Definitia (notiunea) si elementele constitutive ale posesiei

Definitia (notiunea) si elementele constitutive ale posesiei

Autorii Codului civil roman, in art.1846 alin.2, definesc posesia astfel: 'Posesiunea este detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru'. Intr-adevar aceasta definitie este incompleta si inexacta. Astfel, nu exista o similitudine intre posesie si detinere, deoarece detinerea sau detentia reprezinta o simpla posesie precara. Nu exista similitudine nici intre posesie si folosirea unui drept, deoarece nu este exclus sa fim in prezenta posesiei, fara ca sa existe un drept (de exemplu, posesia pe care o are autorul unui furt). Desi Codul civil nu consacra posesiei un titlu special, in multe articole foloseste termenul de posesie.

Posesia nu este decat o stare de fapt sau puterea materiala pe care o exercita cineva asupra unui lucru si care este analoaga cu aceea pe care o exercita un proprietar.

Posesia, se defineste ca fiind o stare de fapt care consta in stapanirea materiala a unui bun, care permite posesorului sa se comporte ca si cum ar fi adevaratul titular al dreptului real (drept de proprietate sau al altui drept real).

Jurisprudenta a retinut constant ca posesia nu este decat o stare de fapt. Astfel, s-a stabilit ca posesia este o stare de fapt care consta in stapanirea unui bun de catre o persoana ce se pretinde a fi titularul unui drept real asupra acelui bun, ea putand fi exercitata si de o alta persoana in numele acesteia. Posesia poate fi sau nu conforma cu starea de drept; atunci cand este conforma cu starea de drept, se considera ca posesia este legitima, in caz contrar ea este nelegitima. Indiferent daca este legitima sau nelegitima, chiar daca este o stare de fapt, posesia este protejata de lege. Sub acest aspect, instanta suprema a decis ca nimanui nu-i este permis, chiar daca ar fi proprietar sau coproprietar, sa intre in posesia bunului impotriva vointei celui care o exercita efectiv.

Posesia constituie o stare de fapt de natura a produce unele drepturi pentru posesor si nu trebuie tratata ca un drept real. Constituind un fapt exterior, detinerea in fapt a bunului este usor de stabilit, deoarece orice persoana poate recunoaste personal o situatie de fapt.

Dar simpla detinere materiala a bunului nu este suficienta. De exemplu, vedem o persoana lucrand constant o suprafata de teren; nu stim insa daca acea persoana poseda terenul ca proprietar, ca un posesor sub nume de proprietar sau ca un detentor precar (de exemplu, este un arendas). Pentru aceasta este necesar sa analizam elementele intrinseci ale posesiei, adica elementele constitutive ale acesteia: corpus si animus.

1. Elementul material (corpus). Corpus constituie elementul material al posesiei. Absenta lui face imposibila posesia. Dar asa cum corpus nu poate exista fara animus, tot astfel animus fara corpus nu poate oferi calitatea de posesor.

Corpus constituie o multitudine de acte materiale care sunt exercitate direct asupra bunului. Actele prin care se concretizeaza corpus variaza in raport de natura fizica a bunului (de exemplu, intr-un fel se exercita posesia asupra unei cladiri si altfel asupra unui teren), precum si in raport de dreptul real invocat de cel care invoca corpus.

Elementul corpus cumuleaza un ansamblu de acte materiale. In ce priveste actele juridice, s-a considerat, intr-o opinie pe care nu o impartasim, ca elementul corpus s-ar putea materializa si in anumite acte juridice pe care le-ar incheia posesorul: locatiune, depozit, comodat etc.

Posesia sub aspectul elementului corpus, va putea fi exercitata personal de posesor sau prin intermediul altei persoane. Aceasta regula a fost mostenita din dreptul roman, potrivit caruia, pater familias putea poseda prin intermediul fiilor sai sau sclavilor sai.

Un posesor mai poate dobandi elementul corpus si prin intermediul unui mandatar special.

2. Elementul intentional (animus). Pentru a fi posesor nu este suficient sa existe doar elementul corpus, fiind absolut necesar inca un element esential: animus. Acest element psihologic (animus) consta in vointa posesorului de a stapani bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al altui drept real.

Elementul animus il gasim reglementat in cateva articole din Codul civil. De exemplu, in materia uzucapiunii, printre alte conditii, art.1847 cere ca, pentru a se putea uzucapa, posesiunea sa fie sub nume de proprietar. Pentru a uzucapa, dobanditorul primeste bunul de la un detentor precar (locatar, depozitar, creditor gajist, comodatar etc.), elementul intentional trebuie sa existe neaparat in persoana posesorului. Doar minorii si alienatii mintali dobandesc posesia prin intermediul reprezentantilor lor.

Art.1854 Cod civil prevede ca, 'Posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a inceput a poseda pentru altul'. Aceasta inseamna ca legiuitorul a inteles sa instituie o prezumtie in favoarea posesorului, in sensul ca poseda sub nume de proprietar, ramanand sarcina adevaratului proprietar de a dovedi ca posesorul este un simplu detentor precar.

Art.1855 Cod civil prevede ca, atunci 'Cand posesorul a inceput a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeasi calitate, daca nu este proba contrarie'. Deci, atat timp cat nu se face dovada ca a avut loc o intervertire a posesiei, se prezuma ca detentorul a continuat sa-si pastreze calitatea de detentor precar.

Formele posesiei

Din punct de vedere juridic, posesia imbraca mai multe forme, care se diferentiaza unele de altele si genereaza consecintie juridice distincte. In primul rand, o persoana poate detine un bun in temeiul unei conventii cu proprietarul, cu obligatia de a-l restitui acestuia. Este situatia detentorului precar care nu poseda pentru sine, ci pentru altul ceea ce si face sa nu fie propriu-zis un posesor in intelesul legii.

In al doilea rand, este vorba de o persoana care se comporta fata de bun ca un titular al dreptului. In acest caz, asupra bunului posesorul exercita o putere de fapt.

In al treilea rand, posesia ca atribut al dreptului de proprietate, este exercitata de insusi titularul dreptului.

Vom examina sintetic cele trei trepte privind exercitarea puterii persoanei asupra bunurilor mobile si imobile.

1. Detentia precara

Nu trebuie sa se confunde posesia cu detentia. Chiar daca in ambele cazuri bunul se afla in puterea fizica a persoanei, detentorul detine bunul pentru altul, fara sa se comporte ca titularul unui drept real. Detentorul este obligat sa restituie bunul asa incat posesia sa nu contine decat unul din elementele constitutive esentiale si anume: corpus. Chiar si atunci cand se foloseste de bun (cum ar fi cazul locatarului), detentorul nu este un posesor, deoarece el trebuie sa remita bunul. Ceea ce-i lipseste detentiei precare este elementul animus domini sau animus sibi habendi.

Detentori precari sunt, de exemplu, depozitarii, locatarii, comodatarii, creditorii gajistii, carausii etc. In acest sens, potrivit art.1853 Cod civil, nu constituie o posesie, ci o detentie precara. 'Actele ce exercitam sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a aceluia'; tot o detentie precara va fi si 'posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului' (art.1853 Cod civil).

Detentorul precar poseda intotdeauna pentru altul, motiv pentru care precaritatea este echivalenta cu absenta posesiei. Posesorul nu beneficiaza nici de un drept real si nici de un drept de creanta; dimpotriva, detentia este o stare de drept. Precaritatea constituie nu numai un viciu al posesiei, dar chiar o cauza de excludere a posesiei.

Un detentor precar este si depozitarul. Cat timp bunul se afla in depozitul sau, el nu are nici un drept de proprietate asupra lui, asa incat va trebui sa-l restituie in starea in care l-a primit.

In materia accesiunii imobiliare artificiale, constructorul de rea-credinta nu este considerat un detentor precar asupra constructiei, pana in momentul in care proprietarul terenului isi exercita dreptul de proprietate ci este considerat un adevarat posesor pana in momentul in care proprietarul terenului isi va manifesta dreptul sau de proprietate.

Detentor precar poate fi si vanzatorul care, dupa incheierea contractului de vanzare-cumparare, continua sa detina bunul vandut, pana la o data ulterioara, cand va fi predat cumparatorului. Este cazul cand obligatia de a face (de predare a bunului) nu se suprapune cu obligatia de a da (cea de transmitere a dreptului de proprietate). Deoarece vanzatorul este obligat sa predea bunul cumparatorului el este considerat un simplu detentor precar.

O detentie precara va exista si in cazul contractului de antrepriza cand, intre finalizarea lucrarii de catre antreprenor si predarea ei beneficiarului, trece o perioada de timp. Deoarece antreprenorul are obligatia de predare a lucrarii, el nu va detine lucrarea sub nume de proprietar, ci ca un detentor precar.

Art.1853 alin.1 Cod civil include printre detentorii precari si pe uzufructuari. Aceasta prevedere legala este numai partial corecta. In doctrina juridica s-a considerat ca titularii dezmembramintelor dreptului de proprietate n-ar fi decat niste posesori precari. Titularul dezmembramantului de proprietate, fata de titularul dreptului de proprietate cu care a incheiat conventia, este un detentor precar; in raport cu celelalte persoane, el fiind titularul unui drept real este un posesor. De asemenea, cand dezmembramantul dreptului de proprietate este dobandit prin alte modalitati decat conventie (de exemplu, prin lege), titularul nu este decat un detentor precar. Asemenea posesori precari ar fi: uzufructuarul, uzuarul, titularul dreptului de abitatie, superficiarul, titularul unei servituti.

Uzuarul sau titularul dreptului de abitatie este un simplu detentor precar in ce priveste dreptul de proprietate grevat, dar un posesor propriu-zis referitor la dreptul sau real.

O dubla posesie exercita si superficiarul. Asupra constructiei al carui proprietar este, superficiarul exercita posesia ca atribut al dreptului de proprietate, insa asupra terenului exercita doar o detentie precara.

Codul civil, in art.1853 alin.2, include in categoria detentorilor precari si pe aceea care 'exercita posesia asupra unui lucru al altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului sau'. Asemenea posesori nu sunt considerati posesorii sub nume de proprietari.

Este dificila o enumerare a tuturor detentorior precari, in afara celor mentionati, mai sunt si altii, trasaturile lor juridice fiind determinate de natura juridica a actului care reglementeaza raporturile dintre parti (de exemplu: creditorul gajist, carausul, posesia precara a comostenitorului etc.).

Cu titlu de exceptie, Codul civil reglementeaza patru cazuri cand este posibila intervertirea detentiei in posesie (art. 1858 Cod civil).

a) Detinatorul bunului primeste cu buna-credinta de la un tert altul decat adevaratul proprietar, un titlu translativ de proprietate referitor la bunul detinut (art. 1858 pct. 1 Cod civil). De exemplu, chiriasul cumpara imobilul in care locuieste de la un mostenitor, avand convingerea ca mostenitorul este proprietarul bunului. Din momentul cumpararii, dobandind si animus sibi habendi, detentorul precar devine un adevarat posesor.

b) Detentorul precar neaga dreptul celui de la care a primit bunul prin acte de rezistenta care pot consta in: chiriasul aduce la cunostinta proprietarului ca el este adevaratul proprietar al bunului, depozitarul sau comodatarul refuza restituirea bunului, pentru aceleasi motive etc. Simpla negare a dreptului de proprietate nu este insa suficienta; detentorul trebuie sa recurga la acte concrete, de natura a provoca un conflict.

c) Detinatorul stramuta posesia, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de buna-credinta. Deci tertul stapaneste bunul pentru sine, cel care transmite bunul este un detentor precar, iar tertul de buna-credinta, se considera proprietar, desi transmitatorul nu avea aceasta calitate.

d) Detentorul precar transmite posesia printr-un act cu titlu universal, iar succesorul universal este de buna-credinta.

Toate cele patru cazuri de interventie a detentiei precare sunt prevazute expres de Codul civil.

2. Posesia sub nume de proprietar

Nu trebuie sa se confunde posesia ca stare de fapt cu posesia ca atribut al dreptului de proprietate, ceea ce inseamna ca din punct de vedere juridic nu exista o similitudine intre posesie si proprietate. Astfel un proprietar poate fi si posesorul bunului sau dar sunt situatii cand un posesor nu se bucura si de dreptul de proprietate asupra bunului. Un asemenea posesor, caruia ii lipseste dreptul de proprietate asupra bunului, se comporta insa ca un adevarat proprietar fata de bunul respectiv.

Legiuitorul protejeaza posesia, oferind inclusiv cai procesuale pentru a o apara in justitie (actiunile posesorii in reintegrare si in complangere); in acelasi timp posesia produce insemnate efecte juridice permitand chiar dobandirea proprietatii asupra bunului prin intermediul uzucapiunii.

3.Posesia ca atribut al dreptului de proprietate

Cele trei atribute ale dreptului de proprietate sunt: posesia, folosinta si dispozitia. Posesia este o componenta esentiala a dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale. Posesia ofera proprietarului posibilitatea sa se foloseasca efectiv de bunul sau, asa incat proprietatea insasi fara jus possidendi nu ar exista.