CONDITIA JURIDICA A SCLAVULUI IN DREPTUL ROMAN

Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iasi

Facultatea de Drept

CUPRINS

I.          Introducere.3

II.       Izvoarele sclaviei5

III.           Statutul juridic al sclavilor..7

Actele juridice ale sclavilor incheiate "ex persona domini

Protectia sclavului

Peculiul

IV. Dezrobirea sclavilor..12

Bibliografie .14

I.          Introducere

Spre deosebire de epoca noastra, in societatea romana nu orice fiinta umana putea fi considerata persoana. De exemplu, in dreptul privat roman, sclavii erau considerati ca fiind lucruri (res) sau instrumente vorbitoare (instrumentia vocalia) si nu puteau fi subiecte cu capacitate civila participante la raporturi juridice.

Cunoasterea situatiei sociale si juridice a sclavilor prezinta o importanta deosebita pentru intelegerea fizionomiei societatii romane, a edificiului sau economic si suprastructural.[1] In aceeasi ordine de idei, C. Stoicescu considera ca nu este necesar sa imitam Institutiunile si sa examinam notiunea libertatii. Mai practic este sa vedem ce era opusul ei, sclavia, aceasta institutiune pe care o intalnim nu numai la romani, dar la toate popoarele vechi. Fiind vorba despre o institutiune de jus gentium, pretutindeni admisa, romanii gaseau natural ca unii oameni sa apartina, ca niste simple obiecte, altor oameni.

In Roma Veche, in care productia se desfasura intr-un cadru familial, sclavii, redusi ca numar, duceau o viata patriarhala, considerati fiind ca membri inferiori ai familiei pentru care munceau. Dupa razboaiele duse de Roma cuceritoare, odata cu dezvoltarea productiei de marfuri, numarul sclavilor creste simtitor, devenind baza intregii productii.[3] Intetirea exploatarii si abuzurilor stapanilor de sclavi au impins deseori pe sclavi la rascoale care, pe masura ascutirii contradictiilor sociale dintre stapanii de sclavi si sclavi, devin tot mai dese si mai puternice.

Spre finele Republicii insa, sclavilor li se recunoaste o capacitate juridica limitata, in cazurile in care interesele stapanilor o cereau. Astfel, daca acestia ii insarcinau pe sclavii lor sa incheie anumite tranzactii comerciale, sau sa gireze pentru un timp mai indelungat diverse operatii lucrative, pretorul le ingaduia sclavilor sa incheie orice act juridic pe care il implicau astfel de afaceri, beneficiile urmand sa treaca, impreuna cu eventualele pierderi, asupra stapanilor. In acest chip, stapanii puteau sa-si extinda, intr-o epoca in care economia sclavagista ajunsese la apogeul ei, numeroasele lor activitati lucrative, in cat mai multe locuri si in cele mai variate domenii. Se obisnuia adesea ca stapanii sa le atribuie sclavilor spre administrare o masa intreaga de bunuri, numita "peculium" ce cuprindea vite (pecus), bani, imobile si uneori chiar alti sclavi. Desi un astfel de patrimoniu ramanea proprietatea stapanului, iar veniturile reveneau acestuia, totusi sclavii ce-l administrau trageau unele avantaje personale, ca o recompensa a diligentei pe care o depuneau in astfel de afaceri. In calitatea lor de administratori, sclavii respectivi puteau, in temeiul dispozitiilor pretoriene, sa incheie orice act juridic solicitat de o astfel de activitate, beneficiile, ca si riscurile trecand asupra stapanului.[5]

II.      IZVOARELE SCLAVIEI

In societatea romana existau trei moduri prin care o persoana devenea sclav:

1. Nasterea: In dreptul roman, opera principiul potrivit caruia copilul nascut in afara casatoriei dobandea conditia juridica a mamei[6]. Deoarece sclava nastea intotdeauna in afara casatoriei, copilul sclavei era si el sclav, chiar daca tatal natural fusese om liber. O singura derogatiune s-a adus de Hadrian aplicatiunii logice a acestui principiu: cand un copil a fost conceput de o sclava, dar care era libera cand fusese gravida, copilul se va naste nu sclav, ci liber. Aceasta exceptie favorabila libertatii este una din manifestarile lui favor libertatis, tendinta din ce in ce mai pronuntata de a sanctiona din mai multe solutii posibile, pe aceea care era in folosul libertatii.

Captivitatea, ca fapt ulterior nasterii, tinand de dreptul gintilor, constituie originea sclaviei la toate popoarele si semnifica o indulcire a dreptului primitiv in baza caruia prizonerii de razboi erau omorati. Se pare ca si o interpretare etimologica conduce la acelasi rezultat, deoarece sclav - servus - in latina insemna a pastra, desemnand deci pe acela caruia i se pastrase viata.[9]

2. Razboiul: Si la romani, ca si la alte popoare, dupa ce uneltele au ajuns destul de perfectionate pentru a asigura un plus produs, prizonierii de razboi nu au mai fost ucisi, ci au fost siliti sa munceasca pentru invingatori, in calitate de sclavi. De altfel, in epoca foarte veche, orice strain venit in Roma cadea in sclavie.[10] Cu timpul, acest principiu a fost atenuat, in sensul ca strainii puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie, cu conditia sa se puna sub protectia unor cetateni. Pana catre jumatatea epocii clasice, cat a durat politica de expansiune a Romei, razboiul a constituit principala sursa a sclaviei. Prizonierii intrau in proprietatea statului roman, apoi erau vanduti persoanelor particulare.

La randul lor, si cetatenii romani puteau deveni sclavii altor popoare. Intorsi in patrie insa, prizonierii romani erau considerati printr-o fictiune cunoscuta sub numele de "dreptul de reintoarcere" (ius postliminii), ca nu au fost niciodata sclavi, si in virtutea acestei reconsiderari isi recapatau in mod automat toate drepturile avute anterior caderii in prizonierat. In cazul in care cetateanul roman ar fi murit in captivitate, testamentul sau era declarat nul, deoarece in conformitate cu legile romane, autorul unui testament trebuia sa fie capabil si in momentul mortii sale, conditie pe care nu o indeplinea cel ce murise ca sclav. Pentru a veni si aici in interesul cetateanului roman, legea Cornelia din anul 80 i.e.n. il declara, printr-o alta fictiune (fictio legis Corneliae), pe cetateanul mort in prizonierat ca fiind mort in momentul caderii sale in captivitate, ceea ce ducea la salvarea testamentului intrucat in acel moment cetateanul fusese pe deplin capabil.[12]

3. Faptele pedepsite cu pierderea libertatii: Cetatenii care sufereau anumite pedepse puteau fi vanduti ca sclavi, dar nu la Roma, ci peste hotare, potrivit principiului ca un cetatean roman nu putea fi sclav in cetatea sa. In aceasta situatie se aflau: Hotul prins in flagrant delict, dezertorul, nesupusul la incoporare, etc.

Prin senatusconsultul Claudian s-a hotarat ca femeia care intretine relatii cu sclavul altuia si nu le intrerupe dupa somatiile stapanului acelui sclav, cade in sclavie.[13] Tot in vremea lui Claudian s-a hotarat ca omul liber care se da drept sclav pentru a fi vandut, ca apoi sa imparta castigul cu vanzatorul, sa nu mai poata face dovada statutului sau de om liber si sa ramana sclav.

III.          STATUTUL JURIDIC AL SCLAVULUI

Statutul juridic al sclavilor, pe tot parcursul existentei statului roman, este dominat de aceeasi caracteristica: lipsa quasi-totala a drepturilor, pornind de la calitatea lor de unelte, lucruri (rei). Sclavul a constituit, de altfel, primul res mancipi[15]. Sclavul se deosebea totusi de celelalte lucruri, ca era o fiinta omeneasca. Progresiv, asistam la o inmladire a vechilor reguli. Astfel, desi nu are cult familial (sacra privata), sclavul poate participa la ceremoniile religioase celebrate de stapan; Locul unde este ingropat devine res religiosa. In lipsa unei rudenii civile, s-a admis ca fii ii sunt cognati, ca sotia ii este uxor si Justinian recunoscand cognatio servilis, a instituit, in caz de dezrobire, un adevarat sistem succesoral bazat pe dansa. De asemenea, daca sclavul nu lasa mostenire, poate in schimb sa fie chemat la mostenirea altuia. In acest sens, Gaius preciza ca sclavul trebuie declarat liber simultan cu instituirea ca mostenitor, si anume in chipul urmator: "sclavul meu, Stichus sa fie liber si mostenitorul meu" sau "mostenitor si liber"

Sclavii nu puteau contracta o casatorie valabila si, drept urmare, nu puteau intemeia o familie in sensul dreptului roman (contubernium). Ei traiau in simple uniuni de fapt, fara consecinte juridice. Sclavul nu avea dreptul sa se planga in justitie daca era lovit sau suferea o vatamare corporala din partea unui tert. Actiunea apartinea stapanului care o intenta impotriva delicventului spre a obtine o suma de bani ca amenda pentru vatamarea unui lucru din patrimoniul sau.[18]

Actele juridice ale sclavilor incheiate "ex persona domini"

Analiza statutului juridic al sclavilor presupune studierea raporturilor acestora cu alti sclavi, cu tertii si, mai cu seama, cu stapanii lor si autoritatile romane.[19]

In vechiul drept roman, sclavul putea imbunatati situatia stapanului sau, de pilda facandu-l creditor in urma unui act de achizitie, care a figurat imprumutand personalitatea stapanului (ex persona domini), dar nu-l putea face debitor, caci in acest chip, evident, ii inrautateste situatia sa patrimoniala. Aceasta conceptie primitiva, compatibila cu structura unei societati care cunostea un comert redus, si in consecinta, un numar limitat de acte juridice, ramane in urma dezvoltarii economice si sociale, de la finele Republicii si inceputul Imperiului. Stapanii de sclavi aveau interesul sa foloseasca in activitatea lor comerciala, ce devinea tot mai intensa si mai extinsa, munca gratuita a sclavilor, care deseori se dovedeau priceputi si inzestrati cu multa initiativa. Dar actele juridice care se incheie in domeniul activitatii comerciale sunt acte sinalagmatice, in care se obtine un profit in schimbul unui sacrificiu: un pret pentru instrainarea lucrului in materie de vanzare, chiria pentru vanzarea fortei de munca, in contractele de locatiune, etc. Cu alte cuvinte, partile contractante din aceste operatii juridice deveneau in egala masura, si creditor, si debitor. Vechiul principiu al dreptului roman ca sclavul nu poate face situatia stapanului mai rea, ca, deci, nu poate sa-l faca debitor, nu ingaduia folosirea sclavilor ca reprezentanti ai stapanilor in incheiera unor astfel de acte juridice, deoarece stapanii urmau sa devina, nu numai creditori, ci si debitori.[20]

Deoarece sclavul nu are personalitate juridica (caput), dupa dreptul civil roman, el nu este purtator de drepturi si obligatii (servus nullum caput habet).

Dreptul civil nu admitea putinta de a se incheia obligatie intre un rob si tertul liber; cel mult lua nastere o obligatie naturala, care nu putea fi pretinsa in justitie; dar daca se achita plata facuta, nu era privita ca o donatiune si nici nu se putea cere restituirea ca fiind o prestatiune nedatorata. S-a recunoscut numai capacitatea sclavului de a se obliga civiliter prin delictele comise, in sensul ca, daca va fi liberat si dominus nu se va fi liberat de obligatiune in timpul cat a durat sclavia, fostul sclav raspundea personal dupa manumissiune. Obligatiunea ex maleficio il urmarea si in starea de libertate: noxa caput sequitur.[21]

Nefiind subiect, ci doar obiect de drept, formand doar un element de drept patrimoniului stapanului sau (dominus) el putea fi vandut, daruit, constituit zestre, inchiriat, dat in uzufruct, si chiar poate fi parasit ca lucru fara valoare catre stapanul sau, in care caz, sclavul nu dobandea libertatea, ci devenea numai servus sine domino. In virtutea atributiilor lui de proprietar, stapanul dispune chiar de dreptul de a distruge chiar acest lucru al sau, deci avea asupra sclavului un drept vitae ac necis.[22]

Protectia sclavului

Dreptul de viata si de moarte a fost interzis abia in secolul al II-lea d. Hr., sub Antonius Pius. Tot el interzice dreptul de corectie nelimitat (jus uerberandi) si da sclavilor posibilitatea ca, prin queralae (plangeri), sa denunte pe cale administrativa cruzimile sau pedepsele exagerate aplicate de stapanii lor. Iata, deci, cum puterea absoluta a stapanilor - care, pana acum puteau sa se manifeste in modul cel mai crud (ucideri prin incinerare, inecare, schingiuiri) - incepe a fi corectata, usurand oarecum situatia sclavilor in relatiile dintre ei si stapani.[23]

In fine, Imparatul Constantin pedepsea pe stapanii care abandonau pe sclavii nou-nascuti cu pierderea dreptului de proprietate asupra acestora.[24]

Toate aceste masuri si altele de acest gen sunt un simptom al unei anumite stari de lucruri. Economia sclavagista intra in declin in epoca imperiala si contradictiile sociale devin tot mai ascutite. Numarul sclavilor incepe sa descreasca. Razboaiele defensive, duse in conditii din ce in ce mai grele de Imperiul Roman, nu mai procurau cantitatea suficienta de sclavi in raport cu nevoile productiei.[25]

Raman insa in vigoare o serie de alte drepturi ale stapanilor in relatiile cu servii cum sunt: jus utendi ac fruendi (dreptul de folosinta completa a fortei de munca a sclavilor), care se putea realiza, fie in maniere proprii, bunurile, valorile, serviciile produse de sclavi, constituind proprietatea stapanilor (tot ce se dobandeste prin sclavi revine stapanului), fie in mod direct prin vanzarea sclavilor, fie in mod indirect, prin inchirierea, instrainarea serviciilor acestuia (jus vendendi). De asemenea, stapanii isi puteau abandona sclavii autori ai unor delicte in favoarea victimelor respectivelor delicte (drept de abandon noxal - jus noxae deditionis), evitand astfel raspunderea patrimoniala ce ar fi intervenit in sarcina lor, in vederea acoperirii prejudiciilor cauzate victimelor faptelor comise de catre sclavii aflati in puterea lor. Sclavii, neavand drept la nume propriu, purtau numele stapanului lor in care se indica si calitatea lor servila.[26]

Fata de terti, sclavul era aparat de catre dominus ca orice obiect de drept. In virtutea dreptului sau de proprietar, stapanul putea intenta actiunile prin care cerea restituirea sclavului (rei vindicatio), amenda baneasca pentru sustragerea lui (actio furti), pentru omorarea sau ranirea lui (actio legis Aquilliae) etc.[27]

Cu tot progresul social al Romei in aceasta perioada, nu se poate afirma ca a existat un progres si in ceea ce priveste viata sclavilor, ci din contra, regimul lor s-a deteriorat din ce in ce mai mult, chiar daca, paradoxal, din punct de vedere juridic anumite aspecte legate de ei au fost reglementate intr-un fel in avantajul lor. Aceasta situatie a determinat interventia legiuitorului pentru a le acorda acestora o anumita protectie. Astfel, lex Jumia Petreonia a interzis stapanilor de sclavi sa-i oblige pe acestia sa lupte in arena cu fiarele salbatice fara aprobarea magistratului. Imparatul Claudius, printr-un edict, ia lui dominus dreptul de proprietate asupra sclavului parasit - ab gravem infirmitatem, iar imparatul Domitian interzice castrarea sclavilor. Acestea sunt numai cateva cazuri exemplificative, dar masurile au fost numeroase privind si alte aspecte ca uciderea unui sclav, care era considerata drept omucidere; sclavul maltratat avea dreptul sa ceara sa fie vandut altui stapan. Justinian a motivat toate aceste masuri prin notiuni legate de interesele statului sclavagist roman[28], si intr-adevar aceasta dovedeste decaderea sistemului sclavagist si inevitabilitatea disparitiei sale, indiferent de solutiile cautate.

Peculiul

Trebuie sa precizam si faptul ca sclavul putea avea un peculiu, adica anumite bunuri (animale, teren, sume de bani, casa, alti sclavi), fie ca aceste bunuri ii fusesera acordate de stapan, in vederea unor operatii comerciale, fie ca fusesera castigate din economiile lui asupra hranei si marite prin profituri comerciale. Peculiu apartinea numai in fapt sclavului, in drept fiind proprietatea stapanului. Peculiu era o forma de exploatare, deoarece servea pentru a stimula munca sclavului, acesta avand posibilitatea ca sa obtina dezrobirea contra unei sume de bani. De aceea, desi stapanul era proprietar al peculiului, sclavul neputand avea bunuri, totusi in fapt, sclavul, nu stapanul, detinea peculiul. Stapanul il incuraja pe sclav sa stranga ban cu ban ani de zile, pentru a-si forma sau mari peculiul, pentru ca apoi stapanul sa primeasca drept pret al eliberarii sclavului, ceea ce sclavul ar fi economisit. Cu timpul, peculiul sclavului a avut si alta finalitate, servind drept gaj persoanelor care faceau acte juridice cu sclavul. Sclavul care se gasea in peculiul altui sclav se numeste servus vicarius.[30]

IV.           DEZROBIREA SCLAVILOR

Dezrobirea (manumissio sau datio libertatis) este actul prin care stapanul renunta la dreptul sau asupra sclavului pe care il transforma intr-un om liber. Dezrobitul capata status civitatis al fostului stapan, respectiv devenea, dupa caz, cetatean, latin sau peregrin, dupa cum era stapanul sau, conform principiului "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet" (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decat are el insusi. Dupa dezrobire, fostul stapan devenea patron al dezrobitului care purta numele de libertus fata de patron si libertinus fata de alte persoane.[31]

Dezrobirea avea loc pe diverse cai stabilite de lege: printr-un proces fictiv (vindicta), prin inscrierea, cu ocazia recensamantului, a unui sclav pe listele oamenilor liberi (censu), prin testament (testamento), sau chiar prin mijloace mai putin formaliste: printr-o simpla delcaratie facuta in anumite imprejurari (petreceri, ceremonii religioase), sau printr-un act scris per epistolam.[32]

1.Censu: inscrierea servului in listele cetatenilor romani cu autorizatia stapanului. Inscrierea nu se putea face decat din 5 in 5 ani (lustrum) cu ocazia recensamantului, la inceputul unei noi perioade lustrale.

2.Vindicta: proces fictiv intentat contra lui dominus de un tert numit adsertor libertatis, care-l reprezenta pe sclav, pentru ca acesta, nefiind subiect de drept, nu putea aparea singur inaintea magistratului roman. Reprezentantul afirma ca sclavul este un om liber, stapanul nu contrazicea, iar pretorul sau consulul ii atribuia libertatea.

3.Testamento: se acorda libertatea, sau direct, sau indirect. In mod direct era harazita prin legatum per vindicationem in care caz sclavul, ajuns liber, printr-un ordin al testatorului, devenea libertul defunctului sosit in Orcus si de aceea se numea libertus orcinus. In mod indirect, se acorda libertatea prin fidelconis (o rugaminte adresata mostenitorului pe care acesta era tinut sa o indeplineasca).[33]

Bibliografie

Catuneanu Ion, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Romaneasca S.A., Cluj-Napoca, 1922

Ciuca Valerius, Lectii de drept roman, vol. I, Ed. Polirom, Iasi, 1998

Cocos Stefan, Drept roman, editia a III-a, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2005

Gaius, Institutiunile, Ed. Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1982

Hanga Vladimir, Drept privat roman, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1971

Hanga Vladimir si Jakota Mihai, Drept privat roman, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1964

Hanga Vladimir, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989

Molcut Emil. si Oancea Dan, Drept roman, Ed. Casa de editura si presa "Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1993

Murzea Cristinel, Drept roman, Ed. Romprint, Brasov, 2003

Popa Vasile si Motica Radu, Drept privat roman, Ed. Presa universitara romana, Timisoara, 1991

Sambrian Teodor, Drept Roman. Principii, instituttii si texte celebre, Ed. Casa de editura si presa "Sansa"-S.R.L., Bucuresti, 1994

Stoicescu Constantin, Curs elementar de drept roman, editia a II-a, Ed. Tipografia "Nationala" Jean Ionescu, Strada Bursei, Bucuresti, 1927

Tomulescu Stefan Constantin, Drept privat roman, Ed. Tipografia Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 1993