Comentariu lege 469/2002 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale

Comentariu lege 469/2002 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale

Materia comerciala este guvernata de principiul libertatii comertului si de exigentele promovarii creditutlui, rapiditatii si securitatii operatiunilor comerciale. Orientata, deci, spre un profit rapid si sigur, activitatea comerciala presupune, insa, o serie de riscuri, dintre care nu putine isi au sorgintea in conduita contractuala a comerciantilor. De aceea,disciplinarea raporturilor contractuale stabilite in cursul exercitarii activitatii comerciale reprezinta un deziderat esential al strategiei legislative actuale si o concretizare a obiligatiei constitutionale ce revine legiutorului,conform art.134,alin.2,lit.a din Constitutie,de a asigura "libertatea comertului,protectia concurentei loiale,creeare fondului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie".

Cea mai recenta interventie legislativa destinata intaririi disciplinei contractuale face obiectul legii nr. 469/2002 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale(publicata in M.Of. nr 529 din 19 iulie 2002),act care se inscrie perfect in seria celor care l-au precedat prin preluarea unor dispozitii atat din defuncta lege nr. 76/1992, cat si din O.U.G. nr.10/1997, ultima abrogata expres de art.13 din lege.

Recenta reglementare a prilejuit deja o serie de comentarii si pozitii, exprimate in doctrina juridica de specialitate, prin care se examineaza conceptia legiutorului privind materia disciplinei contractuale si se releva atat elemente structurale inovatoare cat si unele lipsuri manifeste ale legii 469/2002.

Domeniul de aplicare

Discutiile apar inca de la primul articol, fiind legate de sfera de aplicabilitate a legii. Conform art.1, alin.1, "prezenta lege se aplica tuturor contractelor incheiate pentru realizarea actelor de comert de catre agentii economici comercianti,persone juridice si comercianti persone fizice,denumite in continuare parti contractante,indiferent de forma de proprietate".

Din aceasta perspectiva cel putin doua chestiuni necesita unele lamuriri:

(a)    daca legea vizeaza intreaga sfera a activitatii comerciale sau se restrange numai la contractele in care cel putin una dintre parti este comerciant si,

(b)   daca si contractele comerciale unilaterale(sau mixte) intra sub incidenta noii legi.

Referitor la punctual (a),lasand la o parte exprimarea superflua ce vizeaza "agentii economici comercianti",este de retinut ca legea restrange in mod expres sfera subiectilor,ale caror contracte sunt guvernate de prevederile ei,numai la categoria comerciantilor:persone fizice si persone juridice. Legiutorul pare a ingnora faptul ca in dreptul roman, criteriul de definire a comercialitatii este unul obiectiv, raportat la natura actelor juridice care prezinta caractere unui act de comert.

Cu alte cuvinte, art.1 din legea nr. 469/2002 pare a ignora faptul ca natura comerciala a unui contract nu este conferita,in mod prioritar,de calitatea de comerciant a subiectilor care incheie acel contract,ci de natura juridica a contractului, respectiv de indeplinirea criteriilor obiective de comercialitate,desprinse din lege.

Astfel, un contract comercial se poate incheia intre comercianti,intre comercianti si necomercianti sau, pur si simplu, intre necomercianti. In aceasta din urma situatie, contractul comercial, incheiat intre necomercianti, scapa leglementarii noii legi; astfel, in privinta actelor de comert desfasurate de catre necomercianti (cum este cazul unei asociatii care editeaza o publicatie proprie), desi raporturile juridice ivite astfel trebuie supuse legii comerciale, ele nu fac obiectul legii de fata.

Pentru a elimina aceasta deficienta, domeniul de reglementare al legii ar fi trebuit sa-l constituie contractele comerciale (contracte incheiate pentru realizarea actelor de comert), lasand la o parte calitatea subiectilor intre care se incheie aceste contracte.

(b ) O a doua chestiune vizeaza sfera contractelor ce reprezinta acte unilaterale de comert; este cazul acelor contracte care au caracter comercial doar pentru una dintre parti, in timp ce pentru cealalta parte au caracter civil sau de alta natura (un astfel de contract ar f acela dintre o societate de leasing si o persoana fizica necomerciant sau un contract de asigurare de viata, incheiat intre o societate de asigurari si un comerciant persoana fizica). Aceste contracte respecta totusi cerinta art.1 din lege, si anume aceea de a fi incheiate "pentru realizarea actelor de comert". Or, conform art. 56 C.Com, "daca un act este comercial numai pntru una dintre parti,toti contractantii sunt supusi, in ce priveste acest act, legii comerciale". Desi s-ar putea crede ca legea nr. 469/2002 a urmarit numai includerea comerciantilor in categoria "partilor contractante", din formularea textului legal reiese ca nimic nu impiedica introducerea si a persoanelor fizice sau juridice necomercianti in aceasta categorie,atunci cand se incheie contracte comerciale unilaterale.

Din cele expuse mai sus reiese ca legiutorul s-a bazat pe criteriul subiectiv -calitatea de comerciant- la determinarea aplicabilitatii legii. In opinia noastra, mult mai adecvat scopului legal ar fi fost adoptarea criteriului obiectiv,adica legea sa se aplice tuturor actelor de comert, indiferent de calitatea partilor contractante.

Dispozitiile art. 2, alin 1 din actul normativ analizat consacra o obligatie de diligenta pentru partile contractante, agenti economici comercianti, persoane juridice si comercianti persoane fizice, indiferent de forma de proprietate pentru "stipularea de clauze care sa asigure realizarea obiectului contractului". Din nou, dispozitia ca atare formulata este superflua, atata timp cat este de principiu ca un contract, mai ales de natura comerciala, se incheie pentru a fi executat, partile fiind libere sa asigure garantarea executarii obligatiilor contractuale cum cred ele de cuviinta, in limita acordului lor de vointa liber exprimat si recurgand, daca ele apreciaza, la institutia garantiilor contractuale (garantiile reale sau personale).

Alin. 2 al aceluaisi articol prevede in aceeasi maniera, dispozitia - de aceasta data imperativa - potrivit careia "contractele trebuie sa cuprinda in mod abligatoriu, in functie de natura sa, clauze contractuale referitoare la : obligatii ce revin partilor in derularea contractului, conditiile de livrare si de calitate a bunurilor si/sau serviciilor,termenele,modalitatile de plata si de garantare a platii pretului, instrumentele de plata si clauzele de consolidare a pretului in conditiile inflatiei si devalorizarii, riscul contractual precum si modul de solutionare a eventualelor litigii aparute in legatura cu derularea si executarea contractului".

Trebuie sa precizam ca prin prevederile articolului 2 alin. 2 din lege, in legatura cu continutul contractului comercial, se deroga de la dreptul comun in materie, legea speciala venind cu reglementari noi.

Ca orice contract, contractul comercial, pentru a fi valabil incheiat, trebuie sa indeplineasca anumite conditii: consimtamantul, capacitatea, obiectul si cauza (art. 548 C.Civ).

Deoarece conditiile generale de validitate ale contractului comercial sunt aceleasi ca si la contractele civile, nu vom insista asupra lor, ci doar asupra unor clauze speciale cuprinse in aceasta lege.

Ne referim pentru inceput la clauza de consolidare a pretului in conditiile inflatiei si devalorizarii, conditie pe care o consideram ca fiind deosebit de importanta.

Potrivit regulilor dreprului comun - Codul Civil si Codul Comercial - pretul trebuie sa fie stabilit in bani, sa fie determinat sau determinabil si sa fie real.

Ca element al contractului, pretul se stabileste de catre partile contractante sau de catre un tert (art. 1303 si 1304 C.Civ).

Dar exigentele activitatii comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privind pretul, cum este regula mentionata in prezentul articol. Pentru ca pretul sa fie real si concret, el trebuie sa cuprinda si indicele de devalorizare si rata inflatiei.

Conform unor opinii din literature juridica - in contractul comercial - nu se poate prevedea o clauza privind rata inflatiei, deoarece in dreptul nostru nu se admite toria impreviziunii. Acordarea cu titlu de despagubiri a ratei inflatiei ar echivala cu o revizuire a pretului.

Dar, o actualizare a pretului la rata inflatiei si a devalorizarii lui este posibila, chiar daca partile nu ar fi stipulat-o expres in contract. Pentru a inlatura orice ambiguitati sau interpretari,legea speciala impune partilor contractante sa cuprinda in contract clauze privind rata inflatiei si a devalorizarii, ca elemnte ale pretului real.

De altfel aceasta prevedere legala este in conformitate si cu prevederile art. 1084 Cod civil, care indreptateste pe creditor sa pretinda debitorului repararea pierderii suferite si a beneficiului de care a fost lipsit.

Totodata, art. 970 Codul civil stabileste: "conventiile trebuie executate cu buna credinta;ele obliga nu numai la ceea ce este expres prevazut in ele,ci la toate urmarile si activitatea, obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa".

Pe de alta parte, obligatia legala a cumparatorului o constituie plata pretului. Acesta trebuie sa fie determinat sau determinabil.

Pretul este determinabilt atunci cand in contract s-au prevazut anumite elemente cu ajutorul carora se va stabili in viitor cuantumul pretului; ori rata inflatiei sau a devalorizarii poate fi socotita un asemenea element de determinare a pretului pentru a pune la adapost pe creditor de la perspectiva suferirii unor daune.

O noua obligatie de diligenta este instituita prin articolul 2 alin. 3 din lege care prevede: "partile contractante pot depune diligentele necesare in scopul obtinerii de informatii privind credibilitatea financiara si seriozitatea persoanei juridice sau persoanei fizice cu care intra in raporturi contractuale,in conformitate cu reglementarile Bancii Nationale a Romaniei privind organizarea si functionarea Centralei Incidentelor de Plati". Este,fara indoiala, o dispozitie legala de recomandare ce instituie o obligatie de diligenta pentru partile unui contract comercial, legata de verficarea "bonitatii" viitorilor parteneri de afaceri. Obtinerea informatiilor despre "credibilitatea si seriozitatea" partenerilor comerciali, tehnicile de obtinere a unor asemenea informatii constituie mai degraba o componenta a organizarii tratativelor comerciale, premergatoare initierii de negocieri in vederea incheierii eventualelor contracte comerciale. Cuprinderea ei intr-o dispozitie juridica care face parte dintr-un act normative ce reglementeaza disciplina contractuala, avand in plus si un caracter facultativ, ni se pare a fi ineficienta si - deci - inutila.

Cuprinsul articolului 3 din lege, care stipuleaza "obligatia efectuarii tuturor platilor la data scadentei,stabilita conform contractelor", reia, intr-o alta formulare, vechile dispozitii ale art. 6, alin 1 din Legea nr.76/1992. Insa textul legal ramane deficitar intrucat omite imprejurarea in care in respectivul contract nu este stabilita data scadentei. Vechiul alin. 2 al art. 6 din legea respective preciza ca "in cazul platilor pentru care nu este prevazuta scadenta, aceasta se stabileste de creditor prin instiintarea debitorului cu cel putin 10 zile inaintea termenului de plata". Scaparea este cu atata mai regretabila cu cat legea 469/2002 stabileste ca "partile contractante vor organiza evidenta obligatiilor de plata e scadente,potrivit contractelor" (art.3,alin 2), sub sanctiunea amenzii contraventionale, conform art. 10, alin 1, lit. b. Or, intr-o atare situatie de nestipulare a scadentei, partilor nu li se vor putea aplica sanctiunile legale. De asemenea, se mai impune a fi subliniat faptul ca scadenta platilor se mai poate determina i prin titlurile de credit (cambia sau bilete la ordin),aspect neprevazut de prezenta lege.

In fine, continutul articolului 3 din lege denota, totodata, lipsa armonizarii Legii nr.469/2002 cu directivele europene in materie. Este vorba, in special, de Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European si a Consiliului Uniunii Europene din 29 iunie 2000 privind lupta impotriva intarzierii platii in tranzactiile comerciale. Astfel, potrivit pct. 1 lit. b al articolului 3 din directiva, daca termenul de plata nu a fost fixat in contract, penalitatile sunt exigibile in mod automat,fara a fi necesara vreo instiintare: (1) in 30 de zile de la data primirii de catre debitor a facturii sau a unei cereri de plata echivalente sau (2) in caz de incertitudine privind aceasta data,in 30 de zile de la receptia marfurilor sau a presatrii de servicii sau (3) daca debitorul primeste factura sau cererea de plata echivalenta inaintea marfurilor sau a seviciilor,in 30 de zile de la receptia marfurilor sau a prestarii de servicii, iar (4) in cazul unei proceduri legale sau conventionale de acceptare ori verificare in vederea certificarii conformitatii marfurilor sau a serviciilor, daca debitorul primeste factura sau cererea de plata echivalenta mai devreme sau la data acceptarii sau a verificarii, in 30 de zile de la aceasta ultima data.

De asemenea, articolul 3 alin. 1 din prezenta lege cuprinde o reglementare deja consacrata, cu caracter de principiu, "naturala" am putea afirma,care tine de insasi esenta executarii unui contract cu titlu oneros,valabil incheiat, fie civil, fie comercial. Este vorba de cea care are in vedere "obligatia efectuarii tuturor platilor la scadenta, stabilita conform contractului".

In legislatia noastra,ca si in cea straina, dispozitiile articolului 969 C.Civ. roman (1134 C.Civ. francez) stabilesc principiul puterii obligatorii a contractului intre parti, statuand: "conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante". Aceasta regula cu caracter de ordine publica reprezinta in mod "traditional" expresia principiului peren de drept al libertatii si egalitatii partilor contractante, precum si a cerintelor desfasurarii raporturilor juridice in deplina incredere si de buna credinta. Ea se intemeiaza in egala masura si pe dispozitiile articolului 973 C. civ. roman (articolul 1165 C. civ francez) care consacra principiul relativitatii efectelor contractelor,puterea lor obligatorie fiind limitata de lege la partile contractante, care sunt tinute a-si exercita obligatiile asumate intocmai si la termenele convenite.

Asa fiind, dispozitia instituita prin articolul 3 din lege ni se pare a fi excesiva. Ea contravene prin formularea sa "ferma" privind obligatia "efectuarii tuturor platilor la data scadenta stabilita conform contractelor" fara nici o distinctie si principiul "exception non adimpleti contractus", propriu contractelor sinalagmatice si cu titlu oneros,recunoscut de jurisprudenta in sistemul nostru de drept privat, reglementat insa, in mod expres, in alte sisteme de drept, de remarcat fiind codul elevetian al obligatiilor - art. 82. Este unanim admis, prin urmare, ca "in cazul in care conditionarea reciproca a obligatiilor rezulta din cuprinsul contractului, nici una din parti nu poate cere celeilalte sa-si excute obligatia fara a se oferi, la randul sau sa-si indeplineasca propria sa obligatie". Or, este evident, ca prezenta lege ignora aceasta regula de drept.

Cat priveste obligarea partilor de a "organiza evidenta obligatiilor de plata pe scadente, potrivit contractelor" (articolul 3 alin 2 din actul normativ mentionat), aceasta o apreciem ca o reglementare proprie mai degraba "disciplinei financiar- contabile" decat celei contractuale (a se vedea in acest sens reglementari de aceesi natura cuprinse in dispotiile articolului 2 lit.a, articolul 7 din legea nr.82/1991 - legea contabilitatii, care instituie si sanctiuni specifice pentru incalcarea acestor norme speciale de drept).

O discutie aparte comporta obligatia legala de percepere a penalitatilor de intarziere,reglementata in cuprinsul art.4. de fapt, intregul articol ridica o serie de intrebari legate de interpretarea dispozitiilor sale, fiind per ansamblu, o reluare mai putin inspirata a art. 7 din fosta lege nr. 76/1992.

Mai intai, potrivit articolului 4, alin 1 "partile contractante vor prevedea ca, in cazul neindeplinirii in termen de 30 de zile de la data scadentei a obligatiilor prevazute la art. 3 alin.1, debitorii sa plateasca, in afara sumei datorate,penalitati pentru fiecare zi de intarziere". Trecand peste faptul ca se aduce o serioasa atingere principiului libertatii contractuale (ceea ce nu este neaparat un lucru de condamnat in sine), o prima problema apare in legatura cu natura juridica a unei asemenea clauze stipulate de parti privind penalitatile de intarziere. Din formularea textului legii rezulta ca obligatia impusa de alin.1 al art. 4 reprezinta o vertabila clauza penala. Asa cum s-a sustinut in doctrina, clauza penala este o conventie accesorie prin care partile anticipeaza eventualele daune ce le-ar putea suferi prin neexecutarea contractului sau executarea lui necorespunzatoare sau cu intarziere; aceste daune anticipate si evaluate pe cale conventionala, denumite penalitati, pot fi deci atat daune-interese moratorii, cat si daune-interese compensatorii. Insa aceasta clauza penala va avea, potrivit legii nr.469/2002 rolul de a evalua anticipat doar daunele-interese moratorii, adica acelea datorate pentru depasirea cu 30 de zile a datei scadentei. Numai acesta poate fi intelesul primului alineat, intrucat alineatul al 2-lea al aceluiasi articol prevede ca "in afara penalitatilor contractuale prevazute la alin. (1) pentru compensarea prejudiciului suferit de catre creditor ca urmare a indeplinirii cu intarziere sau a neindeplinirii obligatiilor asumate de debitor, se pot include si daune-interese pentru neexecutarea totala sau partiala a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii". In acest context, mentionarea, tot in cadrul alin.2, a solicitarii si de daune moratorii este inutila si trebuie eliminate, aceste daune facand obiectul alin.1. Daca nu, se ajunge la o dubla reparatie a uneia si aceleiasi incalcari a contractului, adica la aplicarea a doua sanctiuni de aceeasi natura pentru aceeasi fapta.

O cu totul alta interpretare a prevederilor in discutie a fost o recenta opinie in doctrina. S-a apreciat ca penalitatile de intarziere au o natura juridica de pedeapsa civila, prin care se sanctioneaza incalcarea obligatiei efectuarii tuturor platilor la data scadentei, obligatie de a face, impusa de art.3 din lege. Ca atare, perceperea acestor penalitati este independenta de idea de prejudiciu: ele nu semnifica o clauza penala, neavand un caracter reparator, ci fiind un mijloc de constrangere prin amenintarea pe care o implica. Drept consecinta, se admite cumulul penalitatilor atat cu daunele-interese compenasatorii, cat si cu cele moratorii. Se reia astfel vechea disputa doctrinara privind natura juridica a penalitatilor de intarziere. O analiza atenta a notiunilor in discutie ne impiedica sa fim de accord cu punctul de vedere exprimat mai sus. Pentru a lamuri situatia trebuie sa plecam de la principiul ca, in materie comerciala, banii sunt fructiferi, iar debitorul este de drept in intarziere din momentul cand obligatia a devenit exigibila. In vederea aplicarii acestui principiu, partile pot recurge fie la stipularea de dobanzi, fie la solicitarea de penalitati de intarziere; rezultatul este, de fapt, acelasi - ambele masuri se stabilesc pe zile de intarziere, curg de drept si reprezinta, in egala masura, mijloace de constrangere, nefiind necesara dovedirea unui prejudiciu pentru acordarea lor. In aceste conditii, cumulul dobanzilor cu penalitatile de intarziere devine inadmisibil, caci astfel se ajunge la o dubla reparatie. Pe langa aceste considerente, in sprijinul interpretarii noastre vine in mod convingator insusi textul prezentei legi, care vorbeste in alin.3 al art.4 de "totalul penalitatilor pentru intarziere in decontare, prevazute la alin.1 si 2". Or, obiectul alin.2 il constituie, pe langa daunele compensatorii, si cele moratorii, ceea ce inseamna ca, in conceptia legiutorului, acestea din urma nu reprezinta altceva decat penalitati pentru intarziere in decontare. Ca o consecinta fireasca, nimic nu impiedica partile contractante sa prevada curgerea penalitatilor de la chiar data scadentei.

Dar ce se va intampla insa in situatia cand partile vor omite inserarea unei clauze penale in conventia lor, in ciuda prevederilor art.4 alin.1? Apreciem ca intr-un asemenea context se deroga de la dispozitiile legii nr.469/2002, iar creditorul dintr-un astfel de contract va avea dreptul sa ceara, pentru acoperirea prejudiciului, dobanda legala in materie comerciala, prevazuta de Ordonanta nr.9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatiile banesti, aprobata si modificata prin legea nr.356/2002. Totodata, el va fi indreptatit sa invoce si curgerea de drept a dobanzilor din ziua scadentei datoriei lichide si platibile in bani, conform art.43 Cod Com. Deoarece cumulul dobanzii cu penalitatile cu caracter de daune-moratorii este inadmisibil, orice creditor va fi mult mai putin avantajat sa recurga la dobanda conventionala sau chiar legala din cel putin doua motive:

dobanda curge de drept de la data scadentei, pe cand penalitatile numai dupa un termen de 30 de zile de la data scadentei;

in conditiile art.8 din O.G. nr.9/2000, dobanda se poate capitaliza, producand la randul ei dobanzi, chiar cu depasirea cuantumului sumei asupra careia sunt calculate; in schimb, penalitatile nu se pot capitaliza si nici macar depasi cuantumul sumei datorate, daca nu s-a prevazut contrariul (art.4 alin.3). In acest caz, cand partile nu au specificat ca totalul penalitatilor poate depasi cuantumul sumei datorate, consideram specificat ca totalul penalitatilor poate depasi cuantumul sumei datorate, consideram ca creditorul este indreptatit sa solicite daune-interese in completare pentru acoperirea integrala a prejudiciului.

Per ansamblu, si textul articolului 4 dovedeste lipsa corelatiei legii cu dreptul comunitar. Aceeasi Directiva 2000/35/CE stabileste in artcolul 3, ca pentru intarzierea platii se datoreaza dobanzi exigibile din ziua urmatoare scadentei, fixand totodata nivelul ratei dobanzii legale. De asemenea, creditorul va fi indreptatit la solicitarea de dobanzi pentru intarziere in masura in care si-a indeplinit obligatiile contractuale si legale si nu a primit suma totala datorata la scadenta, cu exceptia situatiei cand debitorul nu este responsabil de intarziere. Mai mult, articolul 4 nu se incadreaza nici macar in spiritul legii comerciale romane, care are la baza principiul celeritatii operatiunilor comerciale. In aceasta idee, termenul legal de gratie de 30 de zile este in discrepanta atat cu art. 43 C.Com cat si cu art. 44 C.Com.

S-ar putea sustine ca dispozitiile art. 43 C.Com roman vizeaza doar regimul juridic al dobanzii comerciale nu si al penalitatilor de intarziere, legea nedistingand in acest sens; prin urmare, prevederea art.4 alin.1 din legea nr.469/2002 nu contravine dispozitiilor comerciale invocate. Nu impartasim insa o astfel de opinie si pentru ca obligatiile comerciale avand ca obiect sume de bani, nu pot avea un regim si o reglementare juridica diferite.

Asadar, articolul 4 nu atrage cu nimic interesul partilor contractante de a-l respecta. Tinand seama de toate aceste considerente, de lege ferenda se impune o revizuire de esenta a intregului articol, intrucat forma actuala este susceptibila sa duca la o practica judiciara neunitara si pare mai degraba sa-i sprijine pe debitorii rau-platnici, contravenind astfel scopului legii de a intari disciplina contractuala.

Dispozitiile articolului 5 sunt inedite in legislatia noastra comerciala prin instituirea unor sanctiuni partilor contractante in calitatea lor de comercianti persoane juridice si persoane fizice "care cu rea credinta stabilita in conditiile legii nu-si indeplinesc obligatiile asumate prin contract". De aceasta data textul nu mai are in vedere doar nerespectarea obligatiilor de plata, ci el se refera in general la obligatiile contractuale asumate si neexecutatea de parti.

In primul rand, articolul 5 alin.1 si 2 legifereaza ceea ce este deja reglementat prin institutia "raspunderii civile contractuale".

Art.970 C.Civ. cuprinde o dispozitie de principiu conform careia "conventiile trebuie executate cu buna credinta. Ele obliga nu numai la ceea ce este expres prevazut intr-insele,dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa". Dispozitiile art.1073 C.Civ. raportate la art. 1082 C.civ. consacra norme juridice de ordine publica potrivit carora creditorul, in cazul in care nu obtine indeplinirea exacta a obligatiei, are dreptul la daune, adica poate solicita sa fie despagubit pentru prejudiciul pe care il incearca drept urmare a neexecutarii, executarii necorespunzatoare sau executarii cu intarziere a obligatiei, debitorul la randul sau fiind "osandit de se cuvine la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligatiei sau pentru intarzierea executarii". Asa fiind, una din conditiile raspunderii contractuale este culpa debitorului. Fiind in prezenta "laturii subiective" a faptei debitorului, intereseaza atitudinea subiectiva pe care debitorul a avut-o fata de fapta si de urmarile sale. Este stabilit ca potrivit dispozitiile art.1082 C.Civ. conditia vinei debitorului, constant in neexecutarea totala sau partiala a unei obligatii contractuale, rezulta in mod implicit din aceste dispozitii.

Inutilitatea art.5 din legea nr.469/2002 in ceea ce priveste legiferarea relei credinte in neindeplinirea obligatiilor contractuale rezulta de la sine. Cat priveste "institutionalizarea" unor "autosanctiuni"- de felul celor cuprinse in mentionatul articol - care sa constituie in acelasi timp si contraventii, acest lucru este fara precedent in materia disciplinei contractuale, care nu au alt efect decat generarea de blocaje atat de natura comerciala cat si de natura financiara, punand in pericol securitatea si echilibrul circuitului comercial.

Articolul 5 stabileste un inexplicabil regim sanctionator extrem de aspru si totodata discriminatoriu intre persoanele juridice si cele fizice. In plus, prevederea este pe cat de criticabila, pe atat de ineficienta si usor de eludat in practica. Intrucat amenda contraventionala stipulata in art.10 alin.1 este suportata exclusiv de catre agentul economic in cauza, nimic nu le va forta pe persoanele avute in vedere de lege sa renunte la sporurile, indemnizatiile si premiile la care au dreptul. Acest lucru va face ca scopul urmarit de lege (sanctionarea factorilor de decizie ai persoanei juridice) sa fie deturnat in defavoarea unor alte persoane (de fapt, a celor direct raspunzatoare de neexecutarea contractului, carora li se va imputa repararea prejudiciului astfel produs).

Particularizand, art.6 alin.1 din lege prevede ca partile contractante pot realiza platile prin utilizarea urmatoarelor instrumente de plata garantate si/sau mecanisme de mobilizare a creantelor:

(a)    ordin de plata;

(b)   cec, certificate conform prevederilor legii asupra cecului nr.59/1934, cu modificarile ulterioare;

(c)    cambia, bilet la ordin, avalizate de o societate bancara si acceptate de obligatul principal, conform prevederilor legii asupra cambiei si biletului la ordin nr.58/1934, cu modificarile ulterioare;

(d)   forfetare sau factoring, prezentand in alineatul 2 definitiile in acceptiunea legii a mecanismelor de mobilizare a creantelor: forfetarea si factoringul.

Desi a preluat cu exactitate in art.6 fostele dispozitii ale art.2 din O.U.G. nr.10/1997, noua lege nu a adus, din pacate, nici o modificare in legatura cu definitiile celor doua operatiuni de mobilizare a creantelor: forfetarea si fatoringul. O modificare in acest sens se impunea pentru o mai clara delimitare a institutiilor respective. Acestea, chiar daca sunt asemanatoare, nu trebuie confundate, asa cum se intampla in actuala formulare legala. Principala deosebire dintre cele doua operatiuni rezida in faptul ca obiectul forfetajului il constituie doar drepturile de creanta cuprinse in titlurile de credit (mai ales cambia si bilete la ordin) provenind din livrari de marfuri sau prestari de servicii. Scopul acestei operatiuni este acela de a facilita transformarea unei vanzari pe credit, garantat cu cambia acceptate, in vanzare cash, prin evitarea de catre vanzator a inconvenientelor procedurii de scontare. Prin forfetare, titlurile de credit se cesioneaza unei institutii specializate (banca sau societate financiara), care renunta in plus la dreptul sau de regres contra posesorilor anteriori ai titlului.

In fine, tot ca modalitati de efectuare a platilor comerciale, in afara celor enumerate expres de lege, se mai pot utiliza creditul documentar si incasarea documentara (incasso).

Art.7 din legea nr.469/2002 cuprinde dispozitii ce vizeaza administrarea societatilor comerciale cu capital majoritar de stat si a regiilor autonome cu datorii rezultand din neexecutarea la scadenta a obligatiilor contractuale asumate, ignorandu-se insa dispozitiile cu caracter special si de ordine publica, cum sunt cele care se refera la conditiile si modul in care se convoaca adunarile generale si care sunt strict reglementate de dispozitiile legii nr.31/1990, sectiunea a II-a "Despre adunari generale" - art. 113 si urmatoarele,reglementari de principiu de la care nu se poate deroga, in opinia noastra.

Scopul legii este atins daca creditorii isi realizeaza creantele in scurt timp de la scadenta convenita,dar nerespectata de debitor, urmand procedura instituita prin norme imperative de obtinere a unui titlu executoriu si de punere a lui in executare silita.

Potrivit art.8 alin.1 din lege, partile contractante "vor introduce cereri de chemare in judecata in vederea recuperarii creantelor,cu exceptia celor reglementate prin norme speciale".

Fata de laconismul exprimarii, problema care se pune este aceea a compatibilitatii acestei norme cu dispozitiile articolului 720 C.proc.civ care reglementeaza procedura concilierii directe, inscrisul despre rezultatul concilerii,ori,dupa caz dovada convocarii paratului constituind in acceptiunea codului un fine de neprimire al cererii de chemare in judecata.

Interpretarea sistematica a prezentei legi induce idea ca partile contractante aflate sub incidenta acesteia nu trebuie sa parcurga procedura concilierii, care implica timp, ci sa actioneze energic pentru obtinerea unui titlu executor pe care creditorul sa-l puna cu promptitudine in executare uzand de inlesnirile pe care legea i le face, prin derogare de la dispozitiile C.proc.civ.

Altfel se prezinta situatia in ce priveste raportul legii cu procedura somatiei de plata reglementata de O.G. 5/2001 aprobata cu multiple modificari prin legea nr.295/2002.

Daca sunt intrunite conditiile de promovabilitate a cererii somatiei de plata,nimic nu impiedica pe creditor sa se adreseze judecatorului desemnat si care, constatand indeplinirea acestora sa emita in procedura necontencioasa art. 11 alin.2 din O.G. 5/2001, ordonanta ce va constitui titlul executoriu prin investirea sa cu formula executorie, rolul actului normativ care o reglementeaza reducandu-se la un mecanism pentru "realizarea de bunavoie sau prin executare silita a creantelor certe, lichide si exigibile ce reprezinta obligatii de plata a unor sume de bani".

In primul rand, textul articolului pare sa contravina principiului disponibilitatii, care guverneaza orice proces civil si care include dreptul persoanei interesate de a intenta sau nu o actiune judiciara.

In opinia noastra, daca legiutorul ar fi inteles sa deroge de la dispozitiile anterior mentionate, ar fi trebuit sa prevada acest lucru in mod expres. Din formularea legii nu rezulta explicit acest lucru, textul avand mai degraba un rol de recomandare. Credem ca se adauga la lege daca am accepta opinia neparcurgerii procedurii concilierii in cazul actiunilor vizand recuperarea creantelor. De asemenea, nu putem impartasi nici idea potrivit careia, prin dispozitiile art.8 din legea nr.469/2002 "" libertatea de a solutiona litigiile izvorate pentru recuperarea creantelor pe calea arbitrajului a fost restransa. Consideram ca partile au, in continuare, la indemana fie inserarea unei clauze compromisorii, fie incheierea unui compromis.

Principiul disponibilitatii, ce guverneaza inclusiv faza executarii silite a procesului civil, i se aduce o noua restrangere in alin.2 al art.8,

instituindu-se ordinea in care creditorul va urmari patrimoniul debitorului. Reglementarea contravine in mod direct dispozitiilor art.371⁴   C.pr.civ., potrivit carora "creditorul si debitorul pot conveni, in tot cursul executarii silite, ca aceasta sa se efectueze numai asupra veniturilor banesti ale debitorului". In aceeasi masura, reglementarea defavorizeaza in mod vadit pe creditor, exigentele promovarii si protectiei creditului fiind astfel sacrificate in favoarea unei rigori inutile,echivalenta cu o protectie a debitorului.

Artcolul 8 alin.2 si art 9 din prezenta lege contin norme de procedura a executarii silite a hotararilor judecatoresti in materie comerciala. Trebuie precizat ca, aceasta lege este o lege comerciala speciala in raport cu dispozitiile Codului comercial si cu dispozitiile de procedura comerciala incluse in Codul de procedura civila (cap.XIV) care, in ce o priveste, reprezinta dreptul comun si reamintim faptul ca dispozitiile Codului civil si Codului de procedura civila reprezinta conform art.1 Cod comercial, dreptul comun fata de Codul comercial si de dispozitiile privind solutionarea litigiilor in materie comerciala.

Interpretand dispozitiile art.8 alin.2 din lege potrivit carora "dupa pronuntarea hotarari judecatoresti definitive in favoarea sa, prin executorul judecatoresc, conform prebederilor legale in vigoare,creditorul va urmari patrimoniul debitorului", prin raportare la dispozitiile art.720⁸ C.pr.civ. care prevad ca "hotararile date in prima instanta privind procesele si cererile in materie comerciala sunt executorii si sunt supuse numai recursului" si la dispozitiile art.720⁹: "pentru hotararea judecatoreasca data in materie comerciala, care se aduce la indeplinire prin executare silita, hotararea purtand mentiunea ca este irevocabila, constituie titlu executoriu fara efectuarea altor formalitati", se impune concluzia ca hotararea ce se executa trebuie investita cu formula executorie nefiind in ipoteza reglementata de art.720⁸ C.pr.civ. a unei hotarari irevocabile.

Asadar, punerea in executare a hotararii judecatoresti la care face referire art.8 alin.2 trebuie realizata in intervalul dintre data pronuntarii si data ramanerii sale irevocabile, in cel mai scurt timp posibil.

Urmarirea patrimoniului debitorului comerciant se face in ordinea stabilita de alin. 2 al art.8 fiind pe taram comercial si aceasta este:

(a)    mijloace banesti, inclusiv disponibilitatile aflate in conturile bancare;

(b)   active financiare de orice fel;

(c)    produse finite, materii prime si materiale, mijloace fixe;

(d)   creante si alte valori patrimoniale aflate in circuitul civil.

Trebuie precizat ca ordinea citata este operanta intocmai in privinta debitorilor comercianti persoane juridice, acestea fiind subiecte de drept distincte de persoana fiecarui asociat cu exceptia cazului societatii in nume colectiv si societatii in comandita in care asociatii sau asociatii comanditati raspund pentru obligatiile sociale nelimitat si solidar.

In acest ultim caz, precum si in situatia debitorilor comercianti persoane fizice al caror patrimoniu nu poate fi decat unul singur in raport de dispozitiile art.1718 C.Civ., nefiind posibila dihotomia intre patrimoniul comercial si patrimoniul civil, ordinea stabilita de art.8 alin.2 din lege se analizeaza prin raportare la ordinea de preferinta stabilita de Codul Civil pentru privilegii, respective de Codul de procedura civila sau alte legi speciale.

Articolul 9 alin.2 din legea 469/2002 opereaza o extindere a situatilor in care bancile vor transmite informatii privind sumele depuse si operatiunile efectuate adaugand cazul in care acestea sunt necesare pentru executarea silita a unei hotarari judecatoresti in materie comerciala si cand : "bancile sunt obligate sa transmita la cererea scrisa a instantei de executare sau a executorilor judecatoresti informatiile solicitate".

De fapt extinderea operata reprezinta numai o particularizare a art.373², alin.3 C. pr.civ., care intr-o formulare mult mai energica dispune ca: "la cererea instantei de executare sau a executorului judecatoresc, institutiile, bancile si orice alte persoane sunt obligate sa-i comunice de indata, in scris, datele si informatiile necesare realizarii executarii silite, chiar daca prin legi speciale se dispune altfel".

Din acest motiv devine, de exemplu, aplicabil alineatul 4 al art. 373³ C.pr.civ. potrivit caruia, daca legea nu prevede astfel instanta de executare si executorii judecatoresti "sunt obligatii sa asigure secretul informatiilor primite".

Teza finala din alineatul 2 al art.9 din lege si alineatul 3 al art.9 reproduc teza finala si alineatul 2 al art. 37 din legea bancara.

Astfel, personalul bancii nu poate uza, in folos personal, de informatiile bancare pe care le detine sau de care a luat la cunostiinta in orice mod.

Prevederile alin.2 se aplica si persoanelor care obtin, din activitatea de control si supraveghere sau din rapoarte ori documente ale bancii, informatii de natura celor aratate mai sus (art.9 alin.3).

Nerespectarea dispozitiilor alin.2 si 3 antreneaza aplicarea masurilor prevazute de art.108¹, alin.1, pct. 2 lit. f si art. 108³ C.pr.civ. respectiv aplicarea unei amenzi judiciare sau dupa caz, a unei despagubiri.

O alta discutie comporta si articolul 10 al legii, articol care stabileste contraventiile si sanctiunile aplicabile acestora.

Un element de noutate in materie de contraventii il constituie, fara indoiala, "neefectuarea, cu rea- credinta stabilita in conditiile legii, de catre debitor a platilor la data scadentei,potrivit art.3 alin.1 cu exceptia celor reglementate prin norme speciale ". La prima vedere, aceasta dispozitie pare sa aduca un plus de eficacitate masurilor de disciplina contractuala urmarite. Insa din cel putin trei motive,lucrurile nu stau asa:

(1) nu este clarificat intelesul notiunii de "rea- credinta", care va trebui probata , lasand deschisa problema gradului de vinovatie pe care o presupune ; mult mai potrivita ar fi fost precizarea formei de vinovatie cu care trebuie comisa fapta;

(2) fapta se consuma prin simpla depasire a scadentei de plata; fata de prevederile articolului 4, situatia este inechitabila: creditorul nu va putea solicita penalitati decat dupa 30 de zile de la scadenta, desi intre timp, debitorul este tinut la plata unei amenzi contraventionale considerabile; astfel, sansele creditorului de -asi recupera macar creanta, fara penalitati, se reduce in mod evident;

(3) limita minima de 100.000.000 lei este mult prea mare si nu permite o individualizare corecta in funtie si de cuantumul datoriei scadente; or, in conditiile unei situatii financiare destul de precare in randul comerciantilor,masura ar putea avea efecte contrare celor vizate, sporind riscul de insolvabilitate; in opinia noastra, mult mai eficienta ar fi fost evaluarea amenzii sub forma procentuala din cuantumul sumei datorate, in locul celei forfetare, dar oricum numai dupa trecerea unui termen de la scadenta.

Analizand cele expuse mai sus, in ciuda adoptarii unor masuri care se vor a fi drastice (cum sunt limitarile aduse principiului libertatii contractuale si al disponibilitatii in procesul civil), legea nr. 469/2002 trebuie sa fie in mare masura revizuita pentru a disciplina realmente domeniul contractelor comerciale si, mai ales, pentru a nu produce efecte opuse celor urmarite. Credem ca, in loc sa se multumeasca cu preluarea echivoca a unor vechi dispozitii legale, legiuitorului i-ar fi fost mai util sa aiba ca surse de inspiratie directivele europene in materie.

Chestiunea fundamentala pe care o ridica aparitia acestei legi este aceea daca instaurarea dirijismului contractual, pe calea acestor norme legale, reprezinta doar o incercare stangace de a disciplina aceasta materie sau persistenta legiuitorului in a crede ca o economie de piata se poate edifica utilizand instrumente juridice de reprimare a liberatatii contractuale - optiune in totala contradictie cu spiritul care domina directivele Comunitatii Europene privind libertatea contractuala si libera circulatie a marfurilor.