DREPTUL TRATATELOR

4. ELEMENTELE ESENTIALE ALE TRATATULUI

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

Ø      subiectele sau partile tratatului, care trebuie sa fie subiecte de drept international ;

Ø      vointa partilor, trebuie sa fie liber exprimata pentru ca tratatul sa fie valabil, in caz contrar ridicandu-se problema nulitatii sau a anularii tratatului.

Ø      obiectul tratatului, care trebuie sa fie posibil si licit.

Potrivit Conventiei privind dreptul tratatelor, sunt vicii de consimtamant care pot afecta vointa partilor:

Ø     

& vicii de consimtamant

incalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a incheia tratate Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o incalcare a unor dispozitii interne ale statului, de regula constitutionale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele competente, procedura de urmat, "deplinele puteri"). Pentru a evita invocarea abuziva a acestei cauze de nulitate a tratatului, Conventia o restrange la cazurile in care "violarea a fost vadita si priveste o regula de importanta fundamentala a dreptului sau intern" (art.46).

Ø      eroarea Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului daca este vorba de o eroare de fapt si nu de drept, care a afectat in mod esential consimtamantului statului, iar statul care o invoca nu a contribuit prin comportamentul sau la producerea sa (art.48). In practica, eroarea a fost invocata in special in probleme de delimitare a frontierelor.

Ø      dolul Un stat poate invoca nulitatea tratatului daca consimtamantul sau a fost obtinut "in urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri"(art. 49).;

Ø      coruperea reprezentantului unui stat. Un stat poate invoca coruperea reprezentantului sau ca viciu de consimtamant atunci cand actele de corupere au fost evidente si in masura sa exercite o influenta considerabila asupra acestui reprezentant. (art. 50).;

Ø      constrangerea unui stat sau a reprezentantului sau Constrangerea exercitata asupra reprezentantului statului, in cazul in care este constatata, lipseste tratatul de orice efect juridic (art.51).

Constrangerea se refera la "acte sau amenintari" indreptate impotriva reperezentantului statului, ca individ si nu in calitatea sa de organ al statului.

Conventia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrangerea exercitata asupra unui stat prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei (art.52). In dreptul international clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor intre state. Pactul Societatii Natiunilor a instituit pentru prima data limitari ale dreptului statelor de a recurge la forta, iar Pactul Briand -Kellogg din 1928 a scos razboiul in afara legii. Carta O.N.U. consacra principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului international.

6 INCHEIEREA TRATATELOR INTERNATIONALE

Consideratii introductive

Incheierea unui tratat international reprezinta o operatiune complexa, cuprinzand toate fazele si momentele de desfasurare si finalizare a negocierilor, concretizate intr-un text convenit intre statele participante.

In cadrul mecanismului general de aparitie a tratatelor, procedura de incheiere constituie un aspect esential, ea reprezentand calea prin care un tratat se formeaza si capata valoare juridica.

Tratatele internationale se incheie pe baza unei proceduri complexe, cu aplicarea a doua categorii de reguli - de drept international si de drept intern.

Una dintre trasaturile definitorii ale tratatului international este tocmai faptul ca acesta este guvernat de regulile dreptului international, si aceasta apare logic pentru ca este incheiat de subiecte de drept international si susceptibil de aplicare in ordinea juridica internationala.

Sunt insa anumite momente in incheierea unui tratat cind dreptul international trimite la dreptul intern al statelor.

& incheierea tratatelor

Probleme precum modul de exprimare a consimtamantului unui stat de a se lega printr-un tratat, organele competente si limitele in care acestea pot actiona, nu pot fi reglementate de dreptul international ci de dreptul intern al statului respectiv.

Fazele incheierii tratatelor

Elaborarea si perfectarea tratatelor internationale reprezinta un proces complex, ce se desfasoara pe parcursul mai multor faze, in cadrul carora intervin diferite autoritati ale statului. Aceste faze se refera la activitati succesive care au loc, de negociere a tratatului, de exprimare a consimtamantului statelor negociatoare de a fi legate prin tratat si de intrare in vigoare a tratatului.

Sunt deci faze ale incheierii unui tratat international:

negocierile pentru convenirea textului tratatului;

autentificarea textului convenit;

exprimarea consimtamantului statului de a deveni parte la tratat.

schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare

& negocierea

A. Negocierea este prima faza in procesul de elaborare a oricarui tratat international.

Negocierea reprezinta procedura directa de formare a tratatelor, in cadrul careia organele imputernicite de catre state poarta un dialog in urma caruia rezulta intelegerea care ia forma unui tratat international.

Negocierile trebuie sa se desfasoare cu respectarea principiilor dreptului international, in special egalitatii tuturor statelor participante si dreptului de a participa la discutarea problemelor si adoptarea solutiilor.

Ele se poarta de regula la nivelul diplomatilor, fiind rare cazurile in care sunt implicati direct ministrii afacerilor externe sau sefii de stat. De obicei, alaturi de agentii diplomatici participa si delegati tehnici. Pentru a putea negocia textul unui tratat international, persoanele sau delegatiile respective trebuie sa fie abilitate in acest sens, abilitare ce rezulta din documente ce emana de la autoritatile competente ale fiecarui stat. Aceste documente, denumite "depline puteri", reprezinta, potrivit Conventiei privind dreptul tratatelor, "documentul emanand de la autoritatea competenta a unui stat si desemnand una sau mai multe persoane imputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamantul statului de a fi legat prin tratat sau pentru a indeplini orice alt act cu privire la tratat".

Nu au nevoie sa prezinte depline puteri seful statului, seful guvernului si ministrul afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la incheierea unui tratat; sefii misiunilor diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat care se incheie intre statul acreditant si statul acreditar; reprezentantii acreditati ai statelor la o conferinta internationala sau pe langa o organizatie internationala ori pe langa un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat in aceasta conferinta, organizatie sau organ (art. 7 din Conventie).

Cadrul negocierilor difera in raport de caracterul tratatelor. Astfel, in timp ce la tratatele bilaterale initiativa negocierilor revine unuia sau ambelor state, in cazul tratatelor multilaterale, pe baza unui acord preliminar al statelor interesate se convoaca conferinta reprezentantilor.

Elaborarea tratatelor bilaterale are loc prin punerea de acord a proiectelor prezentate de fiecare parte, prin adoptarea unanima a textului tratatului.

Pentru tratatele multilaterale textul se elaboreaza in cadrul unei conferinte sau organizatii internationale, fara a avea la baza un proiect de tratat si se adopta de regula cu o majoritate de doua treimi.

B. Odata adoptat textul final al tratatului, el trebuie sa fie autentificat.

& autentificarea

Autentificarea are rolul de a dovedi ca textul stabilit este autentic si definitiv si poate avea loc prin diferite metode: semnarea sau parafarea textului, semnarea actului final al Conferintei, includerea textului intr-o rezolutie a Adunarii Generale a ONU sau a altei organizatii internationale, ori intr-o anexa a acesteia.

Participarea la negocieri creeaza dreptul statelor participante de a deveni parti la tratat, drept exclusiv in cadrul tratatelor bilaterale; care poate apartine, in cazul tratatelor multilaterale restranse, si altor state prin vointa partilor; drept care apartine tuturor statelor in cazul tratatelor multilaterale generale, care au o vocatie de universalitate.

Statele care au participat la negocieri au numai dreptul, nu si obligatia de a deveni parti, exercitarea acestui drept tinand de vointa lor suverana.

C. Aceasta vointa se materializeaza in exprimarea consimtamantului statului de a deveni parte la tratat.

Pentru a deveni parte la un tratat, statul poate recurge la unul sau altul dintre urmatoarele mijloace juridice: semnare, ratificare, aderare, aprobare sau acceptare.

Plasata in cadrul procesului de incheiere a tratatelor internationale, exprimarea consimtamantului de a deveni parte la tratate consta in operatiunea diplomatico-procesuala de a deveni participant la un tratat, reprezinta definitivarea acordului de vointa al partilor, stabilirea deci a momentului in care tratatul dobandeste forta juridica.

Conventia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor cuprinde, in partea a II-a, intitulata "Incheierea si intrarea in vigoare a tratatelor", o enumerare a acestor moduri sau cai de exprimare a consimtamantului de a fi legat prin tratate: semnarea, schimbul de instrumente care constituie un tratat, ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea sau oricare alt mod care va fi fost convenit (art. 11).

Enumerarea pe care o face Conventia de codificare, plecand de la opiniile exprimate in literatura de specialitate si de la practica statelor in domeniul modurilor de exprimare a consimtamantului, demonstreaza evolutia care s-a produs in aceasta materie.

Astfel, Conventia stabileste mai multe momente ale evolutiei acestei institutii, incepand cu ratificarea si aderarea - procedee traditionale, continuand cu aprobarea si acceptarea - mijloace destul de recent folosite in practica statelor pentru a exprima consimtamantul de a se lega printr-un tratat, cu schimbul instrumentelor constituind tratate - procedeu cat se poate de nou si de lipsit de formalism, cu posibilitatea ca un tratat sa poata intra in vigoare pe baza simplei semnari si culminand cu prevederea ca acest consimtamant poate fi exprimat si pe alte cai pe care partile le stabilesc.

Reglementarea pe articole a fiecaruia dintre aceste mijloace se face, insa, incepand cu cele mai noi si mai putin formaliste (semnarea, schimbul instrumentelor constituind tratatul) si abia apoi sunt tratate mijloacele traditionale, (ratificarea si aderarea) aceasta poate si pentru a evoca faptul ca aceste mijloace traditionale au inceput sa-si piarda din importanta.

Retine atentia expresia "orice alt mijloc convenit" folosita in conventie, nu numai pentru a preciza ca enumerarea pe care o face nu este exhaustiva, ci mai ales pentru a intelege ca in acest domeniu libertatea partilor este deplina, acestea putand sa se lege printr-un tratat, fie prin unul dintre mijloacele enumerate, fie in oricare alt mod asupra caruia se vor pune de acord.

& Exprimarea consimtamantului

Principala caracteristica a exprimarii consimtamantului de a se lega printr-un tratat este larga libertate a statelor in alegerea mijloacelor juridice.

Folosirea unuia sau altuia dintre mijloacele de exprimare a consimtamantului de a deveni parte la un tratat, depinde de hotararea statelor respective, cele mai multe tratate prevazand expres in textul lor mijloacele ce vor fi folosite pentru ca statele sa devina parti.

In practica, statele recurg cand la un procedeu, cand la altul, in raport si de prevederile legislatiei lor interne, dar luand in considerare si o serie de factori precum obiectul tratatului, nivelul la care se incheie, imprejurarile concrete de fapt etc.

Asadar, aceasta libertate de a alege un mod de exprimare a consimtamantului sau altul pentru incheierea unui tratat, nu este nelimitata, statele trebuind uneori sa tina cont de anumite cerinte care nu pot fi ignorate.

Mijloacele juridice prin care statele devin parti la tratate au un caracter complex, de drept intern si de drept international.Manifestarea de vointa prin care un stat devine parte la un tratat consta in acte dintre care, unele se desfasoara pe planul dreptului intern, altele pe plan international, iar altele au valoare atat de drept intern cat si de drept international. Actele interne constituie temeiul si punctul de plecare in formarea actului international, iar in cadrul acesteia din urma, se finalizeaza decizia din actul intern, conferindu-i statului calitatea de parte la tratat.

Decizia statului de a deveni parte la tratat se ia in cadrul ordinii sale juridice interne si in conformitate cu dreptul intern, de catre organele statului investite cu astfel de atributii.

Aceasta decizie nu duce la dobandirea calitatii de parte la tratatul respectiv decat dupa ce intervine un act de drept international, adica organele statului competente sa reprezinte statul in relatiile internationale procedeaza la schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, deci la comunicarea pe plan international a exprimarii consimtamantului statului de a se lega prin tratatul respectiv.

Manifestarea de vointa a statului de a deveni parte la un tratat constituie un act unilateral de vointa, indiferent de modalitatea in care se exprima aceasta vointa.

In raport de hotararea statelor parti, exprimarea consimtamantului de a deveni parte la tratat se va face prin semnare, semnare urmata de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare.

a)      Semnarea tratatelor

Semnarea reprezinta actul prin care reprezentantul unui stat, imputernicit in acest sens semneaza tratatul din partea acelui stat.

Semnarea are o functie dubla - mijloc de autentificare a textului tratatului sau mijloc de exprimare a consimtamantului statului de a deveni parte la tratat.

& semnarea

Autentificarea textului convenit ca rezultat al negocierilor poate avea loc, pe langa semnare, prin semnare ad referendum (provizorie, pana la confirmare), prin parafarea textului, sau in alt mod pe care partile l-au convenit.

Pentru tratatele multilaterale, autentificarea poate avea loc prin semnarea actului final al conferintei sau adoptarea unei rezolutii a organizatiei care consemneaza in anexa textul tratatului adoptat.

Functia semnaturii ca mod de exprimare a consimtamantului de a se lega printr-un tratat trebuie sa rezulte in mod expres din tratat, din deplinele puteri sau alte manifestari ale statelor in cursul negocierilor.

Atunci cand nu stabileste consimtamantul de a fi legat printr-un tratat, fiind supusa ratificarii, acceptarii sau aprobarii, semnarea creeaza obligatia, pentru statul semnatar de a nu comite acte care ar priva tratatul de obiectul si scopul sau, pana cand statul isi anunta intentia de a nu-l ratifica.

Semnarea nu creeaza obligatia de ratificare a tratatului.

b)      Ratificarea tratatului

Ratificarea reprezinta acceptarea formala a tratatului de catre organul de stat care, din punct de vedere constitutional, are in mod exclusiv competenta de a incheia tratate.

Ratificarea este fie prevazuta in mod expres de tratat, fie statele participante au convenit la negocieri ca tratatul sa fie supus ratificarii sau semnarea sa se faca sub rezerva ratificarii, rezerva exprimata la negocieri sau in deplinele puteri.

Ratificarea este un act intern care se efectueaza, diferit de la stat la stat, de catre Parlament, de catre seful statului sau de catre seful statului cu aprobarea prealabila a Parlamentului. Ea presupune existenta unei semnaturi a reprezentantului respectiv, dar ratificarea nu confirma semnatura ci este un act de sine statator.

Ratificarea se acorda fata de intregul text al tratatului (cu exceptia tratatelor multilaterale la care se pot formula rezerve) si in mod neconditionat.

Multa vreme ratificarea a constituit regula, vorbindu-se chiar de existenta unui "principiu" al ratificarii tratatelor. Actualmente a incetat sa mai fie un principiu general, regula ratificarii trebuind confirmata, ea nu se poate deduce.

& ratificarea

Fiind un act de drept intern, Constitutia si legile interne stabilesc domeniile pentru care este necesara ratificarea, avand in vedere criteriul importantei domeniului de relatii ce constituie obiectul tratatului.

In multe sisteme de drept, ratificarea reprezinta principalul mijloc prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia tratate, numai prin ratificare tratatele devenind perfecte si obligatorii.

Art. 14 din Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, stabileste cazurile in care exprimarea consimtamantului unui stat de a fi legat printr-un tratat are loc prin ratificare:

"a) cand tratatul prevede ca acest consimtamant se exprima prin ratificare;

b) cand este stabilit pe alta cale, ca statele participante la negociere convenisera asupra cerintei ratificarii;

c) cand reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificarii, sau

d) cand intentia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificarii rezulta din deplinele puteri ale reprezentantului sau ori a fost exprimata in cursul negocierii."

Ratificarea este un act liber, neexistand o obligatie juridica pentru un stat de a ratifica tratatul semnat de reprezentantul sau, afara daca s-a angajat prin tratat sa semneze ori sa ratifice un anumit tratat sau categorie de tratate.

c) Aprobarea tratatelor

Procedura aprobarii tratatelor s-a dezvoltat in ultimele decenii, vizand tratatele incheiate in domeniile economice si tehnice. Cresterea ritmului si cerintele colaborarii internationale au determinat inlocuirea pentru aceste domenii a procedurii formaliste a ratificarii, cu una mai flexibila - aprobarea de catre guvern a tratatelor respective. Se realizeaza prin aprobare o examinare mai expeditiva a dispozitiilor unor tratate. In raport de legislatia fiecarui stat se supun aprobarii tratatele care nu implica un angajament politic major sau nu se refera la domenii esentiale ale exercitarii suveranitatii.

d) Acceptarea tratatelor.

Aceasta procedura este prevazuta in unele tratate, in raport de continutul tratatului fiind echivalenta fie cu ratificarea fie cu aprobarea.

Adoptarea denumirii de acceptare are aceeasi finalitate - asigurarea unui instrument cu un caracter mai putin formal decat ratificarea.

e) Aderarea la un tratat international.

& aprobare acceptare aderare

Aderarea este acea procedura prin care un stat, care nu a participat la negocierile pentru incheierea unui tratat, isi exprima consimtamantul de a se angaja prin aceasta. Este o procedura ce permite extinderea tratatului la state care nu au participat la negociere si care devin astfel parti la tratat, susceptibila de aplicare numai la tratatele multilaterale.

In general, tratatele multilaterale generale sunt deschise tuturor statelor, cele ce nu le semneaza in termenul prevazut, putand sa adere la ele. La tratatele multilaterale restranse, aderarea altor state este permisa, de regula, numai cu acordul tuturor partilor contractante.

Aderarea, ca mijloc de exprimare a consimtamantului de a se lega printr-un tratat are aceeasi valoare juridica ca si ratificarea.

Potrivit art. 15 din Conventia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, aderarea are loc: cand tratatul prevede expres ca anumite state sau categorii de state pot sa adere la el; cand un stat care nu avea dreptul de a deveni parte la tratat, potrivit dispozitiilor sale, este ulterior invitat sa devina parte; cand toate partile au convenit ulterior ca acest consimtamant va putea fi exprimat de catre acest stat pe calea aderarii.

Statele care participa la negocieri si incheie tratatul sunt cele care, in mod firesc, au si dreptul de a fixa conditiile in care este posibila aderarea la acest tratat, inserand in acest scop, o clauza speciala, fie in chiar textul tratatului, fie intr-un instrument separat. Acest drept decurge din principiul potrivit caruia statele, in virtutea suveranitatii lor, sunt libere sa determine statele cu care inteleg sa stabileasca legaturi conventionale. Desi acest principiu nu este la adapost de orice critici, statele mai putin dezvoltate considerand ca nu ar cadea sub incidenta sa tratatele multilaterale generale, practica urmata nu este uniforma, multa vreme ea avand un caracter discriminatoriu si excluzand unele tari de la participarea la astfel de tratate.

D. Schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare.

Decizia luata de catre organul de stat competent de a angaja statul respectiv trebuie sa fie adusa la cunostinta celeilalte parti contractante.

In lipsa acestei comunicari, decizia respectiva nu produce efecte pe plan international.

Continutul acestor instrumente si organele competente sa le semneze sunt stabilite de dreptul intern al fiecarui stat.

Dupa ce a avut loc intocmirea instrumentelor de ratificare (aprobare, acceptare, aderare) acestea se schimba in cazul tratatelor bilaterale, instrumentele de ratificare aprobare, acceptare sau aderare la tratatele internationale multilaterale se depun la depozitar, care poate fi unul sau mai multe state sau o organizatie internationala, desemnat de catre statele negociatoare prin tratat sau pe alta cale.

In cazul acordurilor, conventiilor si intelegerilor incheiate la nivel guvernamental, aprobarea lor se notifica pe cale diplomatica celeilalte parti sau depozitarului.

Efectul juridic al schimbului, depunerii sau notificarii instrumentelor de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare consta in stabilirea momentului in care a fost exprimat consimtamantul statului de a fi legat prin tratat, a momentului in care statul devine parte la respectivul tratat.

7. INCHEIEREA TRATATELOR IN ROMANIA

Potrivit dispozitiilor constitutionale si ale Legii nr.590 din 2003, incheierea tratatelor internationale in numele Romaniei este de competenta Presedintelui statului. Presedintele poate sa imputerniceasca in acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alti membri ai guvernului sau reprezentanti diplomatici ai Romaniei. Pe baza acestei imputerniciri guvernul poate sa ia masuri in vederea initierii si negocierii tratatelor internationale in numele statului.

La randul sau, guvernul poate negocia si semna tratatele incheiate la nivel guvernamental si aproba incheierea de conventii, acorduri si alte intelegeri la nivel departamental. Pentru aceste acorduri, imputernicirile se dau de catre guvern, prin ministerul afacerilor externe, care elibereaza in acest scop deplinele puteri.

Tratatele semnate in numele Romaniei se supun ratificarii prin lege, de catre Parlament. De asemenea, se supun ratificarii tratatele semnate la nivelul guvernului, care se refera la: colaborarea politica si militara; cele care fac necesara adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor in vigoare; cele care implica un angajament politic sau financiar; cele care se refera la probleme privind regimul politic si teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la organizatii internationale ; tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de catre Parlament.

Aceeasi procedura se aplica in cazul aderarii, pentru aceleasi cxategorii de tratate. Denuntarea tratatelor respective urmeaza aceeasi procedura.

Tratatele care nu au ca obiect domenii dintre cele enumerate mai sus, sunt supuse aprobarii prin hotarare guvernamentala. Guvernul il informeaza pe Presedintele tarii si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte intelegeri internationale pe care le aproba.

Acordurile si intelegerile cunoscute sub denumirea de "acorduri in forma simplificata" se incheie de catre ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori.

Ele se pot incheia si de catre alte ministere sau organe centrale, cu atributii speciale in acest domeniu, in colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Acordurile in forma simplificata nu impun - prin continutul lor - ratificarea de catre Parlament sau aprobarea de catre Guvern.

9. EFECTELE TRATATELOR

A. Efectele in spatiu

In principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din Conventia privind dreptul tratatelor). In anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta regula, stabilind anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin "clauza federala", teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea unui tratat, daca dispozitiile constitutionale permit aceasta. In mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea sa recurga la "clauza coloniala" in care stabileau daca prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.

B.Efectele in timp

Conventia de la Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor. (art.28) . Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar in ceea ce priveste actele sau faptele petrecute dupa momentul intrarii in vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta in textul tratatului.

Tratatele se aplica din momentul intrarii lor in vigoare, care este stabilit in dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea in vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea statelor -parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevazuta in textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie suspendata sau poate sa inceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.

C. Efectele tratatelor asupra partilor

Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un tratat creeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa indeplineasca cu buna-credinta si intocmai angajamentele pe care si le-au asumat.

Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe fata de terti, intrucat doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legala a unei obligatii sau a unui drept international.

Conventia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza nici drepturi, nici obligatii pentru un stat tert, fara consimtamantul sau.

Conform dispozitiilor Conventiei, statele pot dobandi drepturi in baza unor tratate la care nu sunt parti in urmatoarele conditii (art.36):

Ø      daca partile unui tratat inteleg sa confere un drept unui stat tert sau unui grup de state, sau tuturor statelor;

Ø      daca statul tert consimte, fie in mod expres, fie tacit.

Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generala in legatura cu un diferend la care sunt parti, cu conditia sa accepte obligatiile de solutionare pasnica a diferendelor, prevazute in Carta; dreptul de a deveni parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie.

In anumite conditii pot rezulta obligatii, in sarcina statelor, in baza unor tratate la care nu sunt parti. Conventia de la Viena prevede doua asemenea conditii (art.35):

Ø      daca partile unui tratat inteleg sa creeze o obligatie in sarcina unui stat tert;

Ø      daca statul tert consimte, in mod expres si in scris la aceasta obligatie.

Prin indeplinirea acestor conditii se realizeaza de fapt un acord distinct intre statele- parti la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentand unicul fundament juridic al fortei obligatorii a unui tratat.

In practica internationala exista o categorie de tratate (denumite tratate obiective) care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii internationale. Asemenea tratate, intrucat reglementeaza domenii de interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabile tuturor statelor (erga omnes), chiar si in lipsa consimtamantului lor. Din aceasta categorie fac parte:

• tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);
• tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internationala (regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internationale );

• &

  Monism

  dualism