Izvoarele dreptului comercial

Izvoarele dreptului comercial

In sens formal, prin izvor de drept comercial se intelege forma de exprimare a normelor juridice care reglementeaza "materia comerciala'.

Potrivit art. 1 din Codul comercial, "in comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codicele civil'.

Interpretand aceasta prevedere, se poate constata ca legiuitorul a stabilit, pe de o parte, izvoarele principale ale dreptului comercial, si, pe de alta parte, ierarhizarea acestora.

Totodata, se poate observa ca interpretarea pozitiva a textului trebuie sa conduca la concluzia ca in activitatea de comert se aplica, in primul rand, legile comerciale (Codul comercial si legile speciale), iar unde acestea nu dispun se aplica dreptul civil (Codul civil si legislatia speciala).

Practica comerciala a dovedit ca cele doua izvoare intemeiate pe dreptul scris nu sunt suficiente, mai ales in cazul lacunelor (lipsa unei dispozitii din legea comerciala care sa se aplice sau sa se adapteze la speta respectiva).

Codul comercial, ca izvor principal dc drept comercial, isi indeplineste functia sa juridica numai daca il analizam in cadrul izvoarelor dreptului (in general).

Codul comercial nu este un izvor de drept originar, ci numai un izvor specific de drept in materie comerciala: el creeaza dreptul numai in functie dc specificul activitatii comerciale, dar nu poate izola norma de drept, care, in mod necesar, se integreaza in sistemul dreptului comun.

De exemplu, in cazul cand judecatorul are de solutionat o actiune a asociatului care nu este de acord cu decizia adunarii generale a asociatilor, considerand ca aceasta este ilicita si cauzatoare de prejudicii, tribunalul va decide, facand aplicarea atat a dispozitiilor din Codul comercial sau din legislatia speciala in materie, cat si a dispozitiilor din Codul civil referitoare la obligatii, probe, daune-interese etc.

Legi speciale si alte acte normative aplicabile in comert

In aceasta categorie includem atat legile strico sensu (de exemplu, Legea nr. 31/1990 a societatilor comerciale, republicata), cat si legile lato sensu (decrete - legi, hotarari ale guvernului, ordonante etc.)

Uzul(cutuma,obiceiuljuridic)
Uzul reprezinta o practica indelungata atitudini, comportari) care are un anumit grad de vechime, repetabilitate si stabilitate aplicata unui numar nedefinit de comercianti, care poate avea sau nu caracter de izvor de drept.

In legislatiile in care uzul este mentinut ca izvor de drept alaturi dc legea scrisa, comerciala, nu exista dificultate de interpretare.

In lipsa unei dispozitii scrise, se va aplica uzul intocmai ca si legea scrisa, cu aceeasi putere obligatorie.

Ca denumire, in unele legislatii (dreptul italian) aceste practici generale sau speciale ori locale apar sub formula de "uzuri'^[1], in dreptul romanesc acesta se confunda cu "obiceiul'^[2] (cutuma), iar in dreptul comertului international termenul utilizat este cel de "uzante'.

Indiferent de terminologia folosita, uzurile prezinta:

caracter general, colectiv, impersonal si repetabil, aplicandu-se unui numar nedeterminat de comercianti, pe un anumit teritoriu sau cu privire la o anumita categorie de produse.

Prin caracterul general, colectiv, impersonal si repetabil uzurile se aseamana cu normele juridice, dar, spre deosebire de acestea, nu sunt edictate sau sanctionate de stat. Uzurile sunt reguli de conduita create de comercianti in practica lor comerciala;

caracter obiectiv, in sensul ca se concretizeaza in acte juridice si fapte materiale (pozitive, negative) care s-au aplicat in mod repetat intr-o perioada mai lunga de timp. Vechimea, continuitatea este de esenta uzurilor.

Clasificarea uzurilor

Cea mai importanta clasificare a uzurilor comerciale se face, in functie de forta lor juridica, in:

uzuri normative (legale, de drept, cutume);

uzuri conventionale (interpretative, de fapt).

a)   Uzurile normative

Particularitatile uzurilor normative se exprima in: generalitate, impersonalitate si obligativitate. Aceste uzuri constituie izvor de drept si se aplica intocmai ca o norma juridica. Ele '_ut-itnina drepturile si obligatiile partilor, fie reglementand raporturile sociale inca neprevazute de lege, fie interpretand dispozitiile legii. in unele cazuri uzurile se aplica impotriva unei dispozitii legale care nu este de ordine publica.

Obiectul de reglementare a uzurilor normative este atat contractual, cat si extracontractual (de exemplu, uzurile porturilor sau burselor).

Uzurile normative, acolo unde sunt recunoscute^[3], au valoarea unor norme juridice supletive. Partile pot inlatura aplicarea uzurilor normative prin stabilirea in contract a unor clauze contrare continutului acestora.

Din punct de vedere probatoriu, uzurile normative se prezuma a fi cunoscute intocmai ca si legea, urmand a fi aplicate de judecator chiar din oficiu.

b)  Uzurile conventionale

Rolul uzurilor interpretative este acelasi ca si in cazul celor normative, si anume: stabilirea drepturilor si obligatiilor partilor. Uzurile comerciale intervin: Uzurile conventionale au forta juridica asemanatoare clauzelor contractuale, iar fundamentul lor consta in principiul libertatii de vointa a partilor. Uzurile conventionale se aplica cu titlu de clauza contractuala si reprezinta vointa expresa sau tacita (prezumata) a partilor. Prezumtia este simpla si relativa, in sensul ca partile o pot inlatura facand dovada contrara. Ca si in cazul uzurilor normative, uzurile conventionale pot fi inlaturate prin vointa expresa sau tacita a partilor.

In legatura cu incheierea contractului comercial (o anumita comportare valoreaza consimtamant);

In legatura cu continutul contractului (completarea clauzelor stabilite in contract);

In faza de executare a obligatiilor contractuale (sanctiuni aplicate debitorului pentru neexecutarea obligatiilor).

Din punct de vedere probatoriu, uzurile conventionale trebuie dovedite cu orice mijloc de proba, fiind un clement de fapt.

Temeiul fortei juridice a uzurilor conventionale consta in vointa expresa sau prezumata a partilor: ,. Clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg, desi nu sunt exprese intr-insul' (art. 981 C.civ).

In concluzie, uzurile conventionale sunt clauze care se "subinteleg' pentru ca ele exprima vointa obisnuita a partilor.

In dreptul nostru, uzurile comerciale apar sub forma "obiceiului' juridic (art. 600, 607, 970 alin. 2, art. 980, 981, 1447 C.civ.), vorbindu-sc despre "obiceiul locului' sau "obiceiul din partea locului'³⁰.

O referire expresa a uzantelor sc aplica in comertul international, in regulamentul C.A.B., conform caruia: "Completul de arbitraj solutioneaza litigiile pe baza normelor dreptului material aplicabil, conducandu-se dupa prevederile contractului si tinand seama de uzantele comerciale'.

Un alt criteriu dc clasificare al uzurilor se refera la intinderea aplicarii lor in spatiu, conform caruia uzurile pot fi:

locale, atunci cand sc aplica pe o anumita piata comerciala;

speciale, cele care se refera la o anumita ramura de activitate sau produse (lemn, cereale, fructe);

generale, cand se aplica tuturor raporturilor comerciale.

In dreptul comertului international^, unele dintre uzante au fost uniformizate fie prin contracte-tip, conditii generale elaborate dc comercianti, fie de organisme internationale, cum ar fi Camera de Comert Internationala dc la Paris, care in anul 1953 a elaborat asa-numitele reguli INCOTERMS. Regulile INCOTERMS constituie o codificare a uzantelor in materia contractului de vanzare internationala de marfuri, in special pentru Europa.

Dreptul comercial, care prin natura lui este un drept privat, imbratiseaza domenii ce depasesc cadrul unei activitati pur individuale.

In procesul organizarii si derularii comertului, activitatea individuala are puncte de contingenta cu activitatea generala a statului. Din acest punct de vedere, depasind limitele dreptului privat, dreptul comercial are legatura cu ramurile dreptului public, de cate ori vor fi avute in vedere urmatoarele:

a)      Organizarea si perceperea impozitelor pe profitul comerciantilor (persoane fizice) sau al societatilor comerciale (persoane juridice), impozit care se varsa la bugetul statului in vederea satisfacerii nevoilor publice. Aceasta activitate explica relatia dreptului comercial cu dreptul financiar, fiscal.

b)      Organizarea diferitelor institutii care inlesnesc exercitarea comertului, precum Camerele de comert, Oficiul registrului comertului, Bursele de comert. Consiliul concurentei etc. Normele juridice care reglementeaza modul de organizare si functionare a acestor institutii apartin dreptului administrativ.

Astfel, intre dreptul administrativ si dreptul comercial exista puncte de interferenta, deoarece prin intermediul acestor institutii se realizeaza activitatea de comert. In plus, comertul implica obtinerea unor autorizatii si avize eliberate de organele administratiei publice. Asadar, in mod firesc, comerciantul sc afla in raporturi de drept administrativ cu organele de stat competente.

c)      Masurile de represiune indreptate impotriva celor care au comis infractiuni in exercitiul comertului - precum bancruta, concurenta neloiala, infractiunile savarsite in administrarea societatilor, in activitatea auxiliarilor comertului etc. - raporturile care se nasc intre stat, pe de o parte, si faptuitor, pe de alta parte, prin care se urmareste tragerea la raspundere penala a celor care au incalcat legea, sunt reglementate de normele dreptului penal.

d)      Normele care guverneaza - in cadrul comertului international - raporturile, fie intre state diferite, fie intre persoanele diferitelor state, precum si aplicarea in raporturile comerciale interne a unor norme dc drept international, pune in lumina contingenta dreptului comercial cu dreptul international public.

c)    Activitatea de comert implica si aplicarea unor norme de drept procesual privind procedura de solutionare a unor litigii care apar intre comercianti. Totodata este avuta in vedere organizarea procedurii de aparare, fie a intereselor de ordin social, fie a creditorilor individuali, deci a intereselor particulare, fiind demonstrativ in acest sens exemplul procedurii de reorganizare si lichidare judiciara si a falimentului. Asadar, granitele teoretice ale separatiei dreptului privat si public sunt depasite, pentru ca in permanenta exista un punct de intalnire intre interesele generale si cele particulare.