PUTEREA POLITICA SI STATUL

PUTEREA POLITICA SI STATUL

Ce este puterea politica?

Daca de la greci am mostenit termenul de politica, de la romani am preluat un alt concept fundamental: puterea. Examinand istoria celor doua civilizatii, putem constata ca nu intamplator ele au produs respectivele concepte: Grecia s-a remarcat dintru inceput prin efortul de a descoperi calea cea mai potrivita pentru implinirea Binelui comun; problemele constitutiei si ale guvernarii au dominat gandirea si practica politica a grecilor, puternic impregnate de filosofie si de etica. Roma imperiala s-a intemeiat mai putin pe exercitiul participarii cetatenilor la luarea deciziilor; dominatia militarilor intr-un sistem politic nevoit sa gestioneze un teritoriu imens, locuit de popoare dintre cele mai diferite, a facut ca fenomenul puterii si conceptele care il desemneaza sa aiba intaietate. Asa se explica faptul ca Grecia, o lume a participarii, a exercitiului civic si a negocierilor, a dat istoriei politica, in timp ce Roma - civilizatie a autoritatii, a disciplinei militare si a dominatiei imperiale - ne-a lasat conceptul puterii.

Puterea este miza principala a tuturor competitiilor, tratativelor si conflictelor, precum si instrumentul lor fundamental. In domeniul cunoasterii si al discursului politic, termenul de putere este prezent mereu.Devine astfel necesar, din perspectiva stiintei politice, sa realizam o definire a puterii politice si a conceptelor corelative.

Conceptul puterii

De la verbul potere (= a putea, a fi capabil), latinii au derivat substantivele potentia si potestas. Primul insemna capacitatea unui om sau a unui lucru de a-l afecta pe altul. Cel de-al doilea avea o conotatie dominant sociala, politica, insemnand aptitudinile celor care comunicau si actionau impreuna.

Din antichitatea romana retinem si distinctia dintre putere, ca o calitate a corpului politic si autoritate, ca exercitiu si calitate a guvernantilor. Aceasta distinctie aparea la Cicero in formula: "Potestas in populo, auctoritas in senatu".

Pe urmele acestei distinctii, medievalii au operat numeroase nuantari conceptuale, ferindu-se sa suprapuna intelesurile unor termeni ca puterea, autoritatea, forta si violenta..

In Leviathanul lui Hobbes, puterea este conceputa ca ansamblul mijloacelor de care dispune un om pentru a obtine un bine oarecare, pe care nu-l poseda inca. Faptul ca Hobbes renunta la terminologia mai nuantata a medievalilor rezulta din utilizarea termenului de putere deopotriva pentru calitatile si abilitatile naturale ale omului, cat si pentru cele dobandite.

Astfel, puterea este naturala atunci cand rezulta din "facultati ale corpului sau ale spiritului, cum ar fi forta, frumusetea, prudenta, artele, elocinta, liberalitatea, nobletea". "Puterile instrumentale sunt cele care, dobandite gratie primelor sau gratie norocului, reprezinta mijloacele si instrumentele ce permit obtinerea a si mai multa putere: astfel sunt bogatia, reputatia, prietenii si actiunea aceea secreta a lui Dumnezeu pe care oamenii o numesc sansa. Caci prin natura sa, puterea este asemanatoare renumelui: ea creste pe masura ce avanseaza; de asemenea, puterea se aseamana si cu caderea corpurilor grele, care arata din ce in ce mai multa impetuozitate cu cat parcurg o cale mai lunga".

Materializarea cea mai consistenta a viziunii mecanice o intalnim la reprezentantii behaviorismului, pentru care puterea consta intr-o relatie de influentare a comportamentului unui actor social de catre un altul: "exercitarea unei puteri este o relatie in care un actor A incearca in mod vizibil si observabil de a-l incita pe un actor B sa faca ceea ce vrea A, lucru pe care B nu l-ar fi facut in alte circumstante. Daca tentativa de putere a lui A reuseste, atunci spunem ca el are putere asupra lui B in ceea ce priveste conflictul particular asupra caruia ei erau in mod deschis in dezacord"100. O astfel de definitie se poate aplica oricarui raport de influentare si de dominare care apare intre actorii sociali, indiferent ca este vorba despre un context politic, economic, cultural, social, religios, etc.

O alta critica a perspectivei behavioriste de definire a puterii vizeaza reducerea teoretica a acestui raport la numai doi actori, cata vreme influentarea comportamentului implica cel mai adesea un numar mai mare de agenti.

In fine, atunci cand se vorbeste despre determinarea lui B de a face un lucru pe care nu l-ar fi facut fara interventia lui A, se pleaca de la presupozitia ca interventia lui A este contrara intereselor lui B. Or, nu intotdeauna este sigur ca cei doi protagonisti ai raportului de putere stiu care le sunt interesele reale, fapt care poate face ca A sa nu ajunga prin influentarea lui B la promovarea interesului propriu, iar B sa nu fie afectat negativ de interventia lui A.

Puterea politica este "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat sa-si indeplineasca obligatiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizand resursele societatii in vederea atingerii obiectivelor propuse".

Puterea politica este, , mijlocul prin care o societate dureaza sau chiar mijlocul prin care un nou tip de societate se instituie.

Insistand asupra caracteristicilor obiectivelor comunitare, marxistii considera ca puterea politica reprezinta o "functie sociala generalizata care consta in a lua decizii la nivelul intregii societati, in conformitate cu interesele claselor dominante () si in a le asigura indeplinirea prin autoritatea suverana si prin mijloacele fortei publice".

Aceasta definitie subliniaza faptul ca puterea nu este pur si simplu expresia rationalitatii sociale, ca ea nu este neutra si nu urmareste atingerea unui Bine comun derivat dintr-o morala universala si anistorica; puterea politica este totdeauna instrumentul prin care un grup dominant isi impune vointa particulara, pe care o prezinta insa ca pe o vointa generala, a intregii comunitati.

Punctul de vedere marxist nu este lipsit de valoare explicativa; trebuie insa precizat faptul ca puterea nu-si poate promova interesele fara a raspunde unor exigente de ordin general, cum ar fi securitatea externa, concordia interna si prosperitatea (pe cat posibil, a tuturor membrilor societatii). In acest sens Talcott Parsons definea puterea politica drept acea capacitate a unui sistem social de a mobiliza resurse pentru atingerea unui scop comunitar, iar Georges Balandier o considera factorul ce actioneaza impotriva entropiei sociale.

Conceptele corelative

Indiferent de modul de definire a puterii politice, nu pot fi evitate unele concepte ca: influenta, autoritatea, forta, dominatia, supunerea, legitimitatea etc. Iar in exercitarea puterii politice avem de-a face, in esenta, cu influentarea comportamentelor, prin persuasiune sau prin forta, in virtutea legitimitatii guvernantilor sau a contestarii acestei legitimitati. De aceea orice analiza a fenomenului puterii politice are nevoie de o explicitare prealabila a conceptelor pe care le-am enumerat si a realitatilor pe care ele le acopera.

Un prim concept fundamental al puteri este autoritatea.

Dupa cum am mai precizat, romanii faceau distinctie intre putere (acea calitate a corpului politic sau a poporului) si autoritate (calitate a celor care guverneaza). Respectiva deosebire se intemeia, pe sesizarea faptului ca in orice

grup sau comunitate umana organizata intalnim doua categorii de oameni: cei care conduc si cei care sunt condusi. Altfel spus, o relatie de conducere-ascultare sau de dominatie-supunere exista incepand cu familia si grupurile mici si terminand cu statele si cu organizatiile internationale, astfel incat, atunci cand vorbim despre puterea politica ne aflam intr-un univers al autoritatii si al supunerii civile.

Inainte de a incerca definirea autoritatii, este necesar sa facem urmatoarele trei precizari: a) supunerea nu se confunda cu autoritatea, ci este rezultatul ei; b) atunci cand puterea se manifesta ca o relatie sociala intemeiata pe drept ,ea capata forma conducere-ascultare; cand puterea actioneaza arbitrar, intemeindu-se preponderent pe forta, ea se prezinta sub forma dominatie-supunere; totusi, termenul de supunere civila poate fi utilizat in toate contextele de putere politica institutionalizata, substituindu-se conceptului de asultare; c) autoritatea nu se limiteaza la raporturile politice; ea se manifesta deopotriva in relatia dintre parinti si copii, dintre educatori si cei educati, dintre sefi si subordonati in structurile de productie, intre membrii comunitatii stiintifice, precum si in cadrul diverselor microgrupuri.

In teoria politica actuala, prin autoritate se intelege "dreptul de a indeplini o actiune, implicit de a face legile, si de a exercita celelalte drepturi atasate functiei guvernamentale". In esenta, este vorba despre dreptul si capacitatea guvernantilor de a guverna. Pentru a ajunge la o utilizare si mai riguroasa a conceptelor, Julien Freund spune ca: "Il numim sef pe cel care poseda prerogativa conducerii si numim autoritate aptitudinea de a se arata la inaltimea sarcinilor pe care le comporta functia pe care o ocupa".

In aceste conditii, autoritatea ne apare in relatie cu prestigiul. Dar prestigiul este o calitate individuala, rezultata dintr-o serie de abilitati psiho-sociale si de trasaturi morale, precum si din performantele dovedite in materie de conducere politica. A reduce autoritatea la prestigiu inseamna a admite ca ea este in mod fundamental legata de persoanele carismatice si ca dispare odata cu acestea. Or, pe de o parte, este posibil ca cel care se bucura de prestigiu sa nu aiba nici o legatura cu autoritatea politica iar pe de alta parte se poate ca persoana care actioneaza in numele autoritatii sa nu se bucure de prestigiu, fie pentru ca nu a ajuns inca sa-l dobandeasca, fie pentru ca si l-a compromis prin propriile actiuni.

Autoritatea politica nu poate fi definita facand apel la intelepciune, la moralitate si la toate celelalte elemente care pot procura cuiva prestigiul. Ea trebuie sa fie inteleasa in raport cu legitimitatea, adica cu acel element de ordin juridic, religios, cultural, filosofic etc. care justifica o ordine sociala data, care explica de ce unii oameni sunt investiti cu functia de conducere, iar ceilalti le datoreaza ascultare.

Autoritatea apare acum mai clar ca un fenomen de exercitare a puterii intr-un sistem politic in care institutiile sunt legitime si recunoscute de catre cetateni. "Aceasta notiune de recunoastere este in centrul conceptului de autoritate. Relatia obisnuita de comanda-ascultare este constrangerea; autoritatea o transforma in asentiment, adica ascultarea nu mai este supunere fata de forta, ci devine adeziune la realizarea politicii duse de catre omul aflat la putere. Autoritatea transforma astfel dominatia impusa in consimtamant fata de ideea, cauza sau opinia pe care o reprezinta puterea sau regimul".

Atunci cand puterea este lipsita de legitimitate sau cand realizarea unui obiectiv comunitar nu intruneste asentimentul guvernantilor, in cazul in care unii actori sociali ameninta ordinea interioara si, in fine, cand securitatea externa este amenintata, mijlocul de actiune care intra in scena este forta.

Autoritatile publice isi manifesta asadar capacitatea de a decide pentru intreaga colectivitate si de a duce la indeplinire deciziile si prin utilizarea fortei, nu numai prin mijloacele persuasive.

Pe langa utilizarea legitima a fortei de catre guvernanti, aceasta mai poate constitui un mijloc de manifestare a puterii si pentru actorii care contesta ordinea existenta si doresc sa acceada la putere. Vom gasi astfel mai multe utilizari ale conceptului de forta, in constructii semantice ca: forta legitima, forta dreptului, forta de opozitie, dreptul fortei, forta publica etc.

Asa cum afirma Pierre Pactet, forta sau "constrangerea materiala nu fondeaza in mod obligatoriu puterea politica, insa serveste la mentinerea ei si ii este absolut nedisociabila"107. Aceasta observatie justa, alaturi de faptul ca, in limbajul curent, forta si puterea sunt doua concepte care se suprapun adesea, ne obliga la a cauta

diferentele dintre ele. Astfel, in orice comunitate umana organizata distingem o seama de capacitati coercitive gata oricand sa intre in actiune la comanda guvernantilor. Avem ca exemple fortele armate, fortele politienesti si alte asemenea corpuri specializate in mentinerea ordinii interne si apararea securitatii externe. Toate se caracterizeaza prin faptul ca au o capacitate masurabila si previzibila de a actiona in situatiile pentru care au fost create: putem cunoaste astfel numarul de membri si dotarea unei forte armate, viteza cu care se poate mobiliza si deplasa in zonele de conflict, rezervele de care dispune etc.

Forta reprezinta, aspectul material al puterii, la care aceasta din urma nu poate fi redusa insa. Caci in confruntarea dintre doua forte masurabile relativ egale rezultatul nu este niciodata nul si nici total previzibil: la aceeasi cantitate de forta angajata in conflict, unul dintre actori poate castiga sau pierde, in functie de vointa care ii anima forta. Asa incat puterea unei comunitati este data de alchimia fortei materiale si a vointei de actiune. Istoria ne ofera suficiente exemple de forte armate relativ mici care s-au dovedit mai puternice decat forte mult mai mari, dar lipsite de determinare si de iscusinta.

Daca vointa care anima o forta oarecare este obscura si greu de observat, fermentul pe care l-am numit "iscusinta" tine de aceleasi mecanisme ale sufletului si intelectului, fiind de asemenea dificil de cuantificat.

Viclenia este acea capacitate de a te impune in fata unui adversar, utilizand ascutimea inteligentei si menajandu-ti astfel fortele. Puterea politica rezulta, prin urmare, din dozarea eficienta a fortei sau constrangerii materiale si a vicleniei sau inteligentei, sub impulsul unei vointe de actiune.

Exercitarea autoritatii si determinarea unei actiuni prin forta, in cadrul unei comunitati organizate, implica referirea constanta la alt concept corelativ al puterii: legitimitatea.

Am constatat anterior ca autoritatea se intemeiaza nu numai pe prestigiul si pe carisma unui conducator, ci in primul rand pe legitimitatea sa.Utilizarea mijloacelor coercitive de catre cei aflati la putere este acceptata de catre societate doar daca puterea este legitima.

Legitimitatea este acel concept ce desemneaza motivul pentru care membrii unei comunitati se supun puterii politice. Legitimitatea, ca fundament al guvernarii, da celor de la putere constiinta ca au dreptul de a conduce, iar poporului ii imprima in constiinta datoria de a se supune si de a-i asculta pe guvernanti, in virtutea justetii si indreptatirii actiunilor ei. "De aceea, chiar daca nu ne agream in mod particular guvernul, ne supunem in general lui. Cei mai multi dintre noi nu asteapta cu nerabdare sa plateasca impozitul pe venit, dar cei mai multi o fac, si o fac in mod cinstit, intrucat simt ca guvernul are un drept legitim de a ne impozita"

.

Statul - "matrice institutionala" a societatii

A avea capacitatea de decizie generalizata - adica a stabili obiectivele de interes comunitar si mijloacele de indeplinire a acestora -, impreuna cu parghiile necesare materializarii vointei exprimate in decizie, inseamna a detine puterea intr-un stat.

Fenomenul puterii politice se manifesta in cadrul organizatiilor internationale, care depasesc in dimensiune si uneori chiar in autoritate intinderea teritoriala si prerogativele statului.

Dincolo de disputele care angajeaza argumentele si contraargumen-tele de mai sus, "daca termenul Putere, fara vreun alt determinativ, desemneaza adesea in prezent Statul, este pentru ca acesta din urma nu este doar puterea prin excelenta, ci este de asemenea sursa puterii care poate fi exercitata asupra altor persoane"

Observam ca puterea anima acea institutie-matrice a unei societati - statul -, pentru a se revendica, la randul ei, de la institutie atat in privinta mijloacelor de actiune, cat si in privinta legitimitatii. Putem spune ca nu exista stat decat in masura in care o putere reuseste sa se institutionalizeze, exercitandu-si constant autoritatea asupra unei mari comunitati umane, dupa cum putem afirma ca eficienta puterii politice depinde de functionarea aparatului de stat. Prin urmare, in analiza statului este necesara mai intai clarificarea raporturilor cu puterea, in actiunea de stabilire si impunere a normelor de comportament si a dreptului.

Puterea, norma, dreptul si institutiile

In orice comunitate umana, indiferent de dimensiunile ei, de legaturile naturale si culturale existente intre membrii sai, factorii care ordoneaza si regizeaza raporturile interindividuale, precum si relatiile dintre conducatori si condusi, poarta numele de norme sau reguli. Scopurile diferite si adesea divergente pe care indivizii si le pot propune, impreuna cu modurile in care ei inteleg sa-si atinga scopurile, reprezinta tot atatea cauze ale conflictului deschis sau cel putin ale unei stari generale de insecuritate si disconfort. Pentru ca oamenii sa poata trai laolalta, ei sunt nevoiti sa-si acomodeze reciproc comportamentele, actionand cvasi-previzibil in situatii sociale determinate. Renuntarea la libertatea absoluta si supunerea fata de norme reprezinta conditiile de baza ale existentei societatii.

I linii mari,distingem regulile sociale in general si regulile de drept si juridice. Din prima categorie fac parte normele vietii religioase, regulile morale, economice si culturale .Sursele acestora pot fi "revelatia divina, constiinta individuala sau colectiva, forta exemplificatoare a naturii, experienta sociala".

Impunerea lor in viata cotidiana tine de eficienta dovedita in timp si de acordul implicit al tuturor membrilor comunitatii. Incalcarea unei norme sociale atrage dupa sine sanctiunea comunitatii ,care reactioneaza aproape ca un tot, ca o persoana unica, atunci cand preceptele ii sunt nesocotite de catre cineva.

Trebuie remarcat aici faptul ca respectiva reactie nu este insa generala si impersonala: sanctiunea se adapteaza dupa persoana impricinatului sau, altfel spus, ceea ce unuia i se poate trece cu vederea altuia i se imputa cu tarie si chiar cu agresivitate; de asemenea, in functie de circumstantele in care s-a produs incalcarea normei, judecata comunitatii va fi mai blanda sau mai aspra.

Cat priveste normele juridice sau regulile de drept, ele sunt "prescriptii generale si obligatorii, emanand de la autoritati abilitate sau recunoscute, si a caror transgresare este, in principiu, sanctionata de catre tribunale".

Daca o norma sociala oarecare are valabilitate doar in cadrul comunitatii care a instituit-o, regula de drept isi extinde exercitiul asupra tuturor indivizilor aflati sub autoritatea unui stat; astfel, pentru un tip de actiune sociala, pot sa existe intr-o societate mai multe norme specifice microgrupurilor constituente, pe cand norma juridica ce reglementeaza o actiune sau un domeniu al vietii sociale nu poate fi decat unica, general valabila.

Multe dintre normele sociale au un caracter de reglementare facultativa, pe cand regulile de drept sunt cu toate obligatorii. Din definitia de mai sus rezulta, de asemenea, ca sursa regulii de drept este in mod obisnuit diferita de cea a altor norme sociale.

E adevarat ca in societatile in care dreptul cutumiar si cel religios se bucura de o consacrare juridica, operand alaturi de dreptul pozitiv, sursa normelor juridice poate fi chiar societatea. Insa acestea nu sunt decat cazuri particulare si izolate, practica cea mai frecventa constand in elaborarea normelor juridice de catre autoritati recunoscute si special abilitate: legislativul, executivul, puterea judecatoreasca si autoritatile administratiei publice locale ,precum si statele si organele de conducere ale organizatiilor internationale (in dreptul international); in virtutea principiului prevalentei normei internationale in fata celei interne (principiu valabil pentru statele semnatare ale unui acord international), o regula de drept valabila pe cuprinsul unei tari poate avea o sursa externa, expres precizata si recunoscuta.

O ultima caracteristica a normei juridice este data de maniera de sanctionare a incalcarii ei: opinia publica - cea care judeca si sanctioneaza abaterea de la normele sociale - nu mai are decat cel mult un rol de presiune; tribunalul special constituit este abilitat sa constate gradul de transgresare a normei juridice si sa decida pedeapsa corespunzatoare, potrivit unui cod de procedura, putand face apel la forta publica pentru aplicarea pedepsei.

Normele sociale sunt de regula nescrise, nestandardizate si lipsite de un aparat specific de impunere si sanctiune, pe cata vreme regulile de drept au caracteristici opuse. Trebuie precizat, insa, ca pot exista si norme juridice nescrise (apartinand dreptului cutumiar), precum si norme juridice care sa nu prevada sanctiuni in caz de nerespectare a lor.

Caracterul lor juridic nu dispare; diminuata este doar eficienta lor. Ansamblul normelor juridice care se afla in vigoare pe teritoriul unui stat si care implica actiunea de aplicare din partea tribunalelor formeaza dreptul pozitiv. Impreuna cu raporturile juridice care ii includ pe cetateni sau pe cetateni vis-à-vis de autoritatile publice, dreptul pozitiv formeaza ordinea juridica dintr-un stat.

In interiorul ordinii juridice, care este conforma, in ansamblu, prevederilor dreptului pozitiv, vom putea distinge doua sectiuni ale dreptului, in functie de tipurile de raporturi pe care le reglementeaza: "dreptul care se aplica persoanelor private, fizice sau morale, si raporturilor pe care le pot avea intre ele" se numeste drept privat; dreptul public "se aplica statului si altor colectivitati publice. In privinta raporturilor dintre colectivitatile publice si persoanele private, acestea releva cel mai adesea din dreptul public si uneori din dreptul privat".

Organizarea domeniilor vietii sociale prin intermediul regulilor, ca si permanentizarea si apararea respectivei organizari, implica existenta unor organisme pe care le numim institutii. Institutiile sunt surse, pastratoare si instrumente de aplicare ale regulilor de drept.

Pentru ca acestea din urma sa aiba o intemeiere durabila, este necesar sa nu provina de la o persoana, fie ea chiar un lider cu calitati exceptionale, intrucat disparitia persoanei

poate atrage dupa sine contes-tarea regulilor pe care le-a impus comunitatii. Nu vor putea sa fie contestate, insa, decat in mod exceptional, normele ce emana de la o autoritate impersonala, care supravietuieste "locatarilor" sai. Asa cum spunea Maurice Hauriou, "institutiile reprezinta in drept, ca si in istorie categoria duratei, a continuitatii si a realului"

Transformarea actelor de vointa ale diferitelor puteri sociale in norme cu caracter general, obligatoriu si permanent a presupus, asadar, institutionalizarea. In cazul particular al institutiilor politice, acest proces a constat in transferul puterii de la persoana guvernantului la entitatea abstracta numita stat.

Pornind de la constatarea ca puterea si statul sunt tratate adesea ca o realitate omogena, am descoperit ca stransa lor legatura rezulta din regulile de drept si din fenomenul institutionalizarii.

Puterea care vrea sa impuna norme juridice trebuie sa ia forma unei institutii, dar in acelasi timp trebuie sa respecte ea insasi o serie de reguli: "puterea de stat, ca forma oficiala de obiectivare a puterii politice, este inzestrata si cu capacitatea de a crea si de a aplica normele juridice, convertind astfel dezideratele politice in imperative juridice; pe de alta parte, formele si limitele de exprimare politica sunt predeterminate prin norme juridice"

Substanta si originea statului

Pentru a desemna conditia de principe, medievalii foloseau sintagma status regalis. Incepand cu Renasterea si Reforma, termenul de stat a fost intrebuintat cu sensul de corp politic sau de comunitate umana aflata sub autoritatea unui principe.

In stiintele politice, statul desemneaza in primul rand multitudinea formelor de organizare politica a societatii globale in epoca moderna si in contemporaneitate, adica acele mecanisme de sinteza si de materializare a vointei guvernantilor, autoproclamata drept expresie a vointei divine sau, dupa caz, a celei populare.

Termenul de stat are si o intrebuintare euristica, atunci cand analiza politica se concentreaza asupra realitatilor politice pre-moderne :pentru intelegerea lor, nu facem altceva decat sa extindem la scara intregii istorii o matrice organizationala specifica timpurilor noastre.

Problema statului ramane una de organizare a societatii globale, prima abordare pe care o propunem are ca punct de reper acele instrumente generale ale organizarii si ale echilibrului comunitatilor umane: normele.

Antropologia si sociologia ne arata ca fiecare domeniu al socialului este reglat de norme care dau dimensiunile libertatii si ale datoriei, precizand totodata modalitatile de sanctionare a celor care abuzeaza de libertate. De aceea societatea isi construiesteun

instrument a carui functie rezida in mentinerea ordinii pe toata intinderea teritoriului locuit de ea. Henri Janne considera ca dezordinile carora o societate le poate face fata doar prin interventia statului sunt:

a) disfunctiile care, prin dimensiune si consecinte, afecteaza societatea globala;

b) conflictele pe care microgrupurile societatii nu sunt capabile sa le gestioneze prin forte proprii;

c) manifestarile de forta care nu pot fi neutralizate decat de o forta superioara si legitima.

In toate cele trei cazuri, statul apare ca un restaurator al ordinii sau ca un frenator al entropiei sociale. Pentru aceasta, el trebuie sa fie depozitarul monopolului fortei legitime, judecatorul abaterii de la normele juridice si nu in ultimul rand creatorul acestor norme. Altfel spus, dintr-un unghi de vedere sociologic, statul este "un grup complex de legiuitori, scribi si jandarmi".

Forma esentiala rational-practica in care opereaza puterea este statul, asadar statul este si el un predicat, respectiv, existentialul rational-practic al politicului. Substanta statului nu poate fi inteleasa decat printr-o analiza a originii sale care prefigureaza constant finalitatea sa: constructia matricei institutionale a ordinii sociale.

Originea statului este analizata in stiinta si filosofia politica din diverse perspective: antropologic-contractualista (Jean-Jacques Rousseau), istoricist-clasiala (materialismul istoric), liberal-contractualista (John Locke), teist-politica (Marcel Gauchet).

Statul garanteaza "un raport stabil intre fiintele umane si intre bunurile pe care le poseda, sau altfel spus creeaza o unitate intre fiintele umane in sensul cel mai elementar al termenului". Daca ne putem imagina o stare de natura in care opereaza dreptul celui mai tare, adica in care nimeni nu poate fi pe deplin asigurat ca bunul pe care l-a dobandit nu-i va fi luat samavolnic, atunci suntem indreptatiti sa admitem, odata cu Rousseau, ca statul (sau starea sociala) pune ordine in relatiile de proprietate: "Dreptul primului ocupant, desi mai real decat dreptul celui mai tare, nu devine drept adevarat decat dupa instituirea proprietatii.

Demonstratia filosofului francez are ca punct de plecare starea de natura, o stare a precaritatii mijloacelor de satisfacere a trebuintelor, tocmai pentru ca trebuintele insele nu se multiplicasera si nu se rafina-sera, ca in cazul omului "civilizat". Atata vreme cat oamenii s-au multumit cu adaposturile, hainele si merindele pe care le puteau procura sau produce individual, ei au putut trai liberi; de indata ce si-au dorit lucruri pe care nu le puteau produce decat prin actiunea conjugata a mai multora si cand au voit sa posede mai mult decat le era necesar pentru a supravietui, a aparut necesitatea muncii, s-a instalat inegalitatea si apoi sclavia.

O astfel de schimbare in modul de viata s-a produs, in opinia lui Rousseau, ca urmare a inventarii metalurgiei si agriculturii: "Pentru poet, aurul si argintul, dar pentru filosof fierul si graul l-au civilizat pe om si au dus la pierzanie genul uman"121. Descoperind - accidental probabil, odata cu eruptia vreunui vulcan - ca pamantul ascunde in el metalul, care este o materie net superioara pietrei in construirea uneltelor, unii oameni au inceput sa se ocupe in

mod dominant de producerea si prelucrarea metalelor. Dar acesti oameni trebuiau in acelasi timp sa-si procure alimentele necesare subzistentei, asa ca ei au procedat la schimb: unelte si arme contra hrana.

Uneltele si armele au facut posibila producerea de catre un singur individ a unei cantitati de hrana mai mari decat necesarul pentru o singura persoana. Din cultivarea pamantului, a aparut necesitatea impartirii lui si a protejarii recoltei. Iar "din proprietatea odata recunoscuta, [au aparut] primele reguli de justitie: caci pentru a da fiecaruia ceea ce este al sau, trebuie ca fiecare sa poata avea ceva; in plus, incepand oamenii sa-si indrepte privirile spre viitor si vazand cu totii ca au cate ceva de pierdut, nu era nici unul care sa nu fi avut a se teme de represaliile corespunzatoare nedreptatilor pe care le-ar fi putut face altuia". Pe scurt, din munca s-a nascut proprietatea, iar aceasta din urma a necesitat mijloace de protectie, altele decat forta fiecaruia de a-si apara bunurile.

Pentru Rousseau, aparitia proprietatii nu inseamna in mod automat si instaurarea inegalitatii. Aceasta a aparut ca urmare a diferentelor naturale dintre oameni: cei mai puternici, mai abili si mai ingeniosi au putut sa produca mai mult si mai repede, intrand in jocurile schimbului cu un avantaj.

Diferentele naturale s-au cuplat astfel cu cele produse de "diviziunea muncii". Din starea de independenta in care traise in mod natural, omul s-a trezit intr-una de dependenta fata de semeni, indiferent ca era bogat sau sarac; caci bogatul avea nevoie de serviciile altora, iar saracul de protectie. In acest joc al dependentelor, fiecare a incercat sa-i faca pe altii sa munceasca in favoarea sa; fiecare a incercat sa-si sporeasca averea pe seama altuia. Asa a aparut conflictul de interese, impreuna cu invidia si cu ambitia de a fi mai puternic.

Cresterea averii, care la inceput nu putea fi reprezentata decat de pamanturi si turme, a presupus in mod necesar expansiunea teritoriala, fie in defavoarea celor slabi, care nu puteau sa-si lucreze pamantul, fie in defavoarea altora, oarecum instariti, dar care nu aveau suficiente mijloace de riposta. Asa s-a ajuns la tulburarea egalitatii si a echilibrului in privinta dreptului de proprietate. Bogatii uzurpau proprietatile saracilor, iar acestia din urma raspundeau cu jaful si distrugerea.

Dreptul primului ocupant era nesocotit de dreptul celui mai tare, accentuandu-se starea conflictuala si insecuritatea generala. Rousseau spune ca, in aceasta situatie mizerabila, oamenii trebuie sa se fi gandit la modalitatea de a se pune la adapost de violenta si de pierderea proprietatii; mai ales cei bogati vor fi fost preocupati de acest lucru si, la un moment dat, vor fi ajuns la concluzia ca protectia fiecaruia in parte si a tuturor laolalta depinde de instituirea unor reguli carora sa li se supuna deopotriva cei puternici si cei slabi, bogatii si saracii. Regulile trebuiau sa fie garantate si aplicate de o putere suprema, cu rol de arbitru. Instituirea acestei puteri insemna, insa, pierderea de catre om a libertatii sale naturale. Totusi, sacrificarea unei parti a libertatii era pretul necesar pentru garantarea celei care ii ramanea, la fel cum luptatorul ranit isi pierde bratul sau piciorul cangrenat, pentru a-si salva restul trupului.

Toata istoria nasterii inegalitatilor poate fi rezumata astfel: dorind lucruri pe care nu le putea obtine prin mijloace proprii si cu un minim de efort, omul a intrat in relatii de dependenta mutuala cu semenii. Munca depusa in producerea bunurilor a necesitat delimitarea proprietatii. Insa munca si dreptul primului ocupant nu au putut sa impiedice manifestarea dreptului celui mai tare. Pentru aceasta a fost necesara instituirea normelor.

In secolul al XIX-lea, materialismul istoric fondat de Marx si Engels a reusit sa impuna in gandirea politica imaginea statului ca instrument al garantarii proprietatii unui grup dominant. Daca argumentele filosofiei sociale a lui Rousseau izvorau dintr-o logica a raporturilor umane, fara legatura cu vreo realitate istorica data, materialis-mul istoric a incercat sa demonstreze geneza proprietatii private si a statului pe o cale "stiintifica", facand apel la cercetarile antropologice din a doua jumatate a veacului al XIX-lea si construind un model economic al relatiilor de productie.

Tratarea exhaustiva a problemei originii statului a realizat-o Engels, in lucrarea Originea familiei, a proprietatii private si a statului, publicata in 1884. Prezentand rezultatele cercetarilor lui Lewis H. Morgan (autor al cartii Societatea primitiva.

Cercetari in legatura cu dezvoltarea omenirii de la salbaticie, prin barbarie, pana la civilizatie, Londra, 1877), Engels arata ca istoria umanitatii a cunoscut trei stadii, deosebite prin felul in care oamenii au reusit sa-si procure bunurile necesare traiului: "Salbaticia - perioada in care predomina insusirea produselor naturii; produsele create de oameni sunt mai ales scule care ajuta la insusirea produselor naturii.

∗ Servitorul nu este identic cu sclavul: primul se supune stapanului in baza unui acord, pe termen limitat, in conditii de prestatii reciproce (munca versus salariu), pe cand cel din urma, ajuns in aceasta stare in urma razboiului in care a fost facut prizonier, nu mai are drept de viata, dreptul la libertate si la proprietate.

Barbaria - perioada introducerii cresterii vitelor si a agriculturii, precum si a insusirii metodelor de sporire a productiei de bunuri ale naturii, prin activitatea omeneasca. Civilizatia - perioada in care oamenii invata sa prelucreze mai departe produsele naturii, perioada industriei propriu-zise si a artei". Dupa cum afirma si Marx in Capitalul, epocile economice se disting in primul rand prin modul in care se realizeaza productia si nu atat prin rezultatele ei propriu-zise. Atunci cand in viata comunitatilor primitive procurarea mijloacelor de subzistenta nu a mai fost o activitate care sa-i antreneze pe toti indivizii, intrucat perfectionarea uneltelor facea posibila obtinerea de catre o singura persoana a unei cantitati de bunuri mai mare decat necesarul propriei supravietuiri, relatiile de egalitate au disparut.

Producand un surplus de hrana si de alte obiecte, oamenii au ajuns sa-si constituie proprietati. Bunurile produse si neconsumate au devenit marfa in jocurile schimbului economic. Curand a fost inventata moneda, ca o marfa generala, in schimbul careia se puteau procura toate celelalte marfuri. Acumularea de bunuri materiale i-a transformat pe unii membri ai comunitatii in bogati, iar bogatia lor nu putea sa sporeasca decat prin exploatarea maselor sarace. In societatea egalitara a timpurilor preistorice, s-a produs o fractura: doua clase sociale antagoniste s-au conturat cu tot mai multa claritate, prefigurand, de asemenea, si conflictul inevitabil dintre ele.

Din perspectiva materialismului istoric, statul a luat fiinta pentru a apara proprietatea, pentru a da o consacrare juridica dreptului celui bogat de a-l exploata pe cel sarac. De aceea statul nu poate fi neutru: el este intotdeauna instrumentul de dominatie al unei clase asupra tuturor celorlalte dintr-o societate data. Revolutiile nu sunt decat "revolutii pentru apararea unui fel de proprietate impotriva altui fel de proprietate. Ele nu pot proteja un fel de proprietate fara a lovi in celalalt".

Rousseauismul si materialismul istoric, analizand esenta statului in raport cu proprietatea si explicandu-i originea prin necesitatea instituirii unui drept al proprietatii, se pun de acord in a face din stat instrumentul ordinii inegalitatii: statul nu apare si nu dureaza decat pentru a sanctifica inegalitatea dintre oameni.

Ideea unei ordini a sigurantei personale si a respectului proprietatii este prezenta si la John Locke, in Al doilea tratat de guvernare civila. Originea si esenta comunitatii politice rezida in necesitatea vietii in comun pe care o resimt indivizii care, prin natura, sunt liberi, egali si independenti. Locke considera ca Dumnezeu i-a creat pe oameni cu o inclinatie naturala spre sociabilitate: "Prima societate a existat intre sot si sotie si ea a servit ca punct de plecare pentru cea a parintilor si copiilor, la care s-a adaugat, cu timpul, aceea a stapanului si a servitorului"127. Uniunea dintre barbat si femeie, ca si aceea dintre stapan si servitor, se bazeaza pe un pact voluntar, ce presupune drepturi si indatoriri reciproce, si in care seful familiei exercita prerogativele conducerii. Desi acest tip de uniune seamana cu societatea politica, nu este totusi identic cu ea.

In starea naturala relatiile dintre oameni sunt reglate de legea naturala, care ii da fiecaruia dreptul sa-si apere proprietatea, dreptul de a-i judeca si de a-i pedepsi pe cei cu care intra in conflict, ajungand chiar pana la pedeapsa cu moartea. In comunitatea contractual constituita , barbatul sau stapanul comanda si aplica pedepsele; in relatiile dintre indivizii ce nu au nici un contract intre ei, opereaza legea naturala despre care am vorbit. Societatea politica se distinge de toate acestea prin faptul ca, in cadrul ei, apararea proprietatii si rezolvarea litigiilor nu mai sunt probleme de competenta individuala.

In societatea politica toti membrii concesioneaza comunitatii dreptul natural la autoprotectie si la judecata, supunandu-se regulilor pe care de comun acord le-au stabilit si oamenilor pe care i-au abilitat sa vegheze la respectarea regulilor. Societatea dobandeste astfel dreptul de a stabili ce actiuni sunt permise si ce actiuni sunt interzise, precum si pedepsele corespunzatoare fiecarei infractiuni. Ea va putea si va trebui sa execute reglementarile stabilite in ordinea interioara, dupa cum va avea si dreptul de a actiona in numele corpului social

in raport cu fortele externe. Prin urmare, atunci cand un numar de indivizi renunta la puterea executiva pe care o au in virtutea drepturilor naturale, unindu-se intr-o comunitate sub un singur guvern, avem de-a face cu crearea unei societati politice sau civile.

In cazul unei societati politice in care principele (guvernantul), detinand intreaga putere, nu se supune nici unei legi, instaurand arbitrariul propriei vointe, se poate spune ca acel principe e intr-o stare de natura vis-à-vis de toti supusii sai, ca si fata de tot restul umanitatii.

Acordul indivizilor cu privire la formarea unei societati politice presupune automat acceptarea de catre acestia a faptului ca societatea va actiona potrivit vointei majoritatii. John Locke prezenta ca verosimil un astfel de scenariu al originii oricarui guvernamant legal; mai mult, el considera ca acesta este singurul scenariu posibil, chiar daca impotriva lui se pot ridica doua obiectiun

Teoria lui Locke porneste de la ideea sociabilitatii naturale a oamenilor si de la vointa contractuala a indivizilor egali si liberi, care, pe o cale rationala, ajung la instituirea guvernamantului in folos general.

Cu patru decenii inainte, Thomas Hobbes afirmase ca statul nu rezulta din vreo inclinatie a omului spre viata sociala, ci dimpotriva, din necesitatea temperarii agresivitatii lui naturale. Totusi, chestiunea proprietatii are un rol important si in filosofia politica a lui Hobbes: statul este solutia pe care o adopta oamenii din frica de moarte violenta si din frica pierderii proprietatii. Garantand proprietatea fiecaruia si gestionand conflictele interindividuale, statul inlocuieste haosul si insecuritatea din starea de natura cu o ordine oarecare, oricat de despotica ar fi, preferabila totusi anarhiei.

Daca filosofiile contractualiste plaseaza geneza statului intr-un fenomen de vointa comunitara, considerand ca orice guvernamant legitim trebuie sa aiba la baza un acord initial, materialismul istoric subliniaza, dimpotriva, rolul violentei fondatoare: nu binele comun i-a condus pe oameni spre institutia statala, ci nevoia celor bogati de a-si construi un instrument al dominatiei, al exploatarii.

O idee asemanatoare lansa si Bertrand de Jouvenel cand afirma ca numai micile comunitati au la baza sociabilitatea naturala, in timp ce statul are ca factor coagulant instictul de dominare.

Potrivit opiniei lui Marcel Gauchet, nasterea statului trebuie privita in relatie cu un proces de natura si finalitate religioasa: punerea in discutie a fundamentului sacru al societatii. Iar aceasta punere in discutie este rezultatul "rafinarii" vietii religioase, al unei "intelectualizari" proprii societatilor istorice, dar total straine populatiilor primitive.

Lumea primitiva, despre care nu putini au afirmat ca este lipsita de Dumnezeu, era probabil de o religiozitate mai profunda decat lumea "civilizata". "In cadrul organizarii primitive, disjunctia radicala de timpul fondator si conjunctia deplina cu mostenirea originilor se echilibreaza exact. Insasi separatia riguroasa a principiului instaurator garanteaza egala conformitate a existentei colective cu ratiunile sale primordiale. Imbricarea fara fisura a prezentului si trecutului, continuarea circulara a invizibilului in vizibil, a existentului in absent, ajustarea acestor doua ordini de realitate este atat de intima si nechestionabila, incat nu mai are sens sa distingi cele doua ordini ca fiind inzestrate fiecare cu o consistenta autonoma".

Cercetarile antropologice aduc numeroase marturii referitoare la functia magica a sefului de trib, care trebuie sa reaminteasca in fiecare zi membrilor comunitatii care le sunt originile si sa indeplineasca ritualurile necesare pastrarii legaturilor cu stramosii, dar mai ales cu principiul generator al lumii.

Mario Vargas Llosa ne spune ca populatia unui trib amazonian credea ca daca nu va dormi noaptea va ajuta soarele sa rasara in zori. Aceste practici si atitudini demonstreaza ca preocuparea oamenilor vis-à-vis de originea lor, impreuna cu accentul pus pe diferenta dintre actul fondator si repetarea lui ritualica, nu au permis societatilor primitive sa se ocupe de instituirea diferentelor dintre indivizii care le compuneau. Cata vreme divinul a ramas necunoscut, misterios si in afara sferei umanului societatea nu a cunoscut diferentierea in dominatori si dominati.

Procesul de creare a statului coincide cu o mutatie in viata religioasa a societatilor: alteritatea divina i-a treptat o noua infatisare, dedublandu-se. Pe langa existenta ei misterioasa dintr-un "dincolo" incognoscibil, alteritatea divina isi construieste un "sediu" sau o "reprezentanta" in lumea omului. Indiferent daca aceasta reprezentanta este o persoana sau o institutie, "esentialul consta in faptul ca, de acum inainte, va exista in centrul vizibilului si al accesibilului un corespondent al exterioritatii instituitoare. Este vorba de oameni absolut diferiti de semenii lor in masura in care tin direct sau indirect de focarul sacru invizibil din care se nutreste existenta colectiva. Sunt oameni care vorbesc si poruncesc in numele zeilor, care stapanesc asupra pamanturilor unde renaste sensul originar al lucrurilor; oameni prin corpul carora se ajunge, literalmente, la principiul superior care guverneaza lumea"

Constructia statului inseamna nasterea unei instante sociale care cauta sa descopere si sa explice fundamentul divin al existentei in genere si al vietii sociale in particular. Evolutia gandirii religioase si preocuparea tot mai accentuata pentru a face "accesibila" alteritatea au condus in mod necesar la o ruptura in societatile civilizatiilor de inceput: marea masa a oamenilor a pastrat sentimentul religios neatins de trufia cunoasterii, in timp ce minoritatea culturala a transformat subiectul tabu al divinitatii intr-un obiect al cercetarii.

Privilegiul cunoasterii tainelor divinului si al comunicarii cu zeii s-a transformat in privilegiu social, politic. Ierarhia conceputa ca supunere a omului fata de o forta superioara lui a capatat in societate forma supunerii majoritatii fata de minoritatea care intretinea raporturi privilegiate cu alteritatea instituitoare. Autoritatea Altului divin asupra tuturor oamenilor se transforma, prin stat, intr-o autoritate a ordinii colective asupra tuturor particularilor.

Cum ordinea inseamna structurarea raporturilor sociale pe baza normelor, rezulta ca formarea statului, gratie actiunilor unor "profesionisti" ai religiei, a reprezentat un efort de impunere a regulilor de organizare si functionare a societatilor globale, sub semnul divinului.

Toate teoriile cu privire la esenta si originea statului sustin faptul ca statul este o societate in care exista legi" iar originea sa este fundamental legata de instaurarea ordinii in relatiile dintre oameni.

2.3. Elementele statului

Statul instituie ordinea in societatile omenesti, da temei juridic diferentelor dintre indivizi si apara ordinea instituita, facand apel - in ultima instanta - la violenta organizata si legitima, asupra careia detine monopolul. O astfel de caracterizare concentrata a statului este aparent satisfacatoare: ea vorbeste despre esenta statalitatii, independent de spatiul in care se manifesta sau de timpul istoric caruia ii apartine; indiferent ca statul este mare sau mic, antic, medieval sau modern, unitar sau federal, democratic sau totalitar, el indeplineste functiile pe care le-am mentionat.

Ordinea sociala, bazata pe norme si pe instrumentele care-i obliga pe membrii unei comunitati sa i se supuna, a existat (si exista inca) si in afara organizarii etatice. De aceea, pentru a nu extinde in mod nejustificat conceptul statului la intreaga sfera a politicului, este necesara identificarea acelor elemente care dau consistenta statului in raport cu celelalte forme de organizare sociala si politica.

Atunci cand definesc statul, juristii si politologii o fac in doua maniere: prima si cea mai generala definire trimite la o comunitate nationala, caracterizata de un trecut istoric si o unitate anume (fie ea lingvistica, etnica, culturala, economica etc.), care intemeiaza un mod de organizare politica si juridica diferit de cel al altor comunitati; o definitie mai restransa considera statul un aparat specializat de conducere a unei societati determinate.

Daca luam in considerare faptul ca statul este o forma institutionalizata a puterii politice, atunci cea de-a doua definitie poate parea satisfacatoare. Dar atat la nivelul limbajului si cunoasterii comune, cat si la nivelul reflectiei stiintifice (fie ea istorica, juridica, sociologica sau politologica), statul semnifica mai mult decat o structura tehnica de conducere: el este o realitate umana, geografica, culturala si simbolica, alaturi de consistenta sa politico-juridica. Prin urmare, elementele definitorii ale statului sunt: populatia, teritoriul si organizarea politico-juridica

Toate teoriile referitoare la originea statului pornesc de la necesitatea organizarii vietii in comun a unui numar oarecare de indivizi. Nu se poate vorbi despre stat in absenta vointei de a trai intr-o comunitate sau in absenta vointei de a domina asupra unei populatii oarecare.

Oamenii sunt cei care dezvolta relatiile politice si care pun in miscare mecanismele conducerii, organizarii, dominatiei si supunerii; ei joaca rolurile politice specifice vietii in stat. Insa specia umana prezinta o mare diversitate rasiala, etnico-lingvistica, religioasa, culturala in sens larg.

Realitatile lumii moderne ne arata ca sub sceptrul aceleiasi autoritati statale gasim cel mai adesea o multitudine de microgrupuri care difera intre ele: sub aparenta omogenitate a populatiei unui stat se ascund numeroase diferente. Chiar si in vremurile indepartate, existau supusi ai statului diferiti de marea majoritate a membrilor sai. De aceea, in trecut ca si in prezent, apartenenta la un stat oarecare isi afla temeiul nu atat in asemanarile de suprafata ale indivizilor, cat intr-o solidaritate comunitara. Aceasta este "marca" populatiei unui stat. Solidaritatea nu este, insa, o abstractiune a spiritului si nici un sentiment inexplicabil. Ea isi are originea intr-o intreaga traditie a convietuirii.

Antropologii considera ca sentimentul solidaritatii a avut drept prim suport comunitatea tribala, care era convinsa ca descinde dintr-un stramos comun. Toti membrii tribului se considerau rude in virtutea unei descendente reale sau imaginare. Acest sentiment al solidaritatii trebuie sa se fi consolidat in conditiile manifestarii identitatii si autonomiei (independentei) tribului in raport cu alte comunitati. Razboiul de aparare, ca si cel de agresiune, a contribuit in mod substantial la constructia spiritului comunitar. De la epoca tribala la cea a primelor formatiuni statale s-a produs, insa, treptat si o alta mutatie, alaturi de conturarea identitatii fiecarui grup in raport cu celelalte. Comunitatea lingvistica si religioasa a fost completata de o unificare a normelor juridice.

Astfel, triburile care se asemanau initial doar prin limba vorbita si prin adorarea acelorasi zeitati au inceput sa

aplice in dreptul lor intern reglementari compatibile cu ale vecinilor, facilitand comunicarea, schimbul economic si matrimonial. Alaturi de unitatea lingvistica si religioasa, unificarea normativa a facut din populatiile triburilor o comunitate mai extinsa, numita popor. In antichitate, grecii, persii, tracii si getii traiau in comunitati rurale si urbane care aveau ca baza initiala triburi diverse; nu lipsea, insa, ideea unei unitati de destin sau, altfel spus, a existentei unui popor grec, persan, trac sau geto-dac. Pentru a sublinia faptul ca civilizatiile lumii antice doban-disera o inalta constiinta comunitara in raport cu valurile de migratori care au invadat Europa spre mijlocul mileniului I al erei noastre, istoricii fac distinctia intre popoarele antichitatii si populatiile migratoare, distrugatoare ale constructiilor etatice.

Evolutia tipului de solidaritate si a constiintei unitatii de destin a unei populatii poate fi urmarita pe traiectoria de la popor la natiune. Europa inceputului epocii moderne este creuzetul formarii natiunilor, care vor putea fi definite drept societati globale ce au ajuns la deplina constiinta de sine, la constiinta unitatii valorilor care le structureaza cultura si la vointa colectiva de a-si edifica state proprii. Daca popoarele antice si medievale traiau sub autoritatea unor imperii sau a unor regate ale caror frontiere nu depindeau de compozitia etnica, statele moderne se vor remarca tocmai prin tendinta de a suprapune granitele politice peste cele nationale.

Trebuie precizat, insa, ca natiunea moderna nu are ca fundament doar etnicitatea. Liantul natiunii il constituie traditia vietii in comun si vointa de a persevera intr-o unitate politica. Poporul este, asadar, o comunitate etnico-lingvistica, in timp ce natiunea este o comunitate intemeiata pe cultura, pe traditia istorica a convietuirii si pe vointa unitatii politice.

Desi statele moderne s-au format pe baze nationale, statul-natiune nu este unica forma de organizare politica in lumea contemporana. Astfel, state ca Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, fosta Uniune Sovietica sau fosta Iugoslavie includeau mai multe natiuni distincte, in timp ce natiuni ca cea araba sau ca cea romana sunt divizate in mai multe state.

Solidaritatea care sta la baza constructiei etatice nu se mai intemeiaza, asadar, decat in mica masura pe sentimentul originii comune sau pe alte elemente de ordin afectiv. Populatia unui stat isi formeaza iden-titatea si unitatea printr-o solidaritate voluntara si rationala. Asa cum spunea Henri Janne, "relatiile sociale care concretizeaza in realitate functiile statului sunt de tip secundar: afectivitatea nu-si gaseste aici locul, cunoasterea mutuala a persoanelor nu face parte din aceste relatii; ele sunt functionale, anonime, intersanjabile, formale"135.

Populatiile in sanul carora s-au structurat relatiile politice de conducere-ascultare sau dominatie-supunere au cunoscut fenomene migratorii pana spre inceputul evului mediu, astfel incat relatia dintre autoritatea politica si teritoriu nu a aparut ca una fundamentala decat tarziu in istoria umanitatii.

Evolutia societatilor de la dominatia personala la cea teritoriala coincide cu o schimbare fundamentala in raporturile de proprietate care vizau pamantul. Odata sedentarizate si preocupate in mod dominant de cultivarea pamantului, triburile diverselor populatii, care pana atunci migrasera spre spatiul european si in interiorul acestuia, au cunoscut o serie de procese economice care au avut ca efect formarea si consolidarea proprietatii private asupra pamantului.

Initial, proprietatea era a tribului in ansamblu, familiile componente neavand decat dreptul de a cultiva pamantul, care le era repartizat conform deciziei conducerii tribului. Treptat, s-a impus insa ideea ca cel care cultiva pamantul trebuie sa aiba si dreptul de a dispune de el, ca un adevarat proprietar; astfel, s-a inregistrat "separarea progresiva a suveranitatii si a proprietatii"136. Nemaifiind proprietarul de drept al pamantului, tribul ramane sa exercite doar o functie protectoare in raport cu membrii comunitatii, care se manifesta in plan economic ca proprietari.

Puterea politica protectoare va solicita de acum inainte indivizilor ca, in schimbul asigurarii securitatii - siguranta persoanei si garantarea proprietatii -, sa presteze servicii de ordin militar si sa contribuie economic la bunastarea autoritatilor.

Autoritatea tribala va fi inlocuita treptat de o autoritate monarhica, dublata pana in evul mediu mijlociu de autoritatea "universala" a Bisericii. Conflictul dintre cele doua autoritati a accelerat procesul de teritorializare a exercitiului puterii politice. Monarhii, interesati de cresterea puterii proprii in raport cu papalitatea, au cautat sa delimiteze cu claritate intinderea teritoriului in care operà jurisdictia lor, adica sa stabilizeze frontierele.

Exercitarea autoritatii politice asupra tuturor indivizilor locuind pe un teritoriu determinat a insemnat in primul rand unificarea sistemelor normative: daca initial triburile sau celelalte tipuri de comunitati se organizau dupa reguli proprii, membrii fiecarei comunitati ascultand de o jurisdictie particulara, fara legatura cu teritoriul, in statul modern legea a devenit aceeasi pentru toti locuitorii, indiferent de apartenenta lor la o familie, o etnie, un grup profesional, o clasa sociala etc. In al doilea rand, teritorializarea exercitiului puterii a instituit principiul necesitatii existentei unui teritoriu (fie el cat de mic) asupra caruia o putere sa-si exercite exclusiv prerogativele, fara imixtiunea altei autoritati; numai in aceste conditii se poate afirma ca un stat exista. De indata ce teritoriul care constituie spatiul de autoritate al unui stat este ocupat in totalitate de o putere straina, statul respectiv dispare. Daca o parte a teritoriului ramane totusi sub autoritatea initiala, statul isi continua existenta.

Statul nu exista doar pentru ca o populatie de pe un teritoriu dat traieste potrivit acelorasi legi si sub autoritatea aceluiasi guvernamant. Unii juristi si politologi considera ca acestea nu sunt decat elemente implicite ale statului, in timp ce factorul definitoriu il constituie organizarea politico-juridica, adica existenta unui aparat specializat care sa asigure respectarea legilor si supunerea fata de guvernanti. Statul este identificat chiar cu aceasta structura tehnica, ce s-a dezvoltat in decursul istoriei pana la formele complexe de astazi.

Functiile aparatului de stat sunt in esenta doua: prima vizeaza crearea dreptului, iar a doua respectarea lui. Cea din urma functie este relativ mai simpla, asemanandu-se cu prerogativele pe care le are un sef de familie sau de intreprindere. Este suficienta crearea unui sistem de sanctiuni, a unei politii si a unei armate, pentru ca sa fie descurajata si pedepsita incalcarea regulilor de convietuire pe teritoriul unui stat. Apelul la coercitie este si el justificat de apararea stabilitatii normative. Mai complexa este, insa, functia de instituire a regulilor. Ce anume indreptateste statul sa creeze o lege sau sa modifice o norma deja existenta? Aceasta putere a sa poarta numele de suveranitate.

"Suveranitatea este puterea sau autoritatea care dispune de atributele ultime de arbitru"137. Aceasta inseamna ca deasupra puterii suverane nu se mai afla nici o alta instanta sau ca deciziile de importanta comunitara, impreuna cu criteriile de judecare a dreptatii si nedreptatii, a ceea ce este permis si a ceea ce este interzis, emana numai de la puterea suverana.

In afara faptului ca suveranul se afla pe treapta cea mai de sus intr-o ierarhie a puterii, el are si caracterul de putere finala. "O decizie suverana este finala in sensul (.) ca nici un agent inferior (subordonat) din ierarhie nu poate (sau nu are dreptul) sa o schimbe".

Decizia suverana este, caracterizata de generalitatea efectului. In fine, un alt atribut al suveranitatii este autonomia, ceea ce inseamna ca un suveran nu poate fi supusul unui alt agent politic. Din aceste caracteristici rezulta ca suveranitatea se manifesta ca un atribut esential al puterii de stat, caci nici un alt agent politic in afara statului nu poate fi arbitru ultim, decident independent si capabil de a se impune in fata htuturor membrilor societatii. Potrivit lui Ion Deleanu, "suveranitatea este acea trasatura a puterii de stat ce se exprima in dreptul acestei puteri de a se organiza si de a se exercita, de a-si stabili si rezolva problemele interne si externe in mod liber si conform vointei sale, fara nici o imixtiune, respectand suveranitatea altor state, precum si normele dreptului international"139.

In cadrul unui stat, suveranul poate fi, dupa caz, o persoana (monarhul) care afirma ca detine autoritatea prin delegare divina si vointa nationala, un grup oligarhic constituit intr-un parlament care nu rezulta din alegeri generale, poporul sau natiunea. Posesorul suveranitatii nu se identifica, insa, in mod obligatoriu cu cel (sau cei) care exercita efectiv puterea (facand si aplicand legile).

BIBLIOGRAFIE MINIMALA

Ion DELEANU, Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1996.

Jean-Marie DENQUIN, Science politique, 3e dition, Presses Universitaires de France, Paris, 1991.

Thomas FLEINER-GERSTER, Thorie gnrale de l'tat, Presses Universitaires de France, Paris, 1986.

Marcel GAUCHET, Dezvrajirea lumii. O istorie politica a religiei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1995.

Henri JANNE, Le système social. Essais de thorie gnrale, ditions de l'Institut de Sociologie de l'Universit Libre de Bruxelles, 1968.

Pierre PACTET, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 10e dition, Masson, Paris, 1991.

Jacqueline RUSS, Les thories du pouvoir, Librairie Gnrale Franaise, Paris, 1994.