Prigonirea Waldenzilor

Prigonirea Waldenzilor

Pentru ca papistasii au adus felurite inventii in Biserica, si au raspandit intuneric si superstitie peste lumea crestina, cativa insi, care si-au dat seama foarte clar de efectul daunator al acestor rataciri, s-au hotarat sa arate lumina Evangheliei in adevarata ei limpezime, si sa risipeasca norii aceia ridicati de preotii vicleni ca sa orbeasca poporul si ca sa intunece stralucirea evangheliei.

Primordial intre acestia a fost Berengarius, care, in jurul anului 1000, a predicat cu curaj adevarurile evangheliei, conform limpezimii lor stravechi. Au fost multi care din convingere au acceptat invatatura lui, si de aceea au fost numiti Berengarieni. Lui Berengarius i-a urmat Peer Bruis, care a predicat la Toulouse, sub protectia unui nobil pe nume Hildephonsus; si toate tezele reformatorilor, impreuna cu motivele despartirii lor de biserica Romei, au fost publicate intr-o carte scrisa de Bruis, sub denumirea de "Antihristul".

Prin anul 1140, numarul reformatilor era foarte mare, si probabilitatea cresterii sale l-a nelinistit pe papa, care a scris mai multor printi sa-i indeparteze de domeniile lor, si a angajat multi invatati care sa scrie impotriva doctrinelor acestora..

In 1147, reformatii au fost numiti Henricieni, de la Henry din Toulouse, considerat cel mai distins predicator al lor; si pentru ca ei nu recunosteau alte dovezi in ce priveste religia, decat numai ce se putea deduce din Scripturi, papalitatea i-a numit apostolici. In cele din urma, Peter Waldo, sau Valdo, nascut la Lyons, distins prin evlavia si invatatura sa, a devenit un aprig adversar al catolicismului; de la el, reformatii din vremea aceea au fost numiti Waldenzi.

Cand papa Alexandru III a fost informat de catre episcopul din Lyons despre aceste lucruri, l-a excomunicat pe Waldo si pe cei ce-l urmau, si i-a poruncit episcopului sa-i starpeasca, daca este posibil, de pe fata pamantului; de aici au inceput persecutiile papale impotriva waldenzilor.

Comportamentul lui Waldo si al reformatilor a pricinuit ridicarea inchizitorilor; papa Inocentiu III a imputernicit anumiti calugari ca inchizitori, care sa-i investigheze pe reformati si sa-i predea puterii laice. Procesele erau scurte, o singura acuzatie era de ajuns, iar celui acuzat nu i se oferea niciodata un proces impartial.

Papa, constatand ca aceste mijloace crude nu au avut efectul scontat, a trimis mai multi calugari invatati ca sa predice printre waldenzi, si sa incerce sa-i faca sa renunte la parerile lor. Printre acesti calugari era Dominic, care s-a aratat foarte zelos pentru cauza catolica. Acest Dominic a instituit un ordin, numit "calugarii dominicani"; de atunci membrii acestuia au fost principalii inchizitori ai lumii. Puterea inchizitorilor era nelimitata; ei acuzau pe cine vroiau, fara sa tina seama de varsta, sex, sau clasa sociala. Daca acuzatul avea o reputatie proasta, acuzatia era considerata intemeiata; pana si informatii anonime trimise prin scrisori, erau socotite dovezi suficiente. A fi bogat era un delict egal cu erezia; de aceea multi care aveau bani au fost acuzati de erezie, sau ca ii protejau pe eretici, ca sa poata fi obligati sa plateasca pentru parerile lor. Cel mai iubit prieten sau ruda cea mai apropiata nu putea sa slujeasca fara a fi in pericol cuiva care era intemnitat pe considerente religioase. Daca dadeai unui intemnitat un pahar de apa, se considera ca esti de partea ereticilor, si erai acuzat. Nici un avocat nu indraznea sa pledeze in favoarea fratelui sau, iar rautatea lor mergea pana dincolo de mormant; oasele multora au fost dezgropate si arse, ca exemplu pentru cei vii. Daca un muribund era acuzat ca fiind un adept al lui Waldo, averile i se confiscau iar mostenitorii lui erau deposedati de mostenirea lor; unii au fost trimisi in Tara Sfanta, iar Dominicanii le-au luat       casele si proprietatile, si cand acestia reveneau, adesea nu erau recunoscuti. Prigoanele acestea au continuat timp de mai multe secole, sub diversi papi si alti prelati ai Bisericii Catolice.