ORIGINEA RELIGIEI - RELIGIA LA POPOARELE CELE MAI PRIMITIVE

ORIGINEA RELIGIEI

RELIGIA LA POPOARELE CELE MAI PRIMITIVE

1.Experienta umana si religia

Curentul scientist din sec. XIX a raspandit teoria ca religia ar fi izvorat din ignoranta oamenilor, servindu-le ca sa explice natura, pe care altfel nu o intelegeau. Exista parerea ca dezvoltarea si raspandirea cunoasterii reale va duce la disparitia religiei.

De fapt, omul primitiv nu a fost lipsit de cunoasterea reala, fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu(Romani 1:19). Omul primitiv stie mai bine decat omul modern ca exista (dupa formula lui William James) o ordine nevazuta si ca supremul bine consta in adaptarea armonioasa la aceasta. Chiar daca adaptarea a fost eronata, erorile omului modern in aceasta privinta sunt si mai mari.

Observatia si experienta au drept consecinta intelegerea: In adevar, insusirile nevazute ale Lui, puterea lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele, in lucrurile facute de El.(Romani 1:20). Consecinta a fost credinta: Cine se apropie de trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta.(Evrei 11:6).

2. Caracterul experientei religioase

Fiindca religia isi are originea in cunoasterea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului iar lucrurile lui Dumnezeu nu se pot cunoaste fara revelatie, inseamna ca religia isi are in cele din urma originea in revelatie, asa cum scrie istoricul si teologul C. Dupu. Dumnezeu se descopera omului pe care l-a inzestrat cu cunoastere despre El. Astfel omul ajunge la cunoasterea religioasa. In afara cazului ca : "macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la gandiri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat". (Rom.1:21-22)

Experienta religioasa depinde de natura religiei, dar este un raspuns la ceea ce credinciosul experimenteaza ca realitate ultima. Realitate ultima este ceea ce ii inspira omului invataturile si randuielile religioase. Experienta religioasa are de-a face cu omul ca intreg. Hans Kung afirma: Desi Dumnezeu nu era egal cu lumea, nici lumea nu este Dumnezeu; cu toate, Dumnezeu este in lume si aceasta lume este in Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi considerat in fiecare eveniment, numai o parte a realitatii, ca o fiinta finita. Dumnezeu este unul in multi, Infinitul in finit, Transcendenta in imanenta, Absolutul in relativ". Miracolul experientei religioase este ca Dumnezeu gaseste modalitati de a comunica cu fiinta umana.

Intensitatea experientei religioase este cunoscuta sub numele de zel sau ravna si se poate manifesta in orice religie.

Gradul de eficienta si de realizare practica a religiei in viata indivizilor arata cat de divina este religia respectiva.

3. Aspectele sau modul de exprimare al religiei

Religia este exprimata prin ritual: inchinare, rugaciune, ofrande. De multe ori, aspectul exterior al ritualului domina pe cel interior. Sensul ritualului nu poate fi inteles fara referinta la particularitatile credintei in care ritualul este implinit. Practicarea tehnicilor de meditatie s-ar putea, de pilda, sa apartina unei religii fara Dumnezeu, chiar daca aspectul exterior este dominat de cel interior. De multe ori, ceremonialul este explicat prin povestiri cu caracter mitic.

Mitologia reprezinta revelatia unei religii necrestine. Oricat ar parea mitul de contradictoriu sau exagerat, el poate fi o apropiere de realitatea ultima pentru credinciosii cu gandire mitica. Cuvantul mit, inseamna la origine, povestire. Vorbind despre mitologie, ne referim la povestirile cu continut religios care ilustreaza o religie. Prezentarea unei povestiri nu o face nici falsa, nici adevarata.

Teologia unei religii ii formuleaza doctrinele sau invataturile folosind materialul mitologic si ritual. Este greu de separat aspectul doctrinal de cel mitologic.

Religie realizeaza un cod etic care are in vedere credinta individului dar si pe cea a comunitatii. Religia nu este o problema numai o problema de viata personala, ci si de viata a comunitatii. Astfel se contureaza dimensiunea sociala a religiei.

Religiile nu sunt numai sisteme ale credintei, ci si marturisiri de credinta ale unor organizatii, numite culte. Nu le putem numi biserici, ca Durkheim, fiindca termenul nu este acceptabil pentru necrestini. In lumea anglo-saxona termenul "cult" a capatat, din motive care pe noi nu ne intereseaza, un inteles peiorativ, fiind inlocuit cu termenul neutru de "denominatiune". Daca ne place sau nu ne place, in Romania legea statului, incepand cu Constitutia, foloseste termenul de "cult religios" iar nu de "denominatiune". Sensul peiorativ este dat de catre romani termenului de "secta". Inseamna sa cream confuzie in randul populatiei, daca incercam sa introducem in limba romana sensul peiorativ anglo-saxon al cuvantului "cult". Cuvantul "cult" inseamna in latina "inchinare" si corespunde englezescului "woship", fiind deci in romaneste, un cuvant foarte nobil. Cuvantul "denominatiune" nu are la origine nici un sens religios si este folosit cu placere de teologii ortodocsi la adresa cultelor protestante, sugerand ca ele sunt organizatii necrestine. Nu le putem imputa acest lucru, fiindca noi si nu ei ne-am dat acest nume nereligios.

Cultele, ca religii institutionale, au semnificatia lor specifica in societate, influentand conceptia ei despre lume si viata, precum si moralitatea. Ele pot furniza societatii cetateni exemplari, harnici, cinstiti si disciplinati. "Mormonii" sau "Martorii lui Iehova" sunt un exemplu in aceasta privinta, chiar daca ideile lor religioase sunt criticabile. In schimb, adesea, cei care ii critica sunt departe de nivelul lor cetatenesc.

4. Problema religiilor preisorice si a originii lor

Savantii scientisti din sec. XIX au emis teorii despre originea religiei, in legatura cu practicile religioase si magice ale oamenilor primitvi.

Se numeste preistorie perioada dinainte de aparitia izvoarelor istorice scrise. Dupa istoricii profani, ea se intinde in epoca pietrei si aramei iar la unele populatii ajunge pana in epoca fierului. Istoricii crestini se indoiesc ca istoria ar fi durat, cum afirma istoricii profani, zeci de mii sau sute de mii de ani. Si istoricii profani si cei crestini admit inceputul civilizatiei antedeluviene (fara izvoare scrise) pe la anul 10000 i.Hr., cand apar cetatile preistorice de la Ierihon (Palestina), Uraghit (Siria), din Asia Mica, Iran si Clisura Dunarii (Vlahoclisura, la Lepenski Vir).

Inaintea acestora se vorbeste de paleolitic sau epoca veche a pietrei cioplite iar intre 10000 si 7000 i.Hr. se vorbeste de trecerea la epoca noua a pietrei slefuite, neoliticul. Diluviul sau potopul este datat de unii dupa 7000 i.Hr. cand s-a trecut in mod catastrofic la optimul climateric.

Cronologia facuta de episcopul Usher, dupa Vechiul Testament ebraic stabileste indoielnic facerea lumii la anul 4004 i.Hr. Calculul facut dupa Septuaginta (Vechiul Testament grecesc), la fel de imprecis, dateaza evenimentul la 5508 i.Hr. Istoricii crestini cred ca intre Adam si Noe au fost mai mult de zece generatii fiindca in biblie generatiile sunt prezentate numai jalonat si cu mari lacune, cum este cazul listei generatiilor care au precedat pe Domnul Isus Hristos.

La fel, relatarea despre faurirea civilizatiei de catre urmasii lui Cain (Geneza 4:17-24) este considerata de unii istorici crestini ca o prezentare sintetica a unor evenimente care au avut loc de-a lungul a mai multe generatii. Oricum, ultimele descoperiri arheologice dateaza aparitia metalurgiei fierului mult mai devreme decat credeau istoricii mai vechi (vezi H.H. Halley, Manual Biblic, 1995, pag. 70. )

Mircea Eliade arata ca, asupra religiei paleolitice, datele arheologice sunt prea neclare. Religia neolitica este mai bine reprezentata. Descrierea religiei preistorice are la baza datele etnografice privind practicile religioase      ale populatiilor primitive si tribale de azi, care insa nu corespund cu situatia de acum mii de ani.

Religiile si practicile magico-religioase ale oamenilor primitivi, luate in consideratie in formularea teoriilor scientiste privind originea religiei preistorice sunt : animismul, adorarea naturii, henoteismul, toteismul, fetisismul, samanismul sau magia. De fapt, aceste credinte si practici se intalnesc combinate la cate o singura populatie.

a) Edward Tyler, in "Culturi primitive" (1871), a descris si denumit religia animista, credinta ca fiecare fiinta sau lucru are un suflet (anima= suflet, in latineste), incluzand si sufletele mortilor (asa-numitul 'manism"). Dupa Tylor, din animism se trage cultul stramosilor si cultul elementelor naturii: cer, pamant, zeitatile apelor. Acestea s-au personificat sub forma unor zei (politeism) iar in final s-a ajuns la monoteism. Teoria lui Tyler a devenit clasica dar in prezent se crede ca aceasta "evolutie a religiei" a fost de fapt o involutie care s-a desfasurat invers.

b) Max Muler (1823 -1900) a formulat teoria adorarii naturii. Dupa el, oamenii au observat regularitatea anotimpurilor, fluxul si refluxul fazelor lunii. Astfel ei au incercat sa dea un inteles nemarginit naturii , ale carei forte au fost personificate, au fost inventate mituri, ca sa descrie activitatile lor si s-au dezvoltat religii in jurul acestor zei si mituri. Aceasta este cea mai naiva dintre teoriile privind aparitia religiei si cea mai materialista. Toti ceilalti teoreticieni s-au apropiat mai mult de experienta religioasa a omului primitiv.

c) Teoria monoteismului originar, care a adus la conceptia despre honoteism, s-a format in etape, prin contributia independenta a unor cercetatori diferiti, ale caror concluzii coincidente indinca o mare apropiere de adevar.

In1891, fostul misionar R.H. Codrington a aratat in cartea "Melanesienii", despre o populatie din Oceania, ca baza credintei religioase este notiunea de "Mana". Mana este definita ca o putere supranaturala care apartine zonei invizibilului. Ea era experimentata emotional, mai degraba decat rational. Codrington a teoretizat ca toate popoarele primitive au inceput religia lor cu constiinta unei asemenea forte. Cercetatorii care au studiat alte religii ale populatiilor primitive au descoperit un fenomen similar, desi i se dadea alt nume.

La inceputul sec. XX, antropologul si lingvistul austriac Wilhelm Schmidt, care a studiat limbile din Noua Guinee si Oceania a ajuns la aceleasi concluzii in cartea sa "Der Urpsrungde Gotesidee" (Originea ideii de Dumnezeu) cu cercetatorul anterior Andrew Lang despre existenta unui monoteism primitiv. Misionarii benedictini aratasera atentia asupra acestei situatii in Australia de Vest. Lang a ajuns la concluzia ca si la alte populatii dintre cele mai primitive exista credinta in existenta unei fiinte supreme, creator al lumii si legislator al ordinii morale.

Din propriile sale cercetari, Schmidt a ajuns in dezacord cu teoriile lui Tyler si ale altora ca religia a inceput cu animismul. El a observat ca toate culturile de vanatori, culegatori de fructe si radacini pe care le studiase (si care erau cele mai vechi forme de societate care puteau fi observate) pastrau o credinta comuna intr-un Mare Zeu indepartat. Desi forma predominanta de religie pentru acesti primitivi era animismul sau politeismul, exista totdeauna credinta ca originar fusese un singur mare zeu deasupra tuturor. Acest zeu putea fi considerat creatorul lumii sau ruda multor zeitati mai mici. De obicei, Marele Zeu este inteles ca avand drept insusire eternitatea, atotstiinta, facerea de bine, moralitatea si atotputernicia. Adesea, Marele Zeu este considerat puterea care a dat societatii legile morale. Dupa ce, la inceput, intemeiase lumea, acest Mare Zeu plecase si acum avea putina legatura cu lumea. Unele mitologii mergeau mai departe, zicand ca intr-o zi Marele Zeu se va intoarce si va judeca lumea dupa criteriul moralitatii lui. De obicei zeitatile locale primeau cea mai mare parte a atentiei si a inchinarii iar Marele Zeu departat avea un loc mai mic in mitologie. Schmidt a dedus de aici ca societatile primitive erau originar monoteiste, insa deoarece cultul unui singur zeu punea probleme prea mari pentru mintea omului primitiv, aceste societati au corupt religia spre politeism. Mai tarziu, societatile mai avansate au regasit religia monoteista. Bineinteles, adeptii celorlalte teorii au fost pusi in incurcatura de teoria lui Schmidt, dar singurul lor contraargument a fost ca Schmidt ar fi alcatuit o teorie apologetica in favoarea crestinismului.

De fapt, teoria lui Schmidt este numai un aspect al teoriei henoteiste. Numele Henoteim vine de la Henos, care pe greceste henos = unu (ca si Monos) si defineste un monoteism incepator, care tinde spre Panteism (credinta in spiritul naturii) sau politeism.

d) Teoria totemica , o derivatie a teoriei animiste, sustine ca Totemul este originea religiei. Cuvantul Totem vine din cuvantul Ototeman din limba amerindienilor Ojibwa. Totemul se intalneste in unele religii primitive dar nu in toate, fiind identificat mai intai in America de Nord in sec. XVIII.

Totemul exprima credinta intr-o rudenie a oamenilor cu alte creaturi sau obiecte din natura. Ca atare este o extensie si o expresie a animismului. In general se presupune o forma de identificare intre un trib sau o ginta cu un animal, desi totemurile, in alte parti ale lumii, au fost identificate cu plante sau chiar cu soarele, luna, stelele. Svastica indo-europeana este de exemplu un totem reprezentand soarele.

De exemplu, o ginta amerindiana putea crede ca ar fi fost inrudita la origine cu ursul. Membrii gintei puteau crede ca poseda insusirile ursului sau ca vor fi ursi dupa moarte. Ei nu ucideau ursul decat in auto aparare sau in ocazii sfinte, cand ii mancau carnea la o masa rituala care-i unea intre ei, practica preluata de religiile de mistere din epoca greco-romana antica (mithraismul). Ursul putea fi reprezentat pe un stalp totemic. Romanii aveau stalpi totemici sculptati reprezentand acvila (vulturul), ca stindardele militare iar dacii aveau ca totem dragonul-sarpele cu cap de lup. Aceste exemple provin de la civilizatii mai inaintate. Intalnim vestigii totemice in civilizatia moderna occidentului: natiunile sunt simbolizate de animale, vulturul, ursul, leul, in heraldica (blazoane si steme). Mascotele sunt totemuri ale unei echipe sau competitii sportive. De aceea J.M. Nicolae, in compendiul sau de istorie a religiilor, scria: "Nu abordam problema foarte discutata a totemismului care se distinge mai ales prin organizarea sa sociala dezvoltata. Suntem de parere ca aceasta practica foarte raspandita, intrucat o intalnim in America, Africa, Australia, are un fundal religios dar cum acest lucru este contestat de anumiti etnologi, preferam sa lasam aceasta chestiune in afara viziunii noastre".

Totemismul nu poate fi originea religiei, intre altele si fiindca nu este un fenomen universal, cum este religia.

e) La o privire superficiala, Totemul si Fetisul se confunda usor. Termenul de fetis vine din cuvantul portughez Fetico = obiect vrajit. Teoria fetisismului, sustinuta de Auguste Compte (1798-1857) si de J. Lubbok (1834-1913) sustine ca fetisul este origine religiei.

Fetisul este o forma de animism mai marunta decat totemul. Fetisul nu a fost si nu este nicaieri elementul esential al religiei. Populatiile primitive nu adorau fetisul, ci spiritul despre care credeau ca locuieste in fetis. Fetisul se confunda cu talismanul de azi a carui putere fermecata se datoreste unui descantec magic (fie el numit si "sfintire") iar nu unei credinte animiste.

f) Teoria magica a fost elaborata de J. Frazer intre anii 1850-1915. El presupunea ca omenirea a trecut prin trei faze de dezvoltare spirituala evolutiva. Mai intai ar fi incercat sa domine natura magie. Ne reusind, au trecut la a doua treapta de dezvoltare, religia, prin care ar fi implorat fortele naturii sa le vina in ajutor. Fiindca n-au obtinut rezultatele asteptate, oamenii s-ar fi orientat in faza a treia spre stiinta. Aceasta teorie este inspirata fatis din scientism, falsa religie a stiintei ale carei rezultate se vad azi, cand omenirea a ajuns in pragul autodistrugerii iar intoarcerea la religia clasica apare pentru multi atei drept singura salvare.

Aceasta teorie pune insa problema relatiei intre religie si magie. Granita dintre cele doua este cateodata greu de trasat, fiindca si una si alta presupun existenta unor puteri supranaturale care pot influenta destinul omului. Totusi, atitudinea religioasa il determina pe credincios sa se apropie de aceste puteri intr-o dependenta smerita, in timp ce magicianul incearca sa le domine si sa le supuna cum vrea el. In istoria religiilor este, in general imposibil sa se faca sa se faca abstractie de practicile magice, care sunt un element al paganismului, desi depasesc cadrul acestuia ca religie, fiindca magia nu este religie.

In religiile primitive, practica magico-religioasa cea mai cunoscuta este Samanismul. Numele de saman este dat vrajitorului de bastinasii din Siberia, dar fenomenul se intalneste la mai multe populatii primitive, mai ales in extremul nord dar si la tiganii nomazi. Religia Vaudou sau Woodoo a negrilor din Haiti este de fapt o practica magico-religioasa samanista.

Anton Szandor Lavey, un ruso - alsaciano - roman, autorul "Bibliei satanice" si "mare preot" al "Bisericii satanice nr.1" din San Francisco este incadrat si el de Josh McDowell si Don Stewart la categoria "saman - vraci -vrajitor".

5. Religii primitive

Populatiile primitive se gasesc aproape peste tot in lume si se caracterizeaza printr-un stadiu de civilizatie foarte putin avansat. Ele nu cunosc agricultura, cresterea animalelor si mestesugurile, ci traiesc din culegerea fructelor si radacinilor ei, din vanatoare.

Antropologii nu sunt de acord asupra originilor omenirii. Dupa Biblie, suntem toti urmasii lui Adam si chiar ai lui Noe, asadar omenirea s-ar fi lansat in valuri succesive ca sa ocupe globul pamantesc, plecand de la platourile inalte ale Asiei apusene. Unii presupun ca populatiile care s-au detasat primele din nucleul principal ar fi ramas la un stadiu de dezvoltare mai elementar si ca urmare, ar fi fost impinse in regiunile cele mai retrase si mai neprimitoare ale planetei.

In stadiul actual al stiintei, nu putem sa afirmam categoric ca aceste populatii sunt mai primitive decat altele, nici ca religia lor ar fi mai asemanatoare cu cea a primilor nostri stramosi. Dar nu se poate nega faptul ca populatiile acestea, atat de departate unele de altele, au obiceiuri religioase asemanatoare si care le deosebesc de vecinii lor imediati, care sunt totusi mai avansati prin organizarea si tehnica lor.

Intai sa trecem in revista rapid aceste populatii:

In Africa, pigmeii sau ; negritos de talie mica, impinsi in adancul padurii virgine, precum si bosimanii sau hotentotii, instalati pe platourile neroditoare ale Africii de sud.

In Asia, andamanii, alungati din India si refugiati in insulele Andamane din Oceanul Indian; pigmeii semang, in extremitatea de sud-est al Asiei, in peninsula Malacca; negritos, populatie primitiva din insulele Filipine; ainos, impinsi de japonezi in nordul arhipelagului nipon; samoiezii, in partea arctica a Siberiei.

In Australia, bastinasii australieni, mai ales cei din sud-est.

In America, eschimosii, in extremul nord; anumite triburi amerindiene mai dezmostenite decat altele:

algokini, in muntii de est;

californienii, pe platourile pustii din vest;

amazonienii, in infernul verde al padurii virgine;

fuegienii, in exremitatea sudica - Tara de Foc.

Se poate constata ca populatiile acestea locuiesc la extremitatile planetei. In amanunt, exista deosebiri nenumarate intre ele, dar in ansamblu, se constata o convergenta remarcabila.

a) Dumnezeu unic

Esentialul conceptiilor lor religioase este notiunea de Dumnezeu unic, creator al universului. El face ce vrea. El are cunostinta perfecta despre ceea ce se petrece. Cateodata se presupune in mod naiv ca soarele si luna sunt cei doi ochi ai Sai, care ii permit sa vada totul sau, ca pasarile ii aduc informatiile de care are nevoie. Notiunea de trinitate nu este prea puternica dar nu lipseste. Marele Dumnezeu general, el este considerat drept si bun. El pedepseste pe cei rai si rasplateste pe cei care fac binele.

Avem, deci, de-a face cu un fel de monoteism, cu cateva rezerve, totusi. Monoteismul este stirbit cateodata de mituri familiale. Marele Dumnezeu poate avea un fiu sau un frate. Se intelege cum a putut sa se dezvolte aceasta notiune. Un trib adora pe Marele Dumnezeu sub un nume specific. Tribul vecin se inchina unui Mare Dumnezeu foarte asemanator dar sub un alt nume. Nu era deci acelasi Dumnezeu dar cei doi se asemanau foarte mult. In alta parte, monoteismul este stirbit de ideea ca Marele Dumnezeu are un rival, in persoana unui geniu al raului sau chiar a primului om care, dupa ce a fost creat, s-ar fi razvratit contra creatorului sau.

Exceptand australienii, Marele Dumnezeu nu este niciodata reprezentat printr-o imagine. Este cu atat mai remarcabil, cu cat vecinii acestor populatii sunt adesea inchinatori la idoli.

Numele si titlurile date Marelui Dumnezeu sunt semnificative: Cel care face, Persoana, Stapanul tuturor, Marele Spirit ( Marele Manitu, al unor triburi amerindiene), Cel ce este Puterea, Sprijinul, Domnul cerului, Tatal.

b) Cultul

Cultul comporta rugaciunea adresata Marelui Dumnezeu. Jertfa poate fi de genul ofrandei primelor roade. Astfel, inainte de a culege nuci de cocos pentru ei, pigmeii - negrillos ofera doua divinitatii. Cand bosimanii descopera un izvor, ei incep sa raspandeasca putina apa pe pamant, ca libatiune, inainte de a bea ei insisi.

Anumite jertfe au o valoare de ispasire. In caz de furtuna, andamanii cred ca Dumnezeu s-a maniat si ard frunze pentru a-l calma. Pigmeii semang isi fac taieturi la genunchi, pana cand tasneste sangele.

Morala

In general, aceste populatii au o morala inalta. Misionarii din Amazonia adevereau ca, in triburile unde lucrau ei, omorul, adulterul, hotia erau complet necunoscute. Gresala cea mai condamnabila de care acesti oameni se faceau vinovati era de-a imprumuta un obiect fara a cere permisiunea prealabila dar avand grija, totusi, sa-l dea inapoi dupa ce il foloseau, chiar daca nu toate aceste populatii au acelasi nivel al virtutii, in ansamblu, au o purtare relativ pura, de o purtare mult mai mare decat vecinii lor.

Lumea de apoi

Notiunea de viata - de - apoi este generala. Unii plaseaza lumea de apoi intr-o insula a fericitilor sau pe un munte la care se ajunge cu o scara sau in cer unde s-ar ajunge urmand razele soarelui la asfintit sau urcandu-se pe curcubeu. Pentru ainos, viata viitoare va fi sub pamant. Unii cred ca ocupatiile pamantesti se prelungesc in lumea-de-apoi, iar mortii sunt inmormantati cu armele lor, pentru ca ei sa poata practica vanatoare.

In general, se crede intr-o viata-de-apoi fericita. unii bastinasi din Austrailia cred in pedepsirea celor rai prin foc, unii amerindieni din California cred ca raposatii vor urma Calea Lactee si ca in locul unde aceasta se desparte in doua, unii vor merge la fericire, iar altii vor merge la osanda.

Dupa cum se vede, religia primitiva este desigur, lipsita de rafinament, dar este relativ scutita de deviatii dezastruoase. Populatiile mai bine organizate si mai bine utilate care inconjoara acesti oameni simpli, au dezvoltat forme mult mai elaborate de religie insa, de asemenea, mult mai contestabile.

In concluzie monoteismul primitiv se numeste henoteism. In care zeul suprem este conceput ca spirit, religia ar putea sa se indrepte spre panteism, prin animism adica spre credinta ca natura are un suflet universal care se manifesta prin sufletele fiintelor si lucrurilor pe baza principiului :"Tot ce este, traieste". Mana, spiritul impersonal al malanesienilor este un suflet al naturii, in germene.

Daca divinitatea henoteista este conceputa dupa chipul si asemanarea omului, multiplicarea acestei divinitati duce la politeism. Se poate ca divinitatea respectiva sa ramana unica si personala, ducand la un monoteism perfect, cum este religia negrilor swahili din Kenya (Africa de est), care trec usor la crestinismul evanghelic si chiar la penticostalism