MODALITATI DE SESIZARE A AUTORITATILOR POLITIENESTI

Sectiunea I

Consideratii generale privind dreptul de petitionare

Dreptul de petitionare - drept constitutional

Constitutia Romaniei prevede unul din drepturile fundamentale ale cetateanului roman: dreptul de petitionare. Acest drept nu este unul nou, el fiind o prezenta de traditie in sistemul juridic romanesc. Pornind de la aceasta idee, trebuie subliniat faptul ca dreptul de petitionare este, prin el insusi, o garantie a exercitarii tuturor drepturilor si inviolabilitatilor prevazute in Constitutia Romaniei. De altfel, intr-o clasificare din punct de vedere al dreptului constitutional, dreptul de petitionare face parte din categoria drepturilor garantii.

Conform alineatului 1 al art. 51 din Constitutia romaneasca, cetatenii au dreptul sa se adreseze autoritatii publice prin petitii formulate numai in numele semnatarilor[1]. In acelasi spirit, alin. 2 arata ca organizatiile legal constituite au dreptul sa adreseze petitii exclusiv in numele colectivelor pe care le reprezinta.

Din studierea acestor alineate ale articolului 51 din Constitutie rezulta faptul ca dreptul de petitionare este un drept atat individual cat si colectiv. Astfel, cetatenii pot sa se adreseze autoritatilor cu petitii, atat personal, cat si grupati in anumite colective sau organizatii. Singura conditie care se impune este aceea ca, atunci cand petitia este facuta in numele mai multor persoane, toate acestea trebuie sa semneze pentru aceasta petitie.

Aceasta situatie se refera numai la colectivele neoficiale, cele aparute mai mult sau mai putin spontan, cu alte cuvinte acele grupari care nu au personalitate juridica.

In cazul organizatiilor cu personalitate juridica, cele legal constituite cum le numeste legea, aceasta lista de semnaturi anexata petitiei nu este necesara pentru motivul ca prezenta stampilei cu sigla organizatiei si semnatura presedintelui respectivei organizatii reprezinta nu o manifestare proprie de vointa a celui care semneaza ci o manifestare comuna de vointa a tuturor membrilor respectivei organizatii. Dar aceste organizatii nu au dreptul sa intocmeasca petitii in numele altor persoane decat cele care fac parte din organizatie.

De asemenea, din textul constitutional se desprinde ideea ca, pe langa semnatura petitionarului, petitia trebuie sa cuprinda si datele sale de identitate. Prin formularea sa, textul constitutional nu priveste si, deci, nu protejeaza juridic petitiile anonime, prin aceasta dand dispozitiei constitutionale si un caracter moral, de asumare a responsabilitatilor de catre cel care a intocmit acea petitie.

In a doua parte a acestui articol constitutional, sunt stipulate facilitatile de care dispun cetatenii pentru ca aceste petitii sa se materializeze. Astfel, in alin. 3 al art. 51, se mentioneaza ca exercitarea dreptului de petitionare este scutita de taxa. Prin aceasta regula constitutionala se asigura tuturor persoanelor posibilitatea de a-si realiza pe deplin dreptul la care ne referim oricand doresc sau oricand se considera lezati in unul sau altul din drepturile lor.

Pentru o buna realizare a dreptului de petitionare, textul constitutional mai prevede ca autoritatile publice au obligatia sa raspunda la petitii in termenul si conditiile stabilite potrivit legii. Aceasta implica obligatia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora o lege prin care sa se prevada aceste conditii si termene.

Data fiind superioritatea normei constitutionale fata de toate celelalte norme componente ale sistemului legislativ, rezulta ca legea nu va putea diminua dreptul in sine ci va trebui sa prevada procedura si, desigur, responsabilitatile ce vor reveni pentru incalcarea Constitutiei si a legii.

Constitutia nu a stabilit explicit aceste termene si conditii. Explicatia acestei situatii consta in aceea ca, din punct de vedere juridic, petitiile se pot prezenta cel putin sub patru forme si anume: cereri, reclamatii, plangeri, sesizari. Aceste forme nu sunt simple creatii terminologice pentru ca ele difera sub aspectul continutului. De aceea in practica judiciara s-au stabilit termene si conditii diferite, nuantate si in functie de forma petitiei. Astfel, aceste termene de rezolvare s-au corelat cu continutul diferit care presupune din partea organelor judiciare actiuni mai simple sau mai complexe.

In cazul in care o persoana este vatamata de o autoritate publica intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins sau interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei.

Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii si nu inlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta.

Sectiunea II

Moduri generale de sesizare

1. Plangerea

Primul mod de sesizare prevazut de Codul de procedura penala la art. 222 este plangerea si reprezinta incunostintarea facuta de o persoana sau organizatie din cele prevazute la art. 145 C.pen., care a suferit o vatamare prin infractiune sau alta incalcare a legii.

Plangerea reprezinta o sesizare facuta de insasi persoana sau organizatia care a fost vatamata prin fapta respectiva.

Ca forma, plangerea poate fi facuta in doua moduri: in scris si oral. Plangerea scrisa trebuie sa cuprinda numele, calitatea si domiciliul petitionarului, descrierea faptei care constituie obiectul plangerii, indicarea faptuitorului daca este cunoscut si a mijloacelor de proba prin care se pot dovedi imprejurarile cauzei. Prin plangerea scrisa se poate realiza concomitent si o constituire de parte civila prin formularea unor pretentii de despagubire.

Plangerea facuta oral se consemneaza de catre organul care o primeste intr-un proces verbal, mentionandu-se aceleasi elemente.

Plangerea se face de catre persoana vatamata, in numele acesteia mai putand face plangerea substituitii procesuali prevazuti de art. 222 C.pr.pen. si mandatarii, precum si reprezentantii prevazuti de lege[2].

Au calitatea de substituiti procesuali ai persoanei vatamate: unul din soti pentru celalalt, fara a se putea substitui ca parte in proces sotului vatamat, copilul major pentru parinti si reprezentantul legal pentru persoanele lipsite de capacitate.

Persoana vatamata poate sa declare ca nu isi insuseste plangerea facuta de sot sau de copii. Aceasta dispozitie se explica prin aceea ca plangerea este un act care atrage o anumita raspundere, chiar penala, daca se dovedeste netemeinica.

Persoanele cu capacitate de exercitiu restransa pot face plangere cu incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila. In situatia in care reprezentantul legal nu a introdus plangere sau nu a confirmat plangerea persoanei cu capacitate restransa de exercitiu, plangerea persoanei vatamate neregulat introdusa va fi luata in considerare ca denunt.

Atunci cand introducerea plangerii se face prin mandatar, aceasta trebuie sa se realizeze pe baza insarcinarii facute prin mandat special, o procura data in acest sens, ce ramane atasata plangerii.

2. Denuntul

O modalitate mai frecventa de sesizare a organelor de urmarire penala este denuntul, pe care il regasim in art. 223 C.pr.pen. ca fiind incunostintarea facuta de catre o persoana sau o unitate a unei organizatii prevazute de art. 145 C.pen. despre savarsirea unei infractiuni.

Spre deosebire de plangere, in cazul denuntului, persoana care il face nu mai este circumstantiata, denuntul putand fi introdus de orice persoana care isi asuma rolul si raspunderea denuntatorului, chiar si de o persoana incapabila[3].

E posibil ca sesizarea sa fie facuta de insasi persoana vatamata, insa fara a fi intrunite conditiile pentru a considera incunostintarea drept plangere, putand fi exemplificat faptul de sesizare directa a organului de urmarire penala de catre o persoana lipsita de capacitate de exercitiu.

Totodata este posibil ca denuntul sa fie facut si de persoana care a savarsit infractiunea sau a incalcat un act normativ. In multe legislatii in astfel de cazuri se asigura pentru anumite infractiuni o scuza absolvitorie sau atenuanta in beneficiul infractorului, in ideea de a-l determina sa aduca la cunostinta fapta sa. Era fireste ca si legea penala romana sa prevada acest lucru cum este cazul mituitorului care nu este pedepsit daca denunta autoritatii fapta mai inainte ca organul de urmarire penala sa fi fost sesizat pentru acea infractiune, fapt prevazut in art. 255 alin. 3 C.pen (caz de impunitate).

Denuntul trebuie sa cuprinda aceleasi notiuni ca si plangerea si poate fi introdus in scris sau oral. Se cere ca denuntul scris sa fie semnat de catre denuntator iar cel oral se completeaza intr-un proces verbal de catre organul in fata caruia s-a facut, cuprinzand mentiunile de la plangere. Spre deosebire de plangere, daca aceasta poate fi retrasa, denuntul este irevocabil.

Atat in cazul denuntului cat si in cazul plangerii, daca nu sunt cuprinse toate detaliile prevazute de art. 222 si art. 223 C.pr.pen., organul de urmarire penala nu se va considera sesizat si nu va incepe urmarirea penala decat in cazul in care detine anumite informatii in baza carora se poate sesiza din oficiu[4].

In practica judiciara se intalnesc situatii cand denuntatorul nu-si declina identitatea. Aceasta se realizeaza prin refuzul persoanei de a semna denuntul in fata organului de urmarire penala in prezenta caruia s-a facut, prin lipsa numelui ori indicarea unui nume fals in cazul denunturilor primite prin posta, telefon - denunturi anonime sau pseudodenunturi. Acestea nu pot fi considerate ca denunturi, neaplicandu-se regimul juridic prevazut de art. 233 C.pr.pen., dar putand reprezenta o anumita forma de realizare a sesizarii din oficiu, organul de urmarire trebuind sa aiba o atitudine circumspecta in ceea ce priveste asemenea informari si sa dispuna inceperea urmaririi penale numai in masura confirmarii celor semnalate.

Legea penala mai prevede o serie de infractiuni pentru care exista obligatia de denuntare, omisiunea ei fiind sanctionata; in aceste cazuri denuntul este obligatoriu.

Totodata, art. 227 C.pr.pen. mai prevede o obligatie de sesizare pentru persoanele cu functii de conducere sau atributii de control, care au luat la cunostinta despre savarsirea unei infractiuni intr-o organizatie. Acestea trebuie sa sesizeze de indata organele de urmarire penala si sa ia masurile necesare pentru a nu disparea urmele infractiunii, corpurile delicte si orice alte mijloace de proba.

O asemenea obligatie de sesizare este prevazuta de lege in sarcina oricarui functionar sau alta persoana in munca pentru infractiunile in legatura cu serviciul in cadrul caruia isi indeplineste sarcina.

Obligatia anumitor persoane si organe de a sesiza de indata organele juridice despre infractiunile pe care le constata cu prilejul efectuarii activitatii lor este prevazuta si de unele legi speciale; de altfel nerespectarea acestei obligatii este sanctionata de Codul penal, art. 263.

3. Sesizarea din oficiu

In cazul in care organul de urmarire penala afla pe alta cale decat prin denunt sau plangere despre savarsirea unei infractiuni, acesta se poate sesiza din oficiu spre deosebire de instanta care nu se poate autosesiza conform principiului "nemo judex sume actore" - nici un judecator fara un reclamant.

Modalitatile concrete prin care se realizeaza sesizarea din oficiu sunt multiple. Astfel, organul de urmarire penala poate afla de comiterea unei infractiuni pe baza constatarii personale a unei infractiuni flagrante, prin primirea unui denunt anonim, prin intermediul informatiilor pe care le aduce la cunostinta presa, radioul, televiziunea ce dau publicitatii aspecte negative din activitatea anumitor unitati economice sau persoane.

De asemenea, zvonul public este de natura sa atraga atentia adeseori organelor de urmarire penala asupra imprejurarii ca in spatele unor manifestari dubioase se ascund infractiuni[5]. Totodata se pot descoperi infractiuni sau informatii despre infractiuni prin desfasurarea unor activitati specifice operativ-informative desfasurate de organele de politie .

Tot din oficiu se sesizeaza organele de urmarire penala cand, desfasurand o cercetare in legatura cu o cauza, descopera fapte sau aspecte noi, uneori cu totul straine de ceea ce se cerceteaza.

Sectiunea III

Moduri speciale de sesizare

Exista anumite situatii cand nu este suficient ca organul de urmarire penala sa ia la cunostinta despre comiterea unei infractiuni prin una din modalitatile obisnuite de sesizare (plangerea, denuntul sau sesizarea din oficiu), cerandu-se in astfel de cazuri indeplinirea unor formalitati speciale.

1. Plangerea prealabila

In continutul art. 221 alin. 2 si 279 alin. 1 ale Codului de procedura penala se dispune expres faptul ca in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila, urmarirea nu poate incepe in lipsa unei asemenea plangeri.

Este necesara aceasta dispozitie expresa a legii, pentru ca punerea in miscare a actiunii penale nu se suprapune cu inceperea urmaririi penale, uneori fiind mult diferentiate ca timp. Absenta unei norme explicite ar putea duce la concluzia ca inceperea urmaririi penale este posibila si in lipsa plangerii prealabile, interzisa fiind numai exercitarea actiunii si deci eventuala continuare a urmaririi penale sau trimiterea in judecata[7].

Dintre infractiunile a caror urmarire penala incepe la plangerea prealabila amintim lovirea sau alte violente (art. 180 C.pen.), vatamarea corporala (art. 181 C.pen.), violul (art. 197 alin.1 C.pen.), abuzul de incredere (art. 213 C.pen.) si altele.

Pentru unele din aceste fapte, art. 279 alin. 2 lit. a C.pr.pen. arata ca plangerea prealabila se adreseaza direct instantei de judecata cum ar fi de exemplu pentru lovire sau alte violente (art. 180 C.pen.), vatamarile corporale din culpa (art. 184 C.pen.) si altele cu conditia ca faptuitorul sa fie cunoscut.

Pentru alte fapte, art. 279 alin. 2 lit. b si c C.pen. arata ca plangerea prealabila se introduce la organul de urmarire penala competent, cum se va proceda pentru infractiunile prevazute in art. 184 C.pen. (vatamarea corporala din culpa), art. 192 alin.1 C.pen. (violarea de domiciliu), art. 195 C.pen. (violarea secretului corespondentei), art. 196 C.pen. (divulgarea secretului profesional), art. 197 alin. 1 C.pen. (violul) si altele.

Plangerea prealabila se adreseaza organului competent si in cazul infractiunilor indreptate contra unui judecator, procuror, notar, militar sau controlor financiar si altor categorii de persoane[8].

Plangerea prealabila se deosebeste de plangerea obisnuita la care se refera art. 222 alin.1 C.pr.pen. deoarece este nu numai un act de sesizare ci instituie o conditie speciala, in cazurile prevazute de lege, pentru tragerea la raspundere penala a celui ce a savarsit infractiunea, totodata si pentru inceperea urmaririi penale[9].

2. Sesizarea din partea organelor competente

In cazul anumitor infractiuni nu se poate incepe urmarirea penala fara sesizarea din partea organelor prevazute de lege. Acest mod de sesizare are loc atunci cand legea stipuleaza ca inceperea urmaririi penale se face in baza unei sesizari speciale care trebuie sa fie scrisa si semnata de organul competent si sa cuprinda datele cerute de lege pentru plangerea prevazuta in art. 225 C.pr.pen. Acest mod de sesizare se refera numai la infractiunile pentru care legea cere o asemenea sesizare pentru punerea in miscare a actiunii penale.

Codul penal cere o sesizare speciala din partea organului competent al cailor ferate in cazul savarsirii infractiunilor contra sigurantei circulatiei pe caile ferate prevazute de art. 273 alin. 1, art. 274 alin.1 si art. 275 alin. 1 si 2 C.pr.pen.

In cazul infractiunilor savarsite de militari contra ordinei si disciplinei militare prevazute de art. 331-336 C.pr.pen. urmarirea penala poate incepe numai la sesizarea comandantului. Sesizarea reprezinta in aceste cazuri o conditie indispensabila pentru inceperea urmaririi penale.

Se poate mentiona ca in privinta celorlalte infractiuni savarsite de militari, organul de urmarire penala procedeaza potrivit regulilor obisnuite, adica incepe urmarirea dar este obligat sa-l informeze pe comandant despre aceasta pentru a cunoaste faptele celor in subordine.

3. Autorizarea organelor competente

In cazul infractiunilor prevazute in articolul 5 C.pen. care aplica principiul realitatii legii penale se impune autorizarea prealabila a procurorului general.

Pentru retinerea, arestarea, perchezitionarea sau trimiterea in judecata a unui parlamentar care a savarsit o fapta penala este nevoie de incuviintarea camerei din care acesta face parte, conform Constitutiei.

Potrivit legii fundamentale, Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pot hotari punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare.

De asemenea, din prevederile constitutionale reiese ca numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele Romaniei au dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor guvernului pentru faptele penale savarsite in exercitiul functiei lor.

In aceeasi ordine de idei trebuie mentionata dispozitia art. 75 alin. 2 din Legea de organizare judecatoreasca potrivit careia magistratii nu pot fi cercetati, retinuti sau arestati fara avizul ministrului justitiei.

4. Liniile telefonice one line

In ultimul timp, marea majoritate a autoritatilor statului pentru a imbunatati serviciul politienesc si a raspunde in timp util solicitarilor cetatenilor, au infiintat linii telefonice de tipul "one line", "tel verde" etc., prin intermediul carora orice persoana careia i s-au incalcat anumite drepturi sesizeaza in direct autoritatea competenta.

In acest fel, prin interventia rapida a functionarilor de politie, se constata faptele semnalate luandu-se masurile legale, contribuind in acest fel la instituirea unui climat de ordine si siguranta publica.

Sesizarea este preluata de catre dispeceratul de serviciu, inregistrata si transmisa echipelor operative de interventie ale politiei comunitare care actioneaza pe teritoriul de competenta.

Prin introducerea acestui sistem de preluare a sesizarilor, se realizeaza si o activitate preventiva atat prin descurajarea celor predispusi a savarsi fapte ilicite cat si prin sanctionarea prompta a acestora.

5. Audientele

Audientele se organizeaza la nivelul conducerii institutiilor politienesti comunitare pe baza unui program saptamanal.

Sunt primite in audienta toate persoanele care au facut sesizari cu privire la anumite fapte sau evenimente de competenta acelor institutii ori reclamatii indreptate impotriva politistilor comunitari care si-au indeplinit deficitar atributiunile de serviciu sau care prin activitatea desfasurata nu au dat satisfactie celor care se prezinta la audienta.

Cu ocazia audientelor sunt primite sesizari, denunturi sau reclamatii care vor fi solutionate conform legii in termen de 30 zile si cu raspuns scris adresat petitionarului.

In cazul in care sesizarea este indreptata impotriva unui politist comunitar, se vor dispune verificari cu privire la modul in care acesta si-a indeplinit atributiunile de serviciu, luandu-se masurile legale prevazute in statut.

Sectiunea IV

Primirea, verificarea si inregistrarea sesizarilor

Persoanele interesate a depune o plangere sau a face un denunt se pot adresa politiei comunitare folosind unul din modurile legale de sesizare, in scris sau oral, fie direct prin prezentare la sediul politiei comunitare ori in teren adresandu-se functionarilor de politie comunitara intalniti, fie indirect prin folosirea telefonului sau serviciului postal.

1. Primirea plangerilor, denunturilor si sesizarilor

Primirea plangerilor si denunturilor prin care se sesizeaza savarsirea infractiunilor sau altor incalcari de acte normative, se realizeaza la sediul politiei comunitare de catre seful de tura al dispeceratului sau de politistii comunitari care executa serviciul de zi pe unitate.

De asemenea, cum am mentionat si mai sus, prin activitatea in teren a politistilor comunitari, acestia pot lua cunostinta, se pot sesiza despre comiterea unor fapte ilicite. Politistul comunitar care primeste in mod direct plangerea, reclamatia sau sesizarea, va verifica daca aceasta cuprinde toate datele necesare prevazute in Codul de procedura penala.

In situatia sesizarii directe a evenimentului prin prezentarea petitionarului la camera ofiterului de serviciu, acesta va proceda la legitimarea lui, ascultarea si primirea sesizarii astfel:

Ø           in cazul in care sesizarea este scrisa, se va verifica daca aceasta cuprinde:

numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului;

timpul, locul si fapta comisa;

urmarile faptei, victime, bunurile care au facut obiectul acesteia cu indicarea caracteristicilor;

indicarea faptuitorului sau a unor date care sa duca la identificarea acestuia cand sunt cunoscute;

semnatura petitionarului .

Cand sesizarea nu este completa, se va cere petitionarului sa o completeze.

Ø           in situatia in care persoana s-a prezentat la politistul de serviciu si face sesizarea verbal, i se va cere sa o materializeze in scris. Daca persoana respectiva refuza sau nu poate scrie, politistul comunitar care a primit sesizarea o va legitima si asculta, iar apoi va concretiza sesizarea in PROCES VERBAL DE SESIZARE, urmarind sa cuprinda datele mentionate in lege. In plus, va urmari sa cuprinda si alte date referitoare la mijloacele de proba, posibilitatile de identificare a autorilor si altele.

In situatia primirii sesizarii indirecte, prin telefon, aceasta va fi materializata in PROCES VERBAL DE CONSTATARE a plangerilor, sesizarilor sau denunturilor, asa cum am aratat mai inainte.

Daca persoana care a facut sesizarea nu vrea sa-si decline identitatea, trebuie actionat cu foarte mult tact pentru descoperirea identitatii acesteia sau obtinerea unor date care sa duca la aflarea ei. Se va actiona astfel, avandu-se in vedere posibilitatea obtinerii unor date suplimentare prin audierea amanuntita a aceseia.

Dupa primirea sesizarii, dispecerul de serviciu sau cel ce o primeste, are sarcina de a o consemna in registrul de evenimente cu indicarea persoanei care a facut-o, a datei si a orei.

Cu ocazia primirii plangerii, politistul comunitar sesizat va desfasura urmatoarele activitati:

va stabili identitatea persoanei care face sesizarea;

verifica daca are calitatea ceruta de lege pentru a face plangerea ;

studiaza plangerea pentru a constata daca fapta savarsita este sau nu infractiune;

stabileste incadrarea juridica a faptei sesizate;

- apreciaza daca este sau nu cazul sa efectueze cercetarea locului faptei;

- isi verifica competenta potrivit legii,

Daca plangerea este trimisa prin posta sau primita de la alte institutii[12], functionarul sesizat desfasoara activitatile mentionate cu exceptia primelor doua.

Daca se constata ca fapta nu este de competenta celui care a fost sesizat cu solutionarea ei, acesta va trimite de indata plangerea, conform art. 210 Cod de procedura penala, organului competent sau parchetului care supravegheaza activitatea de cercetare. Daca plangerea este orala, politistul comunitar sesizat va executa aceleasi activitati ca in cazul plangerii scrise, cu mentiunea ca are obligatia sa-l asculte cu atentie pe cel care o face, sa lamureasca toate aspectele cerute de lege, dupa care o va consemna continutul unui proces-verbal care va fi semnat atat de catre organul de sesizat cat si de catre cel in cauza.

Sesizarea savarsirii unei infractiuni prin plangere, denunt ori din oficiu va fi raportata de indata sefului institutiei, care va ordona executarea primelor masuri de cercetare, efectuarea primelor verificari si investigatii ce vor trebui sa lamureasca toate imprejurarile in care s-a comis fapta si obtinerea de informatii in legatura cu autorii acesteia.

2. Verificarea autenticitatii celor sesizate

Dupa primirea sesizarii, seful de tura al dispeceratului sau ofiterul de serviciu va da dispozitie, dupa caz, patrulei de ordine aflata in teren mai aproape de locul evenimentului, pentru a se deplasa la fata locului, in vederea verificarii autenticitatii celor sesizate, luarii primelor masuri pana la sosirea celor competenti sa efectueze cercetarea si asigurarea pazei locului faptei.

Cei care vor ajunge primii la fata locului vor trebui sa ia urmatoarele masuri:

verificarea autenticitatii celor semnalate si identificarea celui care a facut sesizarea, in situatia in care acesta se afla la locul faptei;

salvarea victimei cand este cazul;

asigurarea pazei locului faptei, a urmelor si obiectelor;

identificarea martorilor;

- identificarea si prinderea faptuitorilor cand apar date in acest sens (infractiuni flagrante);

raportarea celor constatate.

In situatia in care un politist comunitar aflandu-se in teren este sesizat de comiterea unei fapte se impune, chiar in afara orelor de program ori a atributiilor de serviciu, sa ia de urgenta masurile indicate si in plus va sesiza de indata unitatea de politie competenta si va asigura paza locului pana la sosirea echipei de cercetare sau a celor in drept sa preia paza locului. Va aduce la cunostinta sefului echipei cele constatate, masurile luate, datele culese pe durata pazei si va da explicatiile solicitate.

Pentru realizarea sarcinilor mentionate, politistii comunitari pot apela, atunci cand este cazul, la concursul celor aflati in apropiere, paznici si alte persoane care prezinta incredere.

3. Inregistrarea sesizarilor, plangerilor si denunturilor

Orice plangere, sesizare sau denunt, primite in conditiile legii, vor fi inregistrate in registrul tip existent la secretariatul fiecarei unitati de politie comunitara in baza rezolutiei sefului unitatii.

Seful unitatii sau formatiunii de politie comunitara va examina cu atentie continutul sesizarii, stabileste caracterul si competenta de rezolvare, apoi o repartizeaza compartimentului cu atributiuni in domeniu. Totodata hotaraste masurile concrete de solutionare, de identificare a autorului, responsabilitati si termene de executare.

Dupa inregistrarea lucrarilor, acestea se predau pe baza de condica sefului de formatiune sau direct politistului comunitar numit de sef.

In situatia in care se impune redistribuirea lucrarilor, aceasta se face la dispozitia sefului si cu mentionarea in registru.

4. Competente

Competenta teritoriala

Competenta teritoriala este criteriul cu ajutorul caruia se determina care dintre organele de acelasi grad este competent sa solutioneze o anumita cauza[13].

Competenta teritoriala diferentiaza, din punct de vedere teritorial, organele judiciare sau de cercetare penala cu o egala competenta materiala. Sunt situatii cand, pentru anumite organe de cercetare penala, raza teritoriala corespunde teritoriului tarii.

Conform art. 30 alin. 1 din Codul de procedura penala al Romaniei, competenta teritoriala este determinata de:

locul unde a fost savarsita fapta;

locul unde a fost prins faptuitorul;

locul unde domiciliaza (locuieste) faptuitorul;

locul unde se afla domiciliul de fapt al persoanei vatamate.

Prin locul savarsirii infractiunii se intelege locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala total sau in parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.

In principal, competenta teritoriala se stabileste in raport cu unitatea de politie pe al carei teritoriu arondat s-a comis fapta.

Atunci cand nici unul din locurile aratate in art. 30 alin. 1 din Codul de procedura penala nu este cunoscut, competenta revine organului de politie care a fost mai intai sesizat.

Cand se constata ca un anumit organ judiciar nu este competent din punct de vedere teritorial, procurorul sau oricare dintre parti pot ridica exceptia de necompetenta teritoriala.

Competenta personala

Competenta personala este criteriul legal potrivit caruia unele organe judiciare solutioneaza anumite cauze in raport de calitatile pe care le au faptuitorii.

Trimiterea in judecata a persoanelor care au imunitate parlamentara se face numai dupa ridicarea acesteia in conditiile legii, iar competenta apartine Curtii Supreme de Justitie.

Calitatea de militar atrage competenta personala a organelor judiciare militare (Parchet Militar - Instanta militara).

Competenta materiala

In raport de pericolul social al faptei comise, modul de operare folosit si urmarile produse, cauza se repartizeaza spre solutionare formatiunilor de politie specializate, imputernicite potrivit legii.

Prin competenta materiala se stabileste sfera atributiunilor unui anumit organ, sfera care-i delimiteaza competenta in raport cu organele inferioare sau superioare in grad. Cum pe buna dreptate se arata in literatura de specialitate, aceasta competenta functioneaza pe linie verticala. Competenta materiala a unei categorii de organe este determinata de natura si gravitatea infractiunilor.

Pentru buna desfasurare a activitatii organelor judiciare se impune respectarea ferma a competentei lor materiale. Nerespectarea normelor legale privind competenta materiala produce o vatamare care consta in dereglarea mecanismului prin care este administrata justitia. Aceasta este si explicatia pentru care incalcarea dispozitiilor legale privind aceasta competenta se sanctioneaza cu nulitate absoluta. Astfel, in art. 197 alin. 2 se arata expres ca dispozitiile relative la competenta dupa materie sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii.