la Dunare era o primejdie* prea grava pentru dominatia Portii in Peninsula Balcanica pentru a putea fi tolerata de sultan. Pentru a scoate din lupta Moldova, Mehmet II a fost silit sa organizeze la inceputul anului 1475 o mare expeditie sub comanda beglerbegului Rumeliei, Soliman eunucul. Speranta sultanului a fost insa inselata; la Vaslui, intr-o vale ingusta, unde superioritatea numerica otomana nu putea fi exploatata, Stefan a prins in cursa si a nimicit marea oaste trimisa de Mehmet impotriva sa (10 ianuarie 1475). Raspandita de indata in toate directiile, stirea a revelat Europei puterea nebanuita a Moldovei.

Intelegand inevitabilitatea unei noi ofensive otomane, Stefan a inceput indata dupa victorie sa pregateasca noua faza a luptei. Solii trimise in toate directiile, in Polonia si Ungaria, la Venetia si la Roma, in Hanatul Crimeii si la Caffa, au incercat sa largeasca coalitia antiotomana pentru a da Moldovei posibilitatea sa infrunte in conditii mai bune noul atac al lui Mehmet II. in iulie 1475, punand capat conflictului lor, Stefan si Matias Corvin au incheiat un tratat de alianta antiotomana care punea pe baze noi raporturile dintre cele doua tari.

La randul sau, sultanul, pentru a da mai multe sanse de reusita noii infruntari in curs de pregatire cu Moldova, a organizat in prealabil o mare expeditie in Crimeea, in urma careia Caffa si intregul sistem de colonii genoveze din nordul Marii Negre au intrat sub dominatie otomana (iunie 1475). Fapt mai grav, Hanatul tatar din Crimeea se supune acum sultanului, devenind un stat vasal Portii Otomane. Moldova era prinsa in clestele coalitiei turco-tatare.

In iunie 1476, Mehmet II a intrat in Moldova in fruntea unei osti imense pentru acea vreme care depasea 100 000 de oameni. Sosirea sa fusese precedata de raiduri devastatoare ale tatarilor din Crimeea, respinsi de Stefan, cu pretul unei mari dispersiuni de forte. incercarea domnului de a opri inaintarea sultanului spre Suceava, capitala tarii, a fost zdrobita de invadatori. Dar, rezistenta indarjita a cetatilor, din care nici una nu a putut fi cucerita, l-a impiedicat pe sultan sa traga beneficii politice din victoria sa. Cum intre timp o oaste transilvana se indrepta spre Moldova, periclitand legatura sultanului cu bazele sale de aprovizionare, cum Stefan incepuse sa-si reconstituie o noua oaste, Mehmet II a dat semnalul retragerii (august 1476). A doua mare campanie impotriva Moldovei se incheia astfel cu un esec desavarsit.

Lipsa de dinamism a coalitiei antiotomane, care s-a destramat incetul cu incetul, a facut imposibila exploatarea impasului in care se afla Imperiul Otoman. Urmand exemplul unora dintre aliatii sai, indeosebi al Venetiei, Stefan a incheiat pacea cu sultanul, revenind la vechile conditii (1479-1480). Baiazid II (1481-1512), succesorul lui Mehmet II, a folosit conjunctura favorabila creata de pacea pe care a incheiat-o cu Ungaria in 1483 pentru a intreprinde o mare expeditie impotriva lui Stefan, cu scop limitat: cucerirea cetatilor pontice ale Moldovei, Chilia si Cetatea Alba. in iulie 1484, armata terestra si flota sultanului au sosit la gurile Dunarii, spri-jinita de oastea domnului Tarii Romanesti, Vlad Calugarul (1481-1495), si facand jonctiunea cu tatarii din Hanatul Crimeii. Asediate terestru si naval, lipsite de orice perspectiva de ajutor, cele doua orase au sucombat in cateva zile. Cu aceasta, ultimele mari emporii libere din bazinul pontic au intrat sub dominatia otomana. Marea Neagra era astfel transformata in lac turcesc.

Inainte de a se resemna cu aceasta pierdere, Stefan a incercat sa-si recupereze cetatile, cu concursul Poloniei, grav amenintata in perspectiva de instalarea turcilor in nordul bazinului pontic. Pentru a obtine concursul polon, Stefan a prestat la Colomea omagiul vasalic regelui Cazimir (septembrie 1485), act pe care refuzase, timp de un sfert de secol, sa-l indeplineasca. Dar concursul militar polon s-a dovedit insuficient pentru realizarea telului lui Stefan. Cum de altminteri Polonia a incheiat cativa ani mai tarziu pacea cu turcii, Stefan a fost silit sa-i urmeze exemplul. in 1489, cel mai tarziu, el a restabilit la randul sau pacea cu Poarta Otomana reluand plata tributului.

Situatiile nascute din implantarea puterii otomane in sudul Moldovei s-au mai rasfrant o data puternic in politica externa a lui Stefan, la sfarsitul domniei lui. Devenit rege al Poloniei in 1492, Ioan Albert a inceput, de indata ce imprejurarile externe au devenit favorabile, febrile pregatiri diplomatice si militare in vederea unei expeditii de inlaturare a turcilor de la Chilia si Cetatea Alba. Dar programul regelui polon prevedea, ca etapa premergatoare actiunii antiotomane, instaurarea controlului polon direct asupra Moldovei prin inlaturarea lui Stefan, care din 1489 revenise la alianta cu Ungaria, obtinand din partea lui Matias Corvin cetatile transilvane Ciceul si Cetatea de Balta cu domeniile lor, compensatie pentru cetatile pontice pierdute.

Marea expeditie polona din 1497, al carei tel oficial proclamat era recuperarea Chiliei si Cetatii Albe, si-a tradat obiectivul real de indata ce trupele polone, comandate de rege insusi, au intrat pe teritoriul Moldovei indreptandu-se spre Suceava. Dar rezistenta prelungita a cetatii si primejdia interventiei in lupta a altor forte, indeosebi a Ungariei, l-au silit in cele din urma pe regele polon sa ridice asediul si sa inceapa retragerea. Pe drumul de inapoiere, la Codrul Cosminului, o mare parte a trupelor polone au fost surprinse si nimicite de oastea lui Stefan (octombrie 1497). in ultimii ani ai domniei, Stefan a intreprins mai multe expeditii impotriva Poloniei, cu titlul de represalii dar si cu speranta de a castiga Pocutia.

Echilibrul de forte realizat intre cele trei mari puteri vecine cu statele romane - Imperiul Otoman, Ungaria si Polonia -, raport consacrat prin tratate reinnoite periodic, le-a scutit de mari invazii straine de felul celor care se abatusera asupra lor in perioada precedenta. Tratatele ungaro-oto-mane, in care erau incluse Tara Romaneasca si Moldova, si propriile lor negocieri cu Poarta Otomana le-au asigurat o perioada de relativa stabilitate in relatiile cu turcii; Moldovei in timpul primilor succesori ai lui Stefan cel Mare, Bogdan cel Orb (1504-1517) si Stefanita (1517-1527), iar Tarii Romanesti in timpul lui Radu cel Mare (1495-1502) si Neagoe Basarab (1512-1521).

in Moldova, tendinta marii boierimi de a-si consolida pozitia, mult diminuata in timpul lui Stefan cel Mare, a dat nastere unor puternice tensiuni politice. Sub Stefanita indeosebi, tensiunea a degenerat in conflict armat. in septembrie 1523, domnul, sprijinit de "tara', adica de mica boierime si de masa taranilor stapani de pamant, a zdrobit rascoala unei parti a marii boierimi; rasculatii au fost fie executati, fie au fugit peste hotare.

In Tara Romaneasca, familia de mari boieri olteni a Craiovestilor si-a consolidat mult pozitia ca urmare a extinderii stapanirilor ei de pamant si a legaturilor stranse pe care le intretinea cu demnitarii turci de la Dunare. Vechea autonomie a Olteniei a capatat, datorita boierilor Craiovesti, semnificatii sporite prin mijlocirea functiei de mare ban al Craiovei, inzestrata cu puteri cvasisuverane la apus de raul Olt. Mai mult inca, la sfarsitul secolului XV si inceputul secolului XVI, sub Vlad Calugarul si Radu cel Mare, boierii Craiovesti ocupa functii insemnate in sfatul domnesc, exercitand o influenta considerabila in viata politica a tarii. incercarea fiului lui Vlad Calugarul, Vlad cel Tanar (1510-1512), de a se elibera de sub tutela apasatoare a puternicilor boieri Craiovesti s-a incheiat cu un esec. Pentru a-si asigura pozitia eminenta in stat, dobandita in anii anteriori, boierii Craiovesti, sprijiniti de turci, inalta in scaunul domnesc pe unul din membrii familiei lor, Neagoe Basarab (1512-1521), care, pentru a-si legitima noua situatie, a invocat, cu sau fara temei, o inrudire cu familia domnitoare legitima a Basarabilor. Domnia lui Neagoe Basarab s-a caracterizat pe plan extern prin continuarea politicii de echilibru iar pe plan intern printr-un remarcabil avant cultural.

Reluarea ofensivei turcesti pe linia Dunarii, marcata prin cucerirea Belgradului (1521) si apoi prin zdrobirea armatei ungare la Mohacs (1526) a pus capat echilibrului international de forte, evolutie care s-a rasfrant puternic asupra tarilor romane, in primul rand asupra Tarii Romanesti. Sub Radu de la Afumati (1521-1529, cu intreruperi), Tara Romaneasca a redevenit teatru de operatii; dar incercarea turcilor de a-si impune dominatia directa asupra tarii a fost respinsa, datorita solidarizarii boierimii cu domnul.

Rezistenta indelungata pe care au opus-o expansiunii otomane, imbinarea luptei cu negocierile si compromisul, au ingaduit Tarii Romanesti si Moldovei sa-si salveze entitatea statala, direct amenintata dupa cucerirea de catre turci a Peninsulei Balcanice. Lovindu-se de la inceput la nordul Dunarii de o foarte tenace rezistenta, temandu-se de implicatiile internationale pe care le-ar fi avut instaurarea unei stapaniri directe in cele doua tari, turcii au fost siliti sa-si modereze aspiratiile in raport cu acestea.

Odata inteleasa imposibilitatea sau dificultatile foarte mari ale cuceririi si dominatiei directe asupra Tarii Romanesti si Moldovei, turcii si-au fixat ca tel principal mentinerea lor in afara coalitiilor antiotomane, neutralizarea lor, obiectiv realizat in linii generale in a doua jumatate a secolului XV.

Cele doua state au fost silite sa accepte plata tributului - semn al rascumpararii pacii de la turci si al recunoasterii puterii lor - si sa se resemneze cu pierderea cetatilor lor dunarene si pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia si Cetatea Alba), transformate de Imperiul Otoman intr-o centura de pozitii militare, mijloc de presiune asupra teritoriilor aflate in raza lor de actiune. Sub raportul tributului si al altor indatoriri, Tara Romaneasca a avut un regim mai apasator in secolul XV. in schimbul acestor renuntari, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor doua tari si s-a angajat sa respecte intregul lor sistem de guvernare. Acest statut, recunoscut de Poarta Otomana, a ramas, in ciuda marilor variatii ale dominatiei turcesti in spatiul romanesc, cadrul fundamental al raporturilor turco-romane pana la sfarsitul hegemoniei otomane in Europa Sud-Estica. inca din secolul XV, statutul de autonomie al Tarii Romanesti si al Moldovei, renegociat in repetate randuri in detaliile sale, in functie de situatiile permanent schimbatoare, a fost inscris in conventii, care au luat forma unor acte unilaterale acordate de sultani, asa-numitele capitularii; urmele indirecte ale capitula-tiilor s-au pastrat in izvoarele secolului XV. Prin indelungata lor rezistenta, luptatorii secolului XV au salvat mostenirea transmisa de intemeietorii epocii precedente.

Traditia romanitatii si spiritualitatea bizantino-slava. Din secolele X-XI, cea mai mare parte a romanilor din nordul si sudul Dunarii a fost incadrata in aria de organizare bisericeasca bizantino-slava. Cuprinsa intre mai multe centre de putere si de civilizatie slava, lumea romaneasca a adoptat slavona ca limba de cult si apoi de cancelarie. Primele texte care folosesc alfabetul chirilic apar in secolul X, pentru a cuprinde treptat ansamblul spatiului romanesc. Pana la triumful limbii nationale in secolele XVI-XVII, limba slava avea sa ramana mijlocul de comunicare oficial si de creatie culturala in scris al paturii culte romanesti. Textele care slujeau cultului, scrierile literare, juridice, istoriografice si actele de cancelarie au folosit limba slava, intermediar- al modelului comun de inspiratie al popoarelor rasaritene, civilizatia bizantina.

Puternic sprijinita de domnia centralizatoare, biserica celor doua state romanesti si-a intarit considerabil pozitia si influenta dupa integrarea lor in spatiul controlat de Patriarhia constantinopolitana, din a doua jumatate a secolului XIV. Pretuind la justa sa valoare concursul bisericii, domnia a desfasurat, indeosebi in etapele de stabilitate politica, o intensa activitate de sprijinire a puterii spirituale care ii conferea legitimitatea, sprijin care s-a manifestat prin inaltarea lacasurilor bisericesti si manastiresti, prin inzestrarea lor cu domenii, carti si obiecte de cult.

Consolidarea vietii spirituale in traditia bizantino-slava s-a realizat in mare masura prin penetratia si raspandirea monahismului de tip athonit. Puternica influenta a spiritului dominant la Muntele Athos, loc de intalnire a spiritualitatii ortodoxe de pretutindeni, a venit prin calugarul de origine greco-sarba Nicodim, care, la sfarsitul secolului XIV, si-a statornicit sederea in Tara Romaneasca dupa ce intemeiase, inca din vremea lui Vla-dislav I, manastirea Vodita si, sub urmasii imediati ai acestuia, manastirea Tismana, ctitorie desavarsita sub Mircea cel Batran. inaltarea manastirii de la Cozia de Mircea a constituit momentul culminant al influentei monahismului dominat de principiile spirituale si de organizare de la Sfantul Munte. Conditia prima a infloririi acestui tip de spiritualitate intemeiat pe asceza riguroasa era autonomia larga fata de puterea politica si de ierarhia bisericeasca, regim consacrat prin actele de intemeiere emise de ctitori.

Impulsul renovarii vietii monahale de catre Nicodim a fost continuat de ucencii sai in Tara Romaneasca sub urmasii lui Mircea cel Batran. Curentul nou a culminat la inceputul secolului XVI cu ctitoria lui Radu cel Mare de la Dealu si cu cea de la Curtea de Arges a lui Neagoe Basarab a carei sfintire in 1517 a prilejuit o mare reuniune de inalti ierarhi ai Ortodoxiei in frunte cu patriarhul din Constantinopol.

Si Moldova a fost cuprinsa in sistemul monahismului nou, athonit, in acelasi regim de autonomie larga, prin ctitoriile lui Petru I si ale lui Alexandru cel Bun de la Neamt si Bistrita, care aveau sa se numere vreme indelungata printre centrele culturale cele mai insemnate ale tarii.

Dupa idelungatele lupte pentru domnie dintre succesorii lui Alexandru cel Bun a urmat marea epoca de inflorire, si din acest punct de vedere, a lui Stefan cel Mare, care si-a consolidat opera politica printr-o exceptionala activitate in sfera spirituala si culturala. Manifestarea cea mai de seama a acestei activitati au fost numeroasele biserici si manastiri inaltate de Stefan pe tot cuprinsul tarii.

Biserica de piatra incepe acum sa ia tot mai mult locul vechilor constructii din lemn. Din initiativa domnului apar numeroase constructii bisericesti, de la bisericile inaltate in sate pentru a rasplati credinta locuitorilor lor pe campul de lupta sau pentru a comemora evenimente insemnate - Milisauti (1487), Patrauti (1487), Sfantul Ilie din Suceava (1488), Borzesti'(1493-1494), Razboieni (1496), Volovat (1500-1502), Reuseni (1503-1504) - la constructiile solemne din orase - Sfantul Ioan din Vaslui (1490), Adormirea Maicii Domnului din Bacau (1491), Sfantul Nicolae din Iasi (1491-1492), Sfantul Gheorghe din Harlau (1492), Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi (1495), Sfantul Nicolae din Dorohoi (1496), Sfantul Nicolae din Botosani (1496), Sfantul Ioan din Piatra Neamt (1497-1498) - si la marile fundatii manastiresti, Putna (1466), Voronet (1488), Tazlau (1496-1497), Neamt (1497), Dobrovat (1503-1504). Moldova se acopera acum cu o mantie de opere arhitectonice, imbinare a simtului masurii si al echilibrului, cu un rafinat gust artistic. Reflectand pozitia tarii, loc de intersectie a curentelor culturale ale Orientului ortodox si ale Europei Centrale, arhitectura unora din cele mai de seama din aceste fundatii impleteste original elemente ale traditiei arhitectonice bizantine si apusene. Antrenati de elanul creator al domnului, omniprezent prin actul de cultura ca si prin actiunea sa politica si militara, unii din marii boieri ai vremii construiesc si ei, dupa aceleasi modele, biserici in satele lor de bastina.

Lacasurile bisericesti, manastirile indeosebi, au devenit sediul unei intense activitati de transcriere a textelor sacre si de cult. Cultura scrisa in statele voievodale romanesti, intemeiate pe stransa cooperare dintre domnie si biserica, s-a dezvoltat in continuare in cadrul devenit traditional al slavonismului, cu functie oficiala de stat si ecleziastica. Nici subordonarea ecleziastica oficiala a Tarii Romanesti si Moldovei fata de biserica bizantina in a doua jumatate a secolului XIV nu a sustras biserica celor doua tari slavonismului, care dimpotriva si-a consolidat puternic activitatea si influenta in urma sosirii unui mare numar de imigranti din Peninsula Balcanica, intre ei si clerici carturari, goniti din tarile lor de cucerirea otomana. Adapostiti la nordul Dunarii, ei au contribuit la multiplicarea si raspandirea scrierilor bisericesti in limba slava. in Tara Romaneasca, printre primii copisti de texte slave bisericesti a fost insusi Nicodim (Evangheliarul de la Tismana). in Moldova s-a format o remarcabila scoala de copisti-miniaturisti inca din vremea lui Alexandru cel Bun si a succesorilor sai, al carei reprezentant de frunte a fost Gavril Uric de la manastirea Neamtul.

Din masa mare de texte religioase transcrise in manastirile din tarile romane, devenite in secolul XV focare intense de activitate scriitoriceasca in limba slava, se disting cateva scrieri originale: un imn religios compus de un boier calugarit al lui Mircea cel Batran, un text hagiografic, Viata Sfantului ioan cel Nou, martirizat la Cetatea Alba de tatari, scriere atribuita clericului bulgar Grigore Tamblac, care si-a desfasurat o mare parte din activitate in Moldova lui Alexandru cel Bun, predici de curte etc.

Realizarile cele mai insemnate ale scrisului slavon in tarile romane in secolele XV-XVI apartin domeniului istoriografiei si al gandirii politico-re-ligioase.

Scrisul istoric si-a facut aparitia mai intai in Moldova, in domnia de puternica consolidare statala a lui Alexandru cel Bun. El s-a dezvoltat din inregistrarea numelor domnilor, a membrilor familiilor lor, a prelatilor si a unora din boierii tarii in Pomelnicul manastirii Bistrita si din sumara insemnare a unor fapte istorice, in principalele manastiri ale tarii (Bistrita, Putna).

Pe o treapta superioara, cu finalitate politica, s-a ridicat scrisul istoric sub imboldul lui Stefan cel Mare, care a integrat intr-o expunere continua cursul istoriei Moldovei, de la Dragos, primul descalecator, la propriile sale actiuni. Astfel intregita, cronica (letopisetul) Moldovei s-a pastrat in mai multe variante, cunoscute dupa manastirile in care s-au conservat. Paginile cele mai consistente ale letopisetelor sunt consacrate domniei si faptelor lui Stefan cel Mare. De la acelasi domn s-au pastrat buletine militare de victorie si infrangere si corespondenta diplomatica cu valoare istorica.

Pe langa rostul ei imediat, de consemnare a principalelor evenimente din trecut si prezent, opera istoriografica infaptuita in Moldova din initiativa lui Stefan cel Mare a avut un dublu scop: sa consolideze traditia statului si a dinastiei aflate la conducerea lui si sa le faca cunoscute peste hotare. O varianta a cronicii domniei lui Stefan, tradusa in limba germana (Cronica breviter scripta), a ajuns in Germania in ultimii ani ai domniei lui Stefan. La curtea marelui cneaz al Moscovei, domnul a trimis o varianta a textului slavon, asa-numita cronica moldo-rusa.

In Tara Romaneasca nu s-a pastrat nici o scriere istorica anterioara secolului XVI. Traditia cu privire la originile statului, la descalecatul lui Negru Voda din Fagaras si la intemeiere, a fost consemnata in scris abia in secolul XVI si inclusa in compilatiile de cronici din secolul urmator.

Un loc unic in evolutia culturii slavo-romane il ocupa invataturile lui Neagoe Voevod catre fiul sau Teodosie, tratat religios-moral si politic, culegere de povete desprinse de domn din lecturile sale si din experienta sa proprie si asternute pe hartie pentru a-i sluji ca indrumar fiului si succesorului sau la domnie in desfasurarea activitatii sale interne si externe. Paternitatea literara a textului i-a fost contestata lui Neagoe Basarab fara argumente decisive. Oricum, cea morala, de inspirator al lucrarii, ii apartine cu certitudine. Scrierea e doar un aspect al remarcabilei opere culturale infaptuite de marele boier oltean ajuns domn la inceputul secolului XVI.

Tiparul si-a facut aparitia in spatiul romanesc la inceputul secolului XVI. Un calugar din Muntenegru, gonit din tara sa de invazia turceasca, s-a refugiat in Tara Romaneasca, in timpul domniei lui Radu cel Mare, dupa ce deprinsese la Venetia arta tiparului. Aici, in decurs de patru ani, el a tiparit trei scrieri bisericesti: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) si Evari' gheliarul (1512), care aveau sa slujeasca la uniformizarea cultului. Apoi, tiparnita sa si-a incetat activitatea timp de mai bine de trei decenii.

Biserica ortodoxa din Tara Romaneasca si Moldova si-a extins activitatea si dincolo de hotarele celor doua tari. La sfarsitul secolului XIV, mi-tropolitii Tarii Romanesti au fost investiti de Patriarhia din Constan-tinopol cu functia de "exarh al intregii Ungarii si al plaiurilor', titlu care le conferea autoritate spirituala asupra masei populatiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsita de ierarhie bisericeasca superioara. O functie similara pentru teritoriile din Transilvania intrate sub stapanirea lui Stefan cel Mare si a succesorilor sai au indeplinit episcopii numiti de ei, cu sediul la Vad.

O functie protectoare din ce in ce mai eficace a asumat domnia din cele doua state romanesti in raport cu centrele manastiresti de la Athos si din intregul Rasarit ortodox. inceputa in secolul XIV, o data cu integrarea lor oficiala in aria spiritualitatii bizantine, aceasta functie a devenit in secolele urmatoare un factor important al raporturilor bisericesti din aria vasta a lumii ortodoxe.

Apartenenta la aria de civilizatie a Bizantului si indeosebi la principala sa manifestare spirituala, ortodoxia, mediata de lumea sud-slava si adoptata in vesmant literar slav, a constituit doar una din componentele principale ale constiintei colective romanesti pana in zorile epocii moderne. Mai veche decat aceasta si mai profunda a fost traditia originii romane, a descendentei din Roma si din colonistii ei, idee prin care s-a exprimat individualitatea poporului roman in contextul etnic al Europei Rasaritene si Sud-Estice.

Constiinta derivarii din Roma s-a manifestat in primul rand prin numele insusi al poporului roman, pastrat de toate ramurile romanitatii rasaritene, cuvant care il reproduce cu o imperceptibila alterare fonetica pe originalul romanus. Popoarele migratoare si in general strainii care au venit in contact cu ei, in primul rand germanii si slavii, au tradus in limbile lor acest nume, printr-un termen care exprima notiunea de romanitate: wa-loch, wloch, voloh, blac, olah, blas etc. Tara Romaneasca a intrat in geografia politica a vremii cu denumirea de Walachia sau Walachia Major spre deosebire de cea de-a doua tara romaneasca, Moldova, denumita Walachia Minor, recunoastere atat a identitatii de origine a locuitorilor lor cat si a primatului celei dintai.

Pe masura afirmarii politice a romanilor, aceasta cunoastere a romanitatii lor s-a difuzat in arii mai indepartate si a intrat in tezaurul de cunostinte al cercurilor culte europene. inca de la inceputul secolului XIII, papa Inocentiu III, intr-una din scrisorile sale catre Ioan Asan (Caloian), cel mai ilustru dintre conducatorii statului vlaho-bulgar din sudul Dunarii, se facea ecoul acestei constiinte afirmata de insusi conducatorul noului stat. La mijlocul secolului XIV, cand Tara Romaneasca a devenit o realitate politica a Europei Rasaritene, papa Clement VI, referindu-se la romanii nord-dunareni, ii denumea olachi romani, imbinand astfel numele pe care si-l dadeau romanii insisi cu traducerea sa de catre straini.

Din secolul XV, o data cu rezistenta opusa de romani expansiunii otomane si cu interesul pe care l-a suscitat in opinia europeana, afirmarea romanitatii romanilor si a constiintei lor despre propria origine a aparut tot mai frecvent in literatura savanta europeana.

Puternice erau constiinta latinitatii limbii romane si atasamentul romanilor fata de ea. Potrivit lui Niccolo de Modrussa, prelat catolic trimis de Roma la curtea lui Matias Corvin, romanii cu care a venit in contact faceau distinctia neta intre folosirea de catre ei a limbii "moesilor, care este ilirica' (slavona), si "limba autohtona, adica latina' pe care "o vorbesc de la origini'. Legatura dintre constiinta identitatii colective proprii si manifestarea ei principala, limba lor pe care o numeau romana, era atat de puternica incat, afirma alt umanist italian, Antonio Bonfini, romanii se lupta mai mult "pentru pastrarea limbii' decat chiar a vietii.

Limba latina pe care o vorbeau fusese adusa de colonistii Romei, din care descindeau, afirmau romanii, atat cei de la sudul cat si cei de la nordul Dunarii. Ioan de Sultanieh, misionar dominican, a inregistrat, la inceputul secolului XV, aceasta traditie la romanii din Macedonia, iar un calator italian, Francesco della Valle, a consemnat-o in secolul urmator in Tara Romaneasca, in Moldova, traditia colonizarii romane, a descalecatului de catre ostasii Romei, apare in legatura cu cea a misiunii apararii "Pannoniei' impotriva "scitilor' (popoarele de stepa asezate dincolo de Nistru).

Biserica ortodoxa, dominanta in cele doua principate, s-a aflat in permanent contact si in confruntare cu confesiunea catolica ai carei aderenti, in majoritate de origine germana sau ungara, erau suficient de numerosi pentru a justifica crearea unor scaune episcopale catolice: la Severin si la Arges in Tara Romaneasca, la Siret si apoi la Baia in Moldova. Pe langa ierarhia ecleziastica, actionau ordinele calugaresti catolice, dominicanii si mai ales franciscanii, sub protectia regatelor catolice vecine.

Prozelitismul catolic in raport cu ortodoxia s-a manifestat si in spatiul romanesc, indeosebi atunci cand Unirea dintre cele doua biserici redevenea actuala. in secolul XIV si in secolul XV, de cateva ori presiunea lumii catolice, exercitata prin Polonia sau prin Ungaria, a atras pe unii domni, atat din Moldova cat si din Tara Romaneasca, in obedienta Romei, fara insa sa cuprinda si cercuri largi ale societatii. Acceptata, sub presiune politica, de biserica bizantina, Unirea cu Roma, realizata in urma conciliului de la Ferrara-Florenta, a fost recunoscuta si in Moldova, prin persoana mitropolitului tarii, care a urmat consemnul Patriarhiei din Con-stantinopol; evolutie de scurta durata, care nu a lasat urme adanci.

In momentele de tensiune politica sau de conflict armat cu Regatul Polon sau cu cel Ungar, domnii declansau uneori si prigoane impotriva bisericii catolice. Stefan cel Mare, atunci cand s-a aflat in razboi cu Polonia, si-a manifestat in cateva randuri ostilitatea deschisa fata de cultul catolic.

O forma de manifestare a reactiei anticatolice a fost in Moldova lui Alexandru cel Bun protectia acordata husitilor refugiati din Boemia, care au reusit sa-si castige in tara aderenti din mijlocul comunitatilor catolice. Fata de refuzul domnului de a reprima erezia husita, denuntata vehement de episcopul catolic al Moldovei, acesta a invocat sprijinul polon, fara succes de altminteri.

In urma adoptarii crestinismului de catre unguri, catolicismul a devenit religia dominanta in tot spatiul controlat de coroana ungara, care a manifestat tendinte puternic exclusiviste in secolele XIII-XIV. Coexistenta popoarelor catolice - unguri, sasi, secui - cu romanii ortodocsi a dat nastere in Transilvania unei situatii spiritual-culturale specifice, cu profunde implicatii politice.

Ierarhia catolica a Transilvaniei s-a organizat in jurul episcopiei din Alba Iulia, intemeiata in secolul XI sau XII, careia ii erau subordonate toate bisericile catolice cu exceptia celor sasesti din teritoriile apartinand primului val de colonisti sasi, dependenti de arhiepiscopia din Esztergom.

Un rol insemnat in consolidarea catolicismului in Transilvania a revenit ordinelor calugaresti catolice: benedictinii, instalati in provincie spre sfarsitul secolului XI; cistercienii stabiliti la sfarsitul secolului urmator in apusul Tarii Fagarasului la Carta (Kertz), probabil cu scopuri misionare in raport cu romanii din regiune; dominicanii, foarte activi in secolul XIII indeosebi in cadrul efortului de crestinare a cumanilor; franciscanii in secolul XIV, care au asumat un rol de prima insemnatate in indeplinirea politicii regilor angevini de infaptuire a unitatii de credinta a regatului lor (unitas fidei) prin suprimarea celorlalte confesiuni si religii.

Arhitectura bisericeasca a produs si iri aria catolica a Transilvaniei cateva monumente remarcabile, dintre care cel mai vechi e catedrala catolica de la Alba Iulia, opera romanica din secolul XIII. Reprezentative pentru avantul economic si cultural al oraselor transilvane in secolul XIV sunt marile biserici parohiale din Sibiu, Cluj si indeosebi Sebes, aceasta din urma imbinand in chip izbitor, datorita intervalului indelungat in care s-a realizat, o constructie romanica si una gotica. Cea mai grandioasa dintre aceste constructii este Biserica Neagra din Brasov, construita de sasi incepand cu ultimii ani ai secolului XIV. O valoroasa creatie sculpturala imbogateste aceste mari constructii.

Pe langa o bogata literatura religioasa, copiata sau originala, Transilvania de expresie literara latina a produs in aceasta vreme doua scrieri mai insemnate: cea dintai e o opera istorica, Chronicon Dubnicense, cronica a evenimentelor petrecute intre anii 1457 si 1480; cea de a doua e un mic tratat despre turci al unui autor transilvanean cazut in captivitate turceasca, Tractatus de riturnmbus, condicionibus et nequitia Turcorum, scriere tiparita in 1482, care avea sa ocupe un rol important in dezvoltarea timpurie a turcologiei europene.

In aria ortodoxiei din Transilvania, viata spirituala a urmat in secolele XI-XIII, ca si dincolo de Carpati, destinele modeste ale maruntelor formatii, cnezate si voievodate, in care se desfasura viata politica romaneasca. Ca si acestea, creatia cultural-artistica a lasat doar putine urme. Manifestarea cea mai tipica a acestui stadiu al civilizatiei romanesti sunt bisericile de lemn satesti, modeste ca dimensiuni si material de constructie, dar care exprima un puternic elan spiritual; cele mai reprezentative exemplare ale acestui tip arhitectonic sunt cele care s-au pastrat, in replici mai tarzii, in Maramures.

La sfarsitul secolului XIV si inceputul celui urmator, intr-o vreme cand regele Sigismund de Luxemburg a incercat sa realizeze convergenta dintre biserica apuseana si cea rasariteana, o relativa toleranta a suspendat in regat interdictia impusa ortodoxiei de a inalta lacasuri bisericesti. Acestui rastimp ii apartin manastirea de la Peri a voievozilor maramureseni Bale si Drag, cea de la Streisangeorgiu a jupanului Chendres (1408), cea de la Lesnic (sfarsitul secolului XlV-inceputul secolului XV), cea de la Rabita in Zarand a jupanilor Vladislav si Miclaus (1417), cea din Criscior a voievodului Balea (1411), cea de la Remetea si cea de la Sfanta Maria Orlea.