'Pilonul II' - DEZVOLTARE RURALA

Primele reguli de baza pentru finantarea masurilor structurale au fost stabilite prin trei directive emise in 1972, care au ramas in vigoare pana in 1985. Printre obiectivele urmarite se numarau :

modernizarea exploatatiilor agricole

restructurarea sectorului (unificarea suprafetelor dspersate, irigatii etc)

sisteme de informare pentru populatia rurala

retragerea din activitate a fermierilor varstnici (peste 55 de ani)

Efectivitatea acestor masuri a fost limitata de bugetul redus avut la dispozitie.

Dezvoltarea rurala a redevenit o prioritate in anii '90 :

I. Reforma din 1992: Regulamentele 2078/92 si 2080/92(CEE)

Acordarea de ajutoare pentru 'masuri de insotire': dezvoltarea metodelor de productie compatibile cu protectia mediului; impaduriri; promovarea zonelor defavorizate; scheme de pensionare anticipata

Masurile de insotire comporta un element de cofinantare nationala (25-50%)

II. 'Agenda 2000' :

bugetul pentru dezvoltare rurala in perioada 2000-2006 a fost stabilit la circa 10% din totalul aocatiilor FEOGA

In plus, a aparut

posibilitatea utilizarii unei parti din fondurile afectate platilor directe pentru masuri gestionate la nivel national

Pana la 20% din platile directe pot fi 'modulate': reducerea alocarilor anumitor destinatari (exploatatii cu profit peste medie, intensitate a factorului munca sub medie, sau beneficiare de plati directe care depasesc anumite plafoane)

statele membre au si posibilitatea de a conditiona acordarea platilor directe de respectarea unor criterii minime de mediu (ingrasaminte, deseuri etc)

Sumele astfel eliberate pot fi utilizate pentru programe de care sa beneficieze zonele rurale: Regulamentul 1357/99 (CEE)

doua categorii mari de masuri: intretinerea zonelor rurale si imbunatatirea conditiilor de mediu; ameliorarea eficientei activitatilor din aval

conditii relativ putin exigente: planuri de dezvoltare rurala aprobate de Comisie

Totusi, caracterul facultativ al acestor scheme a facut ca ele sa fie utilizate sporadic.

Franta, Portugalia si Marea Britanie au facut uz de optiunea 'modularii', iar din 2002 Marea Britanie a ramas singura tara care contuna sa o aplice, la o scara modesta (doar 4,5% din sumele afectate platilor directe); Germania urma sa inceapa aplicarea acestor scheme in 2003 (suma realocata = doar 2%)

in ceea ce priveste "conditionarea incrucisata" (cross compliance), ea a fost aplicata de doar 6 State Membre: Austria, Danemarca, Finlanda, Franta, Grecia si Olanda

III. "Reforma Fischler" prevede extinderea activitatilor de dezvoltare rurala

aplicarea 'cross compliance' devine automata si multi-criteriala (mediu, bunastarea animalelor, siguranta in consum a alimentelor)

modularea devine obligatorie

Principalele directii de actiune preconizate:

ameliorarea calitatii produselor agricole

ameliorarea bunastarii animalelor

consultanta agricola

Importanta amplificarii masurilor de dezvoltare rurala

mai usor aplicabile in contextul extinderii UE

mai adecvate obiectivelor negocierilor agricole de sub egida OMC

mai acceptabile pe plan intern

OBIECTIVELE PAC

cresterea productivitatii agricole, . prin utilizarea optima a factorilor de productie

standarde echitabile de viata pentru fermieri

stabilizarea pietelor agricole

asigurarea disponibilitatii aprovizionarii

preturi rezonabile pentru consumatori

Aceasta "aglomerare" de obiective contrazice teoria corespondentei dintre instrumente si tinte ('policy assignment theory' - Jan Tinbergen).

In plus, obiectivele susmentionate nu sunt perfect compatibile intre ele:

pentru ca sporul de productivitate sa se reflecte intr-o crestere corespunzatoare ("echitabila") a veniturilor, e necesara o restrangere a factorilor de productie utilizati (in primul rand, munca)

asigurarea veniturilor prin mecanisme de sustinere bazate pe preturi garantate ex ante (care sunt considerate "anti-ciclice") amplifica variabilitatea conditiilor de piata pe plan international

asigurarea aprovizionarii din surse interne presupune preturi mai ridicate, care intra in conflict cu obiectivul asigurarii de preturi "rezonabile" pentru consumatori

Cresterea productivitatii agricole

Productivitatea agricola a crescut, chiar peste media economiei comunitare in ansamblul sau, dar

dinamica nu a fost superioara celei inregistrate in domeniul agricol pe plan mondial

legatura de cauzalitate cu PAC nu este certa: cadrul macroeconomic favorabil poate sa fi jucat un rol mai important

investitiile si progresul tehnologic au fost favorizate, dar nu si specializarea regionala in cadrul pietei interne

Cresterea productivitatii agricole nu este, insa, doar o sursa de avantaje, ci creeaza si probleme: in conditiile inelasticitatii cererii, castigurile de productivitate rezulta in scaderi importante ale preturilor (pe plan mondial, preturile alimentelor scad in medie cu 2% pe an de mai multe decenii). Cum, insa, in UE reducerea preturilor nu a fost acceptata, rezultatul a fost aparitia si apoi cresterea masiva a surpslusurilor agricole.

2. Stabilizarea pietelor

Daca prin aceasta se intelege stabilitatea pe termen scurt a preturilor, rezultatele sunt pozitive. (Cu precizarea ca preturi stabile pentru consumatori, care sunt sistematic mai mari decat preturile mondiale, nu il "protejeaza" pe acesta decat fata de evenutale castiguri de bunastare!

Daca insa acest obiectiv este interpretat drept echilibrarea pe termen lung a cererii cu oferta, realizarile sunt discutabile:

costurile stocarii surplusurilor de productie generate au crescut cu 6,3% in medie anuala pe perioada 1973-92, demonstrand o tendinta vadit nesustenabila

sporurile de productie care au indus surplusurile nu reflecta intotdeauna avantaje comparative reale (ci artificiale), fiind deci de nesustinut in absenta stimulentelor care le-au generat

Stabilizarea pietei interne se face insa cu pretul amplificarii instabilitatii pe piata internationala , generandu-se si un efect autoreproducator pervers: instabilitatea, astfel generata, a pietei internationale devine justificare pentru protejarea (deci, izolarea) si mai pronuntata a pietei interne.

3. Standarde echitabile de viata pentru fermieri

"Radacina" problemei a carei solutionare este dorita: existenta unui surplus structural de lucratori agricoli

elasticitatea cererii de produse agricole este scazuta Þ expansiunea efectiva a cererii provine mai ales din sporul populatiei;

cresterile de productivitate permit cu usurinta ca oferta sa "tina pasul" cu cresterea demografica

Se apreciaza ca fermierii din UE obtin venituri care sunt cu peste 50% mai mari decat cele obtenabile in conditii normale de piata.

Pe ansamblu, veniturile agricole au crescut oarecum "in pas" cu cele din alte sectoare, dar aceasta medie mascheaza variatii mari:

intre situatia marilor exploatatii si cea a celor mici

intre producatorii de produse specifice zonei temperate si cei de produse specifice zonei subtropicale (mediteraneene)

intertemporale: pana la inceputul anilor '70 veniturile agricole au crescut in ritm sustinut, dar ulterior dinamica lor a fost tot mai mult devansata de cea a veniturilor neagricole

Venitul mediu pe persoana ocupata in agricultura reprezenta circa jumatate din salariul mediu in UE, cu o usoara tedninta de scadere (54% in 1995, 52% in 2002). Daca devansarea veniturilor agricole de catre cele neagricole nu s-a rasfrant automat in mod negativ asupra standardului de viata al fermierilor, aceasta se datoreaza faptului ca:

a)     doar o mica parte a fermierilor recenzati (2,2 milioane din 8 milioane in UE-12) activeaza exclusiv in agricultura, restul desfasurand activitati agricle "cu timp partial"

b)    circa o treime din fermierii ocupati exclusiv in agricultura au si alte surse de venit (in principal, pensii si alocatii pentru copii)

Mecanismele de sustinere sunt astfel concepute incat ofera cele mai mari avantaje unor beneficiari care nu ar avea nevoie de ele.

Pentru ca masurile de sustinere sa fie eficace pentru "fermierul marginal", pretul garantat (si, implicit, al platii directe destinate sa compenseze reducerea sa) trebuie stabilit la un nivel acoperitor pentru cele mai mari costuri de productie, adica substantial mai mare decat costurile efective ale marilor exploatatii, care sunt cele mai eficiente Þ PAC a ajuns astfel sa sprijine cel mai mult pe beneficiarii pe care ii are cel mai putin in vedere, desi problema standardului de viata il priveste in primul rand pe "fermierul marginal".

Concentrarea sprijinului asupra marilor exploatatii agricole in UE, 1996

Mai mult, acest dezechilibru are o serie de efecte secundare care pot chiar sa agraveze situatia veniturilor "fermierilor marginali".

Obtinand venituri importante, marile exploatatii isi permit sa investeasca masiv in achizitionarea de factori de productie, determinand creserea preturilor acestora (inclusiv - si foarte important - ale pamantului). Un studiu OCDE apreciaza ca pretul pamantului in UE este cu 30-40% mai mare decat cel care ar prevala in absenta mecanismelor de sustinere a agriculturii

In consecinta:

se amplifica barierele la intrarea pe piata a noilor veniti

veniturile nete ale arendasilor (in conditiile in care circa 40% din suprafata agricola din UE face obiectul arendarii) nu sunt bine sustinute, un studiu OCDE aratand ca circa 45% din platile directe reprezinta un bendficiu pentru proprietarii pamantului

sunt stimulate veniturile furnizorilor de input-uri agricole si ale proprietarilor de pamant Þ de multe ori, aceste venituri suplimentare generate de pAC nici macar nu ajung in zonele rurale

4. Disponibilitatea aprovizionarii

Daca este asimilata autosuficientei alimentare, a fost realizata .

Gradul de acoperire a consumului din productia proprie

. dar cu sacrificii greu de justificat prin prisma avantajelor obtinute:

costuri enorme pentru bugetul comunitar

reduceri serioase ale "surplusului consumatorului"

Deoarece disponibilitatea hranei este un concept care implica nu doar existenta fizica a acesteia, ci si accesibilitatea sa in termeni de pret, realizarea unor proportii mari de acoperire a consumului din productia proprie nu este necesarmente un indiciu al succesului.

De asemenea. o larga raspandire geografica a furnizorilor poate fi de dorit pentru a intari securitatea alimentara.

5. Preturi rezonabile pentru consumatori

PAC face ca preturile produselor agricole in interiorul pietei interne a UE sa fie mai mari decat cele mondiale

Existenta unui impact negativ asupra consumatorilor este certa, dar acest efect nu poate fi cuantificat cu precizie

(deoarece, in absenta PAC, si preturile mondiale ar fi mai ridicate)

Cele mai fiabile estimari (care, totusi, supraapreciaza efectul susmentionat):

preturile interne sunt cu 15-20% mai mari decat cele mondiale

fiecare menaj plateste pentru hrana, in medie, cu 600 EURO pe an mai mult decat in absenta PAC

Pe de alta parte:

a) pretul real al produselor agricole manifesta o tendinta structurala de scadere, chiar daca mai putin pronuntata decat la scara internationala (diminuare de 3,7% pe an, fata de 6,7% pe an in intervalul 1979-91)

b) ponderea cheltuielilor pentru procurarea hranei in cosul de consum s-a redus simtitor

CUANTIFICAREA SPRIJINULUI PENTRU AGRICULTURA

Echivalentul subventiei la producator (cel mai des utilizat

reprezinta nivelul de subventie care ar fi necesar pentru a mentine neschimbate veniturile producatorilor in cazul eliminarii sprijinului acordat prin programele existente la un moment dat

masoara toate transferurile operate catre producatorii agricoli, atat pe cele directe, cat si pe cele indirecte (implicite)

Transferurile indirecte se refera la sprijinul pe care producatorii il primesc prin politici comerciale protectioniste, respectiv de stimulare a exporturilor, care stanjenesc accesul produselor de import pe piata nationala si permit existenta unor preturi la poarta fermei mai mari decat cele ale pietei mondiale.

se exprima ca pondere din veniturile brute ale exploatatiilor agricole

ESP in principalele tari dezvoltate producatoare

In termeni monetari, reprezinta echivalentul a circa 16000 USD/fermier in UE

PROFILUL PE PRODUSE AL SUSTINERII ACORDATE AGRICULTURII IN UNIUNEA EUROPEANA (ESP)

PROFILUL PE CATEGORII DE INSTRUMENTE AL SUSTINERII ACORDATE AGRICULTURII IN UNIUNEA EUROPEANA

Instrumentele utilizate au o eficienta diferita din punctul de vedere al transformarii subventiei (explicite sau implicite) acordate in avantaje pentru producatorul agricol.

Beneficiari finali ai sustinerii prin diferite categorii de instrumente

ineficiente induse in utilizarea resurselor productive, 'costuri de tranzactie' (administrare, frauda etc)

Concluzii:

nici un instrument de sustinere nu reuseste sa transfere beneficiarilor 'tintiti' mai mult de jumatate din transferurile operate dinspre contribuabili si consumatori

platile directe legate de factorii de productie si, in mult mai mica masura, deficiency payments sunt mai eficiente decat mecanismul preturilor pentru a opera transferuri de venit intre exploatatiile agricole

subventionarea input-urilor este cea mai ineficienta forma de sprijin din perspectiva avantajelor conferite producatorilor agricoli

Din punctul de vedere al distorsionarii nivelului productiei, cel mai scazut impact il au platile directe, iar cel mai ridicat - subventionarea input-urilo; mecanismul preturilor si 'deficiency payments' au elasticitati unitare.

Diferenta dintre transferurile operate dinspre consumatori si contribuabili, pe de o parte, si beneficiile suplimentare obtinute de producatori, pe de alta parte , este o 'pierdere de bunastare si reflecta distorsiuni in alocarea resurselor:

costuri de productie excesive generate de substituirea importurilor prin productia autohtona

deteriorarea posibilitatilor de consum (a 'surplusului consumatorilor')

'Mix-ul' de instrumente de sustinere genereaza combinatii diferite ale transferurilor dinspre consumatori si, respectiv, contribuabili

Repartizarea transferurilor catre agricultura in UE

COSTURI SUPORTATE DE CONSUMATORI

Rezulta din achizitionarea de produse agricole la preturi mai mari decat cele mai bune preturi obtenabile pe piata internationala. Se masoara prin echivalentul subventiei de la consumator (= proportia din cheltuielile consumatorilor care este rezultatul politicilor de sustinere)

ESC in principalele tari dezvoltate

BUGETUL AGRICOL COMUNITAR. Particularitati ale executiei:

inexistenta vreunei facilitati pentru finantarea deficitului bugetar Þ obligatia de a incheia exercitiul bugetar in echilibru

distinctia intre cheltuieli obligatorii si cheltuieli neobligatorii : cheltuielile neobligatorii reprezinta ele insele o decizie politica, pe cand cheltuielile obligatorii decurg din decizii politice, au caracter automat si nu li se poate impune vreo limita atata vreme cat conditiile de eligibilitate sunt satisfacute: finantarea interventiilor de piata in cadrul PAC apartine acestei categorii de cheltuieli.

una din sursele de alimentare a bugetului comunitar o constituie taxele vamale (prelevarile variabile): baza de impunere reprezentata de importurile agricole s-a ingustat sensibil sub impactul aplicarii PAC

Consecinte:

tendinta de crestere exponentiala a cheltuielilor agricole

efecte de evictiune (crowding out) a altor categorii de cheltuieli

care au dus la introducerea 'stabilizatorilor bugetari'.

Reformele recente nu au avut insa un efect comprimant asupra cheltuielilor bugetare. Pe seama extinderii masive a platilor directe, cheltuielile totale pentru agricultura au sporit cu 28% intre 1991 si 1997 (perioada de punere in aplicare a masurilor preconizate de 'Planul MacSharry').

Evolutia cheltuielilor agricole din bugetul comunitar

Structura cheltuielilor ocazionate de PAC si evolutia sa in timp

- in % din bugetul agricol -

Aplicarea reformelor din 1999 si 2003, care realizeaza:

doar o compensare partiala prin plati directe a reducerilor de pret (Agenda 2000)

reducerea platilor directe decuplate("Reforma Fischler")

permite in sfarsit "menajarea" bugetului dedicat agriculturii, care va rtmane nemodificat in termeni reali desi numarul fermierilor beneficari sporeste cu 50%, ca urmare a extinderii UE.

ECONOMIA POLITICA A SUSTINERII AGRICULTURII IN UE

PARTICULARITATI CARE SPORESC EFICIENTA "CERERII" DE SUSTINERE

Intensitate puternica, reflectand gradul de dependenta a veniturilor agricultorilor de sprijinul statului

'rentele' obtinute pana acum in cadrul sectorului s-au capitalizat in pretul unor active (pamant, masini agricole) care sunt dificil de valorificat in afara sa Þ retragerea sprijinului presupune o pierdere patrimoniala substantiala pentru agentii economici implicati

dependenta mare a veniturilor agricultorilor de deciziile politice genereaza un 'activism' politic mult peste medie

Eficacitate importanta (peste medie) a activitatilor de 'lobby'

decupaje ale circumscriptiilor electorale in general favorabile agricultorilor, care le confera o influenta asupra rezultatelor scrutinurilor mai importanta decat cea rezultand din ponderea lor demografica

absenteism mult mai redus in randurile alegatorilor rurali

numarul relativ redus al agricultorilor poate avea si valente favorabile intrucat intareste coeziunea 'lobby-ului' agricol si reduce problemele de coordonare asociate 'actiunii colective'

relativ putine situatii de interese divergente in interiorul grupului de interese legate de agricultura

credibilitate mai mare a demersurilor indreptate catre obtinerea de asistenta, ca rezultat al nivelului relativ redus al veniturilor in cadrul ramurii

Curent general de opinie in general favorabil agricultorilor

determinat de considerente rationale (e.g., nivelul redus al veniturilor), dar si de reactii emotional-sentimentale

"Eurobarometrul" indica existenta unei preocupari reale pentru problemele agriculturii

Pe de alta parte, exista o tendinta lenta dar persistenta de schimbare a perceptiei opiniei publice, pe masura ce:

tot mai putini cetateni au legaturi personale directe cu mediul rural

preocuparea se deplaseaza dinspre problemele de venit ale agricultorilor (77% din respondenti in mai-iunie 2002) catre asigurarea sigurantei in consum si calitatii produselor alimentare (90% din respondenti)

costurile sustinerii (ca si caracterul concentrat al avantajelor) devin tot mai vizibile

Dezechilibre inerente in manifestarea intereselor contrarii

avantajele obtenabile de pe urma PAC se concentreaza asupra unui numar de circa 7 milioane de persoane, pe cand costurile sunt dispersate asupra unui numar de 375 milioane consumatori si contribuabili.

Potrivit unei estimari mai vechi (1994), o sporire cu 10% a protectiei acordate sectorului agricol determina o majorare cu 25% a veniturilor fermierilor cu 25%, dar le reduce pe cele ale capitalistilor industriali cu doar 4%

interesele care ar putea constitui o "contrapondere" a intereselor agricole nu au acelasi acces privilegiat la decidenti (e.g., nu exista un minister al consumatorilor).

De asemenea, consumatorii sunt mai putin interesati de impactul asupra pretului hranei in conditiile in care cheltuielile cu aceasta destinatie absorb o pondere in scadere din bugetul unei gospodarii

PARTICULARITATI ALE 'OFERTEI' DE SUSTINERE CARE II SPORESC RECEPTIVITATEA

1. 'Forta inertiala'

politicile de sustinere sunt practicate de atat de multa vreme incat si-au edificat un 'subsistem' propriu in cadrul administratiilor nationale/ supranationale

rezistenta la schimbare a crescut si ea odata cu trecerea timpului si cu emergenta unor interese legate de mentinerea sprijinului pentru agricultura chiar si la nivelul decidentilor

2. Lipsa de transparenta

abundenta problemelor tehnice legate de punerea in aplicare a politicilor de sustinere a contribuit la relativul dezinteres al outsider-ilor fata de problematica agricola

a fost favorizata multa vreme de preponderenta subventiilor implicite in cadrul mecanismelor de sustinere (odata cu tranzitia catre sustinerea prin plati directe, 'mascarea' adevaratelor dimensiuni ale costurilor implicate de sustinere devine mai dificila)

3. Pozitionare particulara in dispozitivul institutional al UE (CE)

este una dintre puainele ramuri economice care dispun de un minister  propriu , ai carui functionari au carierele dependente de performanta sectorului

mecanismele utilizate in UE (CE) pentru a corecta cunoscuta problema a 'deficitului democratic', ca si pentru a asigura contributia expertilor in problemele extrem de tehnice pe care le ridica numeroasele  organizatii comune de piata  sunt partinitoare pentru agricultori: comitete consultative, cu o puternica prezenta a organizatiilor profesionale agricole (peste 150 la inceputul anilor '90), aflate sub umbrela Comitetului Organizatiilor Profesionale Agricole (COPA) de la Bruxelles; Comisia are obligatia legala de a consulta COPA cu privire la continutul propunerilor sale de politica agricola

Reformele mai amibtioase lansate in ultimii 15 ani pot fi puse in legatura si cu o anumita pierdere a influentei COPA: incepand cu perioada mandatului lui Ray McSharry, Comisia a renuntat la practica concertarii cu grupurile de interese agricole in legatura cu initiativele sale in domeniul PAC ( Reforma McSharry  a fost pregatita de o maniera confidentiala chiar si fata de o buna parte din serviciile Comisiei).

rolul decizional primordial al Consiliului (in formatiunea constituita din ministrii de resort) a intarit influenta decidentilor direct legati de interesele agricole:

Consiliile 'Agricultura' se reunesc cel mai frecvent, cu exceptia Consiliilor 'Afaceri Generale' (de circa 15 ori pe an), iar membrii lor tind sa fie foarte longevivi (e.g., Josef Ertl, ministru german al agriculturii intre 1969-1983), ceea ce consoliideaza relatiile reciproce si o anumita solidaritate : reuniunile sunt foarte indelungate si pentru ca minisstrii agriculturii nu vor sa lase ca deiciziile sa ajunga sa fie luate la nivelul Consiliului  Afaceri Generale 

eventualele dezacorduri tind sa se solutioneze prin compromisuri care presupun cheltuirea de fonduri suplimentare, in conditiile in care deciziile se iau in absenta reprezentantilor institutiilor interesate de rigoarea financiara (pentru resursele de care se dispune astfel nu exista - practic - cost de oportunitate)

sindromul  impartirii notei de plata la restaurant : atunci cand toti contribuie in mod egal la plata, deci frugalitatea nu genereaza economii, fiecare participant este tentat sa aleaga cele mai scumpe feluri de mancare, pentru a isi spori utilitatea ; analog, in cadrul CAP chiar si tarile opuse exitnderii sustinerii ajung sa solicite aranjamente favorabile pentru proprii fermieri, deoarece alte tari au obtinut acelasi lucru pentru ai lor

reuniunile Consiliului sunt pregatite de Comitetul Special pentru Agricultura (constituit din functionari publici de rang inalt ai Statelor Membre proveniti din ministerele de resort), nu de COREPER, agricultura finnd singurul domeniu unde functioneaza un astfel de aranjament

in domeniul agricol, Parlamentul European nu are, practic, prerogative legislative (decat in mod indirect, prin rolul in adoptarea bugetului si prin legislatia referitoare la siguranta alimentelor)

RAPORTURI INTRE TARILE MEMBRE IN CADRUL PAC

Principiile esentiale ale PAC (in primul rand preferinta comunitara si solidaritatea financiara) au un efect pervers asupra nivelului de echilibru al interactiunilor dintre statele membre:

fiecare tara este stimulata sa promoveze masuri care ii pot conferi avantaje indiferent de cat de costisitoare sunt acestea, deoarece suportarea acestor costuri este impartita

in general, nici opozitia fata de masurile astfel propuse nu este puternica, din acelasi motiv al "impartirii poverii"

"Tranzactia fondatoare" franco-germana: comertul liber in domeniul industrial (favorizant pentru Germania) - compensat de o puternica sustinere a agriculturii (in avantajul Frantei)

Pe langa faptul ca aceasta interpretare nu intruneste unanimitatea, devine tot mai evident ca pozitiile celor doua tari in domeniul agricol devin tot mai divergente: GER este favorabila unei reforme de substanta a PAC (cu preferinte si idiosincrazii proprii), in vreme ce Franta este in continuare aliniata mecanismelor traditionale ale PAC

"Dezechilibrul Nord-Sud": structura pe categorii de produse a sustinerii favorizeaza culturile/elevajele specifice nordului continentului, in detrimentul celor mediteraneene.

Dezechilibrul este pus pe seama configuratiei nationale a CEE in momentul formarii sale.

Repartitia castigurilor si costurilor nete

Þ in termeni strict bugetari, 7 tari sunt beneficiare nete, iar 8 contribuabili neti. Germania, care este cel mai important contribuabil, are si cea mai redusa "rata de recuperare" a fondurilor platite: 47% (urmata de Marea Britanie, cu 56%)

Þ pe ansamblu, in termeni de bunastare generala, doar 4 tari ies in castig net de pe urma PAC: Irlanda, Grecia, Spania si Danemarca. Cele mai mari pierderi nete le inregistreaza Belgia, germania, Olanda si Suedia.

Principiul de echitate conform caruia tarile comparativ mai bogate le sprijina pe cele relativ mai sarace nu este aplicat decat in mod accidental in cadrul PAC.

PRINCIPALELE CONSTRANGERI SUSCEPTIBILE SA INFLUENTEZE EVOLUTIA PAC IN VIITOR

I. Presiunile bugetare

II. Angajamentele si negocierile in cadrul OMC

marja de manevra in privinta utilizarii mecanismului traditional (pret intern peste pretul mondial + subventionarea diferentei de pret la export) este deja limitata si se va ingusta si mai mult dupa extindere surplusuri in crestere; aderarea de tari fara plafoane sau cu plafoane reduse de subventionare

disparitia "clauzei de pace" in legatura cu masurile din "cutia albastra" (plati directe nedecuplate totalmente de volumul productiei)

plafoane posibil prea inguste de sustinere potrivit angajamentelor asumate in cadrul "Rundei Uruguay" mai multe tari candidate - CZE, HUN, SVK - au exprimat aceste angajamente in moneda nationala, supunandu-le astfel unui proces ireversibil de erodare in termeni reali

Posibile "supape":

interesul mai scazut al comunitatii de afaceri fata de actuala runda de negocieri comerciale multilaterale in raport cu precendenta

perioada indelungata de tranzitie preconizata pentru punerea in aplicare a rezultatelor "Rundei Doha"

relativa animozitate a publicului fata de OMC

III. Aderarea TECE

- extinderea PAC asupra noilor tari membre tale quale este practic imposibila: cost imens + dezechilibru substantial intre contribuabilii si beneficiarii neti

IV. Contra-reactiile consumatorilor in urma numeroaselor "panici alimentare" din perioada recenta

"vizibilitatea" PAC in randul marelui public a crescut considerabil

(contrabalansand astfel, intr-o anumita masura, lipsa de transparenta a mecanismelor de sustinere a agriculturii)

se cristalizeaza o tot mai puternica suspiciune si opozitie a consumatorilor fata de practicile "productiviste"

POLITICA COMERCIALA COMUNA

(PCC)

Este politica comuna prin excelenta a UE, cea care a dat impulsul primar integrarii economice europene. De la bun inceput, a fost conceputa ca o politica supranationala. Este unul din primele domenii in care Statele Membre au acceptat sa isi limiteze suveranitatea, delegand competente extinse la nivel comunitar.

Sir Leon Brittan, fost comisar pentru relatii economice externe: politica comerciala reprezinta probabil cea mai buna reclama pentru punerea in comun a suveranitatii nationale de cand a luat fiinta Comunitatea Europeana .

NEVOIA DE O POLITICA COMERCIALA COMUNA A FOST DATA DE:

exigentele constituirii pietei interne unice : lipsa unei politici comerciale comune ar fi favorizat fenomenul de deviere de comert (penetrarea importurilor pe piata CE prin teritoriul vamal al statului membru cu cele mai mici obstacole la produsul respectiv), pentru a carui combatere s-ar fi recurs la aplicarea de masuri restrictive in comertul intra-comunitar.

exercitarea unei influente la scara internationala corespunzatoare dimensiunii economice a gruparii : uniformitatea posturii si actiunilor adoptate in relatiile cu partenerii comerciali permit CE sa valorifice avantajele care decurg din exceptionala sa dimensiune economica.

Ponderea UE-25 in comertul mondial cu bunuri (exclusiv fluxurile intracomunitare) este de 18.4%, iar UE-15 are o pondere de 27% in comertul mondial cu servicii.

protejarea procesului de decizie in materie de influenta grupurilor de interese protectioniste

OBIECTIVELE PCC (potrivit Art.131 - fost 110 - al TCE)

dezvoltarea armonioasa a comertului mondial

suprimarea progresiva a restrictiilor in calea schimburilor internationale

In practica, postura politicii comerciale a CE nu a fost in mod constant una liberala, inregistrandu-se variatii mari de atitudine: in timp; de la un sector la altul; de la o categorie de parteneri la alta. Chiar CEJ a relativizat semnificatia prevederilor Tratatului aratand, intr-o decizie din octobrie 1979, ca "desi se poate considera ca, atunci cand Tratatul a fost elaborat, liberalizarea comertului era ideea dominanta, Tratatul nu se opune posibilitatii dezvoltarii de catre Comunitate a unei politici comerciale indreptate catre reglementarea pietei mondiale pentru anumite produse".

De la 1 ianuarie 1970 (dupa incheierea perioadei de tranzitie prevazuta de Tratatul de la Roma), politica comerciala a devenit competenta exclusiva a Comunitatii:

deciziile in acest domeniu nu se mai supun aprobarii statelor membre individuale;

politica comerciala comuna se conduce dupa 'principii uniforme', pe care trebuie sa le aplice toate Statele membre.

PRINCIPIILE DE FUNCTIONARE A PCC:

tarif vamal comun

acorduri comune cu tarile terte

aplicarea uniforma a instrumentelor de politica comerciala de catre toate statele membre

In situatiile de competenta exclusiva:

negocierile se poarta de catre CE si in numele Statelor Membre (sarcina este delegata Comisiei);

In practica, CE "negociaza cu o singura voce" chiar si in domeniile de competenta mixta, existand aranjamente informale in acest sens.

incheierea de acorduri revine doar CE

luarea deciziilor cu privire la acceptarea rezultatelor negocierilor se face prin vot cu majoritate calificata

statele membre nu pot actiona unilateral in domeniile respective: nu pot adopta acte normative si nu pot incheia acorduri cu tari terte

In situatiile de competenta mixta:

coordonarea si realizarea unei pozitii comune a CE si statelor membre este mai dificila

acceptarea rezultatelor negocierilor internationale necesita, de facto, o unanimitate de vederi a Statelor Membre, care poate fi mai dificil de realizat decat una de jure in Consiliu, deoarece mai trebuie indeplinite si procedurile de ratificare interna prevazute de fiecare stat

In ambele cazuri, Statele Membre reprezinta autoritatea suprema, dar in primul ea se exercita numai colectiv si mijlocit, prin structurile institutionale ale CE, pe cand in al doilea caz ea se exercita individual, potrivit dispozitiilor constitutionale din fiecare tara (care implica parlamentele nationale)

DELIMITAREA COMPETENTELOR

Exista doua paliere de delegare a competentei:

a) in termeni de substanta: dinspre statele membre individuale catre 'uniunea' statelor membre, care se exprima colectiv prin Consiliul UE

b) in termeni de procedura: dinspre Consiliu catre Comisie

Avantajele delegarii tin de eficienta sporita obtinuta:

mai multa coerenta in formularea politicii

castig de timp

mai multa autoritate/influenta in negocierile internationale

Pentru a determina daca o anumita problematica tine de competenta exclusiva a Comunitatii sau dace obiectul competentei mixte, este necesara definirea intinderii PCC.

SFERA DE CUPRINDERE A PCC - Articolul 133 (ex-113) al TCE : modificari ale nivelurilor taxelor vamale, incheierea de acorduri vamale si comerciale, realizarea uniformitatii in ceea ce priveste masurile de liberalizare, politica de export si masuri de protejare a comertului precum cele care trebuie luate in caz de dumping sau subventionare.'

Enumerarea din Art.133 este doar ilustrativa. Deoarece mentioneaza anumite instrumente specifice (taxe vamale, masuri antidumping), dar nu si pe altele, ea nu poate fi considerata a avea un caracter exhaustiv.

Exista opinii potrivit carora aceasta lipsa de precizie a fost deliberata, reflectand compromisul dintre orientarile mai liberale si cele protectioniste care prevalau in statele membre la momentul crearii CEE

Initial, s-a degajat un consens informal asupra urmatoarelor interpretari:

prevederile vizeaza comertul cu bunuri si unele aspecte conexe

promovarea exporturilor tine in principal de resortul statelor membre individuale, deoarece produsele lor se concureaza reciproc pe pietele externe, astfel incat adoptarea de masuri comuntare ar fi nepotrivita

Pe masura sporirii complexitatii problematicii relatiilor economice internationale si a extinderii aplicabilitatii regulilor GATT/OMC, a devenit necesara extinderea sferei de cuprindere a PCC.

Argumentele pe care s-a sprijinit acest demers au fost variate, incluzand:

nevoia de a evita inducerea de distorsiuni pe piata interna unica

nevoia de a apara cu mai multa forta interesele CE pe plan international

evitarea riscului ca actiuni autonome ale Statelor Membre pe plan international sa afecteze indeplinirea obligatiilor care le revin in cadrul CE, potrivit acquis-ului comunitar

Adaptarea continutului PCC s-a produs pe patru cai

Þ inerent, prin acceptarea tacita a unor realitati incontestabile

Comertul cu bunuri nu mai este decat o parte (si cu o pondere in scadere) a comertului mondial, in care serviciile sunt tot mai bine reprezentate.

Fluxurile investitionale se substituie sau sunt complementare schimburilor comerciale. Peste jumatate din investitiile externe europene se refera la servicii.

Are loc deplasarea accentului in negocierile internationale de la instrumentele si mpsurile aplicate "la frontiera" catre cele strans legate de politicile interne (concurenta, mediu, aspecte sociale).

Þ informal, prin asa-numita 'soft integration', adica adoptarea de modalitati de cooperare neobligatorii, care trec dincolo de obligatiile din tratate

la finele Rundei Tokyo, care ocazionase incheierea de acorduri in domenii a caror includere in sfera PCC era discutabila (achizitii publice, obstacole tehnice), s-a realizat un acord politic ca atat CE, cat si Statele Membre sa figureze printre semnatari

in cadrul Rundei Uruguay, Comisia a putut negocia singura si in domeniile cu privire la care statele membre continuau sa aiba prerogative proprii, distincte de cele ale Comunitatii

Þ prin jurisprudenta CEJ 

Pana in 1994, CEJ a fost promotoarea unei extinderi progresive a sferei de cuprindere a PCC, tendinta care a cunoscut o intrerupere in 1994 (Opinia nr.1/ 15 noiembrie 1994)

Opinia a fost emisa la solicitarea Comisiei Europene care, desi (sau tocmai deoarece) convenise cu Statele membre ca rezultatele Rundei Uruguay for fi supuse ratificarii de parlamentele nationale, ca si de Parlamentul European, dorea o confirmare expresa a pozitiei sale conform careia toata problematica guvernata de OMC tine de competenta exclusiva a Comunitatii.

Opt state membre, ca si Consiliul ca institutie comunitara, contestau aceasta interpretare.

Opinia CEJ a conturat o solutie  de mijloc , dar una extrem de complicata 

a)     doar  modul 1  (livrare trans-frontiera) de furnizare a serviciilor este  similar cu comertul cu bunuri  si, ca atare, apartine neambiguu competentei exclusive

b)  serviciile de transport, indiferent de modul de furnizare, sunt excluse din sfera competentei exclusive

c)      din intreaga problematica acoperita de Acordul TRIPs, doar comertul cu marfuri contrafacute tine de competenta exclusiva a Comunitatii

d)     nici o mentiune cu privire la problematica investitiilor externe directe

Implicatii nedorite ale Opiniei :

riscul de contagiune : din cauza caracterului de  angajament unic  al OMC, toate problemele guvernate de acesta pot deveni de facto obiecte ale competentei mixte (progresul pozitiei UE depinde de cel mai mic numitor comun)

dificultati in cadrul procedurilor de reglementare a diferendelor : statele membre pot fi tintite individual in anumite domenii (e.g., TRIPs) sau nu isi pot promova interesele suficient de bine (daca obtin castig de cauza, nu pot adopta singure masuri de retorsiune cu utilizarea de instrumente aflate in competenta Comunitatii)

incalca logica pe care s-au bazat negocierile in domeniul serviciilor : modurile de furnizare a serviciilor reprezinta modalitati alternative de desfasurare a comertului cu servicii, intre ele nu exista diferente calitative, care sa justifice un tratament diferit

Þ formal, prin amendarea Tratatului constitutiv : initiativele Comisiei in acest sens nu au avut decat un succes limitat

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Solutie de compromis:  clauza-pasarela , adica posibilitatea data Consiliului de a decide, prin unanimitate si de la caz la caz, ca negocierile si acordurile internationale legate de servicii si proprietatea intelectuala sa fie supuse competentei exclusive a Comunitatii, fara a mai fi nevoie de o modificare a Tratatului. O asemenea solutie

a)       era susceptibila sa evite procedurile laborioase de amendare a Tratatului constitutiv, dar

b)      prezenta riscul inducerii altor defazaje in exercitarea competentei exclusive asupra CCP, deoarece aparea distinctia intre  negocierile si acordurile internationale  (care puteau ajunge in competenta Comunitatii) si adoptarea de masuri interne in aceleasi probleme (care ramaneau in competenta statelor membre).

Consiliul nu s-a prevalat niciodata de aceasta facultate.

Tratatul de la Nisa (2000)

Problema definirii cuprinderii PCC a fost abordata pe baza a doua principii :

principiul paralelismului: alinierea mecanismului decizional pentru negocierile comerciale internationale la cel aplicat pentru adoptarea regulilor interne

  lista negativa  : sunt enumerate exceptiile de la principiul competentei exclusive a Comunitatii Instituie

Situatia concreta in domeniile controversate:

serviciile sunt puse sub incidenta competentei exclusive si a deciziei cu majoritate calificata, cu doua exceptii:

serviciile de transport, care sunt complet excluse din sfera de cuprindere a PCC

serviciile de educatie, cultura, audiovizual, sanatate si serviciile sociale, unde functioneaza competenta mixta, iar luarea deciziilor pe palierul comunitar se face cu unanimitatea statelor membre

Se pune capat, astfel, distinctiei lipsite de rationalitate economica pe care o facuse CEJ intre servicii in functie de modul lor de furnizare.

 aspectele comerciale  ale drepturilor de proprietate intelectuala au fost puse sub incidenta competentei exclusive si a deciziei cu majoritate calificata ; pentru celelalte aspecte legate de drepturile de proprietate intelectuala, functioneaza o mica  clauza-pasarela  conform careia Consiliul poate decide cu unanimitate de voturi ca regula competentei exclusive sa se extinda si asupra lor. Potrivit principiului paralelismului, regula de luare a deciziilor in acest caz este cea a unanimitatii.

a ramas neclar statutul investitiilor externe directe, pe care Tratatul nu le mentioneaza, dar cu privire la care istoricul negocierilor sugereaza ca nu se pune problema includerii tacite in sfera de cuprindere a PCC : au existat propuneri de mentionare explicita a lor ca apartinand PCC (Finlanda), care nu au fost retinute din cauza opozitiei altor membri

LUAREA DECIZIILOR

Conform Art.114 (in prezent abrogat) al Tratatului CE, deciziile trebuiau luate:

in unanimitate, in timpul primelor doua "stadii" (pana la 1 ianuarie 1966)

cu majoritate calificata, ulterior

In fapt, din cauza "compromisului de la Luxemburg", unanimitatea a reprezentat regula de luare a deciziilor pana la intrarea in vigoare a Actului Unic European, in 1987.

La ora actuala, votul cu majoritate calificata este principala modalitate de luare a deciziilor in materia politicii comerciale. Aceasta regula prezinta o serie de avantaje specifice in domeniul politicii comerciale:

este o modalitate care evita situatiile de blocaj, fapt cu atat mai important in domeniul PCC cu cat, spre deosebire de problemele care tin de piata interna unica, unde neluarea unor decizii la nivel comunitar implica pastrarea deciziilor existente la nivel national, in domeniul PCC, care tine de competenta exclusiva a Comunitatii, o paralizie decizionala la nivelul UE nu poate fi suplinita de statele membre actionand individual

este un bun mijloc de protectie pentru statele membre, care pot astfel evita presiuni din partea unor mari puteri comerciale (SUA), in sensul adoptarii unor anumite posturi de politica comerciala, aratand ca posibilitatea lor de a influenta PCC este limitata

este susceptibila sa amplifice postura liberala a PCC deoarece pozitia comuna nu mai trebuie stabilita la nivelul celui mai mic numitor comun si nu mai trebuie sa acomodeze toate solicitarile de protectie venite din statele membre

Comisia are, in principiu, mai multa marja de manevra sa negocieze in conditiile adoptarii deciziilor cu majoritate calificata

In anumite circumstante particulare, regula votului cu majoritate calificata cedeaza pasul altor modalitati de luare a deciziilor.

I.          Votul cu majoritate simpla

Utilizat pentru adoptarea deciziilor legate de instituirea masurilor de aparare comerciala (antidumping, compensatorii, salvgardare).

II.       Votul unanim

Se aplica in urmatoarele situatii:

a)     daca sunt vizate probleme pentru care regula de decizie pe plan intern este tot unanimitatea (principiul paralelismului)

b)     daca, desi pe plan intern adoptarea de reglementari este supusa regulii majoritatii calificate, autoritatea de a reglementa nu a fost inca exercitata

c)      daca este vorba de acorduri de asociere, care cad sub incidenta Art. 238 (ex-310) al Tratatului CE

d)     daca sunt vizate probleme care tin de sfera serviciilor culturale, audiovizuale, sociale, de educatie si sanatate

Unanimitatea este oricum regula de facto in toate problemele care nu tin de competenta exclusiva a Comunitatii, deoarece aspectele care intra sub incidenta comptentelor mixte trebuie aprobate separat de catre fiecare stat membru in parte.

Probleme care deriva din regula unanimitatii:

este disproportionata, punand bloca negocieri comerciale din motive minore

faciliteaza sarcina grupurilor de interese, care nu trebuie sa se concentreze decat pe obtinerea sprijinului unui singur stat membru

Pe de alta parte, forta de negociere a Comisiei poate fi amplificata: deoarece este greu de facut concesii partenerilor, pretul concesiilor facute de Comisie este considerat a fi ridicat.

III.           Consensul

In practica, chiar si atunci cand regula votului cu majoritate calificata este aplicabila, Statele Membre prefera sa aplice regula consensului. Nu este, deci, suficient sa fie extinse cazurile in care se poate recurge la votul cu majoritate calificata: MAI TREBUIE SI CA STATELE MEMBRE SA FIE PREGATITE SA TREACA LA VOT.

Consensul afecteaza postura Comisiei, deoarece mandatul sau de negociere este mai putin ambitios (fiind situat aproape de nivelul celui mai mic numitor comun), iar marja sa de manevra pe parcursul negocierilor este mai limitata.

NEGOCIERILE INTERNATIONALE

Trei faze interdependente: stabilirea obiectivelor (mandatul); negocierea propriu-zisa; adoptarea rezultatelor (ratificare)

MANDAT

Pentru a antama negocieri cu tarile terte, este necesara o decizie a Consiliului. Comisia are dreptul de initiativa in ceea ce priveste propunerile de negociere pentru acordurile comerciale. In cadrul Comisiei, proiectul este intocmit de DG TRADE. De regula, el nu este aprobat de Colegiu.

Propunerile Comisiei pot fi modificate prin consens in "Comitetul 133". De aici, mandatul este transmis COREPER, de unde ajunge la Consiliu (formatiunea "Afaceri Generale si Relatii Externe"). Acesta adopta mandatul de negociere. Nu exista o obligatie legala a Consiliului de a aproba propunerile de negociere ale Comisiei. In ultimii ani, insa, acesta a uzat sistematic de dreptul de a da directive de negociere Comisiei.

Mandatul poate fi mai mult sau mai putin flexibil, in functie de complexitatea si sensibilitatea problemei in discutie. Nu exista uniformitate de vederi in aceasta privinta:

"mandatele au fost, in mod traditional, foarte flexibile"

"Comisia nu vrea sa negocieze fara un mandat si nu poate sa negocieze cand are un mandat".

De regula, mandatul este foarte "strans" cand problemele abordate sunt sensibile, e.g. cazul agriculturii. Uneori, un mandat rigid poate favoriza obtinerea de concesii in cadrul negocierilor: "puterea unui negociator sta adesea in incapacitatea sa manifesta de a face concesii si a raspunde la cereri". Negociatorii americani au recurs frecvent la aceasta tactica, prevenindu-si partenerii ca, in lipsa unor concesii importante din partea lor, congresul nu va accepta acordul negociat.

In unele cazuri, mandatul ia forma uneia sau mai multor "directive de negociere", iar in alte cazuri poate sa fie doar un document cu caracter general. "Directivele de negociere" nu au vreo semnificatie juridica: ele pot fi incalcate in timpul negocierilor, cu riscurile de rigoare in ceea ce priveste aprobarea rezultatelor. Consiliul poate emite directive si pe parcursul negocierilor.

NEGOCIERE

Comisia negociaza pentru UE in cazurile de competenta exclusiva. In practica, acest lucru se intampla si pentru aspectele de competenta mixta:

aranjamente ad hoc

in 1995, Comisia si Consiliul au convenit un Cod de Conduita privind negocierile in domeniul serviciilor: Comisia urma sa fie singurul negociator; statele membre puteau sa asiste; Comisia putea participa la reuniuni informale restranse, cu conditia sa informeze prompt statele membre despre cele discutate

"obligatia de cooperare" statuata de CEJ (in Opinia 1/1994), care "decurge din exigenta reprezentarii internationale a Comunitatii"

obligatia de cooperare este considerata a decurge din legislatia primara (Art.12 si Art.33 TUE). Exista si decizii ale CEJ in acest sens: utilizarea drepturilor de vot ale Statelor Membre in cadrul FAO; Curtea a considerat ca acestea nu respectasera obligatia lor de a coopera cu CE.

Statele membre au dreptul sa asiste, dar nu si sa ia cuvantul in sesiunile plenare ale OMC.

Comisia este "asistata" in cadrul negocierilor de "Comitetul 133", al carui rol practic nu este exclusiv consultativ, cum sugereaza textul Art.133. comitetul nu recurge, practic, la vot, dar dezbaterile permit sa se "ia pulsul" statelor membre. Daca Comisia decide sa ia o pozitie pentru care nu are acceptul clar al "Comitetului 133", se poate astepta la dificultati din partea Consiliului.

RATIFICARE

Se face de catre Consiliu potrivit regulilor de luare a deciziilor, prin vot cu majoritate calficata (majoritatea cazurilor) sau cu unanimitate.

Cu privire la acordurile incheiate in baza Articolului 133, Parlamentul European nu trebuie consultat (desi Comisia o face in mod voluntar).

Acordurile internationale care acopera o problematica ce excede sfera de cuprindere a PCC intra in doua categorii:

acorduri de comert si cooperare economica (Art.300)

acorduri de asociere (Art.310).

Aprobarea tuturor acestor acorduri implica Parlamentul European:

prin consultare pentru Art.300

prin aviz conform pentru Art.310

RASPUNDERI INSTITUTIONALE

COMISIA EUROPEANA

Este principalul actor in domeniul PCC :

are principala initiativa in stabilirea pozitiei CE in negocierile internationale

are responsabilitati cvasi-exhaustive in punerea in aplicare a masurilor de politica comerciala (inclusiv cele convenite prin negocierile internationale)

Intrucat un blocaj decizional la nivelul Consiliului ii rapeste Comisiei posibilitatea de a actiona in domeniul PCC, aceasta are tendinta de a actiona ca un facilitator intre Statele Membre, cu scopul de a degaja solutii de compromis.

CONSILIUL UE

Este principala autoritate in domeniul PCC, unul din foarte putinele ramase in care Consiliul exercita singur functia legislativa.

Problemele PCC sunt tratate in Consiliul Afaceri Generale si Relatii Externe (GAERC). Aceasta optiune a reflectat, initial, lipsa de influenta a ministrilor comertului, iar modificarea ei ulterioara a devenit imposibila odata ce problemele comerciale au ajuns sa reprezinte probleme de  politica inalta  cu incepere din anii '90.

GAERC se intruneste doar o data pe luna, iar agendele intalnirilor sunt intotdeauna supraincarcate. De asemenea, gradul de expertiza in probleme tehnice al ministrilor de externe este limitat. Exista de aceea tendinta de a andosa cvasi-automat pozitiile adoptate in COREPER sau in  Comitetul 133 .

Influenta altor Consilii asupra substantei problematicii tratate este mai mare. De exemplu, in Consiliile Agricultura sunt abordate problemele tehnice, ceea ce face ca influenta acestui Consiliu asupra negocierilor comerciale internationale sa fir foarte mare, chiar disproportionata in raport cu importanta relativa a problemelor in suspensie.

Presedintia poate juca un rol important, prin controlul pe care il are asupra agendei si programarii intalnirilor de Consiliu. In anii 1989-90, cand presedintia a fost detinuta de trei tari putin dispuse la compromisuri in negocierile GATT privind agricultura, problemele delicate au fost sistematic puse pe agenda Consiliului Agricultura, a carui postura era evident mai protectionista.

COREPER

Are intalniri saptamanale, pregatind agenda reuniunilor de Consilii. In primii ani de existenta a CEE, un comitet subordonat COREPER a fost creat pentru a sprijini tratarea problemelor operationale de politica comerciala (antidumping, salvgardare etc):  Grupul Chestiunilor Comerciale . Aceasta structura, infiintata pe cale administrativa, coexista cu  Comitetul 133 .

O anumita diviziune de responsabilitati exista, in sensul ca  Grupul  abordeaza probleme de aplicare interna a unor instrumente de politica comerciala, pe cand  Comitetul 133  se ocupa cu problemele aflate pe agenda negocierilor internationale.

Mai functioneaza si o serie de comitete  clasice , care tin de  comitologie  : comitete infiintate de Consiliu si care au responsabilitati precise stabilite in legislatia secundara (antidumping, clasificare vamala, reguli de origine).

 COMITETUL 133 

Este singura structura operationala de acest fel mentionata explicit in Tratat, ceea ce ii confera un statut diferit de cel al comitetelor obisnuite.

Formal, responsabilitatile sale sunt doar consultative, dar in practica opereaza adesea ca un substitut de facto al Consiliului. Aceasta trasatura este atat de evidenta incat site-ul Departamentului pentru Comert si Industrie al Marii Britanii contine informatia ca  politica comerciala a Comunitatii este decisa de Comitetul 133 .

Comitetul lucreaza prin consens : recurgerea la vot este practic inexistenta. In cele mai multe cazuri,  linia  decisa la acest nivel este adoptata fara dezbateri in Consiliu.

Eficacitatea mecanismului sufera de pe urma extinderii numarului de membri, care fac tot mai dificile dezbateri aprofundate. Aceasta situatie mareste influenta de facto a Comisiei, care asuma tot mai frecvent rolul de conducator al dezbaterii.

Reprezentantii Comisiei dispun de mai multa expertiza decat membrii Comitetului si, uneori, recurg si la tactici de  fortare a mainii  (e.g., anuntand in fata presei propuneri inca nepuse pe masa Comitetului; distribuirea documentatiei in ultimul moment).

PARLAMENTUL EUROPEAN

Nu are nici o competenta specifica in domeniul PCC. Forme de manifestare a PE in domeniul PCC, in scopul exercitarii unei anumite influente : audieri ; intocmirea de rapoarte.

Comisia Europeana

a implicat in mod voluntar PE prin informarea sa sistematica (inclusiv includerea de membri ai PE in delegatiile de la Conferintele Ministeriale OMC)

a formulat in cadrul ultimelor CIG propuneri de extindere a prerogativelor PE

a sustinut ideea crearii unei adunari parlamentare a OMC

Este de asteptat o extindere de facto a prerogativelor PE, in masura in care problematica acoperita de OMC atinge tot mai mult domenii in care legislatia comunitara pertinenta se adopta prin procedura codeciziei, ceea ce va necesita avizul conform al Parlamentului.

CLIVAJE NATIONALE

Mai multi analisti au incercat sa deceleze resorturile nationale ale mecanismului decizional in PCC.

unii au avansat ipoteza unei puteri de decizie disproportionate a statelor mici: numarul voturilor de care dispun statele de mici dimensiuni este proportional mai mare decat ponderea acestora in populaþia si/sau produsul brut comunitar

altii au afirmat existenta unei influente disproportionate a unor state individuale (in primul rand Franta): cazuri de factura anecdotica (adoptarea succesiva de masuri antidumping provizorii la importul de bumbac, desi exista o majoritate de state membre impotriva masurilor definitive), insa nu exista o cercetare sistematica care sa o valideze; dimpotriva, studiul lui Bernard Bobe (1983) nu a depistat nici o corelatie intre pattern-ul protectionismului comunitar si variabile politice si sociale specifice Frantei.

Mecanismul decizional la nivel comunitar este polarizat in doua "tabere", care se disting printr-o preferinta relativ sistematica pentru:

masuri protectioniste: Franta este identificata drept lider incontestabil, avand Italia, Grecia, Spania si Portugalia ca aliati obisnuiti

comert liber: se manifesta cu mai mare regularitate Marea Britanie, Suedia, Olanda, Danemarca, Luxemburg si Irlanda (dar numai pentru produse neagricole).

Belgia si Austria se manifesta mai des in favoarea primei tabere, pe cand Germania este inclinata sa o sprijine pe cea de-a doua in alte probleme decat cele agricole.

Se apreciaza ca, in general, grupul antiprotectionist este suficient de puternic pentru a bloca cele mai restrictive initiative in materie de politica comerciala.

O demarcatie similara poate fi pusa in evidenta si cu privire la preferinta pentru lansarea unei noi runde de negocieri comerciale multilaterale. "Grupul protectionist" are interese defensive si poate sa se protejeze impotriva riscului unor "concesii" prea ambitioase prin opozitia fata de extinderea sferei de cuprindere a PCC, in conditiile caracterului de angajament unic al acordurilor rezultate de pe urma negocierilor (competenta mixta da un drept implicit de veto, care vizeaza tot pachetul de intelegeri, deci si pe acelea din domenii guvernate pe plan comunitar de regula majoritatii).

Celalalt grup are interese preponderent ofensive (largirea accesului pe piatele externe), ceea ce il face sa privilegieze extinderea prerogativelor Comunitatii in "noile domenii". Un factor moderator al acestei tendinte este reticenta ideologica a Marii Britanii si Danemarcei (care apartin acestui grup) fata de "cedarea suveranitatii".

Exista doua teorii opuse cu privire la atitudinea imprimata PCC de particularitatile sistemului decizional in UE.

► privilegierea posturii liberale

Grupul anti-protectionist dispune de o minoritate de blocaj, iar posibilitatea adoptarii de masuri protectioniste nationale nu mai exista Þ grupul protectionist va fi dispus sa accepte orice solutie de compromis

► favorizarea posturii protectioniste: "problema notei de plata"

Analogia cu un grup de meseni care trebuie sa imparta (egal) costul unei note de plata la restaurant si sunt astfel stimulati sa comande cele mai scumpe feluri: toti membrii unei uniuni vamale au de suferit costurile masurilor protectioniste, dar exista pentru fiecare stimulentul de a le introduce in domenii de pe urma carora pot obtine si beneficii de pe urma lor.

PROTECTIONISMUL COMERCIAL IN UE

Caracterizare generala

In mod traditional, UE (CE) a fost privita ca o grupare protectionista. Apogeul acestei perceptii a fost inregistrat in a doua jumatate a anilor '80, sub influenta unei conjunctii de factori :

edificarea unor sisteme de protectie autonomizate in anumite sectoare, care ajunsesera sa fie supuse de facto unor reguli proprii :

preturi garantate, cuplate cu prelevari variabile si restituiri la export in domeniul agricol

restrictii cantitative selective (discriminatorii) in domeniul comertului cu produse textile

o retea de acorduri  voluntare  de limitare a exporturilor de produse siderurgice acoperind toti furnizorii semnificativi ai pietei comunitare

acorduri de limitare  voluntara  a exporturilor de autovehicule japoneze destinate anumitor piete nationale (Franta, Italia, Portugalia, Spania, Marea Britanie)

excluderea de la libera circulatie (Art.115), de catre diverse tari membre, a importurilor de produse electronice, pielarie si incaltaminte

dificultatile in finalizarea cu succes a negocierilor  Rundei Uruguay , datorate in mare parte lipsei de disponibilitate a CE fata de reformarea PAC

perceptia riscului ca eliminarea tuturor restrictiilor in comertul intracomunitar, in conditiile desavarsirii "pietei unice", va fi insotita de o inasprire a conditiilor de acces al produselor din tari terte pe piata europeana (spectrul Fortress Europe). Un asemenea efect era preconizat din cauza presupusei actiuni a mai multor factori:

probabilitatea solicitarii de concesii suplimentare in schimbul accesului la o piata mai vasta (in acest sens, trebuie mentionate declaratiile responsabilului cu politica comerciala externa in cadrul Comisiei Europene din acea perioada, Willy de Clercq: "daca partenerii nostri doresc sa profite de integrarea noastra si de dinamismul pe care o va crea, ei vor trebui sa fie decisi sa isi deschida propriile piete in conditii echivalente"

"compensarea" producatorilor nationali frustrati de abolirea restrictiilor nationale prin sporirii subventiilor acordate fie la nivel comunitar (din fondurile sociale - FSE sau regionale - FEDER), fie la nivel national (prin ajutoare de stat)

instituirea de restrictii la nivel comunitar pentru produsele supuse anterior limitarilor aplicate de doar unele din tarile membre

In fapt, constituirea Pietei Unice a consituit punctul de plecare pentru un proces de liberalizare accentuata a politicii comerciale comune.

foarte putine restrictii "nationale" au fost "comunitarizate" (automobile din Japonia, conserve de ton, conserve de sardine), iar acelea doar pentru perioade tranzitorii care nu au depasit finele deceniului

acordurile de limitare "voluntara" a exporturilor au fost formal denuntate in urma intezicerii lor prin Acordul asupra Masurilor de Salvgardare din cadrul OMC, iar recurgerea la masuri de salvgardare in locul lor a fost foarte sporadica

un proces de reforma a PAC, implicand si consolidarea protectiei vamale a fost declansat si amplificat pe parcursul anilor '90

In consecinta, la ora actuala Uniunea Europeana poate fi considerata o piata relativ deschisa fata de concurenta externa

Patrick Messerlin (2001) ca nivelul agregat al protectiei (vamale si netarifare in UE) reprezenta echivalentul unei taxe vamale medii de 13.8% in 1990, scazand la 11.7% in 1999

diferiti indici ai restrictivitatii plaseaza UE intr-o situatie comparabila cu celelalte mari puteri comerciale

PROTECTIA TARIFARA

CE opereaza un tarif vamal comun, intrat in vigoare la 1 iulie 1968, si stabilit pe baza mediei aritmetice a taxeor vamale aplicate de tarile participante (cu cateva exceptii, la produse foarte sensibile, unde nivelurile s-au stabilit prin negociere). Media taxelor vamale neagricole aplicate in 1968 era de 10.4%. In 1995, ea scazuse la 6.4%, pentru ca in 2004 sa se situeze la doar 4.1%.

Protectia vamala este mai insemnata in domeniul agricol: media simpla a taxelor vamale agricole era de 16.5% in 2004, fata de 20.8% in 1997 si 25% in 1995. Determinari anterioare ale nivelului mediu de protectie vamala pe intreg sectorul agricol al UE nu exista, din cauza instrumentelor diferite utilizate.

In sectorul agricol, UE continua sa aplice si un numar mare de taxe vamale specifice, ca rezultat al "tarificarii" prelevarilor variable aplicate anterior incheierii Acordului privind Agicultura in cadrul Rundei Uruguay. Proportia pozitiilor tarifare carora li se aplica astfel de taxe este de 9.9%. Echivalentul ad valorem mediu al taxelor vamale specifice este mult mai ridicat decat nivelul mediu al taxelor vamale ad valorem.

UE este printre foarte putinii membri OMC care si-au consolidat integral taxele vamale (toate pozitiile tarifare au niveluri consolidate ale taxelor vamale). In consecinta, politica comerciala este mult mai predictibila, contribuind la ameliorarea climatului de afaceri (inclusiv, sau mai ales, pentru investitiile straine directe)

Nivelul taxelor vamale consolidate este aproape identic cu nivelul taxelor aplicate erga omnes : la 99.6% din pozitiile tarifare, cele doua niveluri sunt identice.

MASURI DE  APARARE COMERCIALA 

MASURI DE SALVGARDARE (Regulamentul 3285/94)

Sunt masuri cu caracter exceptional, adoptate in situatii de urgenta si pe perioade de timp limitate, destinate incetinirii importurilor, cu scopul de a remedia sau a preveni o situatie de prejudiciu serios adus producatorilor interni.

Masurile de salvgardare pot fi adoptate indiferent de circumstantele in care au loc importurile, deci si in cazul in care acestea se efectueaza in conditii absolut corecte. Adoptarea masurilor de salvgardare frustreaza interesele exportatorilor afectati si reduce valoarea concesiilor obtinute de tara exportatoare in schimbul propriilor sale concesii

In perioada 1950-94, Comunitatea Economica Europeana a initiat 26 de actiuni de salvgardare, reprezentand 17% din totalul actiunilor de salvgardare desfasurate pe plan mondial in acel interval de timp.

Intre 1995-99, au fost eliminate 8 masuri de salvgardare.

Incepand cu 1995 (data la care Acordul privind Masurile de Salvgardare negociat in cadrul Rundei Uruguay a intrat in vigoare) si pana in 2004, UE a mai initiat doar 3 actiuni de salvgardare: produse siderurgice; somon; si conserve de mandarine. In acest interval, au fost initiate pe plan mondial peste 100 de actiuni de salvgardare.

In 2004, mai erau in vigoare doua asemenea masuri in UE: mandarine conservate si somon.

In UE, declansarea unei investigatii pentru impunerea unei masuri de salvgardare se poate face fie la cererea unui Stat Membru, fie de catre Comisie, din oficiu. Comisia a propus ca si producatorii sa aiba dreptul de a solicita initierea procedurii, dar acest lucru nu a avut loc.

Inaintea initierii unei investigatii, Comisia trebuie sa se consulte cu "Comitetul Consultativ Special for Masuri de Salvgardare", format din reprezentantii Statelor Membre. Deschiderea unei investigatii se anunta prin publicarea in JOCE. Comisia desfasoara intreaga investigatie. Ea poate decide adoptarea de masuri provizorii chiar inaintea finalizarii investigatiei (restrictii pentru perioade de pana la 200 de zile).

Decizia impunerii de masuri de salvgardare se ia in Consiliu, prin vot cu majoritate calificata

MASURI ANTIDUMPING

Contracararea dumpingului este un demers legitimat in mod expres prin Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT) si numeroase instrumente juridice nationale. Elementul central al dumpingului il constituie discriminarea de pret intre doua piete nationale.

In Uniunea Europeana, masurile antidumping sunt reglementate prin Regulamentul nr.3283/1994, care este in mare masura o redare tale quale a textului Acordului Antidumping incheiat in cadrul Rundei Uruguay.

Determinarea existentei dumpingului

Pentru ca existenta unei practici de dumping sa fie dovedita, este necesar sa fie demonstrata existenta unei diferente pozitive intre 'valoarea normala' si 'pretul de export' al produsului supus investigarii.

'Valoarea normala' este data de pretul practicat pe piaþa þarii exportatoare in cadrul unor operaþiuni comerciale normale. Deoarece preturile trebuie exprimate in conditia de livrare ex works, s-ar impune efectuarea unor ajustari ale preturilor efectiv observate, prin deducerea a diverse elemente de cost (transport, manipulare, comisioane etc). Cum acestea nu pot fi evaluate cu precizie, organele de ancheta sunt foarte parcimonioase cu efectuarea acestor ajustari, pentru a nu "risca" o reducere prea mare a "valorii normale" (care are micsora probabilitatea constatarii dumpingului).

Nu sunt considerate operatiuni comerciale normale:

► vanzarile in cantitati nesemnificative pe piata interna: daca vanzarile de pe piata interna reprezinta sub 5% din volumul vanzarilor pe piata de export (unde se desfasoara investigatia), ele nu vor fi luate in considerare

► vanzarile sub cost: daca vanzarile pe piata interna efectuate la un pret care nu permite recuperarea costurilor de productie reprezinta peste 20% din totalul vanzarilor interne, ele nu vor fi luate in considerare la determinarea valorii normale, care se va calcula doar pe baza vanzarilor profitabile. Daca vanzarile sub cost ajung sa reprezinte peste 80% din totalul vanzarilor interne, preturile interne nu vor mai fi luate in considerare pentru determinarea valorii normale, care va fi "construita" pe baza unor elemente de cost.

► vanzarile catre clienti aflati in relatii speciale (inruditi): sunt excluse de la determinarea valorii normale, ceea ce creeaza probleme cu atat mai mari, cu cat definitia data clinetilor inruditi este foarte laxa (este suficienta chair si existenta unor participatii neglijabile la capitalul social)

► operatiunile comerciale desfasurate pe pietele interne ale tarilor care nu sunt considerate a avea o economie de piata sunt ab initio excluse din conceptul de operatiuni normale.

Pentru aceste tari, in UE exista o reglementare speciala: Regulamentul nr.384/1996. Acesta prevede ca vaoarea normala a exporturilor lor se determina pe baza preturilor si costurilor dintr-o "tara-surogat".

Comisia Europeana este cea care face determinarea tarilor fara economie nepiata (NMEs - non-market economies). La ora actuala, acestea sunt: China, Vietnam, Kazahstan, Ucraina, Georgia, Kirghsitan, Moldova, Mongolia si Albania. Mai multe NMEs au facut in ultimii ani cereri de reconsiderare a statutului lor, fara success insa (China, septembrie 2003).

In baza unei reglementari introduse in 1998, Comisia are posbilitatea de a suspenda, pentru anumite companii tratamentul NME, daca acestea pot demonstra ca opereaza potrivit constrangerilor dintr-o economie de piata. Sunt avute in vedere, pentru acordarea asa-numitului MET (market economy treatment), urmatoarele criterii:

deciziile legate de preturi, vanzari, investitii etc sunt luate ca raspuns la semnalele pietei si fara o implicare semnificativa a statului;

firmele tin o contabilitate clara, auditata potrivit normelor internationale;

costurile de productie si situatia financiara a firmelor nu sunt afectate de distorsiuni din perioada economiei de comanda

exista legislatie privind falimentul si proprietatea care garanteaza stabilitatea si siguranta legala

schimburile valutare se desfasoara la cursul pietei

Metodele alternative ce pot fi utilizate daca pretul de pe piata interna este considerat "anormal" sunt mai flexibile si mai usor de aplicat in mod arbitrar

- pretul practicat pe terte piese de export; si

- 'valoarea construita'

In practica se recurge aproape exclusiv la 'valoarea construita', care este mai usor de manipulat

Faptul ca alegerea metodei poate influenta semnificativ rezultatul anchetei antidumping este ilustrat prin aceea ca, in medie, procedurile care recurg la valoarea construita se soldeaza cu rezultate restrictive intr-un numar de cazuri cu 10% mai mare decat pe ansamblul investigatiilor antidumping solutionate in C.E.

Solutionarea anchetelor antidumping

1. Masurile provizorii

In UE, masuri provizorii pot fi introduce la capatul a nu mai putin de doua luni de investigatii, dar in practica se apeleaza la ele doar la expirarea celor noua luni disponibile pentru ancheta preliminara. Ele pot fi mentinute in vigoare cel mult 6 luni.

Masurile provizorii constau, de regula, in depunerea de catre exportator a unei garantii egale cu taxa de dumping provizorie determinata de autoritatile competente. In cazul in care rezultatul final al anchetei este negativ sau mai putin sever (marja mai mica de dumping), aceste garanþii sunt restituite (total sau partial), dar costul imobilizarii de fonduri astfel generate reprezinta o pierdere neta pentru exportator. Daca in final marja de dumping este mai mare decat cea provizorie, nu se aplica nici un fel de masuri suplimentare.

Frecventa anchetelor antidumping care duc la introducerea de masuri provizorii este importanta si in crestere: in C.E., ponderea cazurilor in care se recurge la masuri provizorii a sporit de la 40% intre 1980-89, la 60% in 1994-95.

2. Taxele definitive

Pe langa efectul protectionist pe care il genereaza prin majorarea preþului importurilor vizate, aplicarea taxelor antidumping definitive se face adesea de o maniera care penalizeaza in mod nejustificat pe concurentii externi. Cel mai criticabil aspect de relevat in aceasta privinþa este ca nu pentru toþi exportatorii carora li se aplica taxe antidumping se face in prealabil determinarea existentei unei practici de dumping. Motivele care fac ca anumitor exportatori sa le fie aplicate taxe antidumping fara ca o marja individuala de dumping sa fi fost calculata pentru fiecare dintre ei sunt de natura diversa:

exportatori care refuza sa coopereze cu organele de ancheta, nefurnizand informatiile cerute;

exportatori "nou veniti", care incep sa exporte dintr-o þara dupa ce alte firme exportatoare din þara respectiva au fost deja supuse unei anchete si, ulterior, aplicarii de taxe antidumping;

exportatori care nu au putut fi investigaþi datorita multitudinii de firme care exporta acelasi bun si al volumului de export relativ redus in raport cu cel al firmelor investigate.

Exportatorii penalizati prin aplicarea de taxe antidumping au de facut fata si unor practici de sicanare din partea autoritatilor tarilor importatoare:

Incertitudinea legata de valoarea taxelor percepute. De la 1 ianuarie 1995, Regulamentul antidumping autorizeaza Comisia sa ceara autoritatilor vamale "inregistrarea" anumitor importuri astfel incat sa permita aplicarea ulterioara de taxe antidumping asupra acestor importuri, cu incepere din momentul inregistrarii lor. Perioada de inregistrare nu poate depasi 9 luni.

Obligativitatea reflectarii in pretul de vanzare pe piata de export a taxei antidumping percepute. AAD nu contine nici o prevedere care sa impuna reflectarea in pretul de vanzare a taxei antidumpuing. Logica este aceeasi ca cea care prevaleaza in cazul taxelor vamale: exportatorii sunt liberi sa suporte ei insisi (micsorandu-si marja de profit) efectul altminteri amplificator de pret al oricarei taxe. Printr-o modificare adusa in iulie 1988 Regulamentului antidumping comunitar, a fost impusa obligatia ca pretul de export al bunurilor supuse unor taxe antidumping sa se modifice corespunzator pentru a reflecta impactul taxei antidumping, pe temeiul ca nemodifcarea pretului de export ca rezultat al taxei antidumping este o dovada a majorarii marjei de dumping initiale.

Aceasta obligatie nu este insa automata, punerea ei in aplicare necesitand o solicitare expresa adresata in acest sens Comisiei de cel putin o firma comunitara concurata de respectivele importuri. Comisia are obligatie de a initia investigatii "anti-absorbtie" in aceste cazuri. In perioada 2000-2004, au fost initiate doar 3 asemenea investigatii, iar 2 investigatii s-au finalizat prin majorarea taxei stabilite initial.

AAD nu a adoptat o poziþie transanta in aceasta problema, rezumandu-se la a stipula ca, pentru determinarea pretului de export, nu trebuie deduse taxele antidumping platite de exportator atunci cand acesta poate demonstra existenta unor modificari ale valorii normale si ale costurilor dintre momentul exportului si cel al comercializarii pe piaþa de import. Modificarile aduse regulamentului comunitar pentru a se conforma acestor prevederi sunt la fel de minimaliste: Comisia va trebui sa ia in considerare modificarile valorii normale invocate de exportator drept justificare a faptului ca pretul de export pe piaþa comunitara nu a sporit proporþional cu nivelul taxei antidumping aplicate exporturilor sale.

Existenta prevederilor "anti-absorbtie" este susceptibila de a mari atractivitatea angajamentelor asumate de exportatori ca modalitate de soluþionare a anchetelor antdumping si, in acelasi timp, ofera firmelor comunitare o poziþie foarte puternica pentru a extrage angajamente cat mai favorabile lor: costurile mai mari pe care le implica astfel alternativa taxelor antidumping maresc, in optica exportatorilor, valoarea angajamentelor, determinandu-i sa "plateasca" mai scump pentru posibilitatea de a le asuma.

Mentinerea sanctiunii si dupa ce faptul generator a incetat sa existe

Desi procedurile antidumping investigheaza evolutii petrecute pe parcursul unui interval limitat de timp, rezultatele lor sunt aplicate o indelungata perioada ulterioara, in decursul careia multe din circumstantele iniþial avute in vedere cunosc modificari esentiale. La inceputul anilor 2000, masurile antidumping in vigoare in UE aveau o durata medie de 3 ani si jumatate, o situatie mult mai favorabila decat in Canada (6 ani) si, mai ales, SUA (peste 9 ani!).

Situatia relative favorabila din UE se explica prin aplicarea cu buna credinta a clauzei de extinctiune introduse in 1985, in virtutea careia, la capatul unei perioade de 5 ani, masurile antidumping sunt revocate daca nu sunt probate temeiuri pentru a le menþine in vigoare. De la introducerea clauzei de extincþiune in C.E. ºi pana la finele anului 1995, nu mai puþin de 251 de masuri antidumping au fost lasate sa expire in virtutea acestei clauze, cifra semnificativa in raport cu cele 147 masuri aflate in vigoare la sfarºitul acestui interval.

In UE, nivelul mediu al taxelor antidumping aplicate este ridicat si in crestere: 27% la finele anilor '90, fata de 16% la inceputul anilor '80.

3. Angajamentele

Inchiderea anchetei antidumping in schimbul asumarii de catre exportator a unor angajamente cantitative si/sau de pret este o practica curenta in UE, la care se recurge mai frecvent decat oricare alt utilizator al masurilor antidumping. In perioada 1980-2001, circa 40% jumatate din situatiile in care erau intrunite conditiile pentru aplicarea de masuri antidumping s-au soldat cu angajamente, mai degraba decat prin impunerea de taxe.

AAD recunoaste posibilitatea recurgerii la asemenea metode alternative de solutionare a anchetelor antidumping, insa nu prevede explicit decat angajamentele de pret. Baza legala internationala a acceptarii de angajamente cantitative este mult mai subreda, ambiguitate care nu a putut fi corectata nci pe parcursul negocierilor Rundei Uruguay: in ciuda solicitarilor exprese formulate de unele tari, in AAD nu a fost inscrisa interzicerea formala a angajamentelor cantitative. In UE se recurge aproape intotdeauna la angajamente de pret.

Angajamentele nu au semnificatia unei intelegeri intre Comisie si exportatorul in cauza, deci nu obliga Comisia. Ele sunt doar obligatii asumate unilateral de exportatori.

Angajamentele de pret nu sunt acceptate decat in anumite situatii. Este necesar ca nivelul preþului propus de exportator sa fie acceptabil producatorilor interni, iar exportatorul sa fie 'credibil'. Cat priveste aceasta ultima condiþie, este de remarcat ca, in perioada 1980-88, in C.E. nu s-au constatat violari ale angajamentelor asumate decat in 5% din cazuri. De asemenea, in principiu se urmareste evitarea riscului ca acceptarea unor angajamente de pret sa favorizeze comportamente anticoncurentiale.

La sfarsitul anului 2004, erau in vigoare 47 de angajamente, dintr-un total de 137 masuri antidumping.

In UE, circa 60% din cazurile de investigatii antidumping se soldeaza cu rezultate restrictive (taxe sau angajamente), proportie similara celei inregistrate de alti mari utilizatori mondiali ai acestui instrument.

Reglementarile AD ale UE contin si unele prevederi care sunt mai severe decat cele din Acordul Antidumping:

clauza de minimis: desi AAD recomanda sa nu se aplice masuri antidumping acelor exportatori care au cote de piata mai mici de 3% sau ponderi in imporurile totale de sub 7%, in UE cele doua procente sunt stabilite la niveluri mai mici (1% si 3%), deci pot fi afectati si exportatori mai mici

"masurile anti-ocolire" (anti-circumvention), instituite in 1987

Ocolirea (eludarea) consta in modifcarea fluxurilor comerciale ca urmare a unei practici, proces sau lucrare pentru care "nu suficiente motive sau justificare economica, alta decat impunerea unei taxe antidumping". Se incearca astfel sa se previna evitarea masurilor antidumping de catre exportator prin simplul transfer al unor operatii sumare de prelucrare-asamblare pe teritoriul altei tari (inclusiv comunitara!).

Masuri anti-ocolire pot fi adoptate impotriva produselor care au urmatoarele caracteristici:

a)     exista o taxa AD in vigoare impotriva produsului finit

b)     componentele importate din tara fata de care se aplica taxa reprezinta cel putin 60% din valoarea totala a componentelor incorporate in produsul finit

c)      operatiunea de asamblare este realizata de o entitate care este asociata cu persoana aflata sub incidenta taxei AD

Intre 1999-2004, UE a initiat 15 investigatii "anti-ocolire" si a decis extinderea aplicarii taxei AD initiale si asupra altor entitati in 11 cazuri.

C. Aspecte institutionale

In UE., determinarea existentei dumpingului si a prejudiciului tin de competenta Comisiei, ca si decizia adoptata in fiecare caz (care, insa, trebuie ratificata de Consiliu). Propunerile sunt discutate intai intre mai multe DG-uri (in fara de DG TRADE, pot interveni DG ENTR, DG TAXUD si Serviciul Legal), iar deciziile sunt adoptate de Colegiul comisarilor.

Pana in 1994, Consiliul trebuie sa voteze introducerea de masuri antidumping cu majoritate calificata, dar aceasta conditie a fost relaxata la reunirea doar a unei majoritati simple, ca parte a unui compromis politic in favoarea Portugaliei si altor tari care aveau obiectii in legatura cu acceptarea rezultatelor Rundei Uruguay. In cadrul Consiliului s-au cristalizat doua tabere cu "pattern-uri" de vot opuse:

Portugalia, Franta, Italia, Grecia si Spani au votat pentru introducerea de masuri antidumping in peste 85% din cazuri;

Luxemburg, Olanda, Finlanda, Germania, Suedia si Danemarca au votat impotriva introducerii de masuri antidumping in sub 15% cazuri.

Extinderea UE a facut si mai putin probabila aprobarea deciziilor Comisiei de adoptare a unor masuri antidumping, pentru ca noii membri fusesera utilizatori foarte sporadici ai acestor instrument, ci si pentru ca a dus la cresterea numarului de tari care nu sunt susceptibile a avea producatori interni in domeniul vizat de investigatie. De aceea, o modificare a regulamentului din martie 2004 prevede inversarea sarcinii voutlui, in sensul ca orice decizie va fi considerata adoptata daca in termen de 1 luna de la prezentarea ei nu se pronunta impotriva majoritatea simpla a Statelor membre.

Majoritatea calificata a ramas forma de luare a deciziilor referitaore la:

abrogarea unei decizii a Comisiei de introducere a unor masuri antidumping provizorii;

dezavuarea unui angajament de pret acceptat de Comisie

Comisia se consulta pe parcursul investigatiilor cu un Comitet Consultativ Antidumping constituit din reprezentanti ai Statelor Membre, care se reuneste lunar. Acesta poate Comisiei indicatii asupra preferintelor Statelor Membre.

Masurile antidumping pot face obiectul contestarii la Curtea de Prima Instanta, care este extrem de riguroasa in urmarirea felului in care au fost respectate drepturile procedurale ale partilor, iar uneori abordeaza si aspecte de substanta ale cazului (desi, de regula, cu privire la acestea exista o deferenta acordata Comisiei). Cazul in care analiza "pe fond" a Curtii a fost cea mai severa (cenzurand absenta unor consideratii despre efectul masurilor asupra gradului de contestabilitate a pietei - 1988, calciu metal - a transmis in cele din urma un semnal negativ: Comisia a initiat o noua investigatie, ex officio, care s-a soldat cu aplicarea de taxe AD de trei ori mai mari decat cele initiale.

Implicarea Curtii Europene de Justitie se produce doar daca apar dispute legate de incadrarea legala a faptelor. Din 1979 pana in 2004, au facut obiectul contestarii in justitie peste 150 de decizii.

O alta cale de contestare este data de mecanismul de reglementare a diferendelor de sub egida OMC, care evalueaza compatibilitatea cu prevederile AAD. Din 21 de cazuri adjudecate in acest sistem intre 1995 si 2004, UE a fost in postura de a se apara in doar doua cazuri.

Procedurile antidumping ale UE comporta si unele aspecte considerate "OMC+", in sensul ca au un caracter mai putin restrictiv decat regulile minime de conduita stabilite prin Acordul AD.

a) Testul "interesului Comunitatii" (aplicat din 1995)

Chiar daca sunt indeplinite conditiile recurgerii la masuri AD (existenta dumpingului si prejudiciul creat industriei comunitare relevante), aceasta nu va fi aplicata daca "nu este in interesul Comunitatii".

In fapt, substanta testului consta in compararea efectelor favorabile ale masurii asupra producatorilor prejudiciati de importurile la pret de dumping cu efectele negative asupra utilizatorilor, comerciantilor etc. Acestia din urma pot fi audiati si pot inainte documente in care sa isi prezinte obiectiile. Se urmareste ca cele doua efecte sa nu fie disproportionate.

b)Testul "taxei celei mai mici" (lesser duty rule)

Consta in posibilitatea de a aplica o taxa mai mica decat marja de dumping, daca aceasta taxa este suficienta pentru a elimina prejudiciul cauzat producatorilor interni. Se compara maraj de dumping cu o marja de "sub-cotare", care reprezinta procentul cu care pretul de export este mai mic decat un pret-tinta reprezentand costul de productie (la nivelul optim de utilozare a capacitatii de productie) plus o marja rezonabila de profit pentru producatorii comunitari. Daca marja de "sub-cotare" este mai mica decat marja de dumping, taxa antidumping aplicata se stabileste la nivelul primeia.

In circa jumatate din cazrile investigate intre 2002-2005, marja de sub-cotare a fost mai mica, iar taxa antidumping aplicata nu s-a ridicat la nivelul intregii marje de dumping. In unele cazuri, diferentele sunt substantiale (in perioada 1988-1992, taxa medie aplicata a reprezentat doar jumatate din marje medie de dumping determinata, care era de 40%).

In general, tarile dezvoltate aplica mai multe masuri antidumping decat cele aplicate propriilor exporturi. O exceptie importanta de a aceasta situatie este UE, care este "victima" mai multor actiuni antidumping decat cele pe care le initiaza ea insasi. In general insa, tendinta este de crestere a raportului dintre masurile "suportate" si cele "aplicate".

Raportul de reciprocitate

(numar de masuri "suportate" : numar de masuri "initiate", respectiv "aplicate")

EVOLUTIA STOCULUI DE MASURI ANTIDUMPING ACTIVE IN UE

Masurile AD aplicate in prezent de UE reprezinta circa 11% din totalul celor aflate in vigoare pe plan mondial, in conditiile in care ponderea UE in importurile mondiale este de circa 20%.

Sub 0.5% din importurile UE se alfa in prezent sub incidenta vreunei masuri AD, proportie mult redusa fata de anii '80, cand aceasta pondere atinsese nivelul de 2-2.2%.

Produsele care fac cel mai frecvente obiectul masurilor AD  sunt : produsele chimice si produsele din otel, urmate la distanta de produsele electronice

MASURI COMPENSATORII (Regulamentul 2062/97)

UE nu este un utilizator frecvent de masuri compensatorii : la finele anului 2003, erau in vigoare doar 17 asemenea masuri, situatie neschimbata de la sfarsitul anului 2000.

Reglementarile comunitare sunt compatibile cu Acordul privind Subventiile si Masurile Compensatorii din cadrul OMC.

RAPORTUL

politica comerciala comuna - politica externa

PCC a fost adesea utilizata ca un substitut de politica externa, in conditiile in care Comunitatea nu avea nici un fel de competente in acest domeniu. PCC a constituit substitutul ideal pentru ca

este un domeniu de competenta exclusiva a Comunitatii

este politica comuna cu cea mai substantiala componenta internationala

guverneaza un domeniu in care forta Comunitatii la nivel mondial este deosebita

Obiectivele politice urmarite au influentat PCC, imprimandu-i unele trasaturi distincte

disponibilitate pentru un grad inalt de liberalizare in cazurile in care obiectivele politice sunt considerate deosebit de importante

mari diferentieri intre partenerii comerciali, impreuna cu un numar mare de regimuri distincte,  croite pe masura  foecarei categorii de parteneri

insistenta relativ mica pentru reciprocitate

Tensiunile intre cele doua seturi de politici sunt inevitabile.

desi exista inca o puternica opozitie fata de 'comunitarizarea' politicii externe, exista cazuri in care punerea in aplicare a unei pozitii de politica externa comune tine de competenta exclusiva a Comunitatii (e.g., aplicarea de sanctiuni economice unor state terte)

Art.228a (actualmente Art.301) introdus prin Tratatul de la Maastricht sugereaza ca PESC are precadere asupra PCC, deoarece obliga la adoptarea masurilor comerciale necesare pentru punerea in aplicare a unei pozitii comune referitoare la intreruperea/ reducerea relatiilor comerciale cu alte tari

TENSIUNEA DINTRE MULTILATERALISM SI BILATERALISM IN RELATIILE EXTERNE ALE UE

De la bun inceput, Comunitatea Europeana a dat o mare importanta sistemului comercial multilateral, fiind o participanta activa la activitatea GATT/OMC si la negocierile desfasurate sub egida sa Aceasta atentie acordata multilateralismului se explica prin :

a)  faptul ca palierul multilateral al sistemului comercial ofera o serie de avantaje care nu pot fi realizate pe palierul bilateral/regional : reguli uniforme, datatoare de previzibilitate, a caror aplicare coerenta este asigurata printr-un mecanism multilateral de reglementare a diferendelor.

b)  faptul ca relatiile UE cu cei mai importanti parteneri comerciali ai sai se desfasoara sub incidenta CNF (clauza natiunii celei mai favorizate), astfel ca regulile mutilaterale sunt cele relevante pentru aceste schimburi comerciale

In acelasi timp, CE si-a edificat in timp o vasta retea de acorduri comerciale preferentiale. La originea acestei tendinte extrem de pregnante in relatiile economice externe ale UE se afla mai multi factori:

utilizarea politicii comerciale ca un "surogat" de politica externa pentru Comunitatea Europeana, altminteri complet lipsita, multa vreme, de orice fel de competente in acest domeniu;

dimensiunea economica a CE ii permite acesteia sa fie partenerul dominant in orice relatie bilaterala/ regionala, avand astfel cuvantul principal de spus in formularea regulilor aplicabile intre parteneri ; de asemenea, pot fi obtinute importante avantaje economice pe seama modelului "hub and spoke" ("butuc - spite") al acestor acorduri, in care UE este pozitionata central, exportatorii sai putand exploata o situatie privilegiata nu doar fata de tertii din alte tari dezvoltate, ci si fata de cei apartinand altor "spite"

reticenta in a liberaliza complet fata de partenerii perceputi drept principalii competitori (SUA, Japonia)

protejarea fata de eventualitatea unei deturnari a fluxurilor europene de export ca urmare a intrarii unor parteneri in acorduri preferentiale cu principalii concurenti economici ai CE (este principalul mobil al incheierii de catre CE a acordurilor de liber schimb cu Mexic si Chile; in urma intrarii Mexicului in acordul NAFTA, ponderea UE in comertul exterior mexican se redusese de la 10,65 in 1991, la doar 6,5% in 1999

insasi organizarea Comisiei Europene, lipsita de un  departament economic  puternic si fragmentata in mai mult DG-uri cu responsabilitati geografice distincte, a reprezentat un stimulent pentru incheierea de acorduri cu diferite tari si grupuri de tari; in acelasi sens al fragmentarii au actionat si interesele traditionale ale unor State membre in anumite zone geografice (Franta si Marea Britanie - in Africa, Pacific si zona Caraibilor ; Germania si Austria - in Europa Centrala ; Spania si Portugalia - in America Latina etc).

Exista o dezbatere cu multe accente controversate asupra semnificatiei caracterului extrem de diferentiat al regimurilor comerciale aplicate de CE diferitelor seturi de parteneri.

la o extrema exista parerea ca reteaua de acorduri preferentiale ale CE nu este doar din punct de vedere tehnic o indepartare de la regula CNF, ci intrupeaza unele din cele mai evidente neajunsuri pe care CNF este menita sa le evite: "modularea" gradului de preferinta acordat partenerilor in fnctie de considerente politice, in detrimentul consideratiilor de ordin economic

la cealalta extrema se afla opinia ca acordurile bilateral-regionale sunt adjuvante ale multilateralismului:

reprezinta "trepte" intermediare pe drumul catre liberalizarea multilaterala

pot constitui adevarate 'poligoane de testare' a unor reguli in domenii neacoperite (inca) de cadrul multilateral sau a unor reguli care sunt mai exigente decat cele convenite la nivel multilateral, pregatind astfel terenul pentru introducerea lor si la acest din urma nivel.

De asemenea, trebuie avute in vedere efectele favorabile asupra tarilor/ grupurilor de tari carora CE le acorda tratament preferential (adeseori, impreuna cu asistenta financiara si tehnica) in scopul stabilizarii situatiilor lor economice si politice.

CARACTERISTICI GENERICE ALE RELATIILOR COMERCIALE PREFERENTIALE ALE U.E.

caracter cuprinzator al acordurilor incheiate, depasind dimensiunea strict comerciala

cvasi-totalitatea acordurilor care implica tari in curs de dezvoltare cuprind si prevederi referitoare la asistenta pentru dezvoltare

acordurile includ si domenii care nu fac inca obiectul regulilor convenite la nivel multilateral, dar cu privire la care UE militeaza in favoarea includerii pe agenda negocierilor comerciale multilaterale (cazul cel mai evident: politica de concurenta)

importanta extensiune a preferintelor acordate de CE majoritatii partenerilor sai comerciali fara reciprocitate din partea acestora cu incepere din anii '90, aceasta orientare s-a inversat, CE fiind actualmente angrenata intr-un proces de punere pe baze reciproce a tuturor acordurilor sale comerciale preferentiale

Si aceasta tendinta este determinata tot de necesitatea conformarii cu regulile GATT/OMC acestea permit derogarea de la regula CNF doar :

in conditiile Art.XXIV al GATT (care se refera la liberalizarea atotcuprinzatoare intre parteneri, deci reclama masuri reciproce din partea tarilor co-semnatate ale acordurilor) ; sau

in conditiile  clauzei de abilitare , care permite tarilor dezvoltate sa acorde preferinte nereciproce tarilor in curs de dezvoltare, cu conditia nediferentierii lor

acoperire extrem de sporadica a fluxurilor comerciale agricole

Aceasta trasatura se poate modifica intrucatva daca va creste exigenta fata de indeplinirea conditiilor prevazute de Art.XXIV al GATT pentru autorizarea aranjamentelor comerciale care deroga de la regula CNF (clauza natiunii celei mai favorizate).

perioade de tranzitie in general scurte, compatibile cu dispozitiile GATT

Exista insa si exceptii de la regula  perioadei rezonabile  de 10 ani pentru punerea in aplicare a acordurilor : acordul cu Egiptul prevede o perioada de tranzitie de 15 ani, iar o serie de alte acorduri cu tarile sud-mediteraneene, ca si acordul cu Africa de Sud, prevad perioade de tranzitie de 12 ani.   

extrema diversitate a acordurilor, din mai multe puncte de vedere :

● tipului de acord (uniuni vamale, zone de liber schimb, acorduri preferentiale nereciproce)

dimensiunea marjei preferentiale de care se bucura diferitii parteneri

gama de produse acoperite (unele acorduri prevad un tratament mai liberal al comertului cu produse agricole)

subsumarea acordurilor incheiate unei abordari regionale, in sensul incurajarii partenerilor UE de a conveni si intre ei aplicarea de masuri de liberalizare reciproca

RELATIILE COMERCIALE PREFERENTIALE

CE este cel mai asiduu utilizator de acorduri comerciale preferentiale, fiind parte la circa 55 de asemenea aranjamente, adica echivalentul unei treimi din totalul acordurilor de acest tip aflate in vigoare la sfarsitul lui 2002 pe plan mondial. Acordurile preferentiale ale UE acopera un numar de circa 100 de tari, carora li se adauga alte circa 40 care beneficiaza de tratament preferential pe baze necontractuale (acordat unilateral de catre CE).

In aceste conditii, regimul CNF (al clauzei natiunii celei mai favorizate) este, cu exceptia unor cazuri rare si iesite din comun (e.g., Coreea de Nord), regimul comercial cel mai dezavantajos pe care il acorda CE partenerilor sai comerciali. El nu se aplica decat unui numar foarte limitat de parteneri (9), si anume : S.U.A., Japonia, Canada, Australia, Noua Zeelanda, Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong si Taiwan.

De un tratament asemanator se bucura si alte tari, inclusiv unele foarte importante :

China - teoretic eligibila pentru preferinte unilaterale acordate de CE in baza SGP, China indeplinese clauzele de  absolvire  (graduation) pentru majoritatea covarsitoare a exporturilor sale care, astfel, vor pierde tratamentul preferential

Rusia - chiar daca nu este membra a OMC, Rusia primeste din partea CE, in baza Acordului de Parteneriat si Cooperare, tratamentul CNF, cu mici exceptii unde pot fi introduse restrictii cantitative discriminatorii de catre CE: produse siderurgice si materii nucleare.

Importanta importurilor efectuate in regimul CNF este insa mult mai mare decat o sugereaza cele doar cateva tari carora li se aplica acest regim.

in primul rand, exportatorii respectivi sunt mari puteri comerciale, care reprezinta o pondere de circa 40% (42.5% in 2000) din totalul importurilor extra-comunitare

In al doilea rand, circa 30% importurile extra-comunitare se realizeaza la pozitii tarifare cu niveluri nule de taxe vamale, deci nu pot exista preferinte cu privire la ele.

In consecinta, doar cu privire la circa 30% din totalul importurilor CE din afara Comunitatii se poate vorbi despre un regim preferential propriu-zis.

"IERARHIA" RELATIILOR COMERCIALE PREFERENTIALE ALE CE

Asa dupa cum s-a aratat, exista o extrem de mare diferentiere a regimurilor aplicabile diversilor parteneri comerciali ai CE, fenomen atat de binecunoscut incat au aparut mai multe formule de caracterizare a sa : 'discriminare multipla' sau 'piramida preferintelor comerciale² ale CE.

Desi exista multe  clasamente  ale acordurilor incheiate de CE cu tari terte, nu a fost intreprins nici un studiu comparativ sistematic al ansamblului acestor acorduri. In consecinta, exista numeroase diferente de apreciere intre diversii autori cu privire la  locul in clasament  al unui acord sau al altuia. Complicatiile provin in principal de la gradul diferit de acoperire a categoriilor de produse, dar si de la cuprinderea problematicii reglementate in acorduri, care excede adesea dimensiunea strict comerciala. Intrucat este foarte greu sa se combine cele doua aspecte, comparatia ar trebui sa se fac pe doua paliere :

cel al preferintelor acordate partenerilor (indiferent de natura lor : reciproce sau nereciproce)

cel al gradului de cuprindere a problematicii guvernate de acorduri