Introducere in studiul dreptului roman

1.1. Importanta dreptului roman

Spre deosebire de alte sisteme de drept ale antichitatii, dreptul roman se remarca prin formularea stiintifica a normelor si regulilor juridice, exercitand o puternica influenta asupra societatii romane, cat si asupra celorlalte societati care au urmat societatea feudala si societatea burgheza.

Reglementarile dreptului roman se caracterizeaza prin trasaturi specifice oricarui tip de stat, dovedind o vitalitate impresionanta si o eficienta practica care a eclipsat sistemele de drept contemporane, prin constructiile juridice adaptate fiecarei perioade istorice.

Dreptul roman a reusit sa fundamenteze proprietatea privata si productia de marfuri sclavagista, dar normele sale au supravietuit si dupa prabusirea Romei, fiind aplicate cu modificarile de rigoare de-a lungul secolelor care au urmat, constituind un permanent izvor de inspiratie pentru codurile civile burgheze. Astfel, reglementarea proprietatii, a materiei obligatiilor si mostenirilor din aceste coduri, are la baza constructiile juridice romane.

O importanta deosebita o are dreptul roman din punctul de vedere al stiintei juridice. Multe din principalele concepte si categorii juridice actuale, se prezinta sub aspectul lor formal, asemenea celor romane. Si astazi operam cu notiuni si categorii romane: obligatie, contract, termen, conditie, reprezentare, bunuri, revendicare, mostenire legala, testamentara, actiuni etc.

In cursul evolutiei lor istorice, forma acestor concepte s-a mentinut identica, evident schimbandu-si continutul in raport cu dezvoltarea social-economica a diferitelor societati si cu interesele noilor clase sociale.

De pilda, conceptul de contract s-a pastrat intact, sub aspectul formei pana in epoca noastra si continua sa fie folosit pe scara larga. Teoretic, el implica ideea de egalitate juridica intre partile contractante, dar in practica conceptul nu a corespuns in intregime realitatii.

La Roma egalitatea contractuala a caracterizat numai raporturile juridice incheiate intre cetatenii liberi posesori ai mijloacelor de productie. Sclavii fiind socotiti drept lucruri, erau prin definitie in afara oricarei ocrotiri, iar marea masa a celor lipsiti nu avea nici un mijloc practic pentru a putea obtine o pozitie juridica egala cu a contractantului proprietar.

Societatea feudala consacra pe un alt plan social-economic, acelasi principiu; egalitatea contractuala se aplica in cazul raporturilor ce se incheiau intre membrii nobilimii funciare, dar era straina oricaror obligatii pe care obiceiul pamantului le impunea serbilor legati de glie.

La randul ei, societatea burgheza acordand acestui principiu un nou continut, il consacra pe un plan general: legea consfinteste egalitatea juridica a tuturor celor ce devin parte la contract.

Se cuvine sa subliniem importanta didactica a dreptului roman in formarea viitorului jurist. Intr-adevar, operele jurisconsultilor romani se caracterizeaza printr-o logica remarcabila si printr-o mare putere de analiza.

Cercetarea si studiul perseverent al acestor opere ajuta pe cei ce imbratiseaza cariera dreptului sa-si formeze deprinderi care sa le inlesneasca o analiza profunda a fenomenului juridic, o folosire corecta a judecatilor logice, o interpretare veridica a normelor de drept si o solutionare echitabila a spetelor.

1.2. Scurta istorie a Romei

1.2.1. Regalitatea

Cu opt secole inaintea erei noastre, in partea de mijloc a peninsulei numita Latium, pe care astazi o numim Italia, traiau mai multe comunitati gentilice patriarhale, care alcatuiau o puternica unitate militara si economica. In fruntea acestor comunitati care formau asa-zisa "federatie latina", a ajuns dupa lupte inversunate, cetatea Roma, asezata pe colinele ce strajuiau malul stang al fluviului Tibru.

Locuitorii Romei se ocupau in principal cu agricultura si cu cresterea vitelor. Treptat, s-au dezvoltat meseriile, iar comertul cu cetatile vecine a devenit tot mai activ.

La inceput, cultivarea pamantului se facea in comun de catre toti locuitorii care, fiind uniti prin legaturi de rudenie (caci se simteau urmasi ai aceluiasi stramos comun) si condusi de o singura capetenie, formau o stransa comunitate numita ginta (gens).

Cu timpul cultivarea in comun a pamantului face loc cultivarii individuale a ogoarelor in masura in care apare si se dezvolta proprietatea privata. Dezvoltarea uneltelor de productie si apoi a relatiilor de schimb au dus la descompunerea gintii si la consolidarea familiilor mari, care incep sa se ocupe in mod independent de procurarea mijloacelor de existenta. Aceste familii acapareaza pamantul comun, mai intai sub forma unei posesiuni temporare care, treptat se va transforma intr-o proprietate privata a capului de familie.

Consolidarea economica a unor familii si decaderea altora va duce la concentrarea proprietatii funciare, ca proprietate privata, in folosul familiilor mai puternice.

O alta indeletnicire a romanilor era pastoritul. Pasunile au apartinut la inceput comunitatii, dar treptat incep sa fie date in folosinta si capilor de familie instariti care plateau in schimb regelui, o dare de pasunat numita scriptura, adica o taxa randuita dupa numarul capetelor de vite inscrise la pasunat.

Odata cu dezvoltarea vietii de cetate apar felurite mestesuguri si indeletniciri noi. Au fost organizate primele asociatii de meseriasi (colegia opificum): a cantaretilor din flaut, a lucratorilor in argint, in arama, a dulgherilor, a postavarilor, a olarilor si a cizmarilor.

Ca urmare a dezvoltarii mijloacelor de productie si a cresterii necesitatilor societatii romane apare nevoia schimbului de produse intre Roma si cetatile regiunilor din jur care puteau oferi lucruri pe care Roma nu le avea. Dintr-o epoca foarte veche sunt cunoscute targurile anuale (mercatus) si saptamanale (nundinae) ce se organizau, odata cu praznuirea anumitor sarbatori mai importante, in cetatea Romei.

Ca o consecinta a cresterii productivitatii muncii, apare sclavia in forma ei patriarhala. Proveniti din prizonieri de razboi sau din aservirea datornicilor, sclavii erau folositi la muncile agricole, la cresterea animalelor si la alte indeletniciri; socotiti membri inferiori ai familiei, ei participau la ritualurile religioase si mai la toate evenimentele familiale. Dezvoltarea diviziunii sociale a muncii, a comertului si a meseriilor, ca si razboaiele de cucerire pe care le-a purtat Roma, au avut drept rezultat aparitia in jurul cetatii a unei importante populatii straine (plebeii).

Intre timp, populatia orasului Roma si a regiunii Roma, marita in timpul cuceririlor, a crescut in parte pe seama emigrarilor, in parte pe seama populatiei districtelor subjugate, cu precadere a celor latine. Toti acesti supusi noi se aflau in afara vechilor ginti, curii si triburi, nu faceau parte deci din populus romanus, din poporul roman propriu-zis.

Ei se bucurau de libertatea persoanei lor, puteau sa aiba proprietati funciare, erau obligati sa plateasca impozite si sa presteze servicii militare, dar nu puteau sa ocupe nici o functie si nici sa ia parte la adunarea curiilor sau la impartirea pamanturilor cucerite care apartineau statului. Ei erau plebeii lipsiti de orice fel de drepturi publice. Datorita cresterii continue a numarului lor si a faptului ca erau instruiti din punct de vedere militar si inarmati, ei au devenit o forta amenintatoare pentru vechiul populus, care, ducand o viata familiala inchisa nu mai putea creste prin elemente venite din afara. La aceasta se poate adauga faptul ca proprietatea funciara era impartita, pe cat se pare, aproape in mod egal intre populus si plebe, in timp ce bogatia comerciala si industriala, putin dezvoltate, se afla mai ales in mana plebei.

Datorita acestei stari de lucruri, plebeii bogati vor porni la lupta impotriva patricienilor care formau populus romanus, urmarind sa obtina deplina egalitate politica cu acestia din urma. La randul lor, patricienii luptau atat pentru pastrarea pozitiilor dominante fata de plebei, cat si pentru consolidarea continua a privilegiilor lor fata de sclavi si de clienti.

La inceput, incercarea plebeilor bogati de a intra in cetatea patricienilor si de a imparti cu acestia conducerea, a fost oarecum timida si de proportii reduse. Lupta pornita de plebe impotriva cetatii patriciene va accelera treptat descompunerea oranduirii gentilice si procesul de cristalizare a statului.

In secolul al VI-lea i.e.n., cand la Roma domnea potrivit traditiei regele Servius Tulius, a avut loc o adevarata revolutie. Nu se poate spune nimic precis nici despre momentul, nici despre desfasurarea si nici despre cauzele revolutiei, care au pus capat vechii organizari gentilice. Un lucru este cert, ca aceste cauze trebuiesc cautate in luptele dintre plebei si patricieni.

Intr-adevar, sub presiunile plebeilor care vroiau sa patrunda in cetate alaturi de patricieni - presiuni generate tocmai de cresterea puterii economice si politice a plebei - vechea organizatie gentilica trebuia sa dispara. Se introduc noi elemente de organizare sociala care cuprind in egala masura pe plebei si pe patricieni.

Mai intai, teritoriul Romei a fost impartit in urma reformei lui Servius Tulius in mai multe subdiviziuni administrative, numite triburi: populatia oraseneasca in patru triburi urbane, iar locuitorii satelor dependente de cetate, in alte triburi numite rustice. Astfel, cetatea se extinde, ingloband pe langa locuitorii din cetate si populatia din jur, adica atat pe patricieni cat si pe plebei. Totodata locuitorii teritoriului roman incadrati dupa domiciliu in triburi deveneau membri ai cetatii. In consecinta, calitatea de cetatean al Romei nu decurgea din calitatea de membru al unei ginti, ci din faptul de a fi domiciliat intr-unul din triburile teritoriale de curand constituite. Fiecare trib era condus de niste administratori insarcinati sa stranga impozite, sa supravegheze repararea drumurilor, podurilor si edificiilor publice, sa tina evidenta numarului cetatenilor si a resurselor lor materiale, sa se ocupe de operatiile de recrutare, intr-un cuvant de toate problemele pe care le ridica administrarea acestor teritorii.

Din cinci in cinci ani avea loc la Roma recensamantul populatiei si averii cetatenilor. Poporul era adunat pe campul lui Marte din apropierea cetatii, unde fiecare cetatean facea o declaratie sub prestare de juramant cu privire la intinderea pamantului care-l stapaneste, la numarul copiilor si sclavilor pe care ii avea etc. Cetatenii erau impartiti apoi in cinci clase, in raport de suprafata de pamant posedata: din prima clasa faceau parte toti cei ce aveau cel putin 20 de jugare de pamant, din clasa a doua cei ce stapaneau minimum 15 jugare, din a treia cei ce aveau minimum 10 jugare, din a patra cel putin 5 jugare, iar din ultima clasa, proprietarii ce stapaneau minimum 2 jugare de pamant. Cei ce nu aveau pamant si deci nu aveau calitatea de proprietari, erau socotiti "capite censi". Proprietarii funciari care faceau parte din aceste cinci clase purtau denumirea de "bogati in pamant" (locupletes) in opozitie cu cei lipsiti de avere funciara numiti proletari, deoarece singura lor avere o formau copiii (proles).

In aceeasi ierarhie si sistem de organizare intrau fara deosebire si plebeii si patricienii. Pozitia si rangul social al acestora se masura acum dupa un singur criteriu (bogatia) - intrucat - ca si in Atena dupa reforma lui Solon - averea constituia singurul element de evaluare sociala. Aceasta noua organizare a cetatii avea o deosebita importanta, atat din punct de vedere militar, cat si politic. Fiecare clasa sociala era impartita in mai multe subdiviziuni numite centurii. Acestea erau de doua feluri: unele alcatuite din barbati intre 18 si 46 ani, iar celelalte din cei ce trecusera de aceasta varsta. Primele centurii formau armata activa, iar celelalte, rezervele.

La lupta poporul mergea in ordinea claselor: prima era formata din cavalerii si ostasii greu inarmati, iar urmatoarele formau infanteria usoara. La randul ei, saracimea (proletarii) era folosita numai in spatele frontului, la repararea drumurilor si podurilor, la caratul proviziilor etc. Asadar, la Roma, ca si in alte cetati antice, indatoririle militare erau randuite in raport cu averea stapanita de cetateni; cu cat cineva avea mai mult pamant, cu atat era mai interesat in apararea cetatii.

Daca indatoririle militare erau impuse cetatenilor proportional cu averea posedata, drepturile politice le erau conferite in aceeasi proportie. Asadar cetateanul era soldat intrucat era proprietar si in masura in care era proprietar participa la conducerea statului. Adunarea poporului sub arme - ale caror inceputuri se leaga de existenta democratiei militare - era totodata si adunarea de vot a cetatenilor romani. Ordinea de vot era aceea in care poporul mergea la lupta, cu alte cuvinte o defilare a unitatilor luptatoare. La vot era chemata mai intai prima clasa - in care intrau si cavaleri - apoi pe rand celelalte clase. Votul insa nu se socotea individual, pe cap de cetatean, ci pe centurii, iar numarul centuriilor era stabilit in fiecare clasa de asa natura, incat asigura preponderenta cetatenilor bogati. In adevar, din numarul total de 193 centurii ale celor 5 clase, prima clasa cuprindea 98, fapt care-i asigura intotdeauna majoritatea absoluta a voturilor.

Prima clasa era alcatuita din 18 centurii de calarasi si 80 de pedestrasi; clasa a II-a - 20 de centurii; clasa a III-a - 20 de centurii; clasa a IV-a - 20 de centurii si clasa a V-a din 30 de centurii. La acestea se adauga 5 centurii alcatuite din personalul auxiliar serviciului militar, in total 193 centurii.

Deci daca cetatenii din clasa I, care nu constituiau nici pe departe majoritatea populatiei, dar care erau in schimb cei mai bogati din cetate, votau intr-un anumit sens, votul celorlalte clase devenea inutil. Astfel se asigura un adevarat monopol politic pentru proprietarii din prima clasa, care constituiau o minoritate fata de restul populatiei.

Aceasta adunare populara numita centuriata - deoarece unitatea de vot era centuria - hotara asupra celor mai importante probleme ce priveau viata cetatii: declara razboi, incheia pace, acorda cetatenia romana strainilor cand era cazul, alegea pe dregatorii cetatii si se pronunta ca instanta de apel in cazurile de condamnare la moarte a cetatenilor.

Reforma lui Servius Tulius apare asadar ca o adevarata revolutie politica cu care s-a incheiat procesul de trecere spre formarea statului sclavagist roman. Aristocratia gentilica era acum inlocuita cu aristocratia funciara, alcatuita din patricieni si plebei bogati. Cu toate acestea, plebeii bogati nu aveau inca toate drepturile pe care le posedau patricienii. Le lipseau unele drepturi politice, nu se puteau casatori cu patricieni, nu cunosteau secretele procedurii de judecata detinute de preotii patricieni, care astfel puteau ocroti pe cei care-i socoteau apropiati lor; intr-un cuvant erau inca cetateni cu drepturi inferioare in cetate. La randul ei plebea saraca, apasata de lipsuri si greutati, nu dorea decat sa-si usureze pe cat posibil viata pe care o ducea. Unitara prin originea ei, plebea era divizata in doua paturi ce urmareau scopuri deosebite: cei bogati - deplina egalitate politica cu patriciatul iar cei saraci - sa scape de saracie si nevoi. La randul lor, patricienii, mandri de trecutul lor, voiau sa-si pastreze cel putin o parte din privilegiile de altadata. Aceste conflicte de interese si contradictii sociale, accentuate de nemultumirile sclavilor, al caror numar va creste treptat, va strabate in secolele urmatoare intreaga istorie a Romei.

1.2.2. Republica

Dupa inlaturarea regalitatii care potrivit traditiei are loc in anul 505 i.e.n., cand legendarul rege Tarquinuis Superbus este izgonit in urma conspiratiei lui Brutus si Collatinus, romanii au pus bazele unei noi forme de organizare statala: republica. Cu toate luptele sustinute si darze duse de catre plebei, acestia nu obtin satisfacerea integrala a revendicarilor cerute si de aceea, nemultumiti, au hotarat in semn de protest si amenintare sa paraseasca cetatea Romei, retragandu-se pe muntele sacru in apropierea raului Anio.

Pentru a se reintoarce in cetate au cerut si au reusit sa obtina mai multe concesii. Mai intai debitorii inrobiti pentru datorii au fost eliberati din inchisori, dandu-li-se un nou termen de plata; cei ce n-au avut cu ce plati au fost iertati in intregime de datorie (de debite). In al doilea rand, plebeii au obtinut dreptul de a-si alege anual cate doi reprezentanti (tribuni) - anul 490 i.e.n. - care puteau interveni la nevoie sa ocroteasca (auxilium) persoana cetateanului plebeu amenintat sau neindreptatit. Avand la indemana un mijloc atat de eficace, plebeii au putut mai usor continua lupta impotriva patriciatului. Si unele rezultate nu au intarziat sa apara. Luptand pentru intocmirea de legi scrise, obtin sa fie redactata in anul 450 i.e.n. "Legea celor 12 Table", iar in anul 448 i.e.n. "Legea Canuleia", care ingaduia incheierea casatoriilor dintre patricieni si plebei.

Luptand in fine pentru egalitatea politica, obtin in anul 367 i.e.n. Prin Legea Licinia Sextia, ca unul din cei doi consuli, care conduceau vreme de un an destinele Romei, sa fie plebeu, iar anul 287 i.e.n., prin Legea Hortensia, ca hotararile adunarilor plebeiene sa aiba putere de lege, intocmai ca hotararile luate de cetateni in celelalte adunari recunoscute de Constitutia romana.

Republica romana cunoaste intre sec. al II-lea si I i.e.n. o epoca de rapida dezvoltare social-economica. Roma isi extinde cuceririle razboinice in afara Italiei, devenind, dupa razboiul punic, din sec. al III-lea i.e.n., adevarata stapana a bazinului mediteranean. Asemenea cuceriri au fost posibile datorita unei armate puternice pe care romanii au creat-o special in acest scop. Drept urmare a razboaielor de cucerire, la Roma se concentreaza un numar tot mai mare de sclavi, pe a caror munca incepe sa se bazeze intreaga productie de marfuri din societate. Proprietatea funciara incepe, la randul ei, a se concentra in tot mai putine maini, iar taranii, care nu mai puteau rezista cu micile lor ogoare concurentei marilor latifundiari, care isi lucrau pamantul cu sclavi, cum si datorita graului ieftin adus din provincii, emigreaza la Roma, unde se transforma in proletari, a caror pozitie sociala se apropia de fapt de cea a sclavilor.

Reprezentand o reala primejdie pentru paturile dominante, acestea au facut totul pentru a neutraliza fortele revolutionare ale proletariatului urban, oferindu-i distributii gratuite de alimente pentru a nu muri de foame si sustragandu-le atentia prin organizarea, tot gratuita, a jocurilor de circ. Pentru aristocratia romana, cheltuielile erau mari, dar ii asigura linistea si posibilitati sporite de exploatare a muncii servile.

Aceasta stare de lucruri a accentuat contradictia dintre aristocratie si plebea urbana, iar scaderea numarului micilor proprietari funciari si a potentialului lor economic a dus la slabirea puterii militare a Romei. In adevar, potrivit principiului intemeiat pe cens, cetatenii ramasi fara pamant nu mai puteau fi recrutati si in consecinta, efectivele ostirii si capacitatea ei de lupta se micsorau simtitor. Toate acestea au prilejuit o serioasa ingrijorare in randul paturilor conducatoare romane. De aceea, cercul aristocratic grupat in jurul lui Scipio Aemilianus, propune o larga reforma agrara, in scopul renasterii micii proprietati taranesti si, implicit, a taranimii cu ajutorul careia sa se refaca efectivele armatei. La Roma existau in mijlocul sec. al II-lea i.e.n. intinse teritorii publice, in marea lor majoritate ocupate de aristocrati.

Cercul lui Scipio propune ca acest ogor public sa fie supus unei redistribuiri partiale in favoarea taranilor cu pamant putin sau lipsiti de orice proprietate funciara. Majoritatea aristocratiei s-a opus acestei reforme. Lupta pentru infaptuirea reformei este insa continuata cu mult curaj de catre Tiberius Grachus, membru al cercului Scipio si ruda cu el. In calitate de tribun al poporului el pregateste in anul 133 i.e.n. un proiect de lege prin care se hotara ca un cap de familie putea stapani cel mult 500 de jugare de pamant, din ogorul public; pentru fiecare fiu adult se mai adauga 250 jugare, dar o familie nu putea stapani in total mai mult de 1000 jugare; pamantul ce depasea aceasta suprafata se confisca de la marii proprietari si urma sa fie distribuit, in loturi de cate 30 jugare cetatenilor saraci. Cu toata impotrivirea indarjita a aristocratiei, proiectul de lege este votat, dar Tiberius a fost asasinat de patricieni.

Intentiile acestuia nu au putut fi traduse in intregime in viata, desi multi proletari au fost improprietariti cu aceasta ocazie. Opera lui Tiberius Grachus este continuata de fratele sau Caius, dar si acesta cade in lupta cu aristocratia. Rezultatele obtinute prin improprietaririle facute cu aceasta ocazie, nu au fost insa durabile, deoarece noii improprietariti s-au ruinat in concurenta cu marile latifundii lucrate de sclavi si cu granele ieftine importate din provinciile romane. Evenimentele au dovedit ca mentinerea unei mici proprietati funciare stabile - una din bazele oranduirii republicane - devenise imposibila in conditiile sclavagismului evoluat, ale relatiilor comerciale, monetare si ale camatariei in continua expansiune. Mai multe legi agrare ulterioare din care cea mai importanta dateaza din anul 111 i.e.n., au anulat practic toate rezultatele obtinute prin reformele fratilor Gracchi. Datorita acestui fapt, concentrarea proprietatilor funciare se accentueaza - si de aceea, pe drept, in anul 104 i.e.n. tribunul poporului, Marcius Filippus declara ca la Roma toata proprietatea funciara apartine unui numar de cel mult 2000 de familii.

In ultimul secol al Republicii, odata cu concentrarea proprietatii funciare, exploatarea sclavilor se accentueaza, fapt care prilejuieste rabufniri tot mai puternice din partea acestora. Dintre toate rascoalele cea mai puternica a fost aceea condusa de Spartacus, eveniment care a pricinuit lumii romane o teama - nu mai mica decat cea adusa de expeditia lui Hanibal.

Dupa rascoala lui Spartacus, lupta dintre sclavi si stapanii de sclavi se ascute si mai mult, strabatand ca un fir rosu intreaga istorie posterioara romana.

In acelasi timp, se intetesc contradictiile si in cadrul clasei stapanitoare.

Lupta politica se duce intre trei grupari politice: optimates (aristocratia senatoriala a proprietarilor de sclavi); cavalerii (reprezentanti ai capitalului comercial si camataresc) si asa-zisii populares (reprezentanti ai intereselor micilor proprietari de pamant, meseriasi etc.). Desi intre aceste partide existau deosebiri serioase in privinta politicii externe si interne, totusi ele aveau un interes comun care le unea - mentinerea sclaviei ca forma de exploatare si gasirea celor mai potrivite forme de conducere politica, in realizarea acestui scop. De aceea, ele urmareau in egala masura intarirea pozitiei lor economice, precum si consolidarea puterii centrale care, pentru a putea inabusi rascoalele sclavilor si ale saracimii din Italia, trebuia sa imbrace o forma autoritara. Instaurarea dictaturii aparea asadar pentru toate cele trei grupari politice ca o necesitate fireasca; cu toate acestea, cand se ridica problema cine era cel mai indrituit sa o exercite, fiecare grupare se socotea indreptatita sa o exercite prin conducatorii ei. De aici, luptele civile pentru dobandirea puterii - adesea sangeroase si necrutatoare - ce nu s-au terminat decat prin instaurarea monarhiei, pe care pana la urma gruparile politice din Roma, au trebuit sa o accepte ca fiind singura solutie de salvare a statului sclavagist roman.

Astfel de la Republica, Roma trece la dictatura si apoi la monarhie, aceasta din urma constituind forma cea mai corespunzatoare a dictaturii sclavagiste intr-o epoca in care contradictiile interne si primejdiile din afara amenintau statul roman cu prabusirea.

La trecerea Romei spre dictatura si apoi spre monarhie au contribuit inca doi factori:

A) vechile forme ale organizatiei de stat corespunzatoare statului cetate, inceteaza sa mai fie satisfacatoare pentru nevoile noului stat, ale carui hotare cuprindeau in sec. I i.e.n. nu numai Roma si Italia, dar si numeroase provincii;

B) armata Romei se transforma intr-o armata profesionala, de mercenari, devenind un instrument docil in mainile marilor comandanti, care nu se sfiesc sa o foloseasca pentru a pune temelia unui regim dictatorial in interesul clasei stapanilor de sclavi si al gruparii politice din care faceau parte.

Astfel, inlocuirea Republicii cu monarhia nu s-a facut deodata, ci treptat, pe calea dictaturilor militare, care a inradacinat cu incetul ideile conducerii unice ca singura forma de mentinere a regimului sclavagist roman, macinat de puternice contradictii interne. Oligarhia senatoriala in frunte cu Pompeius ales de senat consul unic, se afla acum fata in fata cu partidul popular, al carui conducator devenise Caesar cuceritorul Galiei). In realitate, cei doi oameni politici nu aveau vederi deosebite cu privire la viitoarea structura a societatii; ambii socoteau ca puterea centrala trebuie intarita, in vederea salvgardarii clasei posedante, mereu amenintata de miscarile sclavilor si ale saracimii din Italia.

De altfel, toate paturile stapanitoare erau de acord ca la conducerea statului, trebuia sa se statorniceasca dictatura. Desi intre Pompeius si Caesar nu existau divergente cu privire la noua forma de organizare statala, totusi fiecare din ei, vedea o alta cale de instaurare a ei. Pompeius dorea ca senatul din proprie initiativa, sa-i ofere conducerea autoritara a statului sau cum o numeau contemporanii - principatul, in timp ce Caesar, putin respectuos fata de legile Romei, pe care le socotea invechite, era mai increzator in caile de fapt decat in cele legale. Inca din anul 51 i.e.n., cand i se refuzasera de catre senat unele garantii legale pe care le ceruse, afirmase punand mana pe garda sabiei "iata cine ma va ocroti".

Nodul gordian al evenimentelor trebuia asadar sa fie dezlegat fie pe cale constitutionala, fie printr-o lovitura de sabie. Ca militar incercat si ca om politic bine orientat in politica contemporana, Caesar a ales cea de a doua cale. Divergenta dintre el si Pompeius se reducea acum la chestiune de forta.

Biruind prin forta armelor, Caesar deveni stapanul Romei si al lumii. Puterile pe care le avea acum erau absolute, iar momentul istoric ii apartinea. Ca dictator pe viata detinea puterea militara iar ca tribun, tot pe viata avea controlul puterii legiuitoare. Senatul se afla, de asemenea, in subordinele sale: el ii desemna compozitia si ii prezida dezbaterile. In fine, ca mare pontif controla organizatiile religioase romane, atat de importante in viata statului.

Asasinarea lui Caesar in anul 44 i.e.n. nu a insemnat restaurarea republicii, asa cum credeau in mod gresit conspiratorii si partizanii lui. Impusa de legitatile istoriei, dictatura devenise singura forma politica de organizare a statului roman, ce pasise pe calea descompunerii. La raspantia istoriei, Caesar stiuse sa inaugureze o epoca noua care va transforma republica Romei in republica caesarilor.

1.2.3. Imperiul

Politica lui Caesar este continuata de Octavian Augustus, nepotul sau de sora. Intelegand si satisfacand interesele aristocratiei, Augustus a avut o stralucita ascensiune politica. Imperiul este acum instaurat sub numele de principat, care in teorie insemna impartirea puterii de stat intre senat si imparat, dar care in practica asigura acestuia din urma o intaietate indiscutabila. Potrivit acestei formule, imparatul era doar primul dintre cetateni (princeps), de unde si numele de principatus dat noii forme de guvernamant, iar puterea politica suprema se impartea egal intre imparat si senat. Formula - simpla eticheta constitutionala - pentru o realitate cu totul diferita, a dainuit pana la Diocletian - 284-305 e.n., care in mod fatis, fara nici un ocol, a instaurat monarhia absolutista.

Dar treptat, semnele anarhiei si ale decaderii incep sa apara, vreme indelungata - cateva decenii - ostile romane se vor bate intre ele pentru a impune ca imparati pe comandantii lor, situatia social-economica se agraveaza tot mai mult.

O data cu domnia imparatului Aurelian (270-275), ordinea a fost stabilita in provincii, iar puterea imperiala capata un caracter monarhic tot mai fatis. El s-a intitulat "stapan si zeu" (dominus et deus) si incearca sa introduca un cult unic in intregul stat, proclamand ca zeu suprem soarele (dominus imperii romani) si pe imparat drept imputernicitul sau pe pamant.

Daca pana la imparatul Diocletian (284-305) structura dictatoriala a statului roman mai era camuflata prin termeni republicani, odata cu reformele acestuia, dictatura militara ia forme declarate.

Acum incepe epoca dominatului. Zeificat asemenea monarhilor orientali, imparatul devine in mod constant dominus et deus (stapan si zeu), iar senatul pierzandu-si orice rost de independenta, se transforma intr-un sfat imperial (consistorium sacrum) alcatuit din oameni devotati monarhului. Concentrand intreaga putere in mainile lor, imparatii devin de acum inainte autocrati.

Conservator, asemenea intregii sale suprastructuri, statul roman mentine vechile relatii sclavagiste, care limitau si franau dezvoltarea noilor elemente ale modului de productie feudal, in germene.

De aceea, proprietatea sclavagista continua sa ramana dominanta cu toate incercarile de a se generaliza formele juridice pe care le reclamau, in interesele noului mod de productie pe cale de formare, raporturile sociale si economice dintre stapani si sclavi. Datorita acestei contradictii mereu mai accentuate si care pe plan social se manifesta in puternice rascoale si rabufniri ale sclavilor si populatiilor sarace, dezagregarea Imperiului Roman se accentueaza, cu toate masurile birocratice si administrative luate de imparatii romani dupa Constantin. La aceasta prabusire au contribuit pe plan extern atacurile mereu tot mai primejdioase ale popoarelor migratoare.

Impartirea definitiva a statului roman in doua - Imperiul de Rasarit si cel de Apus - la moartea imparatului Theodosius in anul 395, nu a putut solutiona asa-numita problema a reanimarii cetatii eterne. In anul 476 Roma va sucomba sub loviturile triburilor de heruli condusi de Odoacru, in schimb partea de rasarit a imperiului isi va continua existenta sub numele de Imperiul Bizantin, inca o mie de ani pana la 1453, gasindu-si sub Iustinian forme noi de organizare pe care noile forte de productie le reclamau cu staruinta.

1.3. Organizarea Romei

1.3.1. Organizarea social-politica

In epoca cea mai veche, locuitorii Romei traiau organizati in ginti. Toti cei ce se trageau dintr-un stramos comun, din a carui existenta ramasese doar amintirea, formau o ginta. De aceea, membrii gintii purtau nume comune, pe cel al stramosului intemeietor, pe langa numele individual al fiecaruia dintre ei, alcatuita din mai multe familii ce se simteau legate prin aceasta descendenta comuna, ginta poseda un teritoriu ce alcatuia proprietatea comuna a membrilor obstii. Cu timpul, pamanturile comune s-au imputinat tot mai mult in masura in care ele au fost insusite de capii unor familii mai puternice si mai numeroase.

Membrii gintilor se intruneau adesea in sfat pentru a lua hotarari comune, practicau acelasi cult si celebrau aceleasi sarbatori religioase, iar intre ei existau o puternica solidaritate si un trainic spirit de ajutor reciproc; in fine, membrii gintii nu se puteau casatori intre ei, practicau cu alte cuvinte, exogamia.

In fruntea gintii se afla o capetenie, un sef, numit capul (magister) sau tatal (pater) gintii. Tata (pater) in sensul lui initial, nu era legat de ideea de putere, tatal gintii (pater gentis) era conducatorul, capul comunitatii gentilice, ales de membrii gintii pentru a indeplini aceasta demnitate; tot in puterea acestora rezida si puterea de a-l destitui.

Cu timpul, in interiorul gintilor apar fenomene de diferentiere sociala, rezultate din imbogatirea unor familii, in dauna altora. Insusindu-si parti insemnate din pamanturile comune, membrii familiilor instarite isi iau denumirea de patricieni (patricii).

Odata cu aparitia aristocratiei gentilice, printr-un proces firesc de dezagregare sociala, o parte dintre familii decade, transformandu-se in persoane dependente, numite clienti (clientes).

Treptat numarul acestora creste, clientela fiind alimentata si din alte surse (razboaie, dezrobiri de sclavi, statornicirea in Roma a celor fugiti din diverse motive, din alte cetati etc.). Asupra originii clientelei existau opinii diverse: anticii considerau ca sunt plebei, iar literatura moderna - urmasi ai aborigenilor din Latium supusi de cuceritori, emigranti veniti la Roma din regiunile vecine, straini stabiliti in capitala, in temeiul unor conventii, sclavi eliberati fara forme.

Clientii erau indatorati mai intai sa lucreze pamanturile comunitatii; intre client si membrii gintii exista un raport de supunere, ce se manifesta in diferite indatoriri pe care primul le avea fata de ginta si mai ales fata de seful gintii, care-i era stapan si ocrotitor totodata (patronus).

Alaturi de patricieni si clienti, locuia la Roma o populatie numita plebe, termen a carui etimologie arata ca era vorba de multime, gloata.

Aceasta populatie nascuta mai ales din cuceririle Romei si adusa in apropierea cetatii pentru a fi mai bine supravegheata, era supusa la diferite indatoriri fata de cetate, de poporul roman. Cu timpul, plebea a crescut numeric, dar s-a diferentiat ca structura; o parte din plebe se imbogateste, in special cu speculatii comerciale, devenind o adevarata aristocratie. Dupa reforma lui Servius Tullius, pe masura cresterii aristocratiei plebeiene, treptat, varfurile patriciene si plebeiene se contopira si se transformara intr-o casta privilegiata unica, denumita nobilitas. In secolul al III-lea i.e.n., acest proces poate fi privit ca incheiat; odata cu disparitia notiunii de aristocratie patriciana (gentilica) dispare si aceea de plebe in sensul ei initial, de acum termenul de plebe (plebs) va desemna paturile sarace ale populatiei, fie rustice, fie urbane. Clasa stapanitoare nu se identifica numai cu aristocratia patricio-plebeiana, ea cuprindea si paturile mici si mijlocii alcatuite din tarani instariti, din proprietari de ateliere mestesugaresti, din negustori etc.

In aceeasi perioada, adica in sec. al IV-III-lea i.e.n., sclavia se dezvolta pe scara tot mai larga, in special in economia rurala. Impozitul introdus asupra eliberarii sclavilor in anul 357 i.e.n. este o dovada nivelului destul de ridicat la care ajunsese in acea epoca sclavia.

Spre finele Republicii, structura social-politica se complica si mai mult, mai ales dupa razboaiele punice, prin aparitia unor noi stari sociale.

Clasa nobilimii (nobiles) isi intareste pozitiile economice, in special in agricultura, ca urmare a concentrarii stapanirii pamanturilor si formarii in ultimul secol al republicii - a latifundiilor.

Ca o consecinta a cresterii rolului comertului si a capitalului financiar si camataresc apare o noua aristocratie; aristocratia comercial camatareasca.

Membrii acesteia se numesc cavaleri (equites) deoarece stramosii lor servisera in trupele de calarasi ai Romei, fapt ce presupunea existenta unei averi destul de numeroase, care sa fi permis intretinerea calului si a cheltuielilor de campanie.

Patura mijlocie (populares) alcatuita din mici proprietari funciari, mici meseriasi si negustori, continua sa creasca aliindu-se uneori in vederea realizarii scopurilor ei politice, cu plebea. Ca si mai inainte, plebea, desi avea toate drepturile cetatenesti, traia in conditii mizere, neavand cu ce sa-si castige existenta deoarece nobilii si cavalerii foloseau la toate muncile numai sclavi.

In epoca principatului, structura sociala anterioara, in linii mari, se mentine. Aristocratia funciara isi pastreaza primatul social politic. Pentru ca cineva sa faca parte din nobilime trebuia sa aiba un cens de cel putin un milion de sesterti, precum si stramosi care sa fi exercitat diferite magistraturi in stat.

Patura imediat urmatoare era aceea a cavalerilor (equites). Ei continuau sa fie reprezentanti ai capitalului comercial si camataresc, dar treptat se transforma intr-o tagma functionareasca. Exercitarea multor dregatorii atragea dupa sine calitatea de cavaler. El trebuia sa aiba o avere de cel putin 400.000 de sesterti.

La randul ei, plebea sufera unele transformari. In cea mai mare parte, plebea urbana, fara nici o activitate productiva, traia din venituri aleatorii si din distributiile de alimente facute de catre stat si particulari. O patura subtire de plebei, mai ales dezrobiti, aveau indeletniciri lucrative, exercitand felurite meserii sau acte de comert. Plebea rurala continua sa traiasca in aceleasi conditii inumane; concurata de sclavi si coloni, plebea continua exodul spre centrele urbane, ingrosand randurile proletariatului antic. Sclavii raman baza intregii productivitati de marfuri, dar nemultumirile si razvratirile lor razboinice devin tot mai puternice si mai numeroase.

In afara sclavilor, in agricultura incepe sa se extinda tot mai mult munca colonilor, adica a arendasilor liberi. Acestia erau de doua feluri: arendasi pe baza de contract, in randul carora intrau marii arendasi ce exploatau munca sclavilor si micii arendasi, asezati din tata in fiu pe pamanturile latifundiarilor. Indatoririle acestora erau stabilite de obiceiul pamantului. Neputand sa-si achite arenda - care in sec. I e.n. se platea in bani in majoritatea cazurilor - colonii ramaneau datori proprietarilor, neavand dreptul sa paraseasca domeniul cata vreme mai datorau ceva stapanilor.

Chiar si dupa ce arenda in bani a fost inlocuita cu cea in natura - de obicei 1/3 din recolta - situatia colonilor nu s-a imbunatatit, devenind datorita acestor imprejurari dependenti de stapan, care-i silea sa ramana pe pamantul sau, chiar daca intre timp isi achitau datoriile. Ei devin parte componenta a domeniului urmand soarta acestuia in cazuri de vanzari-cumparari, donatii-schimburi etc. Pe de alta parte, neintelegerile dintre coloni nu erau judecate de catre instantele ordinare, ci de catre proprietarul lor funciar.

In epoca dominatului structura sociala prevesteste castele evului mediu. In fruntea piramidei sociale se afla familia imperiala (nobilissimi), urma aristocratia senatoriala (ilustres, spectabiles, clarisimi) si apoi cavalerii (perfectisimi, egregii) dupa care venea plebea, o patura foarte diferita ca structura, mici meseriasi, mici proprietari, tarani etc.

La baza piramidei sociale se aflau sclavii si colonii. In general, prizonierii de razboi sunt transformati acum in coloni, nu in sclavi, iar legislatia epocii acorda celor dintai o importanta mai mare. Apar norme legislative care leaga pe coloni si pe urmasii lor de pamantul pe care il lucrau (sclavii agricoli).

1.3.2. Organizarea de stat

In perioada regalitatii romane, mai exact pana la reforma serviana, cetatea Roma a fost organizata sub forma unei democratii militare. In fruntea cetatii se afla regele (rex). El era conducatorul militar si civil al cetatii, supremul ei judecator si totodata seful ei religios.

Pentru solutionarea problemelor mai importante, el convoca adunarile populare ce urmau sa hotarasca. Alaturi de rege la conducerea treburilor obstesti se afla senatul sau sfatul batranilor. Alcatuit din sefii gintilor (patres gentium) senatul era privit ca detinator al traditiilor romane, in care calitate era chemat sa sfatuiasca pe rege si sa confirme hotararile adunarilor populare. De aceea, deciziile acestora erau date ca fiind deopotriva intocmite de senat si de popor, avand in fruntea lor mentiunea "senatul si poporul roman" (senatus populusque romanus).

Adunarile populare (comitia curiata) cuprindea pe toti barbatii adulti din cetate, cu excluderea bineinteles a sclavilor si clientilor. In competenta lor intrau: alegerea regelui, solutionarea problemelor majore ale cetatii, judecarea celor vinovati de crime grave etc. Dupa instaurarea Republicii, anul 509 i.e.n., conducerea statului se afla in mana magistratilor. Alesi pe o perioada determinata, de regula pe un an, ei nu puteau fi destituiti din functie, dar la expirarea mandatului erau raspunzatori in fata poporului de modul cum si-au indeplinit indatoririle ce le reveneau. Magistraturile era executate de titularii lor, in mod gratuit.

Competenta magistratilor se circumscrie in cadrul a doua notiuni juridice: potestat si imperium. Potestat cuprinde atributiile administrative, iar imperium, puterea judecatoreasca in interiorul cetatii Roma (domi) si comanda militara, in afara ei (militiae).

In amanunt, potestat implica dreptul de a lua auspiciile adica consultarea, in conformitate cu normele religiei romane, a semnelor ce aratau "vointa" zeilor; dreptul de a da verdicte valabile pe durata anului in care respectivul magistrat se afla in functiune (ius edicendi); dreptul de a amenda pe cei ce incalcau legile (ius mulctae dictionis); dreptul de a convoca adunarile populare, fie pentru simple discutii, fie pentru deliberare si luare de hotarari (cum populo agere) si, in fine, dreptul de a convoca senatul si de a-i prezida sedintele (senatum vocare atque halbere).

La randul sau, imperium cuprindea: dreptul de a recruta si comanda ostile romane; jurisdictia in materie penala, civila si administrativa; dreptul de a constrange pe impricinati sa se infatiseze inaintea instantelor de judecata (vocatio) si dreptul de a aresta pe cei ce nu se supuneau ordinelor (ius prensionis); in fine, dreptul de a convoca poporul, pe comitii, in afara Romei.

Cei mai inalti magistrati romani erau consulii ce detineau in stat puterea civila suprema si conduceau ostile in caz de razboi. In numar de doi, ei erau alesi pentru un an de zile, de catre comitiile centuriate. Urma apoi pretorul a carui atributie principala o constituia in special administrarea jurisdictiei civile.

In fapt, pretorul nu judeca procesele ci numai organiza instanta, dar in aceasta calitate avea largi atributii - vezi procedura de judecata.

In anul 242 i.e.n., apare asa-zisa pretura peregrina a carei competenta ingloba judecarea pricinilor dintre cetatenii romani si straini (peregrini).

De la aceasta data, primul pretor s-a numit pretorul urban (qui ius in urbe diceret) iar cel de al doilea, pretorul peregrin (praetor peregrinus).

In anul 443, se creeaza cenzura. Doi la numar, cenzorii aveau sarcina de a intocmi recensamantul, adica sa evalueze averea cetatenilor si sa-i inscrie pe listele censului. Ei erau alesi pe o perioada de cinci ani de catre adunarile populare centuriate.

Edilii curuli supravegheau organizarea si functionarea pietelor de marfuri, se ocupau de aprovizionarea populatiei (cura annonae), aveau in grija lor politia orasului (cura urbis) si organizau spectacolele publice. De aici si unele atributii jurisdictionale legate mai ales de neintelegerile ivite cu ocazia vanzarilor de sclavi si animale ce se incheiau in piete si targuri.

In fine questorii, care administrau tezaurul public aveau in grija arhivele statului si se ocupau de vinderea prazilor capturate in razboaie etc.

Un rol important in viata publica a Romei l-au jucat - chiar de la data aparitiei lor (490 i.e.n.) Tribunii plebei, sefi ai plebei, tribunii erau magistrati ai cetatii. Functiile lor erau la inceput functii de aparare a plebei fata de cetate si de magistratii patricieni. Ei posedau asa-zisul drept de veto, dreptul la opunere legala, cu care puteau opri si paraliza toate ordinele si decretele magistratilor, hotararile senatului, convocarea adunarilor populare, proiectele de lege, alegerile intr-un cuvant tot mecanismul guvernamental. Ei aveau dreptul de a pronunta amenzi impotriva consulilor, de a-i aresta si chiar de a-i condamna la moarte.

Desi cu timpul tribunalul devine din functie plebeiana o magistratura cu eficienta asupra intregului corp cetatenesc, el ramane totusi un element strain printre cele care alcatuiau structura organizarii romane de stat.

In cazurile exceptionale (razboaie grele, rascoale etc.) conducerea statului era incredintata de catre senat unui dictator, la ale carui acte nimeni nu se putea impotrivi, dar ale carui imputerniciri exceptionale, nu puteau depasi termenul de sase luni.

Alaturi de magistratii civili, un important rol politic in viata statului roman l-a jucat senatul, adevarata citadela a aristocratiei sclavagiste. Alcatuit aproape in exclusivitate din fostii magistrati, senatul avea o competenta multipla. In domeniul legislativ, senatul confirma legile pe care adunarile populare le votau, le interpreta, adaptandu-le la cazurile particulare si chiar le putea suspenda aplicarea in cazuri deosebite (legibus solvere). Tot senatul era acela care putea declara printr-o hotarare speciala (senatus consultum ultimum) starea de asediu in cazuri exceptionale. Cu alte cuvinte, senatul se considera ca o legalitate vie, superioara literei moarte a textelor legislative.

Senatul putea suspenda pe magistrati din functiile lor si numi in locul lor, cand nevoile o cereau, un dictator. Tot el controla exercitiul cultelor religioase si analiza daca considera oportun introducerea altora noi.

In administrarea finantelor Romei senatul avea, de asemenea, un rol important, fapt care punea in dependenta sa nemijlocita pe toti magistratii statului.

Tot in mana senatului se afla politica externa a Romei, ca si organizarea militara a acesteia, fixarea contingentelor de osti, incredintarea comandamentelor marilor armate etc.

Cel de al treilea element al organizarii de stat, il constituie adunarile populare. Vechile adunari curiate si-au pierdut treptat importanta lor politica, in competenta acestora ramane totusi solutionarea anumitor probleme de dreptul familiei si investirea magistratilor cu puterea suprema (imperium).

Adunarile pe centurii organizate conform traditiei de catre regele Servius Tullius, sufera o modificare in structura lor organizatorica in anul 241 i.e.n.

Reforma a insemnat o coordonare a centuriilor cu triburile teritoriale. Fiecare trib, adica diviziune teritoriala a fost impartit, potrivit cu averea locuitorilor in cele 5 clase si fiecare clasa in doua centurii, una de juniori (iuniores) si alta de seniori (seniores). In total se ajungea la un numar de 373 de centurii (inclusiv cele 18 centurii de cavaleri si cele 5 centurii auxiliare) fapt care, avandu-se in vedere mecanismul de vot, a ridicat importanta si rolul politic al paturilor mijlocii, dar nu si al celor nevoiase. Votarea se facea in ordinea claselor si in fiecare clasa se urma ordinea traditionala a triburilor. Votul se exprima la inceput pe fata, oral si numai spre finele republicii s-a adoptata votul secret.

In competenta adunarilor centuriate intra alegerea magistratilor, luarea deciziilor cu privire la pace sau razboi, votarea legilor, iar ca instanta de judecata, cercetarea (provocatio ad populum) plangerilor impotriva masurilor nedrepte luate de magistrati fata de cetatenii romani, precum si infractiunile politice, ce atrageau pedeapsa capitala.

Ultima categorie de adunari populare sunt adunarile pe triburi (comitia tributa). Desi la inceput la aceste adunari nu luau parte decat plebeii (concilia plebis) ele au devenit totusi cu timpul adunari comune tuturor cetatenilor. In anul 287 i.e.n. Legea Hortensia a hotarat ca deciziile adunarilor tribute au putere de lege, fapt care a asigurat acestor adunari o larga competenta legislativa.

In afara Peninsulei Italice se gaseau provinciile romane. Prima provincie romana a fost Sicilia (241 i.e.n.) Numarul acestora a crescut simtitor in urma cuceririlor romane, ajungand la finele republicii la peste 30. Provinciile erau conduse si administrate in conformitate cu dispozitiile pe care le dadea senatul sau generalul biruitor (lex provinciae). Aceste norme stabileau darile pe care provincialii urmau sa le suporte reglementand totodata situatia juridica a locuitorilor din respectiva provincie. Avand in fruntea lor un guvernator roman cu grad de proconsul sau de propretor, care detinea depline prerogative militare, judecatoresti si administrative, provinciile erau supuse unei exploatari care le secatuia toate veniturile si resursele naturale.

Organizarea de stat sufera importante transformari in epoca imperiala. In fruntea imperiului se gasea imparatul care concentra in mainile sale puterea suprema.

Incepand din timpul domniei lui Vespasian, toate atributiile de sef al statului erau conferite imparatului in bloc, printr-un Senatus consult, numit legea de imperio, caruia unele texte ii dau calificativul de regia. Acest Senatus consult confera imparatului la inscaunarea sa, puterea tribuniciara (inviolabilitatea persoanei, dreptul de intercesiune etc.) pe viata si asupra intregului teritoriu al statului, precum si alte atributii: dreptul de a incheia tratate, de a bate moneda, de a convoca senatul, de a recomanda pe magistrati, de a atribui pamantul, de a judeca in ultima instanta in materie civila si penala etc. Tot prin acest Senatus consult imparatul primea imperium proconsular, adica comandamentul suprem asupra intregii armate si pontificatul, adica demnitatea de preot suprem al religiei romane.

Desi teoretic imparatul era ales, in fapt, functia incepe sa devina treptat ereditara, deoarece imparatii romani obisnuiau inca din timpul vietii sa-si desemneze succesorii, sau sa-i asocieze la domnie.

In epoca dominatului, imparatul era un monarh cu puteri absolute, dispunand dupa voie de viata si averea supusilor.

In prima epoca a Imperiului Roman continua sa existe, dar numai formal toate magistraturile republicane. In fapt, ele sunt un simulacru, deoarece imparatul concentreaza in mana sa tot mai multe prerogative constitutionale.

Consulii isi pierd mai toate atributiile politice pastrandu-si competenta in domeniul jurisdictiei gratioase (adoptiunile, emanciparile si dezrobirile). In schimb, dobandesc in oarecare limite, unele atributii noi in materie de jurisdictie contencioasa (apelurile in materie civila se judecau de catre imparat sau de senat; imparatul obisnuia sa le trimita spre cercetare senatului, iar acesta consulilor).

Cenzura dispare, deoarece incepand cu Domitian, calitatea de cenzor este preluata in mod permanent de imparat, iar tribunatul plebei are aceeasi soarta, intrucat puterea tribunciana revenea inca de pe vremea lui Augustus tot imparatului.

Edilii curuli pierd si ei din atributiile avute in perioada republicana, nu se mai ocupa de organizarea jocurilor si paza orasului; continua sa se ingrijeasca de curatenia strazilor, bailor pietelor.

Questorii la randul lor, intra in marea categorie a functionarilor imperiali ajutand pe imparat sau consuli ca secretari.

Senatul se transforma si el intr-un organism politic si dependent de imparat, senatorii fiind supusi si uneori chiar alesi de acesta. In materie judecatoreasca senatul cerceta apelurile civile, iar in materie penala solutiona in prima instanta crimele indreptate impotriva imparatului sau procesele privind pe senatori. In domeniul legislativ senatul dadea senatus-consulte, adica acte normative cu caracter general, dar si aici activitatea sa era mult limitata de aceea a imparatului, care in ultima instanta dicta senatului hotararile pe care acesta urma a le lua.

In epoca dominatului, senatul este inlocuit cu un sfat imperial (consistorium sacrum) alcatuit din oameni de incredere ai imparatului.

Adunarile poporului isi pierd competenta avuta in epoca republicana, atributiile lor trec asupra senatului si mai ales asupra imparatului.

In jurul sau imparatul avea numerosi dregatori meniti sa duca la indeplinire hotararile sale. In fruntea lor se afla prefectul pretoriului (prefectus praetorio). El era conducatorul garzilor imperiale si mai apoi, seful tuturor armatelor din Italia.

Odata cu centralizarea puterii de stat si cu dezvoltarea birocratiei, se infiinteaza birouri centrale menite sa furnizeze imparatului informatii si materiale de care avea nevoie in rezolvarea multiplelor probleme cu care era confruntat.

Biroul ab epistulis rezolva corespondenta primita de catre imparat si ii tocmea raspunsurile, biroul a libellis tria cererile ce urmau sa fie cercetate de imparat, biroul a cognitionibus procura imparatului datele necesare in vederea solutionarii proceselor ce urmau a fi judecate in apel, iar biroul a memoria juca rolul unui oficiu de studii si documentare.

Din timpul domniei lui Augustus, provinciile romane s-au impartit in provincii imperiale (provinciae caesarius, principis) conduse de un imputernicit al imparatului (legatus augusti propretore) si provincii senatoriale (provinciae senatus, populi) in fruntea carora se afla un reprezentant al senatului.

Deosebirea era ca cele dintai aflandu-se la marginile imperiului, aveau nevoie de mai buna organizare si aparare militara, de aceea ele au fost puse sub supravegherea si ordinele directe ale imparatului.

Exploatarea provinciilor s-a accentuat in epoca imperiala, intrucat statul roman, a carui situatie financiara se inrautatea treptat, avea nevoie de venituri tot mai mari pentru a satisface nevoile ce-i stateau in fata.