STATUL DIN PUNCT DE VEDERE SOCIOLOGIC

STATUL DIN PUNCT DE VEDERE SOCIOLOGIC

1. DEFINITIA SOCIOLOGICA A STATULUI

Viziunea sociologica asupra statului porneste de la elementele sale constitutive, elemente faptice, ce se releva primei priviri, chiar daca intelegerea lor exacta presupune, apoi, utilizarea unor concepte filozofice si juridice. Aceste elemente sunt: 1. teritoriul, 2. populatia,     o putere organizata ce dirijeaza grupul, 4. o ordine sociala, economica, politica si juridica pe care puterea si-o propune ca scop. Pornind de la aceste elemente, statul poate fi definit ca "un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat si in care ordinea sociala, politica si juridica, orientata catre un bine comun, este stabilita si mentinuta de o autoritate dotata cu putere de constrangere'. Statul exista, deci, doar cand cele patru elemente mentionate sunt reunite. Lipsa unuia dintre ele duce, in principiu, la inexistenta statului, desi au fost cazuri cand au fost recunoscute state care nu mai aveau teritoriu. Ponderea pe care fiecare element o are in configurarea statului poate diferi de la o epoca la alta sau de la o cultura la alta.

2. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

2.1. TERITORIUL

Statul este, potrivit expresiei lui M. Hauriou, o corporatie pe baze teritoriale. Aceasta inseamna ca daca pot exista teritorii fara stat, teritorii fara stapan, cum ar fi Antarctica sau corpurile ceresti, care in virtutea unor tratate intre state nu pot face obiectul unei aproprieri de catre acestea, in schimb nu pot exista state fara teritoriu.

Functia esentiala a statului nu este apararea teritoriului, desi importanta acestuia este de netagaduit, ci crearea dreptului si aplicarea acestuia, la nevoie, prin constrangere. Sunt dovezi ca uneori coeziunea culturala a grupului poate fi mai puternica sau mai importanta decat coeziunea lui teritoriala. Importanta acordata teritoriului, ca element central al constituirii statului, provine din faptul ca sedentarizarea populatiilor a fost un eveniment de o importanta covarsitoare in procesul de formare a natiunilor si, pe baza acestora, a statelor. Sigur ca teritoriul ramane un element important al statului, dar el nu este elementul central. Elementul central al statului trebuie sa fie functia esentiala a acestuia: garantarea libertatii prin afirmarea unei ordini de drept.

2. Functiile teritoriului

Teritoriul joaca un rol important in existenta statului, dar teoria nu se acorda, intotdeauna, asupra continutului concret al acestui rol. Mai multe teorii au fost si sunt vehiculate pentru a explica functiile teritoriului.

A.Teoria teritoriului-subiect Teoria teritoriului-subiect considera teritoriul un element constitutiv al personalitatii statului. Existenta teritoriului permite sinteza intre un sol si ideea care constituie natiunea. Fara teritoriu statul nu isi poate exprima vointa. Teritoriul este un element esential, o parte integranta a naturii insesi a statului. Un stat fara teritoriu ar fi in imposibilitate sa-si exercite puterea politica, caci el nu poate face ca aceasta sa aiba efecte decat cu conditia ca un teritoriu sa-i fie exclusiv afectat.

B. Teoria teritoriului-obiect. Aceasta teorie face din teritoriu obiectul insusi al puterii statale, asupra caruia statul ca subiect de drept isi exercita autoritatea. Ea comporta doua variante: unii au vazut in aceasta putere a statului asupra teritoriului un drept real de proprietate, altii un drept real de suveranitate.

a. Teoria teritoriului-obiect al unui drept real de proprietate este conceputa in continuarea conceptiei medievale patrimoniale a statului, facand din     dreptul statului asupra teritoriului un drept de proprietate calificata ca "proprietate de dreptul gintilor" .Aceasta, ca si proprietatea din dreptul privat, are un caracter exclusiv si absolut.

b. Teoria teritoriului-obiect al unui drept real de suveranitate face din teritoriu obiectul imediat al puterii publice, supus unui drept sui generis diferit, in
acelasi timp, de dreptul de proprietate, ca drept real, exercitandu-se asupra lucrurilor, si de suveranitatea exercitata asupra persoanelor. Dreptul pe care statul il are asupra teritoriului este un drept cu o configuratie proprie, care poate fi definit ca un drept real institutional.

C.    Teoria teritoriului-limita Potrivit acestei teorii, teritoriul este limita exercitiului puterilor guvernantilor, care detin monopolul uzului legitim al violentei doar in limitele teritoriului. Teritoriul este deci un cadru de exercitare a competentelor. Puterea statului este exercitata doar in limitele teritoriului.

D.Teoria competentei. Teritoriul este "domeniul de validitate teritoriala a dreptului statal'. Teritoriul este privit, deci, ca o portiune din suprafata terestra in care un sistem de reguli juridice este aplicabil si executoriu.

Teritoriul este o limita a validitatii dreptului pentru ca validitatea depinde de eficienta unei ordini juridice care nu poate exista decat in prezenta unui drept al statului asupra teritoriului si in prezenta unui control real al acestuia de catre guvernanti.

Delimitarea teritoriului

Teritoriul este delimitat prin frontiere. Acestea pot fi de trei feluri: terestre, maritime si aeriene. Frontierele terestre pot fi naturale, in sensul ca elemente date ale reliefului stabilesc delimitarea lor (de exemplu, linia crestelor unui lant muntos, talvegul unui fluviu), sau artificiale [de exemplu, o linie geometrica intre doua puncte cunoscute, un meridian sau o paralela .

In cazul frontierelor maritime este vorba de intinderea drepturilor statului riveran asupra unor parti din mare. Prima zona este reprezentata de marea teritoriala, zona in care statul exercita plenitudinea suveranitatii, adica aceleasi drepturi ca si asupra teritoriului terestru. Orice incalcare a acestei zone echivaleaza cu o incalcare a teritoriului. Aceasta zona din mare se intinde, de regula, pe 12 mile marine. "Subsolul corespunzator acestei suprafete, adica coloana de pamant aflata sub nivelul marii in cadrul contururilor astfel precizate, se afla sub suveranitatea statului fara nicio ingradire' . A doua zona este numita mare patrimoniala sau zona economica exclusiva. in aceasta zona, statul riveran are exclusivitatea exploatarii economice, adica a pescuitului, a extractiilor etc. Dincolo de aceasta zona economica exclusiva se intinde marea libera, pe care toate statele, riverane sau nu o pot utiliza liber, dar nu fara limite.

Frontierele aeriene ale statului delimiteaza drepturile acestuia asupra coloanei de atmosfera de deasupra teritoriului. Statul exercita plenitudinea suveranitatii asupra atmosferei. Dincolo de spatiul atmosferic statul nu mai are niciun drept, spatiul extraatmosferic urmand un regim juridic distinct care il scoate de sub suveranitatea oricarui stat. Conform acordurilor internationale, aeronavele straine pot survola spatiul aerian cu conditia sa fie civile, in timp de pace si pe culoarele stabilite.

4. Inalienabilitatea teritoriului

Drepturile pe care statul le are asupra teritoriului nu presupun si un drept de a aliena o parte a acestuia. Teritoriul este astfel inalienabil. Continutul acestui principiu este conturat de Curtea Constitutionala, care arata ca sunt incompatibile cu acest principiu practicile "de abandonare a unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescriptie, precum si instrainarile de teritorii'

a. Interdictia de a instraina parti ale teritoriului. Prima consecinta a principiului inalienabilitatii teritoriului este ca nicio parte a teritoriului nu poate fi transferata, sub nicio forma, sub suveranitatea unui alt stat.

b. Interzicerea abandonarii teritoriilor. Prima interdictie rezultata din inalienailitatea teritoriului si presupune o manifestare nesilita a vointei statului prin care s-ar transfera sub o alta suveranitate unele teritorii. Aceasta a doua interdictie presupune ca statul ar fi silit sa abandoneze un teritoriu.

Daca statul roman ar pierde un conflict armat si odata cu el o parte din teritoriu, atunci interdictia ar impiedica semnarea unui tratat care sa consfinteasca pierderea teritoriului.

c.Interdictia de a pierde teritorii prin prescriptie. Instanta constitutionala interzice statului, in baza art. 3 din Constitutie, sa nu-si exercite suveranitatea intr-o parte a teritoriului. O astfel de neexercitare nu atrage dupa sine pierderea suveranitatii prin neuz in acel teritoriu, cum se intampla in dreptul privat cu proprietatea.

d.Interzicerea secesiunii. O alta consecinta logica a inalienabilitatii teritoriului este si interzicerea secesiunii unei parti a acestuia.

Din inalienabilitatea teritoriului rezulta ca acesta nu poate fi cedat unei populatii pentru a forma un nou stat sau pentru a-1 alipi unui stat strain. Astfel, teritoriul putea fi transmis prin mostenire, dat, dota, chiar vandut.

5. Divizibilitate/indivizibilitate a teritoriului

Teritoriul este indivizibil in statele unitare si divizibil in statele federale.

Indivizibilitatea este interdictia oricarei masuri, indiferent de forma si motivele ei, care ar avea drept consecinta divizarea teritoriului in mai multe provincii sau zone .

Indivizibilitatea teritoriului unui stat unitar creeaza doua consecinte: inalienabilitatea teritoriului si uniformitatea dreptului si a aplicarii lui in teritoriu. Indivizibilitatea teritoriului statului unitar descentralizat presupune ca dreptul este acelasi pe intreg teritoriul si ca aplicarea sa este nediferentiata in raport cu situarea subiectilor in teritoriu.

6. Entitatile teritoriale nonstatale

Chiar daca nestatale, anumite colectivitati teritoriale sunt supuse direct ordinii juridice internationale. Sunt in aceasta situatie Sfantul Scaun, teritoriile aflate sub tutela Natiunilor Unite si teritoriile internationale.

A. Sfantul Scaun. Biserica catolica, organizatie de cult puternic ierarhizata, avand astazi doar o autoritate spirituala, dar multa vreme tinzand sa cumuleze si puterea politica in spatiul fostului Imperiu Roman de Apus, este dotata cu un cvasiguvern central, Sfantul Scaun, ale carui competente sunt comparabile cu cele ale unui microstat, avand un teritoriu propriu, Cetatea Vaticanului, si care este supus ordinii juridice internationale, in sanul careia apare ca un subiect distinct.

Totusi Sfantul Scaun nu poate fi considerat un stat in sensul propriu al termenului, chiar daca aparent el are o baza teritoriala.

B. Teritoriile sub tutela Ca urmare a Cartei de la San Francisco, teritoriile plasate sub mandat, care nu obtinusera inca independenta in 1946, au devenit teritorii sub tutela. Tutela este, asadar, o alta forma intermediara intre protectorat si emancipare. Toate aceste teritorii sunt, astazi, autonome sau independente.

C. Teritoriile internationale Anumite teritorii sunt plasate sub un regim de administrare internationala fie prin tratate, fie prin decizia unei organizatii internationale. Trasatura comuna a acestor regimuri este fondarea lor pe un regim de neutralitate si de autonomie administrativa sub control international, independenta lor nefiind suficient de mare fata de statele coresponsabile pentru a le permite dobandirea calitatii de state suverane. Este vorba de teritorii revendicate de mai multe state sau situate intr-o regiune geografica ale carei caractere nu au permis ca o suveranitate statala particulara sa se exercite in limitele lor.

2.2.POPULATIA SI NATIUNEA

Statul nu poate exista in lipsa unui grup uman asupra caruia se exercita puterea sa suverana si care legitimeaza aceasta putere. Acest grup uman constituie, din punct de vedere juridic, populatia statului.

1. Notiunea de populatie

Populatia, ca element constitutiv al statului, este formata din totalitatea indivizilor sedentari pe un teritoriu si supusi autoritatii unui stat. Este vorba de o adunare de indivizi, un ansamblu si nu de un grup uman calificat, cum este natiunea.

Distingem astfel in cadrul populatiei: cetatenii, strainii si apatrizii. Nu exista coincidenta intre populatie si cetateni. Cetatenii unui stat pot sa nu traiasca pe teritoriul acestuia, in timp ce strainii pot sa fie rezidenti si deci parte a populatiei.

Cetatenia presupune o legatura juridica privilegiata a individului cu statul, in baza careia primul este singurul care exercita anumite drepturi, cele politice de exemplu si are anumite obligatii, de exemplu cele militare.

2. Natiunea

De mult timp s-a considerat ca la baza statului sta natiunea, ca statul este natiunea juridic organizata.

A.Conceptia subiectiva. Aceasta conceptie bazeaza natiunea pe dorinta de a trai impreuna, luand in considerare ca factori ai constituirii si ai supravietuirii ei nu doar elemente obiective, cum ar fi rasa, teritoriul, etnia, limba, ci si elemente subiective, cum ar fi o traditie spirituala comuna, indiferenta la elementele obiective ce diferentiaza indivizii, o vointa de a avea un viitor comun.

Natiunea are astfel doua componente: una obiectiva, factuala, traditiile comune, spatiul comun, limba etc. si una subiectiva, vointa de a trai impreuna, intr-o forma politica bazata pe o cultura standardizata, omogena, care duce la o putere centralizatoare, vointa de a avea nu doar un trecut comun, ci si un prezent si un viitor comune. Astfel, natiunea poate fi definita pornind de la vointa si de la cultura, dar doar prin convergenta sa cu unitatile politice. De unde definirea natiunii din punct de vedere sociologic ca "o societate material si moral integrata, cu putere centrala stabila, permanenta, cu frontiere determinate, cu relativa unitate morala, mentala si culturala a locuitorilor, care adera in mod constient la Stat si la legile sale".

B.Conceptia obiectiva. Potrivit acestei conceptii, nu vointa indivizilor de a trai impreuna constituie natiunea, ci dezvoltarea istorica obiectiva. Natiunea se dezvolta ca urmare a unor elemente obiective, necontrolabile de catre individ: rasa, religia, limba, geografia

Dialectica stat-natiune

"Ca regula generala, o individualitate sociologica are vocatia de a se erija intr-o individualitate juridica. De unde asocierea de cuvinte stat-natiune'.

A. Natiunea anterioara statului. Aceasta problema se pune deoarece, in marea majoritate a cazurilor, statele europene s-au format pe o baza nationala preexistenta. Astfel se poate vorbi de natiunea romana, franceza, italiana, germana, inainte de a se putea vorbi de un stat ce organizeaza natiunea respectiva. Realitatea sociologica precede in acest caz realitatea juridica. Din aceasta evolutie decurg doua probleme: "are orice natiune dreptul de a se constitui in stat?' si "in cazul in care intr-un stat exista mai multe nationalitati, au nationalitatile minoritare drepturi?'.

Prima intrebare are ca raspuns principiul nationalitatilor. Acest principiu consta in a afirma ca orice natiune are dreptul sa constituie un stat.

Prin tratatele de pace de la Paris, semnate cu statele ce fusesera aliatele Germaniei, inclusiv Romania, Ia 10 februarie 1947, se enunta principiul protectiei minoritatilor (art. 3 din tratatul cu Romania). Drepturile minoritatilor mai sunt protejate prin Pactul international referitor la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul international referitor la drepturile civile si politice, adoptate si deschise semnarii, ratificarii sau adeziunii de catre Adunarea Generala a ONU prin Rezolutia 2200 A/XXI din 16 decembrie 1966.

B.Statul anterior natiunii. Procesul poate sa fie opus celui descris mai sus,
adica statul sa apara inaintea natiunii. Acesta a fost cazul Statelor Unite, care s-au
format prin Constitutia din 1787, inainte ca sa se poata vorbi de o natiune americana.

C.Identitate sau disociere a statului si natiunii

Cum notiunea de natiune este prea putin operationala din punctul de vedere al analizei politice sau juridice, teoria inclina sa privilegieze in analiza statul. Natiunea apare ca un concept fluid, cu margini imprecise, legat mai degraba de un fel de patos mitic, de o abandonare a ratiunii in favoarea sentimentelor necontrolate, ca o sursa de excese, inamic al valorilor universalizante, sursa de conflicte, de intoleranta etnica, religioasa, ca o resacralizare a puterii dupa desacralizarea religioasa, pe scurt, ca ceva infrarational , in timp ce statul apare ca forma institutionala cea mai eminenta sau cel putin cea mai putin inadecvata unui exercitiu rational al puterii.

Mai intai, poate fi discernut un rol de mediator pe care natiunea il indeplineste intre indivizi si stat, in sensul ca acestia nu pot sa-si universalizeze vointa lor particulara si sa delege puterea unei autoritati de drept decat prin intermediul acestei realitati sociologice mediane care este natiunea.

Poate fi discernut si cel de-al doilea rol al natiunii, acela de a fi conditie a recunoasterii puterii legitime a statului: "fara sentimentul de apartenenta a fiintelor particulare sau a grupurilor la o comunitate cu destin national, nimic nu le-ar putea face sa reporteze vointa lor privata sau de grup vointei abstracte a statului, tinuta sa defineasca sau sa prezerve interesul comun'.

Dar natiunea poate fi si o limita, un regulator al puterii cu tendinte absolutiste a statului.

Revenind la problema initiala, putem spune ca statul trebuie sa fie subsidiar natiunii.

2. PUTEREA ORGANIZATA, GUVERNAMANTUL

Asupra populatiei si in limitele teritoriului trebuie, pentru a fi in prezenta unui stat, sa se exercite o putere politica dotata cu monopolul constrangerii, institutio-nalizata si legitimata. Este ceea ce numim guvernamant. Statul exista deci doar din momentul in care puterea politica se institutionalizeaza, adica se delimiteaza de puterea personala, se depersonalizeaza si astfel se permanentizeaza, supravietuieste titularului sau, este legitimata de subiecti si are monopolul constrangerii.

1. Institutionalizarea puterii politice

Statul este un cadru privilegiat al puterii politice. Ceea ce implica automat ca nu este singurul. Nu orice societate politic organizata, adica in care exista distinctie intre guvernanti si guvernati, este stat. Exista o disociere a celor doua notiuni, cum exista si o complementaritate necesara. Ceea ce revela existenta ierarhiei guvernati-guvernanti este existenta Puterii.

Pentru guvernati avantajul il reprezinta depasirea insecuritatii datorate confruntarilor perpetue pentru mentinerea sau cucerirea puterii, dar si a incertitudinii cu privire la succesiunea la putere sau a continutului ordinelor sale.

Pentru guvernanti avantajul institutionalizarii consta in gasirea unui fundament al puterii lor, al legitimitatii ei, dupa ce slabirea influentei bisericii catolice ca urmare a reformei si renasterii, deposedeaza puterea de caracterul sau sacru.

2. Legitimarea puterii statale

Puterea statului nu este cert o putere legitima in sine, ci doar o putere legitimata, ceea ce inseamna ca ea depinde de fluctuatiile constiintei colective. Legitimarea este o innobilare a supunerii si a constrangerii, caci ele se bazeaza pe un principiu juridic si nu pe vointa unui anume titular al puterii, fiind astfel inevitabil legata de institutionalizarea puterii.

Este vorba mai intai de credinta in necesitatea puterii politice dotata cu capacitatea de a aplica coercitiunea pentru salvgardarea grupului, a coerentei lui. Pentru ca mai apoi sa fie vorba de credinta ca beneficiarii constrangerii sunt cei carora aceasta li se aplica. Este ceea ce deosebeste puterea statului de puterea unei simple bande de talhari.

Monopolul constrangerii

Ceea ce caracterizeaza statul din punct de vedere juridic este ceea ce se numeste monopolul constrangerii organizate. Doar statul poate sa aplice constrangerea, adica poate uza de forta in mod legitim. Nimeni nu isi poate face dreptate singur; orice satisfacere a unui interes legitim trebuie sa treaca prin intermedierea statala. Pentru a fi in prezenta unui stat trebuie ca puterea politica instituita sa poata exercita efectiv acest monopol. Adica statul nu trebuie sa aiba niciun concurent in interior: colectivitati locale, guverne insurectionale, grupuri private puternic si eventual militar organizate (grupuri mafiote, partide-militii, grupuri de interese, firme multinationale) etc.

Acest monopol al constrangerii organizate are ca o prima consecinta faptul ca doar in numele statului sunt reglementate conduitele, adica el este singura sau primordiala sursa a ordinii juridice. Este intelesul principiului indivizibilitatii suveranitatii, potrivit caruia niciun grup si nicio persoana nu poate exercita suveranitatea in nume propriu.

A doua consecinta a monopolului amintit este faptul ca doar statul poate pune in miscare actiunea publica, doar el putand uza de violenta in mod legitim impotriva celor care incalca prescriptiile normative. De aceea fortele care pot fi folosite in represiunea interna - politie, jandarmerie - pot fi intretinute doar de stat si sunt subordonate corpului politic, ministrul afacerilor interne fiind un civil.

4. Alte trasaturi ale puterii statale democratice

Pentru ca o organizare sa poata fi categorisita ca stat, puterea pe care ea poate sa o exercite trebuie sa indeplineasca anumite conditii, trebuie sa aiba anumite trasaturi, care sa-i asigure monopolul amintit, fara a o face partizana sau abuziva. in primul rand, ea trebuie sa fie o putere de centralizare, ceea ce desigur nu inseamna centralista, in al doilea rand, trebuie sa fie o putere de arbitraj, in al treilea rand, o putere extrapatrimoniala si, in fine, o putere civila si temporala.

A.Puterea statului este o putere de centralizare.

Statul este o putere aparte pentru ca este un regim de centralizare politica absoluta. Toate puterile politice intermediare legate de feudalitate au fost suprimate. Rezulta ca toate colectivitatile locale sau teritoriale nu au, propriu-zis, o putere autonoma de puterea politica a statului.

B.Puterea statului este o putere de arbitraj. Statul exercita in raport cu fortele economice un fel de putere de arbitraj, de negociere.

Statul capitalist este desigur sub influenta puternica a clasei antreprenorilor, dar incercarile de a legaliza presiunea grupurilor de interese il transforma in arbitru.

Pentru a fi deci in prezenta statului ca putere suverana nu trebuie ca aceasta putere sa poata fi exercitata de vreun grup socio-economic in nume propriu. Statul unei clase nu mai este stat, ci o organizatie de tip mafiot. Doar echidistanta fata de fortele sociale, care nu permite niciuneia dintre ele sa confiste suveranitatea, face ca statul sa existe ca suveranitate. Altfel, pierzand monopolul deciziei normative, statul nu mai este stat.

C.Puterea statului este o putere extrapatrimoniala. Aceasta inseamna ca nu exista nicio confuziune intre patrimoniul guvernantilor si patrimoniul statului, spre deosebire de dreptul feudal.

Fara acest patrimoniu distinct statul nu ar putea sa aiba personalitate juridica si deci nici vointa proprie, adica nu ar mai putea fi subiect de drept si deci nici suveran.

D.Puterea statului este civila si temporala. Ea este civila, in sensul ca nu decurge din forta militara, desi constrangerea armata este dreptul exclusiv al statului. Armata este supusa politicului si nu invers. Daca statul pierde controlul fortei militare, interne si externe, care se autodetermina, el pierde monopolul constrangerii, deci suveranitatea. Acesta este sensul atribuirii portofoliilor ministeriale la interne si aparare unor civili si nu unor militari, ca regula, in regimurile avansate. Acesta este si sensul interdictiei stabilita pentru ofiteri de a face parte din partide.

Puterea statului este, pe de alta parte, temporala, in sensul ca ea nu se confunda cu puterea religioasa. Statul si biserica trebuie sa fie separate. Puterea statului trebuie sa fie neutra fata de religie. Ea nu este nici religioasa, nici antireligioasa, ci areligioasa. Ea vine de la popor, nu de la Dumnezeu.

Puterea statului este, pe de alta parte, temporala in sensul ca este limitata in timp. Poporul poate decide oricand sa-si ofere o alta forma de autoorganizare.

2.4. ORDINEA SOCIALA

Pentru a fi in prezenta unui stat si nu doar a unor talhari care terorizeaza o populatie in limitele unui teritoriu, capabili fiind sa ordone si sa constranga fizic daca ordinele nu sunt ascultate, trebuie ca regulile sa fie edictate si aplicate constrangator cu scopul de a crea o ordine sociala, politica, economica si juridica in acord cu interesul general, cu binele comun si nu doar pentru a asigura dominatia unui grup asupra altuia. Trebuie deci ca puterea politica sa fie subordonata scopului social, sa fie un instrument al realizarii acestuia.

1. Elementele formale ale scopului social

A.Ordinea "in ceea ce priveste ordinea , ea poate fi privita cu usurinta ca o constanta formala data care raspunde exigentei esentiale a oricarei societati care este stabilitatea. Ordinea, independent de elementele pe care le sintetizeaza, este ceea ce ne separa de catastrofa.

B.Justitia. Justitia este un principiu care, in ultima analiza, nu depinde in niciun fel de dreptul pozitiv si, ca o consecinta a acestui fapt, nici de o ordine sociala concreta.

"Spre deosebire de ordinea sociala care este un element static al binelui comun, justitia constituie elementul dinamic al acestuia Ele se sustin una pe alta, justitia facand ca ordinea sa fie acceptata, ordinea facand ca justitia sa fie dorita.'

2. Societatea ca scop in sine: totalitarismul

Totalitarismul nu trebuie confundat cu dictatura, desi anumite trasaturi si mai ales efecte le sunt comune. Dictatura este un regim de confuziune a puterilor, de obicei, in mainile executivului, criteriul ei fiind deci modul divizarii orizontale a puterii, in timp ce totalitarismul este un mod de concretizare a scopului social, criteriul lui fiind nu tipul de exercitiu facut puterii, ci prevalenta acordata fara limite intregului social in detrimentul individului.

Totalitarismul este un tip de regim politic care tinde sa normeze totul nu doar raporturile inter-individuale, in totalitatea lor, anuland orice autonomie a fenomenelor sociale fata de stat, ci chiar modul in care se desfasoara gandirea individuala. Scopul sau este crearea unui om nou care gandeste intr-un anumit fel, determinat de ideologia oficiala, suprimand astfel cu totul orice existenta autonoma fata de stat si de dreptul sau. In statul totalitar nu doar societatea civila dispare, ci si individul.

Totalitarismul este deci o forma de regim politic in care indivizii si corpurile intermediare sunt pe de-a-ntregul subordonate statului implicand o anihilare a societatii civile si a individualitatii autonome in beneficiul societatii politice si deci al statului care dirijeaza in mod suveran si chiar tinde sa confiste totalitatea activitatilor sociale (politice, economice, culturale, religioase etc.) si sa stapaneasca nu doar manifestarile exterioare ale indivizilor, ci si corpul si sufletul acestora.

Dogma de baza a totalitarismului este unitatea corpului social, o unitate care este substantiala, care nu permite nicio evadare, indiferent de natura ei, din intregul si nu din totalitatea sociala.

Statul este total, in sensul ca alaturi de el nu exista nicio societate civila organizata si structurata

Societatea totalitara este astfel o societate de masa Aceasta nu inseamna ca ea se bazeaza pe popor, ci pe o realitate sociala amorfa, incapabila sa reactioneze prin orice fel de opozitie pentru ca ii lipseste organizarea.

Din punct de vedere juridic, statul totalitar apare ca un stat ce isi asigura dominatia totala asupra ordinii juridice. El sterge orice diferenta dintre public si privat si dintre stat si drept. Totul este statal: si sfera economica, si sfera culturala si cea familiala, iar dreptul nu este decat drept al statului.

A. Trasaturile comune statelor totalitare Exista cinci trasaturi caracteristice ale totalitarismului:

Fenomenul totalitar intervine intr-un regim care acorda unui singur partid     monopolul activitatii politice;

Partidul unic este animat sau inarmat cu o ideologie careia ii confera o autoritate absoluta si care, prin urmare, devine adevarul oficial al statului;

Pentru a raspandi acest adevar oficial, statul isi rezerva la randul sau un dublu monopol, monopolul mijloacelor de constrangere si pe cel al mijloacelor de convingere;

4. Majoritatea activitatilor economice si profesionale sunt controlate de stat si devin, intr-o oarecare masura, parte integranta a statului;

Dat fiind ca orice activitate va deveni de acum activitate de stat si dat fiind ca orice activitate va fi supusa ideologiei, o greseala comisa in cadrul unei activitati economice sau profesionale este simultan o greseala ideologica. De unde rezulta o teroare care este in egala masura politieneasca si ideologica.

B. Totalitarism si dictatura

Deosebirea dintre dictatura si totalitarism consta in urmatoarele: in timp ce dictaturile simple si autoritare nu dureaza mai mult decat viata persoanei-dictator, dictaturile totalitare s-au dovedit mult mai durabile si sunt capabile sa-si rezolve crizele succesorale.

Diferenta provine si din faptul ca in vreme ce dictaturile netotalitare abordeaza in raport cu grupurile exterioare politici de excludere, dictaturile totalitare au si forta, si motivatia necesare pentru a urmari distrugerea definitiva a tuturor subsistemelor

O alta diferenta provine din faptul ca regimurile dictatoriale nu au pretentii de legitimitate

Toate aceste trasaturi nu fac decat sa sublinieze ca trasatura fundamentala a totalitarismului este extinderea si penetrarea totala a puterii politice, bazata pe destructurarea societatii ca totalitate a raporturilor interindividuale si de grup in beneficiul unui intreg monolitic

C. Forme de totalitarism

a. Totalitarismul popular sau absolut. Aceasta forma de totalitarism se bazeaza pe egalitatea absoluta intre indivizi, egalitate datorata disparitiei claselor sociale, nu naturala, desigur, ci provocata printr-o lupta continua, fapt care presupune o perioada tranzitorie de la capitalism spre socialism, cea a dictaturii proletariatului, intelegand prin aceasta "organizarea avangardei oprimatilor in clasa dominanta pentru a-i reprima pe opresori'.

b. Totalitarismul aristocratic. Un prim aspect care diferentiaza totalitarismul aristocratic de cel popular este pozitia fata de proprietatea privata. in timp ce totalitarismul popular are o repulsie patologica fata de proprietate si fata de economia capitalista, cel aristocratic pastreaza proprietatea privata, chiar daca pune sub controlul statului mecanismele capitalismului liberal.

Totalitarismul aristocratic pastreaza, pe de alta parte, distinctia intre guvernanti si guvernati.

Liberalismul

In relatia individ-societate, individul este primordial din punct de vedere valoric, el are o valoare in sine, iar societatea si statul nu sunt decat instrumente pentru realizarea libertatii lui, care devine astfel scopul oricarei structuri colective, inclusiv al societatii globale, politice si al statului, iar aceasta primordialitate si libertate, pentru a nu fi o simpla iluzie, trebuie protejate juridic, prin intermediul statului constitutional, a libertatii politice si a libertatii individuale. Este ceea ce numim liberalism.

A. Distingerea liberalismului de alte concepte

a. Liberalism si democratie. Liberalismul este polul opus totalitarismului, atat ca doctrina cat si ca organizare sociala concreta si nu autoritarismului, care are ca pol opus democratia.

Democratia pura si simpla se bazeaza pe egalitate, in timp ce liberalismul se bazeaza pe libertate. Democratia se bazeaza pe un pactum societatis, adica o forma de coexistenta intre cetateni egali, opusa fiind autocratiei, care se bazeaza pe un pactum subjectionis, transformand cetatenii in supusi, fiind astfel o ordine de supunere, in timp ce democratia este o ordine de coordonare. Preocuparea democratiei se orienteaza spre coeziunea sociala si spre distribuirea egalitatii, o egalitate care doreste sa integreze si sa ajusteze, in timp ce liberalismul se preocupa de spontaneitate si de superioritate, deci preocuparea lui este verticala.

Democratia este un mod de legitimare si de exercitare a puterii politice, in timp ce liberalismul este un mod da a concepe si realiza un scop social, libertatea individuala

Democratia este asadar o metoda sau o procedura prin care puterea politica isi gaseste legitimarea in popor si este exercitata in numele acestuia printr-o anumita retea de procese decizionale. Liberalismul nu este procedural, ci substantial, procedurile fiindu-i conexe, garantandu-1 nu intemeindu-1, singura lui intemeiere fiind libertatea inerenta fiintei umane, conceputa ca persoana. Pe de alta parte insa, democratia devine substantiala iar liberalismul procedural: liberalismul este o tehnica de limitare a puterii, in timp ce democratia inseamna patrunderea puterii poporului in stat.

b.Liberalism si individualism

Individualismul pe care se bazeaza liberalismul este unul aparte; el presupune centrarea societatii pe un individ conceput ca persoana, deci juridic, nu natural, un individ care are drepturi pe care societatea si statul nu le instituie, ci doar le constata, le formuleaza juridic cu scopul precis de a le proteja.

c.Liberalism si liberism. " Liberalismul este cert o doctrina a libertatii, dar a libertatii in ordine'

Liberalismul presupune statul, interventia lui, dar doar pentru a garanta autonomia, libertatea, prosperitatea individului sau mai bine zis a persoanei.

B. Libertatea, fundament al liberalismului

Consistenta libertatii liberalismului consta in faptul ca ea este o prerogativa a naturii umane, care presupune autonomia, siguranta si proprietatea .

a. Libertatea este o prerogativa a naturii umane. Faptul ca libertatea este o prerogativa a naturii umane inseamna pentru liberalism ca ea este pur si simplu facultatea pe care fiecare o are ca inerenta de a actiona potrivit propriei vreri, fara sa trebuiasca sa suporte o alta limitare decat cea care este necesara libertatii celorlalti.

b.Autonomia individuala. Libertatea liberalismului presupune autonomia individului fata de stat, dar si acest lucru este esential, in ordine, adica in cadrul regulilor juridice stabilite pentru ca grupul social sa poata exista si libertatea fiecaruia sa se acomodeze cu existenta libertatii celorlalti. Libertatea liberalismului implica o limitare, mai intai, morala si, mai apoi, juridica.

c.Siguranta persoanei. Liberalismul inseamna siguranta, adica garantare a
drepturilor individuale prin mecanismul statului constitutional, adica prin intermediul unui mecanism de limitare a puterii.

Siguranta presupune in doctrina si practica liberale existenta statului constitutional, care sa garanteze evitarea arbitrarului printr-un triplu joc, cel al ierarhizarii normative, adica al divizarii verticale a puterii, cel al separatiei puterilor, adica al divizarii orizontale a puterii si cel al protectiei juridice a libertatii individuale.

c.l. Principiul ierarhiei normative. Cuprinde doua aspecte: existenta unei constitutii si domnia legii, adica imposibilitatea oricarei constrangeri in lipsa existentei unui titlu normativ.

c.2. Separatia puterilor. Cel de-al doilea mecanism al statului constitutional care produce siguranta si deci de libertate este separatia puterilor.

Separatia puterilor, mijlocul practic de limitare a puterii, este tehnica prin care constitutia isi atinge scopul. Iar scopul este garantarea libertatii, siguranta.

c. Protectia juridica a libertatilor individuale. Cea de a treia tehnica prin care statul constitutional al liberalismului asigura siguranta ca element constitutiv al libertatii este cea a protectiei juridice a libertatilor individuale.

Libertatea exista doar daca individul este sigur ca nu va fi tinta unor restrangeri abuzive ale libertatii lui. De aceea libertatea liberalismului este mai intai una care garanteaza siguranta persoanei in raport cu formarea si aplicarea legii penale, prin instituirea principiului legalitatii infractiunilor si pedepselor, celui al prezumtiei de nevinovatie, celui al dreptului la aparare, al neretroactivitatii legii, al responsabilitatii agentilor statului implicati in represiunea penala etc.

d. Proprietatea - conditie a libertatii. Spuneam ca liberalismul presupune autonomia individuala, siguranta si proprietatea.

Proprietatea este pentru liberalismul autentic mai mult decat posesia, este o conditie a autonomiei si a sigurantei, deci a libertatii. Functia ei este esentialmente politica.

Statul liberal este deci un stat care garanteaza proprietatea, caci proprietatea este un mijloc al libertatii.