Notiunea de teritoriu

Notiunea de teritoriu

Statul este, potrivit expresiei lui M. Hauriou, o corporatie pe baze teritoriale. Aceasta inseamna ca daca pot exista teritorii fara stat, teritorii fara stapan, cum ar fi Antarctica sau corpurile ceresti, care in virtutea unor tratate intre state nu pot face obiectul unei aproprieri de catre acestea, in schimb nu pot exista state fara teritoriu. Chiar daca au existat cazuri de recunoastere a unor state care in mod real nu mai aveau teritoriu, cum a fost cazul Poloniei dupa razboiul din 1914-1919, aceasta recunoastere are o valoare relativa si mai mult simbolica, caci guvernele aflate in exil nu pot sa exercite in fond competentele esentiale ale statului, caci nu mai au niciun control real asupra populatiei in limitele teritoriului national.

Totusi problema aceasta nu este nici pe departe asa de clara cum pare. In primul rand, exista organizatii constituite pe fundamente culturale si politice, cum ar fi islamul, catolicismul, sionismul, francmasoneria, care au realizat functii esentiale ale statului chiar in lipsa unui teritoriu sau in pofida divizarii acestuia intre mai multe state. Acestea nu sunt caracterizate in mod normal ca state, tocmai datorita centrarii acestei notiuni pe cea de teritoriu. Dar functia esentiala a statului nu este apararea teritoriului, desi importanta acestuia este de netagaduit, ci crearea dreptului si aplicarea acestuia, la nevoie, prin constrangere. Or comunitati neteritoriale sau transte-ritoriale au avut sau chiar au aceasta capacitate. Astfel, Biserica catolica a exercitat functii statale, chiar daca teritoriul nu era elementul central al organizarii ei, cum de altfel nu este nici astazi, chiar daca Vaticanul poate fi asimilat pana la un punct unui teritoriu. Islamul continua si astazi sa creeze reguli juridice in concurenta cu statele, aplicabile intregii comunitati a credinciosilor, chiar daca acestia sunt cuprinsi in state diferite. Sunt dovezi ca uneori coeziunea culturala a grupului poate fi mai puternica sau mai importanta decat coeziunea lui teritoriala. De altfel privilegierea unei viziuni neteritoriale asupra coeziunii unui grup social, coeziune care este baza crearii dreptului si baza oricarei constrangeri, face ca, astazi, in Europa occidentala teritoriul sa piarda din importanta traditionala, avantajate fiind elemente subiective ca baza a grupului si a puterii de normare si aplicare a dreptului, ceea ce conduce la o organizare supranationala ce realizeaza functii esentialmente statale: creeaza un drept propriu, acorda cetatenie proprie, emite moneda etc. Teritoriul devine aici secundar fata de valorile culturale comune statelor UE: valoarea acordata individului, libertatii, prosperitatii, egalitatii etc. Convergenta culturala prevaleaza in fata divergentei teritoriale sau etnice.

Importanta acordata teritoriului, ca element central al constituirii statului, provine din faptul ca sedentarizarea populatiilor a fost un eveniment de o importanta covarsitoare in procesul de formare a natiunilor si, pe baza acestora, a statelor. Dar a continua sa fundamentam natiunea pe elemente obiective, cum ar fi rasa, etnia, teritoriul, duce, cum am vazut ca s-a intamplat in Europa rasariteana, tributara inca unei astfel de conceptii, la fragmentarea statelor, la epurari etnice, la dispute teritoriale. Parasirea unei astfel de conceptii si deci si a centrarii statului pe teritoriu, adoptarea unei viziuni noi, bazate pe coeziunea culturala a grupului, in care sedentarizarea pe un teritoriu este mai putin importanta decat libera circulatie a persoanelor, a bunurilor, a valorilor, a dus, dimpotriva, in Europa occidentala Ia un efort constant de a sterge frontierele intre natiuni (Actul unic, Schengen, Maastricht, Amsterdam) si de a afirma un spatiu comun, o ordine sociala comuna. Sigur ca teritoriul ramane un element important al statului, dar el nu este elementul central. Elementul central al statului trebuie sa fie functia esentiala a acestuia: garantarea libertatii prin afirmarea unei ordini de drept.