Tarile Române si lupta Casei de Austria pentru hegemonia central-rasariteana 1526-1540

Tarile Române si lupta Casei de Austria pentru hegemonia central-rasariteana 1526-1540

Dupa analiza justificarilor ideologice ce au însotit expansiunea

Casei de Austria din centrul Europei spre cursul Dunarii si spre bazinul

pontic, ne vom opri asupra actiunilor diplomatice – în Tara Româneasca

si Moldova – care au avut menirea de a sustine aceasta politica, în

perioada 1526-1562. Trebuie mentionat faptul ca Ferdinand de Austria,

dorind sa ocupe Ungaria estica, era nemultumit de vecinatatea sa directa

cu otomanii. Ocuparea Transilvaniei îi permitea însa lui Ferdinand sa

ajunga, pe o cale ocolita, la gurile Dunarii – al carui curs mijlociu era

blocat de turci – si, de aici, spre Marea Neagra.

Evident aceasta manevra politica nu era lesne de dus la îndeplinire,

având în vedere slabele efective militare pe care Ferdinand de Austria se

putea bizui. Tocmai din aceasta cauza a cautat calea cea mai accesibila de

penetrare a zonei de influenta otomana în sud-estul Europei, cea a

actiunilor diplomatice. Principalele puncte vizate erau Moldova si Tara

Româneasca, entitati statale ramase în afara regimului administratiei

otomane. Intrarea acestor doua tari în sistemul statelor vasale Imperiului

otoman îngreuna situatia pentru Habsburgi din punct de vedere militar,

dar prezenta avantajul posibilitatii contractarii unor aliante care sa aduca

tarilor române speranta îndepartarii pericolului turc.

Rolul tarilor române aflate la confluenta intereselor politice,

militare si economice a celor doua mari puteri, Habsburgii si turcii, a fost

pe larg dezbatut în istoriografia noastra. Consideram ca, pentru o noua

abordare a problemei, este necesar sa ne oprim asupra relatiilor

diplomatice prin care Habsburgii au dorit sa-si asigure – la gurile Dunarii

– un cap de pod în confruntarea cu Imperiul otoman. Aceste relatii

diplomatice au fost dictate de un triplu interes manifestat de Casa de

Austria – politic, strategico-militar si economic.

Din punct de vedere politic, Ferdinand de Austria a fost constient

de la începutul conflictului cu Zápolya si Imperiul otoman de importanta

sprijinului politic ce i-ar putea veni din Moldova si Tara Româneasca.

Înca din 1527, când se considera stapân pe situatie în Transilvania si

Ungaria estica, el a cautat sa anihileze orice actiune dusmanoasa ce ar fi

putut veni din flancul sau sud-estic. Un atac al fortelor domnilor români –

reunite – s-a aratat, mai târziu, a fi dezastruos pentru Habsburgi.

Constient de pericol, la 3 ianuarie 1527, trimitea pe Laurentiu

Misschillinger în Moldova pentru a capta bunavointa domnului, caruia îi

cerea sa manifeste fata de ,,regatul sau“, Ungaria, prietenie si credinta,

sa-l sprijine ,,pentru apararea si pastrarea acestui regat, pentru respingerea

dusmanilor sai“; mai cerea ajutor militar concret sau „favorizarea

drepturilor“ sale în Ungaria, evident fata de Imperiul otoman si de

Zápolya. Interesant este faptul ca Misschillinger a fost trimis la drum în

mare graba, pentru a influenta chiar din momentul urcarii pe tron pe noul

domn. La Viena se stia doar ca Stefanita a murit, numele noului domn nu

era cunoscut înca (Rares îsi începea domnia la 20 ianuarie), de aceea

textul instructiunii are lasat necompletat spatiul destinat înscrierii

numelui adresantului („nobis dillectum N. Wayvodam Moldaviae”).

Importanta acestei misiuni era mare, pentru ca solul lui Ferdinand avea

mandat de a oferi 2 000 de ducati unuia dintre marii boieri, pentru a pleda

cauza Habsburgilor pe lânga domn.

De asemenea, solia de raspuns, trimisa în octombrie 1527 de Petru

austriece. În plus, solul moldovean era trimis de la Viena, la Cracovia

pentru a mijloci pe lânga Sigismund I obtinerea ajutorului politic si

militar scontat de Habsburgi.

În iunie 1528, solia moldoveneasca pleca spre casa, înmânându-i-se

înca ,,50 de guldeni renani“ bani de drum. Toata aceasta cheltuiala,

contrara obiceiului timpului, conform caruia – în general – fiecare

suveran îsi întretinea solii, arata, dupa cum am notat deja, importanta

deosebita acordata stabilirii unor bune relatii cu Petru Rares. Pentru

moment, rezultatul nu a fost cel asteptat de Ferdinand; pâna în 1529

atitudinea domnului Moldovei ramânea echivoca, pentru ca apoi, timp de

câtiva ani, acesta sa atace în forta pozitiile Habsburgilor din Transilvania.

Deja, la 11 mai 1529, un sol moldovean, identificat de secretarul regelui

Ioan Zápolya ca fiind mitropolitul Moldovei („espicopus in Moldavia

primarius”), încerca sa trateze alianta cu Zápolya.

Pe moment (în 1527), aceeasi „neutralitate binevoitoare” o obtinea

Ferdinand si de la domnul muntean, Radu de la Afumati, fara a putea

smulge de la el un angajament ferm. Solul lui Ferdinand a fost croatul

Stefan Glincic, folosit ca agent în mai multe misiuni, între care amintim

pe cea din Tara Româneasca si pe cea de la Moscova, din 1530. La

sfârsitul lunii noiembrie 1527, mesagerul Habsburgilor prezenta la Viena

raportul asupra misiunii sale în Tara Româneasca. Acesta nota ca s-a

înfatisat „la stralucitul principe domnul Radu”, dupa ce a întâmpinat

multe greutati pentru a nu fi descoperit de „iscoadele voievodului/ Ioan

Zápolya/ si ale sultanului”. Primul raspuns dat de Radu de la Afumati, la

cererea lui Ferdinand de a-l ajuta „la dobândirea regatului Ungariei”, a

fost un refuz voalat: „Daca mi-ar fi trimis la timp maiestatea voastra si

înainte de încoronarea/ ca rege/ a voievodului Transilvaniei, as fi putut

face desigur mult pentru maiestatea voastra dar acum când acel

voievod a fost si ales si încoronat rege al Ungariei el nu vede si nu-si

lamureste în ce fel ar putea satisface, în împrejurarile de acum, cererea

maiestatii voastre regesti”. Pentru a îndulci refuzul, Radu mai adauga ca

în cazul în care Ferdinand avea de gând sa porneasca razboi „împotriva

turcilor si în Ungaria” sa trimita la el o noua ambasada „cu legitima

împuternicire” si atunci se va pregati si el de lupta spre folosul cauzei

„obstii crestine”. Ameninta însa, fara menajamente, ca daca solul avea

sa-i aduca stiri false sau îl va minti intentionat, va pedepsi tentativa de

înselaciune cu omorârea solului si a tuturor „germanilor”/care/ îi vor

cadea în mâini”.

Trebuie sa recunoastem ca atitudinea lui Radu de la Afumati este

elocventa pentru momentul politic extrem de delicat în care se desfasurau

acest convorbiri. Desi domn cu o pozitie net antiotomana, Radu, ca si

Petru Rares, a înteles neputinta lui Ferdinand si încercarea acestuia de a

obtine Ungaria si Transilvania cu ajutorul ostirilor domnilor români.

Petru Rares nu s-a grabit într-o asemenea tentativa, pentru ca

propriile sale interese în Transilvania îl faceau sa prefere sa rezolve

singur problema recuperarii posesiunilor ardelene. De altfel, dupa 1529,

când îi învingea pe Habsburgi la Feldioara, se purta în Transilvania ca un

cuceritor si afirma ca el este cel care i-a oferit aceasta tara lui Zápolya.

În cazul lui Radu de la Afumati situatia era cu totul alta. Nu dorinta

de extindere a propriei influente politice peste granita îl facea reticent fata

de Habsburgi, ci situatia interna si pericolul otoman, care amenintase

constant tara de la moartea lui Neagoe Basarab, îl faceau sa astepte

derularea evenimentelor pentru a hotarî pe cine ajuta. De altfel, în epoca

lui Radu de la Afumati, se inaugureaza ceea ce Stefan Andreescu numea

„politica oficiala si neoficiala a Tarii Românesti pâna la 1545”. Este

vorba despre o politica aparent duplicitara, nascuta din dorinta apararii

independentei, ce facea ca domnii munteni sa respecte pe fata dispozitiile

turcesti, dar pe ascuns sa trateze cu Habsburgii, ca reprezentanti ai

coalitiei crestine. Raspunsul lui Radu era foarte clar în acest sens: el era

gata de lupta alaturi de crestini, dar nu avea sa tolereze în nici un chip sa

fie înselat si aruncat în lupta de unul singur, pentru a apara o cauza ce nu

era a lui si nici a crestinatatii.

În anul 1529 – anul mari campanii sultanale spre Viena – asasinarea

lui Radu de la Afumati de catre partida boierilor, îngrijorati de

posibilitatea unei actiuni comune a domnului cu trupele austriece, ce ar fi

atras crunte represalii asupra Tarii Românesti, facea pe Ferdinand de

Austria sa încerce noi tatonari diplomatice la sud de Carpati. Prezenta

sultanului în fata Budei si apoi a Vienei facea însa ca orice tratative cu

domnii români sa fie greu de finalizat. Mai mult, acestia întelegeau ca, la

adapostul poruncii sultanale, sa-si rezolve propriile probleme în

Transilvania. Dupa atacul lui Rares, noul domn al Tarii Românesti,

Moise Voda, intra, în toamna anului 1529, în Tara Bârsei si în tinutul

Sibiului pentru a-si recupera posesiunile, Vint si Vurpar. La 9 august, îi

soma pe sibieni sa se supuna lui Zápolya pentru ca altfel va fi obligat sa

mearga ,,asupra/lor/ cu toata tara domniei mele, caci nu am altminteri

cum sa fac ca noi suntem în mâna turcului”. Scrisoarea se încheia cu

un sfat ce arata opinia domnului despre posibilitatea unui ajutor din

partea lui Ferdinand “ Acum sa stiti Gratia voastra ca s-a ridicat

împaratul/sultanul/ cu toate ostile sale în Tara Ungureasca, iar despre

craiul Ferdinand nimic nu se aude despre dânsul, ca unde ar fi”. La 10

septembrie, Moise, îi înstiinta pe brasoveni ca trebuie sa se supuna pentru

ca „toti s-au închinat lui Ianas craiul”.

Ezitarea trupelor otomane în fata Vienei si mijloacele specifice ale

diplomatiei habsburgice îl faceau pe Moise sa devina cooperant si sa

accepte tratative de pace. Actiunea diplomatica în Tara Româneasca

fusese dublata, dupa obiceiul timpului, cu daruri bogate oferite domnului

pentru acceptarea negocierilor.

La 9 ianuarie 1530, Stefan Pemfflinger, fratele lui Marc

Pemfflinger, omul de încredere al lui Ferdinand, ce veghea la Sibiu

asupra intereselor arhiducelui, informa ca Moise a acceptat pacea, în

schimbul unei mari sume de bani. Începutul tratativelor cu Habsburgii

i-a adus curând domnului muntean dizgratia Portii si ostilitatea marii

boierimi. La jumatatea lunii mai 1530, Moise Voda fugea în Transilvania,

unde, sprijinit de Habsburgi, ce considerau ca a sosit momentul de a

instala în tronul Tarii Românesti un domn supus lor, se pregatea de

riposta. Prima actiune militara în favoarea lui Moise si împotriva noului

domn, Vlad (Înecatul), o întreprindea, în luna mai 1530, Stefan

Pemfflinger. Expeditia organizata pentru recuperarea tronului de catre

Moise Voda avea loc în luna august 1530, fiind mobilizate trupele lui

Stefan Mailath si cele ale lui Petru Gherendi si Gáspar Horvat. La 29

august 1530, în lupta de la Viisoara, fostul domn muntean cadea însa în

lupta, curmând conflictul.

Perioada anilor 1530-1534 nu este marcata de demersuri

diplomatice deosebite întreprinse de Habsburgi în tarile române.

Pregatirea campaniei sultanale din 1532, ce ar fi vrut sa transeze definitiv

conflictul pentru Ungaria, nu lasa prea mult câmp liber de actiune

domnului muntean (Vlad Înecatul – 1530-1532). În Moldova, ofensiva

începuta de Petru Rares pentru recuperarea Pocutiei canaliza toate

eforturile domnului într-o singura directie si sfârsea, în cele din urma,

prin a trezi iritarea sultanului, nemultumit de actiunile îndraznete de

politica externa ale lui Rares, ce lezau si interesele Imperiului otoman. La

15 mai 1531, sultanul îi reprosa lui Sigismund I, regele Poloniei, ca a

întretinut relatii diplomatice cu Petru Rares si cu Vlad Voda care erau

„sclavii mei si tributari si posesiunile lor încorporate între celelalte state

ale noastre”. Desi nu dorea ca razboiul început între domnul Moldovei si

Sigismund sa afecteze bunele relatii otomano-polone, Süleyman atragea

atentia, prin scrisoarea trimisa de marele vizir Ibrahim pasa, la

12 oct./10 nov. 1531, ca daca se constata încalcari de granita din partea

polonezilor în Moldova, dupa cum se plângea Petru, care era „sclavul

sultanului orice atac împotriva acestei tari însemna un atac împotriva

statelor prea-puternicului sultan”.

Preocuparea lui Süleyman de a pregati campania de ocupare a

Vienei l-a îndepartat însa de diferendul moldo-polon ce s-a stins, pe

moment, prin binecunoscuta înfrângere a lui Rares la Obertyn (22 august

1531). Dupa acest moment, începeau negocieri de pace cu Polonia, duse

fara prea multa convingere de Petru Rares, ce cauta pretexte pentru a

justifica intrarea sa în Pocutia.

Retragerea trupelor otomane din Austria si Ungaria, în 1532,

datorita amplei ofensive antiotomane organizate chiar de Carol al V-lea si

de papa Clement al VII-lea, aducea în sufletul lui Petru Rares o noua

speranta în forta combativa a Habsburgilor, care ar fi putut sa-i alunge pe

turci de la gurile Dunarii si din Balcani, eliberând cele doua tari române

de presiunea suzeranitatii otomane. Contactele cu Habsburgii fusesera

reluate înca din toamna anului 1531, fara o angajare concreta din partea

lui Rares. Emisarul sau era, la 12 septembrie 1531, Grigore Rosenberg

(„Gregor Rosenperg”), pârcalab de Cotnari. Nici despre misiunea sa nu

cunostem amanunte. Trezoreria Austriei de Jos dadea însa ordin tuturor

autoritatilor sa faciliteze trecerea „ambasadorului domnului moldovean”

spre Sepyer, unde se afla Ferdinand, în asteptarea convocarii Dietei

imperiale. Este un amanunt demn de luat în consideratie ca, în ajunul

marii confruntari cu Imperiul otoman, când Ferdinand dorea cu disperare

organizarea unei rezistente antiotomane redutabile, cu sprijinul

împaratului si al principilor germani, la Speyer sosea un emisar al lui

Petru. Rezultatele campaniei sultanale din 1532 sunt bine cunoscute, si

ele au demonstrat pe moment Europei ca Habsburgii sunt o forta de temut

pentru otomani, daca eforturile celor „doua jumatati” ale posesiunile lui

Carol Quintul reusesc sa se uneasca, angrenând si efectivele spaniole.

Pacea încheiata în 1533 de emisarul imperial, Cornelius Duplicius

Scepper, între Ferdinand si Zápolya, ratificata prin aprobarea sultanului,

ce consimtea verbal la încheierea unui armistitiu între Înalta Poarta si

Imperiul German, aduceau o regrupare de forte în Ungaria si

Transilvania, în favoarea lui Ferdinand de Austria, considerat a fi – în

primul rând – loctiitorul împaratului. Episodul asasinarii lui Aloisio

Gritti, însarcinat de sultan sa traseze granitele definitive între Zápolya si

Ferdinand, arata o radicalizare a ostilitatii fata de turci în toate cele trei

tari române. Zvonul ce a premers sosirea sa la Dunare, colportat de

emisarul lui Zápolya, Ieronim Laski, potrivit caruia Gritti venea sa

instaleze în Tara Româneasca si Moldova pe cei doi fii ai sai, pentru el

rezervându-si Ungaria si Transilvania, a nascut de la început opozitia

domnului muntean Vlad Vintila (de la Slatina), care a refuzat orice

cooperare cu emisarul sultanului, urmarind si încercuind de câteva ori

contingentul de 2.000 de ostasi ce-l însotea pe Gritti. Asasinarea

episcopului de Oradea, Emeric Czibák, de catre voievodul Transilvaniei,

numit de Gritti, Ioan Doczy, a radicalizat conflictul dintre nobilimea

maghiara rebela si efectivele modeste ale lui Gritti. Interventia lui Rares

la lichidarea confruntarii a fost decisiva, instigându-l pe Stefan Mailath

sa-l ucida pe Aloisio Gritti, pe cei doi fii ai sai – Antonio si Pietro – si pe

voievodul Transilvaniei, Ioan Doczy. Asasinarea acestora, la Medias la

28 septembrie 1534, avea drept scop – conform planurilor lui Rares – o

rupere definitiva a relatiilor cu Imperiul otoman si o ofensiva comuna

transilvano-moldo-munteana, sustinuta de Habsburgi, împotriva turcilor.

La acest plan a consimtit si Zápolya, în ciuda desvinovatirilor ulterioare,

pentru ca Stefan Mailath, adversar al regelui Ioan pâna la acea data, era

numit tocmai de acesta, în 1534, voievod al Transilvaniei.

Absenta sultanului, aflat pe frontul din Asia, de unde avea sa revina

abia în ianuarie 1536, a favorizat reluarea de catre Habsburgi a pozitiei

pierdute în Ungaria si Transilvania si reînceperea tratativelor diplomatice

în Tara Româneasca si mai ales în Moldova.

La 8 decembrie 1534, Georg Reicherstorffer era trimis de

Ferdinand de Austria în Moldova, pentru a relata tratativele diplomatice

cu Petru Rares. Prima misiune diplomatica a solului avusese loc în 1527

– la 18 iunie – si se soldase practic cu un esec. De altfel, nici

instructiunile primite în 1527 de la Ferdinand nu apar prea clar din

relatarea facuta la întoarcere de Reicherstorffer, care mentiona doar în

treacat întrevederea cu domnul Moldovei, lasând sa se înteleaga ca

misiunea sa a avut un oarecare succes ( am ajuns în Moldova, nu fara

un drum/ destul de/ greu si acolo achitându-ma de însarcinarea soliei

mele fata de voievodul Moldovei, nu fara grija sârguincioasa si munca,

am primit raspunsul cel mai de dorit la cuvintele soliei mele . Ca, de

fapt, Ferdinand nu obtinuse nimic concret de la Petru Rares, au

demonstrat evenimentele ulterioare.

În 1534, situatia era alta si, de data aceasta, Rares era chiar

nerabdator sa înceapa tratativele cu Habsburgii. Negocierile diplomatice

ale lui Ferdinand cu tarile române au coincis, deloc întâmplator, cu

reorientarea nobilimii maghiare spre tabara imperiala. Din aceasta cauza,

Ferdinand spera sa poata atrage de partea sa pe domnii români, pentru ca

acestia sa nu întreprinda actiuni ostile, care, pâna la venirea turcilor, ar fi

putut provoca mari pagube efectivelor destul de firave cu care Ferdinand

dorea sa cucereasca si Transilvania.

În aprilie 1535, Reicherstorffer sosea, în a doua sa misiune

diplomatica, în Moldova, reclamând dreptul de suzeranitate al coroanei

ungare asupra Moldovei. Rares se arata cooperant, de aceea emisarul lui

Ferdinand cerea si un compromis în problema posesiunilor transilvane

ale lui Rares, care urmau a ramâne în situatia în care se aflau pe moment,

Bistrita revenind lui Ferdinand. La 4 aprilie 1535, în numai câteva zile de

negocieri, misiunea lui Reicherstorffer se încheia fara ca Petru Rares sa

perfecteze în scris vreo alianta cu Ferdinand sau sa recunoasca vreuna din

pretentiile acestuia. Ceea ce este demn de remarcat este preluarea

initiativei diplomatice de catre domnul Moldovei, care cerea ferm lui

Ferdinand sa-i mijloceasca contactul cu împaratul Carol al V-lea,

singurul pe care-l credea capabil sa duca la bun sfârsit lupta cu turcii.

Atragea în aceste tratative si pe domnul Tarii Românesti, Vlad Vintila,

care, prin pozitia avuta în timpul misiunii lui Aloisio Gritti în Tara

Româneasca, în vara anului 1534, era silit sa caute sprijinul unui aliat

puternic, atât fata de pericolul extern, cât si fata de marea boierime, ce nu

îl iertase pentru reprimarea sângeroasa a revoltei boieresti, ce dorise, în

1534, înlocuirea domnului. În acelasi an, 1535, în care Rares începea

tratativele cu imperialii, Vlad Vintila perfecta si el o alianta antiotomana.

Contactele secrete cu Habsburgii nu i-au servit la nimic domnului

muntean. Boierimea, nemultumita atât de masurile interne, cât si de noua

orientare a politicii externe, punea la cale asasinarea domnului, ce cadea

rapus în timpul unei vânatori pe Jiu, la 10 iunie 1535. („Apoi, trecând 3

ani ai domniei lui s-au dus la plimbare catre Craiova, ca sa vâneze în

padurile Jiului iar lânga acestea Vintila Voda avea gând sa mai taie o

seama de boieri, simtind boierii, s-au vorbit cu totii, si au navalit ei mai

înainte, de au taiat pe domn în malul Jiului si au scapat ei de moarte”).

Ca înlaturarea domnului a avut si un motiv legat de reorientarea

politicii externe a Tarii Românesti spre Habsburgi o arata scrisoarea

trimisa la 15 iulie 1535 de catre Ioan Zápolya sultanului, scrisoare prin

care justifica actiunea boierilor si alegerea noului domn, Radu Paisie,

prin „rautatea” si tradarea fostului voievod Vlad Vintila. Radu Paisie era

recomandat ca fiind credincios „capabil si valoros pentru orice serviciu al

sultanului”, în timp ce Vlad Vintila începuse sa faca „fapte necugetate” .

Era evident ca Zápolya, în ciuda faptului ca, în 1535, începuse din nou

tratative de pace cu Ferdinand, dorea ca aceasta sa se desfasoare în

conditiile impuse de el, nu de adversarul sau, pentru a carui pozitie

sprijinul domnilor români ar fi devenit extrem de folositor.

Cu toate acestea, demersurile diplomatice ale Habsburgilor îsi

urmau cursul, de aceasta data fiind implicat direct împaratul Carol al

V-lea.

În toamna anului 1535, episcopul de Vátz, Stefan Broderic, un

supravietuitor al luptei de la Mohács, însotit de Francisc Frangepani, îl

contacta pe Carol al V-lea, la Neapole. Ca raspuns la solia maghiara,

împaratul trimitea în vara anului urmator, 1536, pe episcopul de Lund,

care sosea în Transilvania, de unde informa ca, în Ungaria estica si

Transilvania, climatul era favorabil pacii cu Habsburgii. Rares prelua,

cum am aratat deja, initiativa diplomatica si îl trimitea pe vistiernicul

Mateias pentru a cere episcopului de Lund sa nu încheie pace cu Zápolya,

deoarece acesta este credincios turcilor si astfel proiectul de cruciada si

lupta antiotomana ar fi periclitate.

Încrederea domnului Moldovei în zelul cruciat al împaratului fusese

sporita de actiunea întreprinsa de Carol al V-lea în Tunis, în 1535, în

timpul careia îl alungase pe vestitul corsar, devenit amiral al flotei

otomane, Haireddin – Barbarossa, restaurând pe regele legitim, Muley

Hassem. Tocmai de aceea mesajul lui Rares catre împarat si Ferdinand

era redactat în termenii unei angajari militare ferme. „Eu sunt gata sa

slujesc Maiestatii sale Imperiale si Catolice, ca si Maiestatii sale Regale

si întregii crestinatati si nu-mi voi cruta nici avutiile nici viata; numai

Maiestatilor lor sa adauge silintele si ajutorul lor sa faca Maiestatile lor

în asa fel încât sa-mi trimita chiar anul acesta/ 1536/ 5000 de oameni cu

masini pentru spart zidurile si sa nu se îndoiasca Maiestatile Lor, caci

orice s-ar întâmpla, cu ajutorul lui Dumnezeu, speram sa înapoiem

Maiestatilor Lor tara Transilvaniei întreaga si sa pricinuim în felul acesta

mare neajuns împaratiei turcesti”.

Scrisoarea lui Petru Rares prezinta un mare interes, pentru ca el

percepea adevaratul sens al prezentei lui Zápolya pe tronul Ungariei si în

Transilvania. Domnul Moldovei spunea clar ca, daca avea sa cucereasca

Transilvania, aceasta prilejuia „mari pagube împaratiei turcesti”. El

vedea, deci în „regele Ioan” un executant fidel, un slujbas al sultanului,

care gestiona puterea în Transilvania si Ungaria estica pâna la o noua

interventie, definitiva, a lui Süleyman. Pericolul pentru celelalte doua tari

române era mare si, de aceea, Rares dorea o actiune în forta chiar în anul

1536, când sultanului îi era greu sa se pregateasca de un nou razboi, dupa

campania persana. Ajutorul în oameni era minim, 5000 de ostasi, ceea

ce-l interesa era artileria grea si masinile de asalt, dupa ultimele inventii

ale Europei occidentale, cu care ar fi progresat repede, în conditiile

existentei a numeroase puncte fortificate în Transilvania.

Ca împaratul era mai putin interesat de a asigura, printr-o campanie

coordonata de Rares, succesul militar si politic al fratelui sau în spatiul

central si sud-est european, a aratat-o tergiversarea actiunii armate,

înlocuita cu tatonari diplomatice, menite sa-l informeze despre intentiile

sultanului. Întarirea autoritatii lui Ferdinand la Dunarea de Jos nu

convenea lui Carol al V-lea, care dorea sa apara în ochi principilor

crestini singurul aparator al credintei. Confruntarea lui Ferdinand cu

turcii si o eventuala alungare a acestora dincolo de linia Dunarii i-ar fi

adus un prestigiu, care ar fi periclitat însasi pozitia împaratului. Oricum,

neîntelegerea dintre cei doi frati, ce au aparat fiecare – cu înversunare –

linia politica ce au considerat-o prioritara – Mediterana sau gurile Dunarii

– a dus la scindarea posesiunilor Habsburgilor si la ralierea principilor

germani politicii lui Ferdinand de Austria. El aparea preocupat de soarta

granitei sudice a Imperiului German, amenintat din ce în ce mai des de

incursiunile otomane.

Revenind la anul 1536, acesta este anul ce marcheaza o dubla

angrenare a domnilor români în sfera politicii Habsburgilor.

La 15 iulie 1536, sosea la Constantinopol dalmatul Dionisie della

Vecchia (Bojidan Vuckovic), agent secret al împaratului, care profitând

de bunele sale relatii cu marele vizir Ayas-pasa , încerca sa culeaga

informatii pentru Habsburgi. Dupa suma de 1 000 de scuzi primita la

înapoiere, se poate considera ca rezultatul misiunii diplomatice a lui della

Vechia a fost un succes. Într-adevar, în afara unor informatii militare,

privind punctele slabe în care flota imperiala ar putea ataca sau

posibilitatea angrenarii crestinilor din Imperiul otoman într-o rascoala

generala, agentul imperial stabilea trei contacte însemnate pentru o

eventuala coalitie antiotomana în Balcani. Era vorba despre „patriarhul

Serbiei” (asa apare în text) si domnii din Tara Româneasca si Moldova.

În ceea ce priveste prezenta voievodului muntean, Radu Paisie, la

Constantinopol datele sunt certe, interesant este ca, probabil, acesta a

tratat cu della Vecchia si în numele lui Rares, sau domnul moldovean si-a

trimis la Poarta propriul emisar, pentru a perfecta cu ambasadorul

imperial clauzele unei aliante. Tratativele cu Radu Paisie nu veneau pe un

teren nepregatit. De un an, domnul Tarii Românesti astepta confirmarea

din partea sultanului, amânata oficial datorita absentei acestuia din

capitala, în realitate datorita existentei unui alt pretendent preferat,

probabil, de marele vizir Ibrahim-pasa. Executarea marelui demnitar a

adus si mult râvnita confirmare pentru Radu Paisie, a carui prezenta la

Constantinopol se lega tocmai de acest eveniment. În perioada de

nesiguranta, iulie 1535 – iunie 1536, când Radu Paisie a fost contestat si

de o parte a boierimii, domnul muntean a început negocieri cu

Habsburgii, dictate de necesitatea apararii tronului. În primavara anului

1536, scria personal lui Ferdinand, caruia îi cerea protectie pentru el si

tara sa. Era o reînviere a statutului de vasalitate al Tarii Românesti fata de

Coroana ungara, care urma a fi materializat, de aceasta data, printr-o

alianta antiotomana. În cazul imposibilitatii unei cooperari militare, se

prevedeau clauze minimale de ajutor reciproc: Ferdinand sa încerce sa

împiedice marirea tributului Tarii Românesti catre Poarta, iar Radu Paisie

sa informeze, în secret, despre miscarile turcilor.

Întâlnirea între agentul imperial della Vecchia si Radu Paisie, în

vara anului 1536, avea loc dupa ce negocierile ajunsesera într-un punct

avansat. Noua situatie creata prin obtinerea investiturii de la Poarta de

catre Radu Paisie îl facea pe acesta sa devina circumspect. Domnul,

numit de emisarul Habsburgilor „regele Valahiei care este crestin si mare

senior”, se arata dispus sa continue tratativele, dar de „teama spionilor”

refuza sa trimita împaratului o scrisoare; cerea însa ca un ambasador al

Habsburgilor sa vina în Tara Româneasca, pentru a discuta clauzele

concrete ale organizarii luptei cu turcii. În acest scop, elibera un

salvconduct pentru solul imperial.

Demersurile domnilor români pentru a obtine ajutor financiar si

militar eficient din partea Habsburgilor au continuat în anul 1537. Având

în vedere importanta politica si strategica a celor doua tari si necesitatea

cooptarii Poloniei în „Liga” antiotomana, Ferdinand de Austria încerca,

din 1536, sa medieze o întelegere între Sigismund I, regele Poloniei si

Petru Rares.

La 16 aprilie, nuntiul apostolic la Viena, Giovanni Morone, episcop

de Modena, informa pe papa Paul al III-lea ca „il vaivoda e duca di

Multavia qual per alti tempi era feudatario d’Ungaria et é

potentissimo”, facuse câteva incursiuni în Polonia, care nu vor ramâne

nepedepsite de regele Poloniei. Pentru a preîntâmpina un razboi în zona

si pentru ca Rares era dusmanul lui Zápolya si, deci, un posibil aliat al lui

Ferdinand, acesta facea demersuri pentru a aplana conflictul dintre cei doi

principi.

La rândul sau, ambasadorul Modenei la curtea lui Sigismund,

Valentini, informa de la Cracovia, la 8 august 1537, ca regele Poloniei,

cu efective impresionante, peste 110.000 de osteni, se pregatea sa intre în

Moldova, doar medierea initiata de Ferdinand amânând campania. În

acelasi timp, Valentini nota ca nu crede ca s-ar putea încheia o pace de

durata între domnul Moldovei si regele polon, pentru ca cererile acestuia

sunt „atât de numeroase si atât de aspre ca nu se va încheia pace si nici

macar armistitiu”. Aprecierea ambasadorului modenez era realista. Anul

1538, anul marii campanii sultanale, îl gasea pe Rares în razboi cu

Polonia, iar pacea încheiata atunci a fost dictata de necesitatea regruparii

fortelor lui Rares împotriva tatarilor, ce atacau din est.

În 1537, însa, se legau înca multe sperante de organizarea marii

coalitii antitotomane, în care Rares credea ca va juca un rol important. La

14 septembrie 1537, „episcopul Vasile” era trimis de Rares la Venetia,

pentru a-l contacta pe della Vecchia. Scrisoarea adusa era cifrata si purta

drept indicatie de adresa „ilustrului domn, doctor Froim”, din Venetia. În

realitate, cererea de ajutor medical, era ca si alta data în istoria

diplomatiei medievale românesti, o posibilitate de a contacta în secret

puterile crestine europene, în vederea luptei antiotomane. Cifrul scrisorii

era adus de acelasi episcop Vasile si el ajuta la transcrierea scrisorii

expediata de della Vecchia lui Carol al V-lea, la 7 decembrie 1537.

Scrisoarea lui Rares nota ca dorea ca doctorul Froim sa-l viziteze în

curând, pentru a-l vindeca de boala pe care a contactat-o cu doi ani „în

urma”, când aflându-se în baie „s-a îmbolnavit de urechea dreapta din

cauza curentului“. Pentru aceasta, Rares promitea sa plateasca

„doctorului Froim” 3 000 de ducati. Explicatia textului, trimisa la 7

decembrie 1537 împaratului, era urmatoarea: „boala” contactata – de

Rares – în urma cu doi ani era pericolul turcesc, ce se agravase dupa

episodul Gritti; curentul în urechea dreapta reprezentând prezenta oastei

otomane în flancul sau drept, iar suma de 3 000 ducati trebuia interpretata

în sensul existentei unor efective moldovene între 25 – 30.000 de osteni,

gata de atac. Prezenta doctorului Froim în Moldova echivala cu invitatia

adresata Habsburgilor de a începe de la gurile Dunarii ofensiva împotriva

sultanului.

Scrisoarea trimisa de della Vecchia mai continea rugamintea

expresa a acestuia ca împaratul sa raspunda favorabil cererilor lui Petru

Rares, precum si informatii privind mobilizarea efectivelor otomane;

sultanul avea sa ierneze la Adrianopol, de unde avea sa plece primavara

urmatoare.

Interesant este faptul ca, la 19 august, în acelasi an, domnul

muntean, Radu Paisie, trimitea si el o cerere de ajutor medical judelui

Brasovului Hans Fuchs (“Fus Hanas”), pentru fiul sau Marcu. (“ Dau de

stire domniei tale ca a cazut acum prea iubitul fiu al domniei mele, Marcu

Voievod, la grea boala. Drept aceea te rog pe domnia ta sa te povatuiasca

Dumnezeu ca sa-i trimiti domnia ta pe Gheorghe vraciul si cu ierburi de

tot felul poate ca-l va vindeca de boala ”).

Pâna la o dovada certa asupra starii sanatatii lui Marcu Voievod, în

anul 1537, este greu sa stim daca avem de-a face cu o cerere reala de

ajutor medical sau cu transcrierea unui mesaj cifrat, ce s-ar fi putut referi

la siguranta domnului si a persoanei fiului sau. Cert este ca aceasta „boala

grea” nu a lasat urme, Radu Paisie asociindu-si fiul la domnie, nu dupa

mult timp. Evident, ca orice concluzie asupra acestui mesaj poate fi

pripita, dar merita, credem noi, sa amintim similitudinea scrisorii din

august 1537 cu cea trimisa de Rares, în septembrie 1537. Este de notat ca

Radu Paisie se adresa brasovenilor, cei mai leali sprijinitori ai lui

Ferdinand, care abia în 1536 prestasera juramânt de fidelitate lui Zápolya.

În 1537, când Zápolya însusi începuse tratative cu Ferdinand, prin

„fratele” George, episcopul de Oradea, Brasovul îl sustinea din nou pe

„regele romanilor”.

La 18 decembrie 1537, della Vecchia revenea cu cererea

imperativa de a se raspunde domnului si „patriarhului Serbiei”. Pâna în

luna martie 1538, Carol al V-lea ramânea impasibil. La aceasta data,

anunta ca nu a primit scrisorile celor doi oameni politici din sud-estul

Europei.

O explicatie a acestei lipse de bunavointa manifestata de împarat

fata de o oferta clara de ajutor militar, formulata în termeni deosebiti de

avantajosi pentru coalitia antiotomana, se poate gasi în scrisoarea

nuntiului apostolic Morone, din 6 martie 1538. Aflat la Praga, la curtea

lui Ferdinand, episcopul de Modena raspândea zvonurile care circulau în

Imperiul German despre Petru Rares. Nemultumit de conflictul cu

Polonia – în care Rares nu se arata deloc conciliant – si, dorind, în acelasi

timp, sa atraga Polonia în „Liga sfânta”, împaratul se arata dispus sa

creada intrigile ce-l desemnau pe domnul Moldovei drept omul turcilor.

Atacul asupra Poloniei s-ar fi facut la porunca sultanului, care, nedorind

sa încalce direct tratatul de pace încheiat cu Polonia (1536), se folosea de

Petru Rares.

Planul de cruciada proiectat de „Liga sfânta” (în care Carol al V-lea

reusise sa înglobeze Venetia, papalitatea, Imperiul German, Spania,

Portugalia, ducatul Milanului si Urbino) avea oricum alte prioritati decât

atacul gurilor Dunarii. La 8 februarie 1538, se perfecta alianta principilor

europeni la Roma, mobilizându-se importante efective maritime pentru a

ataca din nou Imperiul otoman prin Mediterana. Moreea trebuia ocupata.

Aici avea sa se stabileasca baza de actiuni de unde sa porneasca, prin

Marmara, atacul asupra strâmtorii Dardanele si dominarea Marii Negre.

Planul era utopic si înfrângerea suferita de flota aliata la Preveza (1538) a

demonstrat forta combativa a flotei otomane, subestimata de Carol si de

venetieni.

În ceea ce priveste organizarea armatei terestre, Carol si Ferdinand

si-au grupat fortele în asteptarea unui atac în Ungaria, desi din iunie

1538, Ooan Pastor, agent secret al Habsburgilor, informa de la Raguza ca

turcii aveau sa atace întâi Moldova. Informatia concorda cu toate

demersurile lui Petru Rares. Rezultatul eforturilor diplomatice depuse

timp de 3 ani de Petru Rares era nul, datorita unor zvonuri false. În fata

campaniei sultanale din 1538, ce viza Moldova cu scopul precis de a

forma o bresa serioasa în frontul antiotoman, Rares era singur. Emisarul

imperial, ce urma a aduce un raspuns binevoitor domnului Moldovei,

pleca din Toledo abia la 7 noiembrie 1538; evident ca orice tratative erau

tardive la acea data, când Rares se afla fugar în Transilvania, lipsit de

tezaur si de oaste. Domnii români obtineau doar dreptul de a se adaposti

cu familiile în Transilvania în timpul invaziei turcesti. Acest act era dat

din Kosice la 6 septembrie 1538 de catre Ferdinand, care, în virtutea

tratatului semnat la Oradea cu Ioan Zápolya, se considera îndreptatit sa ia

hotarâri în teritoriul Ungariei si al Transilvaniei. Nu aflase înca faptul ca

„fratele George” declarase, în numele lui Zápolya, nul tratatul încheiat cu

„regele romanilor” si ca, înca de la 18 august acesta scrisese sultanului,

asigurându-l de fidelitatea sa neclintita.

Cauzele pentru care campania sultanala, pornita sub deviza

pedepsirii Moldovei s-a soldat cu o simpla schimbare de domn au fost pe

larg analizate în istoriografia noastra, de aceea nu insistam asupra acestei

discutii.

Anii care au urmat, 1539-1541, au fost marcati în Moldova de doua

domnii, cea a lui Stefan Lacusta si cea a lui Alexandru Cornea; ambele au

debutat sub auspiciile fidelitatii fata de Poarta si au sfârsit prin a purta

negocieri secrete cu Habsburgii.

Domnia lui Stefan Lacusta începea sub amenintarea directa a

pierderii independentei Moldovei. Închinarea boierilor catre sultan, ce a

premers fuga lui Rares din tara, a asigurat pastrarea formala a dreptului

„tarii” de a-si alege domn. Între solutia radicala a transformarii tarii în

pasalâc si acceptarea domnului adus de turci, Stefan Lacusta, bineînteles

ca boierimea Moldovei a acceptat solutia cea mai putin împovaratoare.

Chiar daca turcii lasau la Suceava o „garda domneasca”, iar teritoriul de

dincolo de Prut era preluat de administratia otomana, care încerca sa se

stabileasca aici, dupa ce Tighina, Buceagul si Braila devenisera raiale

(1538), existenta unui voievod din „os domnesc” asigura legitimitatea

dinastica si aparenta de independenta.

La început, instalarea lui Stefan Lacusta a fost urmata de un val de

panica în Imperiul German. La curtea imperiala de la Toledo si Madrid si

la cea regala de la Viena veneau zilnic stiri alarmante privind situatia din

Moldova, care periclita orice tentativa a Habsburgilor de a se stabili în

zona. Este suficient daca citam raportul trimis de la Buda la 1 octombrie

1538, în care se atragea atentia asupra pericolului ocuparii de turci a celor

trei principate si care adauga: „regele romanilor sa nu se mire daca va fi

atacat de turci prin pasurile moldovene, deoarece acest drum este mai

scurt decât cel pe malul Dunarii”. La fel de grava era situatia prezentata

de Mathias Loboczky regelui Ferdinand, la 1 ianuarie 1539. Acesta era

informat ca sultanul a pus „sangeagi” la Soroca care se afla la „8 mile

departare de granitele regatului Poloniei” si „la Bar, cetate pe care actuala

regina a Poloniei a ridicat-o la granitele sale”. De asemenea, turcii ridica

si alte fortificatii de lemn; în plus, domnul adus de sultan a dat ordin sa se

coboare clopotele bisericilor si are de gând sa „turceasca” tara.

În timp, toate aceste informatii s-au dovedit lipsite de temei. În fata

reînceperii conflictului cu Polonia pentru teritorii si mori aflate pe Nistru,

Stefan Lacusta, nu numai ca nu a apelat la turci, cum facea regele

Sigismund al Poloniei, ci accepta mediatia lui Ferdinand de Austria.

Schimbul de solii, între 1538 si 1539, s-a facut prin pârcalabul Stanciu si

capitanul Petre Vartic, ce avea sa fie o figura de seama în schimburile

diplomatice ale Moldovei. Ca urmare a normalizarii relatiilor cu

Habsburgii, Ferdinand trimitea în Moldova pe Tranquillus Andronicus,

diplomat si umanist de origine dalmata, fost secretar al lui Aloisio Gritti,

care promitea domnului ajutor militar pentru reocuparea teritoriilor

pierdute între Prut si Nistru. Alt diplomat, atras din 1536 de partea

Habsburgilor, Ieronim Laski, se oprea, înaintea misiunii încredintate de

Ferdinand la Constantinopol, în Moldova, unde se întâlnea cu domnul la

Hârlau (22 octombrie 1539), facându-i aceeasi propunere.

Apropierea lui Stefan Lacusta de tabara ferdinandista era evidenta

si definitiva în vara anului 1540, când dupa moartea lui Zápolya, domnul

Moldovei se alatura celor ce sprijineau revendicarea lui Ferdinand de

Austria de a deveni rege al Ungariei reunificate, în conformitate cu

prevederile tratatului de la Oradea. Existenta fiului legitim al lui Ioan

Zápolya si al reginei Isabela, fiica lui Sigismund al Poloniei si a Bonnei

Sforza, scindase înca odata marea nobilime ungara. Tocmai de aceea,

Ferdinand avea anevoie de sprijinul efectiv al domnilor români, pentru a-i

apara interesele la Poarta si pentru a-i proteja granitele.

La 24 septembrie 1540, solul lui Stefan Lacusta, Ioan, era trimis la

Ferdinand; la 14 octombrie, Ferdinand trimitea ambasada de raspuns,

formata din mari demnitari ai partidei nobiliare maghiare, Tamás

Nádasdy, Gáspar Horváth si Sigismund Balassa. La 22 decembrie,

Ferdinand accepta vasalitatea Moldovei oferita de solul lui Stefan

Lacusta si ocolea problema repunerii în drepturi a domnului Moldovei în

posesiunile sale din Transilvania, deoarece Ciceul si Cetatea de Balta

fusesera daruite de regele Ioan unui „supus al sau”. Tratativele cu

Habsburgii nu au apucat sa se materializeze într-un tratat scris, pentru ca

Petru Rares, prin eforturi diplomatice sustinute de un important aport

banesc, reusea, dupa doi ani de pribegie, sa obtina iertarea sultanului si

redobândirea tronului Moldovei.

Marii boieri, de teama represaliilor din partea domnului pe care-l

tradasera în 1538, au hotarât sa-l sacrifice pe Stefan Lacusta, pentru a

putea ridica pe tronul Moldovei un alt domn supus intereselor mari

boierimi. Având ca pretext macelarirea unei garnizoane otomane aflata în

Moldova, în noiembrie 1540, boierii hotarasc sa-l asasineze (la 20 – 21

decembrie 1540), acuzându-l de tradarea intereselor tarii. Scrisoarea

justificativa, trimisa în ultimele zile ale lui decembrie 1540 lui Sigismund

I, explica clar atitudinea si planul marii boierimi de a se salva înca odata

pe sine si tara. Stefan Lacusta, care era ,,turc în vestmântul nostru“, pe

care ei l-au primit de nevoie (“de ar fi pus domn pe un tigan ori pe un

arap, tot l-am fi primit, numai împaratul/ sultanul/ sa nu se întoarca si sa

nu prade tara pâna la capat”), „a început cu încetul, a da tara împaratului

nu voia sa asculte de nimeni, facea pâri tainice, primea învataturi de

la împaratul, învataturi potrivnice Mariei tale si noua”.

Hotarâti sa nu permita întoarcerea lui Rares si nici sa nu provoace

mânia sultanului, marii boieri cereau confirmarea domnului ales de ei,

Alexandru Cornea. În scurta sa domnie de 1 luna si trei saptamâni,

Alexandru Cornea a încercat sa reînnoade firul rupt al relatiilor cu

Habsburgii, trimitând în luna ianuarie 1541, la Wienerneustadt, resedinta

lui Ferdinand, un sol ce ducea „regelui romanilor” juramântul de

vasalitate al domnului Moldovei.

Eforturile lui Alexandru Cornea au fost zadarnice. La 23 ianuarie

1541 Petru Rares pornea spre Moldova, cu ajutor turcesc, iar la 9

februarie 1541 Alexandru Cornea, capturat de Petru Rares la Galati, era

executat din porunca domneasca.