Notiunea contractului individual de munca

Notiunea contractului individual de munca.

In comuna primitiva, in absenta statului si a dreptului, evident ca nu a existat o reglementare juridica referitoare la prestarea muncii. Nici in sclavigism nu a existat o reglementare de sine statatoare referitoare la munca; ea era reglementata indirect prin intermediul normelor juridice referitoare la proprietatea privata. La fel in oranduirea feudala - chiar daca nu dispunea de aceleasi drepturi absolute asupra celor care ii munceau pamantul (in comparatie cu stapanul de sclavi) prestarea muncii era reglementata tot prin normele juridice cu privire la proprietate.

In capitalism, dreptul de proprietate in sine s-a dovedit insuficient pentru a-i impune muncitorului obligatia de a munci[1]. Posesorul fortei de munca s-a desprins de proprietarul mijloacelor de productie, de capital. Ca urmare, in timp au aparut norme de drept distincte, civile, referitoare la munca. Pentru prima oara in istoria societatii au devenit necesare reglementarile specifice pentru raporturile de munca. Ele nu au putut fi mentinute in cadrul raporturilor patrimoniale de drept civil decat in prima etapa a dezvoltarii societatii capitaliste. Ulterior, raporturile de munca s-au automatizat, desprinzandu-se de suita raporturilor juridice civile.

In Romania, locatiunea de servicii era reglementata de art. 1470 C.civ. in mod sumar[2], limitandu-se la formularea numai a doua obligatii corelative: obligatia de a muncii si, respectiv, plata muncii. Dupa o revolutie de peste o jumatate de secol, contractul individual de munca s-a desprins clar de contractele civile prin Legea asupra contractelor de munca din 1929, ceea ce a constituit, in timp, si premisa pentru constituirea unei ramuri distincte de drept - dreptul muncii.

Potrivit legislatiei romane a muncii, contractul individual de munca isi pastreaza nealterata importanta sa.

Codul muncii reglementeaza contractul individual de munca in urmatoarea structura:

art. 10 - art. 79 contractul individual de munca pe durata nedeterminata si cu timp de lucru integral;

art. 80 - art. 86 contractul individual de munca pe durata determinata;

art. 87 - art. 100 munca prin agent de munca temporara;

art. 101 - art. 104 contractul individual de munca cu timp partial;

art. 105 - art. 107 munca la domiciliu.

Tinand seama de modul in care legiuitorul a ordonat, in Codul muncii, reglementarea acestor institutii juridice, apar ca necesare urmatoarele mentiuni:

- contractul individual de munca pe durata nedeterminata si cu timp de lucru integral este reglementat in dubla perspectiva[3]: pe de o parte, in sine, ca institutie juridica autonoma dar, pe de alta parte, si ca norme de drept comun pentru celelalte doua categorii de contracte individuale de munca: pe durata determinata si, respectiv, cu timp partial;

- munca prin agent de munca temporara nu constituie in fond un contract individual de munca de sine statator, ci o specie a contractului individual de munca pe durata determinata, cu o figura juridica particulara;

- munca la domiciliu nu constituie, la fel, un contract individual de munca de sine statator. In realitate, in acest caz, intr-un contract individual de munca pe durata nedeterminata, determinata, cu timp integral de lucru sau cu timp partial, locul muncii este domiciliu (iar nu la sediul angajatorului ori intr-un alt loc stabilit de comun acord la incheierea contractului sau ulterior).

Conform art. 10 din Codul muncii :,,Contractul individual de munca este contractul in temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, in schimbul unei remuneratii denumite salariu''.

In literatura juridica de specialitate[4] s-a remarcat cu just temei caracterul deficitar si unilateral al acestei definitii, indeosebi din cauza faptului ca nu se mentioneaza expres obligatia angajatorului de a plati salariul (fiind insuficient de relevanta referirea la munca prestata in schimbul unei remuneratii denumite salariu)

Traditional, in doctrina se utilizeaza conceptul de subordonare a salariatului fata de angajator (pe parcursul executarii contractului individual de munca).

Legiuitorul a preferat - definind acest contract - sa foloseasca termenul ,,autoritate"; salariatul presteaza munca ,,pentru si sub autoritatea unui angajator''. Implicatiile acestei orientari nu sunt insa de factura principiala, nu reprezinta o schimbare radicala.

In fond, prin termenul ,,autoritate" se intelege putere (asupra altuia sau asupra altora), drept de a da dispozitii (ordine) obligatorii, de a impune cuiva ascultare . Rezulta cu claritate ca subordonare - dependenta - autoritate - exprima in ultima analiza aceeasi realitate proprie raportului juridic de munca (diferita de raporturile civile sau comerciale) si anume faptul ca o parte, salariatul, pe parcursul executarii obligatiei de a muncii nu este egal cu cealalta parte, angajatorul.

In concluzie, fara a se gresi se pot utiliza pentru munca (inteleasa ca prestatie a salariatului) calificativele: subordonata; dependenta; sub autoritatea angajatorului. Concis, contractul individual de munca este intelegerea incheiata in scris, prin care o parte - salariatul - se obliga la prestarea , cu continuitate, in timp, a unei munci in folosul si sub autoritatea celeilalte parti - angajatorul - iar acesta ii asigura, la randul sau, plata salariului si conditii adecvate de munca.