Sisteme de acordare a extradarii

Sisteme de acordare a extradarii

In literatura juridica de specialitate si in legislatiile in vigoare sunt cunoscute trei sisteme de acordare a extradarii, in functie de autoritatea publica competenta sa dispuna cu privire la admisibilitatea sa:

* sistemul guvernamental (administrativ sau politic),

* sistemul jurisdictional si

* sistemul mixt.

Sistemul politic sau guvernamental

Sustinatorii caracterului exclusiv guvernamental al extradarii considera ca numai autoritatea guvernamentala este in drept sa decida asupra cererii de extradare, organele judiciare fiind totalmente excluse. Extradarea este, potrivit acestei opinii, un act exclusiv politic si de aceea ea trebuie sa se acorde de guvernul statului solicitant, pe baza datelor culese de organele administrative si uneori de cele judiciare. In justificarea acestei opinii se arata ca autoritatea guvernamentala, ca purtatoare a suveranitatii de stat, este singura indriduita sa decida asupra admiterii sau respingerii cererii de extradare3.

In putinele state ale lumii in care mai opereaza acest sistem, extradarea depinde doar de un singur agent, guvernul, care decide in mod suveran asupra admisibilitatii cererii, neexistand prea multe garantii de protectie a drepturilor persoanei reclamante.

In evolutia sa istorica, extradarea a avut un caracter exclusiv guvernamental pana in secolul al XVIII-lea, situatie ce se poate explica prin faptul ca facea obiectul unor relatii interstatale, domeniu in care suveranul era singurul competent. In sistemul politic al extradarii, cererea se adreseaza pe cale diplomatica statului solicitant, care dispune efectuarea unor verificari cu privire la persoana reclamanta si la temeinicia cererii, verificari care pot fi efectuate fie de organele legislative, fie de cele judiciare. Indiferent de rezultatul cercetarilor, guvernul decide admiterea sau respingerea cererii de extradare in functie de interesele sale politice interne sau externe, hotararea sa fiind fundamentata mai putin pe indeplinirea unor conditii de forma si de fond si mai mult pe oportunitatea extradarii.

2. Sistemul jurisdictional

In acest sistem (denumit anglo-american) extradarea este considerata ca fiind un act exclusiv jurisdictional, atribuindu-se instantelor judecatoresti din statul solicitat competenta exclusiva in a decide cu privire la admiterea sau respingerea cererii de extradare.

Sistemul jurisdictional al extradarii s-a generalizat in a doua jumatate a secolului XX, fiind in prezent operational in majoritatea statelor lumii, apreciindu-se in mod corect ca este singurul in masura sa asigure protectia drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor extradabile si in acelasi timp ca fiind cel mai corespunzator cooperarii internationale in lupta cu criminalitatea in etapa actuala de evolutie a civilizatiei umane.

Extradarea este o forma de cooperare judiciara in materie penala, care faciliteaza realizarea justitiei nationale, punand in joc raporturile interstatale stabilite pe cale diplomatica, dar, prin aplicarea sa, extradarea este un act judiciar represiv din partea statului caruia i se solicita, intrucat, de cele mai multe ori, presupune si arestarea unui infractor a carui judecare sau condamnare nu intra in competenta sa.

Numai privita ca act jurisdictional extradarea poate sa garanteze apararea drepturilor fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor si a arbitrariului, realizarea scopului institutiei de drept    si producerea consecintelor urmarite.

In ceea ce priveste competenta autoritatii publice chemata sa se pronunte cu privire la admisibilitatea cererii de extradare, in sistemul jurisdictional aceasta este atribuita in exclusivitate organelor judiciare, autoritatile administrative asigurand doar logistica activitatilor corelative actelor dispuse de instanta si transmiterea pe cai diplomatice a acestora.

Constitutia Romaniei din 1991 a modificat in mod semnificativ regimul juridic al extradarii, marcand trecerea de la sistemul mixt de acordare a acesteia, in care hotararea instantelor judecatoresti avea doar rol de aviz prealabil pentru puterea executiva, decizia asupra extradarii fiind luata de guvern, la un regim jurisdictional de acordare a extradarii, instantele judecatoresti fiind singurele abilitate sa decida asupra acordarii sau respingerii extradarii.

Atat verificarea conditiilor de forma si de fond ale extradarii, cat si decizia finala de respingere sau acordare a extradarii apartine organelor judiciare, fiecare stat stabilind, potrivit dreptului sau intern, la ce nivel jurisdictional se judeca cererile de extradare, caile de atac ce pot fi exercitate, respectiv gradele jurisdictionale pe care le traverseaza un proces de extradare.

3. Sistemul mixt al extradari

Acest sistem (denumit italian) recunoaste institutiei extradarii un caracter atat politic, cat si jurisdictional, la solutionarea cererii de extradare participand atat organele judiciare, care verifica existenta conditiilor extradarii, cat si autoritatea guvernamentala, care hotareste asupra admisibilitatii cererii de extradare.

In evolutia sa istorica, sistemul mixt a aparut in secolul al XVIII-lea, ca o reactie impotriva caracterului absolut al extradarii vazuta exclusiv ca act guvernamental, intr-o epoca in care autorii de drept s-au axat mai mult pe problema legitimitatii in dreptul public, fiind mai putin interesati de modul de reglementare al procedurii extradarii. Prima tara care a atribuit si autoritatii judiciare competenta in materia extradarii a fost Belgia, in 1736, cu ocazia incheierii unei conventii intre Franta si Tarile de Jos. Tot Belgia, prin Legea din 1.10.1833, atribuia puterii jurisdictionale un rol consultativ in fundamentarea deciziilor guvernamentale, stabilind documentele in baza carora se paote dispune extradarea, precum si conditiile si durata arestarii preventive.

In opinia profesorului Vintila Dongoroz "acest sistem are indoitul merit ca, pe de o parte, asigura persoanei a carei extradare se cere posibilitatea de a se apara si de a se evita extradarea in conditii neregulate, iar pe de alta parte, lasa guvernului o margine de apreciere, chiar in cazul cand extradarea este admisibila, fiindca pot exista consideratiuni de ordin moral, politic, echitate etc., pe care justitia nu poate sa le invoce, ea trebuind sa se conformeze legilor, atunci cand a hotarat ca cererea de extradare trebuie sa fie admisa, consideratiuni insa de care guvernul poate, oricand, sa tina seama si sa refuze, pe teritoriul sau, o cerere de extradare".

Sustinatorii sistemului mixt al extradarii considera ca atat autoritatea guvernamentala, cat si organele judiciare ale unui stat trebuie chemate sa se pronunte asupra cererii de extradare. In opinia lor, autoritatea guvernamentala, purtatoare directa a suveranitatii de stat, trebuie in mod firesc sa decida asupra cererii de extradare.

Decizia luata este necesar sa fie intemeiata insa pe o cunoastere a situatiei de fapt, pe constatarea daca toate conditiile de fond si de forma ale extradarii sunt sau nu indeplinite. Aceasta activitate de cercetare a situatiei de fapt si de verificare a conditiilor extradarii, este o activitate judiciara si deci de competenta organelor judiciare.

Esenta extradarii vazuta ca act guvernamental si jurisdictional consta in convietuirea competentelor guvernamentale si judiciare, care se completeaza reciproc, nici una din ele nefiind exclusiva.

Codul de procedura penala Carol al II-lea (art. 630-638) s-a inspirat din legea belgiana si cea franceza, consacrand sistemul mixt, in sensul ca primele cercetari se faceau de procuror si judecatorul de instructie, instanta hotarea apoi cu privire la admiterea sau respingerea cererii, hotarare ce avea doar caracterul unui aviz, guvernul pastrandu-si dreptul de a se pronunta in mod suveran si definitiv daca acorda sau nu extradarea. Daca hotararea instantei era de respingere, aceasta nu mai avea caracterul unui simplu aviz, ci era opozabila puterii executive, astfel ca, in cazurile de respingere, sistemul era complet jurisdictionalizat.

In a doua jumatate a secolului XX ponderea sistemului mixt s-a redus considerabil, amestecul executivului in procedura extradarii fiind considerat anacronic, dar, atat acesta, cat si sitemul guvernamental exista, astfel ca incidenta lor in reglementarea relatiilor internationale nu poate fi ignorata.   

In dreptul nostru penal, pana la intrarea in vigoare a Constitutiei Romaniei (8.12.1991) a functionat sistemul mixt, prevazut in cuprinsul legii 4/1971, conform caruia, in cazul extradarii pasive, hotararea judecatoreasca de extradare are rolul unui simplu aviz pentru Guvern, care va decide intr-un mod suveran. Constitutia Romaniei in vigoare astazi, stipuleaza in art. 19 alin. 3 ca extradarea se hotaraste de justitie, ceea ce subliniaza ca aplicabil este sistemul jurisdictional2.