Judecata princiara

Judecata princiara

Institutia domniei in Tarile Romane

Institutia domniei in spatiul medieval romanesc reprezenta cea insemnata instanta atat la nivel politic, cat si la nivel a administrativ. Domnul reprezenta in cadrul organizarii statelor medievale romanesti imaginea puterii supreme in stat. ,,Unsul lui Dumnezeu pe pamint'' , cel urcat pe tron prin mostenire, in urma unei alegeri, apeland la bogatie, la ajutorul boierilor ori la forta armelor, avea puterea absoluta asupra locuitorilor tarii sale[1]. Din aceasta putere absoluta decurgeau insa si unele obligatii, prerogative sau functii pe care domnul trebuia sa le exercite in cadrul statului . In cadrul statului medieval romanesc, domnul detinea urmatoarele drepturi: dreptul de judecata ( cu sfatul boierilor dupa pravila si abiceiul pamantului), dreptul de fiscalitate ( de a introduce si percepe impozite), dreptul legislativ de a promulga pravile si dreptul de a lua unele masuri administrative. Dupa cum putem observa, unul din cele mai importante drepturi detinute de catre domn in cadrul statului este acela de judeca. Domnul devine, astfel, in cadrul statului feudal romanesc, instanta suprema de judecata investit cu puterea de judeca orice fel de proces, fie el de natura civila sau penala . Desi era investit cu aceasta prerogativa, domnul nu o putea insa exercita in cadrul tuturor cazurilor, ci doar in cazuri speciale, judecata domneasca devenind de cele mai multe ori ultima instanta la care se apela in cazurile unor pricini grave care nu puteau fi solutionate de catre instantele teritoriale de judecata. Astfel in materie civila, domnul judeca in special procesele intentate de boieri si de locuitorii oraselor, iar in materie penala domnul judeca doar anumite infractiuni mai grave, celelalte cazuri fiind judecate de catre instantele teritoriale.

In cauzele de drept penal, domnul judeca deseori impreuna cu un grup restrans de boieri care formau sfatul domnesc, care din secolul al XVII lea isi schimba denumirea in divan de judecata. El este mentionat pentru data in documente la 11 februarie 1400 sub denumirea de ,,sfatul boierilor mari si credinciosi''[4]. Sfatul sau divanul reprezenta insa o instanta aditionala a actului de judecata inteprins de domn. Aceasta instanta nu avea puterea de a lua nici o decizie, ci doar posibilitatea de a exprima o parere in legatura cu cazul judecat de catre domn. Prezenta acestei adunari la procesul de judecata avea rolul de a legitima prerogativa domnului de a imparti dreptatea. Din componenta sfatului domnesc faceau parte boieri care se bucurau de o deosebita incredere din partea domnului si in unele cazuri si inalte fete bisericesti .

Unele din cele mai concludente imagini privind complexitatea sistemului de judecata la nivel central din Tarile Romane ne este oferita de catre numeroasele relatari de calatorie pastrate din aceasta perioada. Desi influentate de factori atat de ordini subiectivi, cat si de alti factori relationati cu realiatea politica si sociala din acea vreme, relatarile de calatorie fac analiza, in mod indirect, a sistemului judiciar din aceasta perioda, dominat eminamente de catre domn. Imaginea domnului in calitatea sa de judecator suprem se contureaza astfel din diverse descrieri de calatorie, jurnale sau scisori.

Domnul ca judecator suprem

Imaginea relevata de cele mai multe ori in cadrul marturiilor calatorilor straini este cea a domnului in calitatea sa de judecator suprem al tarii. Aceasta calitate este consideranta ca fiind una esentiala in cadrul exercitarii puterii domnesti si in cadrul mentinerii ordinii in cadrul statului . O intersesanta marturie in aceasta privinta o avem de la Robert Bargrave, care poposeste in Moldova in 1652, in timpul domniei lui Vasile Lupu. In relatarea sa acesta vorbeste despre modul in care puterea judecatoreasca este concentrata in mainile domnului :,, domnul are toata puterea in mainile sale si este singurul judecator al tuturor pricinilor, sezand el insusi in scaunul de judecata in fiecare zi'' .

Contrarea intregii puterii judecatoresti in persoana domnului reprezenta asa cum am amintit si o modaliatate de mentinere a ordinii in cadrul statului. Functia sa de judecator suprem ii dadea posibilitatea domnuilui de a eradica violenta si de a mentine ordinea in cadrul statului. Pentru ca acest lucru sa devina posibil, domnul trebuia sa creze imaginea unui suveran implacabil in aplicarea pedepselor. Astfel in Descrierea anonima a Moldovei de la 1535 este relatata asprimea cu care principele moldovean exercita prerogativul sau de judecator: ,, aici ascultarea supusilor fata de principe este foarte mare si pedeapsa si mustrarea celor ce gresesc sunt deosebit de aspre'' . Acest mod implacabil de a aplica pedepse este prezentat in aceiasi relatare ca reprezentand o modalitate de a eradica violenta si nelegiuirea intalnite foarte des in aceasta perioada: ,, aceasta tara este vrednica de toata lauda si trebuie laudata mai ales pentru faptul ca domnul pedepseste cu toata asprimea pe raufacatori'' .

Procedura de judecata a domnului

O atentie deosebita au acordat-o calatorii straini in relatarile lor modului in care se desfasura procedura de judecata a domnului. Marturiile lor sunt cu atat mai concludente, cu cat cei mai multi dintre ei participa in timpul sederii lor in tarile romane la desfasurarea unor acestor proceduri de judecata. Din descrierile lor aflam ca domnul judeca cazurile prezentate in fata lui doar in cadrul divanului de judecata. Divanul de judecata reprezenta institutia competenta la nivel central in cadrul careia se puteau dezbate procesele. Denumirea de divan provenea potrivit lui Marco Bandini dintr-un cuvant turcesc, care mai apoi este preluat si de romani si unguri[9]. Pe langa denumirea de divan, intalnita in relatarile de calatorie in special din secolul al-XVII-lea, mai intalnim mai tarziu si denumirea de ,,sfat public'' intr-o relatare de la 1710 apartinand lui Erasmus Heinrich Schneider von Weistmantel din timpul lui Nicolae Mavrocordat: ,, In fiecare saptamana tine de doua ori sfat public si impaca el insusi mai toate pricinile insemnate in prezenta ministrilor sai'' . Tot in cadrul relatarilor de calatorie aflam ca divanul de judecata se tine in Tarile Romane doar la curtea domneasca, la Bucuresti pentru Tara Romaneasca si la Iasi pentru Moldova: ,, fiecare oras isi are parcalabul sau, dar divanul de judecata se tine la Iasi''.

De obicei divanul de judecata a domnului se tinea intr-o sala speciala numita sala divanului. Astfel secretarul marchizului Nointel De La Croix descrie infatisarea unei sali de divan de la curtea domneasca din Iasi. Sala divanului este descrisa ca ,,o sala foarte mare'' si ,,inegrita de fum''. La capatul ei se afla ,,un fotoliu de catifea'' care era asezat pe un ,,soclu cu doua trepte'' care reprezenta tronul pe care statea domnul cand judeca. Acelasi calator face mentiunea faptului ca aceasta sala nu este singura in care se tinea judecati, ci mai era folosita o alta camera din palatul domnesc numita ,,spatarie''. Nicolo Barsi, misionar catolic, aminteste si el in relatarea sa de calatorie din timpul lui Vasile Lupu despre sala divanului de la palatul domnesc descriind-o ca fiind ,, o sala foarte mare'' unde ,, domnul sade pe un scaun aurit ce se afla pe o trepta mai inalta a podelii'' .

Exista de asemenea unele relatari care fac referire la faptul ca uneori domnii preferau sa tina sedintele de judecata in locuri mai speciale. Impartirea dreptatii tinea in special de persoana domnului, ceea ce ii conferea un caracter itinerant. Astfel judecata mai putea avea loc la diferitele curti domnesti, si chiar in tabere. O marturie in acest sens o avem de la Francoise de Pavie, care a trecut prin Moldova in anul 1585 si care precizeaza situatii in care domnul tinea sedinte de judecata chiar in aer liber, in incinta unei curtii domnesti: ,, Intr-o piata mare dinaintea castelului am gasit trei, patru sute de soldati, insirati doi cate doi, pana la un cort, dedesuptul caruia domnitorul, stand jos si avand pe cei mai de seama ofiteri( probabil boier), imprejur, asculta plangerile oricui ar fi venit la dansul si care la o suta de pasi, in genunchi, se parau cu glas tare, unul dupa altul, si domnitorul dadea hotararea care i se parea mai dreapta''[12] .

O importanta deosebita o avea in cadrul desfasurarii procedurii de judecata a domnului si frecventa cu care se desfasura aceasta. Informatiile privind acest aspect difera, ceea ce demostreaza ca fiecare domn putea impune un anume obicei in ceea ce priveste felul in care isi exercita prerogativa sa de judecator. Din relatarea lui Paul de Alep aflam ca domnul Vasile Lupu ,,tinea divan in fiecare zi a saptamanii'', iar ,,cel de sambata avea un caracter mai special doarece ,,in cadrul lui se judecau doar talhari'' . Alti calatori nu mentioneaza aceasta oranduire, dar sunt de acord asupra faptului ca domnul tinea divan in fiecare zi ,, sezand el insusi in scaunul de judecata in fiecare zi . O relatare mai tarzie a lui Erasmus Schneider Von Weismantel ne ofera o informatie diferita in ceea ce priveste frecventa cu care se intrunea divanul de judecata a domnului. Astfel el relateaza faptul ca Nicolae Mavrocordat ,,tine divan doar de doua ori pe saptamana'' .Un amanunt asupra caruia calatorii straini cad de acord in ceea ce priveste acest aspect este acela ca divanul de judecata nu se tinea in zilele de sarbatoare si nici duminicile. Marco Bandini relateaza acest amanunt in scrierea sa, precizand ca: ,, in afara de zilele de sarbatoare si de duminici in care nu se face judecata, mai niciodata nu omite sa tina tribunal de judecata'' . Un alt calator, Paul de Alep, ne relateaza si el acest fapt, amintind si despre alte zile speciale in care domnul nu facea judecati. Conform relatarii sale, domnul nu judeca la divan ,, in prima saptamana a postului mare'' cand ,,ei inchid divanele si amana judecatile'' .

*

Un alt aspect referitor la procedura de judecata a domnilor romani este legat de ceremonialul special care avea loc in cadrul divanului de judecata. Acest ceremonial se desfasura dupa o organizare bine stabilita si era una din ipostazele in care domnul isi confirma autoritatea sa suprema in cadrul statului[18]. Avem informatii privind acest ceremonial mai ales din timpul lui Vasile Lupu de la celebrul misionar Marco Bandini. Dar exista o relatare privind acest aspect si de la curtea lui Petru Cercel, datorata secretarului si omului de incredere a acestuia, Franco Sivori. O alta marturie relevanta privind modul in care domnul tinea divan o avem de la 1676 de la secretarul marchizului Nointiel, de la Croix.

Din scrierile acestor calatori aflam ca domnul tinea divan intotdeauna impreuna cu un sfat format din cei mai de incredere boieri ai sai:,, domnul judeca impreuna cu divanul sau format din doisprezece boieri'' . Marco Bandini a lasat o marturie asemanatoare din timpul lui Vasile Lupu:,, cu domnul se afla si marii dregatori''. Prezenta la divan a celor mai importanti boieri ai tarii era o regula care tinea de obiceiul pamantului sau de cutuma si nu se abatea de la ea nici un domn. Dar, desi prezenti, acestia nu aveau puterea sa intervina in luarea vreunei hotarari, dupa cum, relateaza Franco Sivori in marturia sa, ,, boierii nu au drept de vot, ci isi spun doar parerea si principele hotaraste dupa buna sa socotinta'' .

Pe langa divanul de judecata a domnului este remarcata, in cadrul ceremonialului, care are loc la curtea domneasca, si prezenta unor inalte fete bisericesti. Multe din relatarile de calatorie amintesc de prezenta mitropolitului tarii la divanul de judecata a domnului in Moldova precizand ca ,,domnul cand face judecata sade pe un tron inalt cu mitropolitul stand si el de de fata''[21]. Prezenta acetuia la divanul de judecata reprezenta o confirmare indirecta a faptului ca domnul reprezenta autoritatea suprema de judecata, chiar si in cazul unor pricini care tineau de autoritatea bisericesca si de asemenea o dorinta de legitimare a puterii domnesti de catre autoritatea religioasa .

Descrierea unui astfel de ceremonial care avea loc in cadrul divanului de judecata o avem de la misionarul catolic Marco Bandini din timpul lui Vasile Lupu. Potrivit relatarii lui Bandini, domnul cand face judecata sade pe un tron inalt. Sceptrul care reprezinta simbolul autoritatii domnesti ,,este culcat pe o masa in vazul tuturor''. Tot Bandini ne ofera o relatare detaliata privind persoanele care mai participau la acest ceremonial. In afara de mitropolit si de marii dregatori pe care au fost mentionati mai sus, potrivit lui Bandini mai luau parte un grup de zece sau mai multi baroni sau boieri, folosind termenul romanesc, care stateau intr-un loc mai ,,umil'' si care aveau obligatia de a chema pe cei care trebuiau sa se infatiseze la judecata. Misionarul catolic mai vorbeste de prezenta la divanul de judecata a unui talmaci care era chemat doar in cazul in care unul din impricinati era strain. In spatele baronilor stateau un grup de 20 sau 30 de purtatori de scut sau scutieri care erau imbracati in haine scumpe de culoare rosie si purtau scuturi aurite.in spatele acestora stateau oameni ai curtii sau ostasi. Bandini vorbeste si despre faptul ca cei impricinati stateau intr-un loc separat unde erau paziti de aproximativ 200 de pedestrasi. In ceea ce priveste ordinea care trebuia respectata la prezentarea in fata divanului, tot Bandini relateaza faptul ca cei care se prezentau primii la judecata erau cei care erau acuzati de delicte grave cum ar fi cele de crima, furt sau omucidere. Acestia, daca erau dovediti vinovati erau condamnati imediat la moarte, urmand apoi judecarea unor delicte minore .

O alta descriere a ceremonialului de la divanul de judecata a domnului o avem de la 1676 de la secretarul de la Croix, tot din Moldova. Acesta face o descriere oarecum diferita a divanului de judecata din acea perioada. Potrivit lui, domnul intra la divan precedat de un maestru de ceremonii si de mai multi aprozi. In urma domnului merg spatarii si copiii de casa. De la Croix relateaza si faptul ca la intrarea domnului la divan, boierii se ridica in picioare pentru a-l saluta. Pe langa prezenta mitropolitului si a divanului de judecata format din 8 boieri, potrivit relatarii lui de la Croix, mai este mentionata si prezenta la divanul domnesc si a unui aga turc. Prezenta acestuia in cadrul divanului de judecata a domnului denota o supravehere impusa de catre autoritatea otomana asupra modului de exercitare a puterii domnului in cadrul societatii. Un rol important la divanul de judecata il are, potrivit relatarii lui de la Croix, marele logofat care poarta pecetea domneasca si care citeste toate jalbele care urmau a fi discutate in cadrul divanului. Potrivit descrierii lui De la Croix, domnul se consulta cu boierii doar in privinta unor pricini mai insemnate, in celelalte el fiind singurul care decide. De la Croix mai mentioneaza si faptul ca ,,domnul nu dadea sentinta pe loc'', ci se retragea in incapere aparte ,,camaruta sa'' unde se consulta cu sfetnicii saii mai apropiati si unde ii dicta marelui logofat deciziile sale''[26]. Descrierea acestor ceremoniale releva de asemenea si felul in care fiecare domn intelegea desfasurarea acestuia. Desi exista amanunte comune in ceea ce priveste desfasurarea procedurii de judecata, putem observa unele diferente semnificative care erau specifice fiecarui domn. Aceste diferente imprima actului de judecata efectuat de catre puterea centrala o importanta nota subiectiva, relevanta in cadrul perceptiei autoritatii domnesti de catre popor. Astfel fiecare domn incearca prin introducerea acestor elemente specifice crearea unei imagini specifice perioadei in care acesta isi exercita atributiile. Asa cum am aratat mai sus, ceremonialul din cadrul sedintelor de judecata devine tot mai complex odata cu trecerea timpului. De la descrierea lui Franco Sivori din timpul lui Petru Cercel si pana la cea a lui De la Croix de la 1676 putem observa diferente destul de mari, care demonstreaza evolutia pe care sistemul juridic romanesc din acea perioada a parcurs-o. Aceasta evolutie este poate cea mai bine reprezentata prin felul in care instanta suprema isi desfasura activitatea. Se ajunge astfel de la judecata efectuata intr-un cadru restrans doar impreuna cu membrii sfatului si cu marii boieri la adevarate sedinte de judecate desfasurate dupa un ceremonial bine stabilit, in care toate persoanele implicate aveau un rol bine stabilit dinainte. Descrierile lui Marco Bandini si a secretarului De la croix sunt poate cele mai relevante in acest sens.

*

Relatarile calatorilor straini vorbesc si depre felul in care cei impricinati se prezentau la judecata inaintea domnului. O relatare destul de amanuntita despre felul in care cei impricinati se pregateau pentru a se prezenta la judecata in fata domnului o face Franco Sivori. El se declara surprins in relatarea de felul in care cei implicati in procese in procese isi expuneau cauza in fata domnului: ,,m-am minunat cu cata maiestrie si randuiala isi arata pricinile lor inaintea principelui, atat cei mari, cat si cei mici fara nici un pic de teama sau incurcatura''[27]. Aceasta maiestrie se datora, potrivit marturiei lui Sivori, faptului ca ei repetau dinainte plangerea pe care o adresau domnului astfel incat ,, si taranii au obiceiul inainte de a se infatisa la judecata sa se traga deoparte intr-un loc singuratic in fata unui copac si sa-si rosteasca de mai multe ori plangerea ca si cum ar fi in fata principelui''. Dupa aceasta ei se prezentau la judecata in fata domnului stand in genunchi indiferent de rangul lor: ,, cei care vorbesc fie mari, fie mici, stau in genunchi, tot asa in alte multe imprejurari acesta fiind obiceiul in acea tara'' . Obiceiul de a sta in genunchi in fata domnului la divan este mentionat si in secolul urmator in Tara Romaneasca cand la 1640 este relatat faptul ca ,, supusii, cand vorbesc cu domnul trebuie sa ingenuncheze, ca si cand ar fi papa'' . O relatare mai tarzie de la 1654 consemneaza din nou acest obicei precizand ca ,, atunci cand barbatii sau femeile din aceasta tara vin spre a fi judecati la domn sau la episcop, ei ingenuncheaza pentru a-si rosti plangerea si raman in aceasta pozitie pana la sfarsit'' . Acest obicei exista si in Moldova, deoarece Petru Bogdan Baksic il mentioneaza in timpul lui Vasile Lupu, dar in acelasi timp este mentionat si faptul ca tot acest domn este cel care il desfiinteaza in preajma anului 1641 :,, la judecati, cei ce vorbesc cu el stau in genunchi, dar domnul acesta a desfiintat acest obicei prost'' . Faptul ca in Moldova fusese desfiintat obiceiul de a sta in genunchi la judecata inaintea domnului este confirmata si de marturia lui de la Croix care afirma mai tarziu ca doar ,, criminalii se infatiseaza in genunchi inaintea domnului''.

Aceste marturii privind ceremonialul care avea loc in cadrul divanului domnesc ofera o imagine pertinenta asupra felului in care domnul isi exercita prerogativa sa de judecator suprem si asupra organizarii sistemului juridic la nivel central din tarile romane in perioada Evului Mediu.

Pedepsele aplicate de domn

In cadrul organizarii judiciare din spatiul medieval romanesc, domnul era cel care hotara pedepsele care trebuiau aplicate celor gasiti vinovati in diferite procese. Aceste pedepse nu erau teoretic la latitudinea domnului, ci erau stabilite prin ,,obicei'' sau prin ,,cutuma''[32]. De asemenea aceste pedepse au fost consfintite si in cuprinsul pravilelor bisericesti la inceput si mai apoi a celor elaborate din ordinul domnilor. Daca teoretic pedepsele erau prevazute in cadrul acestor acte cu caracter judiciar, practic, domnul, in virtutea calitatii sale de judecator suprem a statului, putea aplica orice pedepsa dorea fara a tine seama de acestea .

Potrivit vechilor prevederi din pravile, pedepsele erau impartite in mai multe categorii. Erau astfel pedepse capitale care care se aplicau in cazul unor delicte grave cum ar fi crima, talharia, omuciderea sau furtul. Pedeapsa capitala putea fi ordonata doar de domn in Moldova, pe cand in Tara Romaneasca putea fi ordonata atat de domn cat si de banul Craiovei. Aplicarea ei se facea diferit, in functie de conditia sociala a celor impricinati. Astfel boierilor li se taiau capul, pe cand oameni de rand erau spanzurati. Aceasta pedeapsa se mai aplica si in cazurile de tradare sau ,,hiclenie'', acestea reprezentand alaturi de crima, una din cele mai grave delicte conform cutumei.

Erau de asemenea si pedepse corporale (mutilari sau batai) care se aplicau pentru delicte mai putin grave, iar in disputele proceduale de mai mica importanta se dadeau doar amenzi. Tot conform prevederilor legate de pedepse din pravilele bisericesti, se prevedea posibilitatea unei rascumparari a pedepsei prin achiatrea unei sume de bani numita ,, gloaba''. Rascumpararea pedepsei putea avea loc in cazul oricarui fel de delict,cum ar fi crima, adulter sau rapire de fete . Acest obicei, desi un vestigiu al obstii arhaice si neinlaturat de influenta dreptului bizantin, era un instrument folosit mai ales de clasa conducatoare pentru a putea scapa de raspundere in cadrul comiterii unor pedepse foarte grave .

*

Relatarile calatorilor straini relateaza diferite cazuri in care domni aplicau aceste pedepse. Aceste pedepse erau aplicate dupa vechile legi, potrivit marturiei reverendului Edmund Chistill: ,, dreptatea aici este impartita dupa vechile legi ale provinciei, care sunt conforme cu legea romana''.

Avem de asemenea marturii privind asprimea pedepselor aplicate de catre domnii romani. Violenta si asprimea cu care domnii romani pedepseau si cele mai marunte delicte reprezentau in viziunea calatorilor straini o incercare a domnilor de impune ordinea in acest spatiu dominat de cele mai multe ori de arbitrariu si de haos. In acest sens, avem o relatare din timpul lui Despot Voda (1561-1563) de la Johann Sommer care vorbeste despre asprimea pedepselor aplicate de acest domn:,, Despot era neinduplecat la culme la pedepse''[36]. Avem de asemenea si o relatare mai timpurie despre felul in care domnii din Tarile Romane intelegeau aplicarea unor asemenea de pedepse. Aceasta marturie se intalneste in Descrierea Anonima a Moldovei de la 1535 , care relateaza modul aspru si autoritar in care domnul aplica pedepsele in cazul proceselor infatisate in fata divanului de judecata: ,, domnul pedepseste cu toata asprimea pe raufacatori si in asa fel se dau pedepse felurite, dupa felurile deosebite ale crimelor si uneori se dau pedepse aspre chiar si pentru cele mai mici abateri, pentru ca prin aceasta sa fie aduse la mai multa ascultare sufletele lor pline de indaratnicie'' .

In ceea ce priveste felurile de pedepse aplicate de domn, putem observa o diversitate destul de larga in acest sens. Cea mai frecventa pedeapsa amintita este insa cea capitala. Aceasta are o preponderenta mai mare si datorita faptului ca domnul era singurul care putea aplica aceasta pedeapsa, cel putin in Moldova, deoarece in Tara Romaneasca, marele ban detinea si el aceasta prerogativa legata aplicarea pedepselor[38]. Din cadrul acestor relatari ca crima si furtul erau considerate cele mai grave delicte care erau pedepsite de obicei cu moartea. Avem relatari in acest sens de la misionarul minorit Marco Bandini care arata acest lucru in cadrul descrierii ceremonialului de judecata a domnului: ,,mai intai se aduc legati in fata lui Voda cei acuzati de mari vinovatii, de furt sau omucidere. Daca acestia sunt dovediti sau prin propia lor marturisire sau prin martori suficienti sau recurgandu-se la tortura, li se da o condamnare la moarte sigura'' . Putem observa in acest sens o reala nepartinire privind aplicarea pedepsei in aceste cauze. Atat din relatarile calatorilor, cat si din documente in ceea ce priveste aplicarea pedepsei. Inculparea pentru omor sau talharie era de cele mai multe ori similara cu moartea, deoarece nu se tinea caz de unele situatii atenuante care ar fi putut interveni in aceste cazuri. Acest lucru se intampla insa doar in cazul oamenilor de rand, deoarece asa cum am aratat mai sus in aceste cazuri se putea aplica platirea ,,gloabei'', din acest fapt rezultand faptul ca boierii puteau scapa de pedeapsa prin achitarea ei.

Exista de asemenea in relatarile de calatorie si informatii privind ritualul care avea loc la punerea in aplicare a unei asemenea pedepse. Relatarea lui Antonio Maria del Chiaro, celebrul secretar al lui Constantin Brancoveanu este relevanta in acest sens. El descrie ritualul care trebuiau sa-l urmeze condamnatii la moarte prin spanzuratoare pana la locul in care urma sa aiba loc executia. Aceasta avea loc, potrivit marturiei lui Del Chiaro, intr-un loc anume stabilit, denumit ,, targul din afara'' acesta era si locul unde ,,avea loc targul o data la doua saptamani''[40]. Drumul pina acolo era strabatut de cel condamnat pe jos, in acest mod el fiind semnalat ca un exemplu negativ pentru acea comnunitate, din care el facea parte. Condamnatul trebuia sa ceara iertare pentu faptele sale celor pe care ii intalnea in calea sa, ceea ce denota importanta participarii comunitatii la acest ritual de pedepsire, vinovatul fiind interesat de obtinerea acestei iertari din partea semenilor sai .

O alta marturie deosebit de relevanta din timpul lui Vasile Lupu privind aplicarea pedepsei cu moartea, mai ales in cazul talharilor, o avem de la Paul de Alep. Marturia sa, desi contine numeroase informatii care nu concorda intocmai realitatii, este relevanta pentru formarea imagini generale asupra felului in care domnul Vasile Lupu aplica pedepsele capitale. Conform relatarii sale, domnul moldovean ar fi osandit la moarte un numar de 14000 de hoti. Cifra este evdent exagerata, desi documnte ale vremii vorbesc despre un numar mare de osanditi la moarte in timpul domniei sale. Paul de Alep face in relatarea sa si o ierarhizare a unor serie de pedepse care se aplicau celor vinovati de furt. El arata ca domnul nu osandea la moarte pe vinovat de la prima crima, ci aplica un sistem gradat de pedepse. Astfel pentru prima abatere, cel dovedit vinovat de furt era batut si insemnat cu fierul rosu, facandu-se cunoscuta in public fapta sa. Informatia despre acest tip de pedeapsa este confirmata si de Nicolo Barsi care arata ca cel dovedit de furt la divan, indata,, este apucat i se scot caltunii inaintea domnului din a carui porunca i se dau o suta si mai bine de lovituri'' . Daca cel inculpat savarsea din nou un delict, acesta i se taia o ureche, pentru ca la urmatoare fapta sa i se taie cealalta ureche. Abia a patra oara cel vinovat era executat. Acest sistem nu era insa aplicat in cazul tuturor felurilor de furt. Conform obiceiului sau cutumei, cei care furau din biserica sau faceau ,, furtisag mare'' erau condamnati la moarte de la prima vina. Ierarhizarea facuta de catre Paul de Alep se aplica doar in cazurile furturilor mai mici.

Tot in relatarea lui Paul de Alep mai intalnim un caz deosebit de grav in care domnul aplica pedeapsa capitala. Aceasta pedeapsa era aplicata in cazul celor care furau copii crestini si ii vindeau la turci. Conform relatarii lui, in cazul acesta moartea nu se facea prin spanzurare sau prin taierea capului, ci survenea in urma aplicarii torturii:,, domnul porunceste sa i se franga toate oasele pana ce moare ca vai de el'' .

*

Pe langa aceste delicte, unii domni mai aplicau pedeapsa cu moartea unele cazuri care priveau domeniul privat. Unul din aceste cazuri era se pare nerespectarea legamantului casatoriei. O relatare in acest sens o avem din timpul lui Despot Voda de la Johann Sommer. Potrivit acestuia, domnul putea condamna la moarte pe cei care nu-si respectau legamantul casatoriei. Aceasta pedeapsa drastica pe care domnul o aplica era o urmare a faptului ca multi dintre supusii lui apelau la o anumita procedura simpla pentru a desface casatoriile contractate. Aceasta metoda este descrisa tot in relatarea lui Johann Sommer. Potrivit lui, sotia putea sa se desparta de sot doar daca ii platea acestuia o anumita suma de bani . Faptul ca domnul aplica o pedeapsa atat de drastica in aceste cazuri era unul de ordin subiectiv deaorece de cele mai multe ori comiterea adulterului sau nerespectarea legamantului casatoriei era pedepsita doar prin aplicarea unei amenzi .

Se pare insa ca Despot Voda nu era singurul domn care apela la aceasta metoda pentru pedepsirea adulterului. Avem o relatare mai tarzie despre aplicarea unor asemenea pedepse de catre un domn. Potrivit lui Paul de Alep si Vasile Lupu apela deseori la aceasta pedeapsa in cazul comiterii unor infractiuni care contraveneau moralei vremii: ,, (el) domnul obosise, taindu-le nasul, facand cunoscut in mod public crimele lor si inecandu-le cu miile''

Impunerea acestor pedepse de catre domni avea de cele mai multe ori un rol educativ pentru comunitate. Puterea exemplului era deseori folosita pentru stoparea comniterii unor delicte de catre membrii comunitatii din acre facea parte cel gasit vinovat si pedepsit. Pedepsirea celor vinovati de adulter sau de alte infractiuni impotriva moralei reprezenta de asemenea o incercare a domnului de a impune printre supusii sai o imagine a institutiei domnesti in care moralitatea si credinta reprezentau cele mai importante atribute. Acest lucru se poate observa cel mai bine in relatarea lui Sommer, care arata in descrierea sa teama pe care boierii o resimt fata de aplicarea acestei pedepse de catre domn, datorita faptului ca ei erau de cele mai multe ori vinovati de aceste delicte. Se vedea astfel incercarea lui Despot Voda de a impune aceasta imagine a institutiei domniei, chiar prin pedepsirea unor persoane care jucau un rol important in cadrul acesteia, dar carese faceau vinovate de aceste delicte.

*

O alta infractiune deosebit de grava pentru care domnul aplica pedeapsa capitala era cea de tradare sau de ,,hiclenie''. Aceasta culpa era considera a fi una din cele mai grave, daca nu cea mai grava, deoarece insemna o incercare de rasturnare a ordinii statale. Aplicarea pedepsei cu moartea se dorea a reprezenta un exemplu pentru cei care pe viitor ar fi incercat o actiune impotriva autoritatii domnesti, deoarece teama de complot, de uneltire a boierilor-avand drept urmare posibila pierderea puterii- umbrea constant odaile palatelor domnesti . Sunt numeroase cazuri atat in relatarile calatorilor straini, cat si in cronicile din aceasta perioada in care domnul se folosea de prerogativa sa de judecator suprem pentru a condamna la moarte sub acuzatia de ,, hiclenie'' pe inamicii sai poltici care comploteaza in vederea subminarii puterii sale . Un caz de acest fel este relatat in Relatia anonima latina despre Tara Romaneasca de la 1688. este prezentat aici cazul lui Serban Cantacuzino, care dupa venirea sa pe tron s-a folosit de prerogativele sale pentru a se razbuna pe inamicii sai politici: ,, pe serdar Drosul a pus sa-l ingroape in pamint pana la brau si sa-l ucida jalnic tatari, intepandu-l cu sabiile'', pe fiul acestuia l-a aruncat intr-o ocna parasita, zdobindu-l, iar pe mare vistier Hrizea Karidz din Popesti ,, l-a chinuit cu caznele cele mai crude incat din cauza torturii i-a cazut un ochi'' si in cele din urma ,, a poruncit sa i se grabeasca moartea si i s-a implantand in sezut o teapa lunga de un cot'' . Cazurile prezentate de catre anonimul catolic autor al acestei relatii scoate in evidenta felul in care domnul dispunea arbitrar aplicare unor pedepse asupra unor inamici ai sai. Prerogativa sa de judecator al tarii devine dupa cum am vazut o unealta foarte eficace in lupta sa pentru pastrarea domniei sau in cadrul unor razbunari personale.

Acest aspect este scos in evidenta si in relatarea lui Pietro Deodato Baksic, vicar apostolic pentru principate care arata ca ,, acesti domni au libertatea de a actiona si a da ordin si pot omori fie dintre boieri fie alte persoane fara a tine seama de nimeni''[48]. Aceasta putere reprezenta de cele mai multe ori si o sursa de insecuritate la nivelul clasei conducatoare, aceasta provenind si din faptul ca de cele mai multe ori domnii puteau hotari pe loc soarta unor boieri fara argumente solide sau fara o judecata cinstita in prealabil. Imaginea acestui sentiment de securitate este relevata si in cadrul martruriei lui Antonio Maria del Chiaro, care relateaza despre despre climatul de insecuritate in care traiau boierii la curtea lui Serban Cantacuzino : ,, inainte de cere audienta si a intra la domn, boierii obisnuiau a da bacsis pajului de la usa, pentru a afla daca voda era bine dispus atunci, inainte de a intra, isi faceau cruce ca sa poata trece spaima din care unii ieseau chiar bolnavi'' . Existenta acestui sentiment de insecuriate in cadrul clasei boieresti se datora si constientizarii faptului pedeapsa capitala aplicata in cadrul acuzatiei de hiclenie era singura care nu se putea rascumpara prin platirea asa-zisei ,,gloabe'', care se aplica in cadrul celorlalte delicte considerate foarte grave.

*

Pe langa pedepsa capitala aplicata de catre domn, unele marturii si despre pedepse mai usoare aplicate de catre domni. Aceste pedepse puteau fi atat pedepse corporale pentru fapte mai putin grave, cat si unele pedepse care implicau detentii. Din relatarea lui Nicolo Barsi din timpul lui Vasile Lupu aflam pedeapsa prin osandire la ocna: ,, cei care taie sarea sunt cei osanditi de domn pentru vreo fapta rea de a lor''. Pe langa osandirea la ocna, celor inculpati li ,, se taie mai intai nasul si urechile''. Mai aflam de asemenea cazuri in care celor inculpati li s-au scos ochii su li s-au taiat mainile, aceste cazuri find destul de dese, din moment ce in Descrierea Anonima a Moldovei de la 1535 se semnaleza ,, multimea de oameni orbi, carora li s-au scos ochii sau cei carora li s-au taiat mainile pentru faptele savarsite'' . Pedepsirea prin mutilare fizica reprezenta una din cele mai frecvente intalnita in aceasta perioada. Aceasta reprezenta una din cele mai grave pentru individ care trebuia sa poarte pe trup rusinea faptelor sale.

Judecata strainilor

In cadrul legislatiei romanesti din perioada medievala, modul de judecata in cazul strainilor nu se diferentia prea mult de cel al romanilor. Acestia beneficiau de cele mai multe ori de aceiasi judecata in cazul comiterii unor infractiuni. In documentele vremii se specifica clar faptul ca straini care comiteau infractiuni pe teritoriul romanesc nu beneficiau de nici un fel de privilegiu in ceea ca priveste procedura de judecata. Se puteau face insa unele exceptii in special in cazul unor chestiuni religioase si asta mai ales in cazul musulmanilor, deoarece in cazul crestinilor, acestia apelau la autoritatea domnului in cazul existentei unei pricini care trebuia sa fie judecata[52].

Despre normele dupa care erau judecati strani de catre instantele de judecata romanesti avem informatii in relatarea lui Antonio Maria del Chiaro, secretar de limba latina sub Constantin Brancoveanu, Serban Cantacuzino si Nicolae Mavrocordat, intre 1710-1716 . Acesta prezinta procedura de judecata urmata de catre autoritatile romanesti in cazul judecarii unor otomani. Se specifica inca de la inceput in scrierea lui Chiaro modul impartial in care erau tratati acesti cetateni de catre autoritatile romane, asta in ciuda faptului ca la acea vreme teritoriul Tarii Romanesti se afla sub dominatie otomana. Potrivit relatarii lui del Chiaro, ,,in procesele civile si penale ei sunt supusi judecatii divanului adica sfatului domnesc'' . In unele chestiuni religioase ei apelau la o autoritate musulmana, iar in cazul unor pricini mai insemnate ei apelau la cadiu, un judecator musulman care isi avea resedinta intr-un loc vecin cu Tara Romaneasca .

Putem observa in acest caz autoritatea si larga jurisdictie de care se bucura institutia domniei. Domnul apare in aceasta ipostaza ca judecator suprem in toate aspectele societatii.

Impartialitatea judecatii domnesti

Conform cutumei domnul avea datoria sa judece drept orice persoana indifernt de rangul sau sau de averea sa. De cele mai multe ori insa aceasta prevedere nu era respectata, domnul favorizand in cadrul actului de judeacta pe boieri in defavoarea unor oameni simpli. In relatarile de calatorie se contureaza de cele mai multe ori imaginea unor domni drepti care judecau pricinile care erau prezentate in fata lor fara a tine cont de pozitia sociala a celor implicati. Multi dintre cei care au lasat marturii scrise se arata surprinsi de faptul ca domnul era dispus sa judece si sa pedepseasca orice fapta indiferent de cine era autorul acesteia. O relatare in acest sens o avem de la Ioan Belsius care arata ca domnul Despot Voda ,, rosteste judecati cu cea mai mare nepartinire'' .

Si misionarul catolic Marco Bandini se arata impresionat de felul in care domnul judeca diverse pricini in care sunt implicati atat boieri cat si oameni simpli. El face o relatare destul de amanuntita despre acest aspect din cadrul procedurii de judecata. El subliniaza faptul ca indifernt de rangul social, fiecare supus are parte de o judecata dreapta. Bandini face referire la un caz ipotetic in care un taran ar veni la judecata cu o pricina impotriva unui dregator indiferent de rangul sau si daca paratul nu ar putea sa aduca argumente convingatoare, acesta ar fi ,,pedepsit spre satisfactia taranului paras'' . Misionarul catolic merge mai departe si prezinta cazul in care domnul ,, a bagat la inchisoare pe doi frati ai sai din partea mamei'' acuzati intr-un proces asemanator. Acest caz se doreste a fi un exemplu in ceea ce priveste impartialitatea domnului in cadrul judecatii. Tot din dorinta de impartialitate vine si cerinta domnului de a judeca orice pricina grea, argumentand prin faptul ca ceilalti judecatori s-ar putea lasa mituiti si in chipul ,,acesta saracii ar suferi chiar intr-o pricina dreapta'' . Relatarea lui Bandini este insa influentata de motive subiective, dorind sa se scoata in evidenta imaginea unui domn impartial, care nu este imfluentat in deciziile sale de elemente exterioare, ci doar de dorinta sa sa de a imparti dreptatea. Desi nu putem nega dorinta anumitor domni de a imparti echitabil drepatea printre supusii sai, posibilitatea ca un domn sa rosteasca o sentinta in defavoarea unui boier in cadrul unor procese in care erau implicati si oameni simpli era destul de redusa in societatea medievala.

*

Imaginea domnului in cadrul relatarilor de calatorie aduce un aport important in ceea ce priveste conturarea unui realist portret al principelui medieval din spatiul intracarpatic. Referirile care exista in aceste documente narative privind exercitarea uneia din cele mai importante functii in cadrul conducerii statului sunt cu atat mai importante cu cat ofera o imagine mai complexa asupra a functiei sale si a puterii pe care o detinea in cadrul statului medieval. Desi avand o importanta incarcatura subiectiva, relatarile calatorilor vin sa intregreasca imaginea conturata de documtele si cronicile vremii asupra felului in care domnul exerciata prerogativa sa de judecata in cadrul statului. Relatarile sunt din cele mai diverse, influentate in mod normal de epoca si persoane, care dezvaluiesc insa realitati existente in spatiul medieval romanesc.

De cele mai multe ori, domnul este prezentat ca un judecator just si impartial care exercita atributiile sale intr-o maniera conforma cu obiceiul sau cutuma. Aceasta imagine este uneori alterata de fapte ale domnilor care ajung sa se foloseasca in mod excesiv de prerogativa lor sau sa o foloseasca in interes personal. Aspectele acestea sunt si ele relatate in dorinta calatorilor de a lasa o marturie cat mai obiectiva pentru posteritate. De asemenea sunt prezenate informatii importante privind ceremonialul care se desfasura in cadrul sedintelor in care domnul judeca pricinile, precum si importante marturii privinde felul pedepselor aplicate de catre domn. Toate aceste informatii importante in prisma conturarii unui univers complex al institutiei domniei in spatiul intracarpatic, care trece dincolo de informatiile rigide oferite de documentele vremii.