Europa politica-Piata si moneda

Pentru majoritatea euroentuziastilor, schema Europei unite este un algoritm rational, extrem de simplu si tehnocrat: Uniunea Europeana este o creatie nascuta din considerente economice, de piata. Drumul sau firesc trece, in viziunea lor, prin aplicarea in practica a teoriei zonelor monetare optime si adoptarea unei monede unice. Moneda unica se transforma apoi in cel mai vizibil promotor al poststatalitatii si totodata si, totodata, in cel mai pregnant simbol al identitatii comunitare. In acest mod, din motivatii de piata, de competitivitate si de pozitie pe scena geoeconomica, europenii, de la politicieni pana la cetatenii simpli, ajutati si de moneda, devin constienti de necesitatea realizarii unificarii politice. Unificarea politica incepe sa fie pregatita pe baza liberului consens al popoarelor.

Istoria oficiala a UE, care se suprapune, in buna parte, cu realizarea sa de cea mai mare notorietate -integrarea monetara-, sustine aceasta teza fara rezerve. Totusi, nu trebuie uitat ca daca momentul 1985 a devenit imperativ pentru unificarea Europei, acest lucru se datoreaza faptului ca promotorii UE au stiut sa foloseasca atunci oportunitatea politica reprezentata de renasterea aproape neasteptata a rationalitatii de piata intr-un context politic specific.

Conditionalitatea politica europeana

Ideea de conditionalitate politica se poate intelege, la nivel de definitie, in doua moduri: ca fapt istoric al constructiei europene si ca principiu al politicilor UE fata de tarile candidate sau doritoare de a se integra in structurile comunitare.

Istoria constructiei europene post-Roma arata ca , in ciuda fundamentelor functionaliste ale comunitatilor europene, administratia tehnocrata nu a jucat un rol deosebit in propagarea obiectivelor uninominale. Cei care au avut rolul determinant au fost politicienii.

Uniunea Europeana si mai ales moneda unica sunt rezultatul unei vointe politice tenace, si nu al unei cereri social-economice spontane. De fapt politicul a fixat arhitectura Zonei Euro pana im cele mai mici detalii, chiar daca marele pariu al Tratatului de la Maastricht este acela al unei uniuni monetare fara existenta prealabila a unei apropieri politice formale a statelor membre.

Toata istoria constructiei europene este, fara teama de a gresi , una politica. Guvernantii abili se folosesc de piata comuna pentru rezolvarea problemelor interne. Apropierea europeana a fost sprijinita de americani dupa terminarea celui de al doilea razboi mondial, care aveau nevoie de noi piete de desfacere si, drept urmare, o unificare reprezenta o varianta interesanta pentru scopurile lor de penetrare economica. Totusi cel mai vizibil moment in sustinerea afirmatiei de continuitate politica a constructiei europene este reprezentat de o perioada: 1961-1969, cand Marea Britanie a fost impiedicata de generalul Charles de Gaulle sa adere la Comunitatea Economica Europeana. De Gaulle vedea in britanici calul troian al americanilor si a folosit aceasta scuza in mod aproape oficial, dar principalul sau interes rezida din motivatia foarte puternica de a nu i avea pe britanici la masa tratativelor Politicii Agricole Comune, unde Franta avea sa obtina aranjamentele extrem de favorabile, care se mentin si astazi. In 1958, cand generalul De Gaulle a preluat puterea, surplusurile agricole atinsesera un maximum critic. Incercarile de a reforma sistemul de subventii s-au lovit de o rezistenta inversunata, astfel incat Guvernul francez a pus in situatia de a continua platile la un nivel pe care nu mai putea sa si-l permita. Atunci a fost constientizat faptul ca nu erau decat doua moduri pentru a remedia aceasta criza, care putea oricand sa se transforme intr-o

criza sociala. Primul era de a gasi noi piete de desfacere pentru agricultura Frantei iar al doilea era de a gasi surse suplimentare de finantare pentru subventii. Raspunsul la amandoua se gasea in Comunitatea Economica Europeana(CEE). Asa se face ca De Gaulle, adversar inversunat al cedarii prerogativelor de suveranitate nationala, a ajuns sa considere CEE un intrument comod pentru indeplinirea propriilor obiective. Conditiile de realizare erau foarte simple sa se obtina masurile dorite inainte de intrarea in CEE a unor eventuali actori importanti de tipul Marii Britanii care nu ar mai fi putut impune drept de veto in negocieri, de vreme ce acquis ul comunitar era deja adjudecat p acest palier.

Conditionalitatea politica europeana este nu doar un fir calauzitor istoric, ci si o conditie esentiala pentru toti doritorii de a se alatura ca membrii UE. In numele conditionalitatii, natura si intensitatea cooperarii propuse fiecarei tari depind de pozitia acesteia fata de urmatoarele criterii: respectarea aranjamentelor din cadrul CEE, progresul spre o democratie pluralista si o economie de piata. Criteriile politice au fost cele care au intarziat demararea negocierilor cu Turcia, ceea ce arata, in mod explicit, ca Uniunea Europeana este departe de a fi o evolutie a unei megastructuri fundamentate economic.

Conditionalitatea politica a fost statuata oficial prin Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare la 1 mai 1999, care ridica respectarea drepturilor omului si al principiilor democratice la rangul de conditie imperativa de apartenenta la UE si., de asemenea, un sistem de sanctiuni pentru a i se asigura efectivitatea.

Piata, instrument economic al Europei politice

Nu doar conditionalitatea politica demonstreaza fundamentul politic al marii constructii economice a Uniunii Europene. Dupa cum am precizat, piata si moneda au fost cele mai eficiente instrumente ale atingerii scopului politic de unitate europeana, si, mai ales, de grabire a construirii edificiilor sale incepand cu anii 80 dupa esecul Planului Werner(1).

Piata a devenit un motiv real, dar si un pretext al continuarii, pas cu pas, catre integrarea politica. Prevalarea pietei a pus guvernantii nationali in fata necesitatilor de asigurare a echitatii si de diminuare a decalajelor intraeuropene. Solutia generala a fost gasita la Consiliul de la Bruxelle1988, de crearea unei noi politici regionale revolutionare, care transfera centrul de decizie de la nivel national la nivel european. Vointa din ce in ce mai clara, de a structura o dimensiune sociala si locala in cadrul pietei unice a avut o serie de efecte concrete in ceea ce priveste actiunea publica europeana. Prin reforma fondurilor structurale din 1980, s a decis asigurarea coeziunii pietei unice, folosind o politica de sustinere care favoriza investitiile productive in anumite regiuni, alese in functie de intarzierile lor in dezvoltare.

Aceasta conceptie a pietei ca spatiu de dezvoltare, de unde si necesitatea politicilor structurale, este eminamente politica. Ea este fondata pe ideea ca dezvoltarea economica nu este un simplu efect indus de deschiderea catre schimburi, asadar liberalizarea trebuie insotita de politici economice active. Astfel spus, dupa cum arata si Nicolas Jabko, aplicarea noilor politici comunitare ce vizau transformarea pietei intr-un spatiu de dezvoltare nu mai corespundea, pur si simplu, unei necesitati sau unor interese economice.

(1) Planul Werner-remis in octombrie 1970, stabilea un obiectiv ideal acela al substituirii monedelor nationale printr-o moneda comuna.

Dimpotriva, aceste politici demonstreaza inca odata oportunitatea politica pe care a reprezentat-o, intr-un context particular, accelerarea constructiei europene prin justificarea pe baza pietei.

Piata avea sa constituie acelasi bun motiv de trecere la pasul urmator, nereusit in anii 70: adoptarea monedei unice. Odata adoptata, euro, este, la randul sau, pasul de un deceniu pentru pregatirea uniunii politice efective intarziata momentan de respingerea Constitutiei Europene in Franta si Olanda.

Moneda unica- etapa obligatorie a Europei politice

Ratificarea Tratatului de la Maastricht, care fixa criteriile de convergenta necesare pentru trecerea la adoptarea monedei unice, s a confruntat cu cateva probleme ingrijoratoare nu l danez de la referendumul popular organizat in acest sens in 1992 si la victoria la limita in Franta.

La 1 ianuarie 1999, peste treizeci de mii de oameni aveau sa petreaca in strada in fata Bancii Centrale Europene din Frankfurt, sarbatorind lansarea euro. Putini realizau atunci ca, prin intrarea efectiva in vigoare a monedei unice, Uniunea Europeana facea un pas extrem de important in directia organizarii federale, pentru a grabi atat organizarea sa intr-o regiune integrata, cat si pentru a accelera perceperea ei de catre comunitatea internationala drept un pol de putere.

In toate etapele sale, crearea euro a fost o decizie 100 la suta politica. Instituirea noii monede a fost un prilej de precizare ferma a pozitiei Germaniei, prin angajamentul asumat de catre guvernul cancelarului Helmuth Kohl de aratare a asumarii rolului de locomotiva a Europei unite.

Politicienii au ramas inflexibili, moneda euro fiind adoptata asa cum stim, la data stabilita

In aceste conditii de neincredere si suspiciune, era absolut necesar ca pretextul pietei comune sa fie in continuare scos in prim -plan, iar euro sa fie promovata drept sursa a ameliorarii performantelor economice.

Moneda unica nu avea cum sa nu se impuna rapid si pe pietele internationale, dat fiind faptul ca reprezenta o putere economica de prim -plan.

Practic, euro si telurile sale largi, alaturi de limitarile frustrante ale opacitatii si birocratiei institutiilor si a procedurilor comunitare, sunt destinate sa forteze trecerea la etapa superioara, de uniune politica.

Un proces atat de ambitios precum crearea unei piete fara frontiere si a unei noi monede la scara unui intreg continent nu a putut sa fie decat un proces eminamente politic.

Daca s-ar fi contat exclusiv pe fortele pietei, fara indoiala ca nu ar fi existat o uniune monetara si ca piata unica s ar fi limitat daca s ar fi format la cel mult cateva sectoare economice, marcate de bariere protectioniste mai costisitoare si de mutatii tehnologice mai importante.

Procesul integrarii europene nu este deloc spontan, ci coordonat politic si transmis de sus in jos, prin legaturi care nu functioneaza intotdeuana in mod armonios, dand uneori nastere la tensiuni si respingeri, precum NU-urile referendumurilor francez si olandez din 2005. Acestea sunt insa doar momente care se pot depasi prin noi actiuni rationale si prin adoptarea unui limbaj potrivit pentru publicul destinatar asupra ideii de Europa unita.

O realizare remarcabila, moneda unica este departe de a fi un tel in sine, dupa cum nici realizarea pietei comune nu a fost. Suntem, de fapt, in fata unor etape obligatorii care trebuie sa convinga pe cetatenii de rand, pe agentii economici si pe politicieni, de necesitatea incontestabila a continuarii unificarii europene intr-o forma tot mai apropiata de ideile federale sau, cel putin, neofunctionale.

Majoritatea teoreticienilor se asteapta ca euro sa izbandeasca acolo unde imnul Oda Bucuriei, drapelul cu douasprezece stele aurii si data de 9 mai nu au reusit: in interiorizarea unei identitati europene de toti locuitorii statelor membre ale UE. Grea sarcina pentru o moneda, chiar daca moneda in general este unul dintre cele mai pregnante fapte sociale sau unitate de masura a lucrurilor.

Faptul ca oamenii s au obisnuit atat de repede cu noua moneda, in detrimentul vechilor bani, simboluri ale suveranitatii nationale, poate pune pe ganduri pe cei care abordeaza aceasta tema. Mereu de a lungul istoriei banii au delimitat teritorii si puteri, dar au circulat totodata in zone straine, precum techinii in Tarile Romane. Fenomenul s-a banalizat odata cu aparitia eurodolarilor si apoi cu dolarizarea, respectiv euroizarea unora dintre statele Europei.

Red/Dact/ Ogarca Maria Bianca

Bibliografie

Miron, Dumitru. Economia Uniunii Europene, Editura ASE, Bucuresti,2002

Dobrescu, C. Teoriile federalismului si integrarea europeana, Editura Universitatii, Bucuresti, 2002

Hurdubaie, Ioan Cooperarea Judiciara Europeana, Editura Ministerului Administratiei si Internelor, Bucuresti ,2003