PARTI IN PROCESUL CIVIL

PARTI IN PROCESUL CIVIL

Drepturile si indatoririle. Abuzul de drept procedural

In cazul oricarui proces civil, partile trebuie sa isi desfasoare activitatea lor procesuala in limitele drepturilor procedurale conferite de lege si cu respectarea indatoririlor procesuale impuse de aceasta.

Enumerarea drepturilor procedurale ale partilor

Dintre drepturile procedurale pe care legea le recunoaste partilor, mentionam, intr-o enumerare ce nu se doreste a fi exhaustiva, urmatoarele:

a)          dreptul de a adresa cereri instantei;

b)          dreptul de a participa la judecata, fiind necesara in acest scop cunoasterea termenului de judecata si a locului unde va avea loc judecata, ceea ce implica dreptul partilor de a fi citate cu respectarea dispozitiilor prevazute de art. 85 si urm. C. proc. civ.;

c)          dreptul de aparare, care, la randul lui, presupune: dreptul de a raspunde celeilalte sau celorlalte parti si de a discuta toate problemele ridicate in cursul procesului; dreptul de a propune probe pentru dovedirea propriilor sustineri ori pentru combaterea afirmatiilor adversarului si, in masura in care instanta a incuviintat aceste probe, dreptul de a le administra; dreptul de a cunoaste toate piesele dosarului, ceea ce implica nu numai dreptul fiecarei parti de a i se comunica actele de procedura indeplinite de adversari, ci si dreptul de a face copii de pe diversele acte aflate la dosar; dreptul de a folosi limba materna sau de a recurge la un interpret; dreptul oricarei parti de a fi asistata si reprezentata de un avocat.

d)          dreptul de a indeplini actele de procedura si de a participa la raporturile procesuale personal sau, cu exceptia catorva cazuri limitative prevazute de lege, prin mandatar;

e)          dreptul de a recuza pe judecator, procuror, grefier sau magistrat-asistenti, experti, interpreti si traducatori, dreptul de a invoca incompatibilitatea unor judecatori, precum si dreptul de a solicita stramutarea pricinii la o alta instanta, in cazurile si in conditiile stabilite de lege;

f)            dreptul de a dispune de soarta procesului, prin renuntarea la judecata sau la dreptul subiectiv pretins, prin recunoasterea pretentiilor reclamantului, prin achiesarea la hotararea pronuntata ori prin incheierea unei tranzactii;

g)          dreptul de a solicita cheltuieli de judecata avansate, in cazul castigarii procesului;

h)          dreptul de a exercita caile de atac prevazute de lege;

i)            dreptul de a cere executarea silita.

Indatoririle procesuale ale partilor

Legea acorda partilor multiple drepturi procedurale, insa le impune si anumite indatoriri procesuale. Mentionam ca se prefera uneori sa se foloseasca, in locul expresiei de obligatii procesuale, sintagma indatoriri procesuale, pentru a se evita producerea unei posibile confuzii cu o insitutie a dreptului material, cea a obligatiilor civile, realizandu-se totodata o delimitare si mai clara intre doua insitutii, avand in vedere ca intr-un proces civil se pun probleme atat de drept material, cat si de drept procesual.

Nu a existat un punct de vedere unitar in legatura cu numarul si continutul indatoririlor procesuale ce revin partilor. S-a considerat, uneori, ca exista doar o singura obligatie in sarcina partilor si anume aceea de a folosi cu buna-credinta drepturile lor procedurale. La aceasta alti autori au adaugat fie o serie de indatoriri (de a se infatisa in instanta, de a indeplini actele de procedura in termenele legale, de a-si comunica reciproc actele de care inteleg sa se serveasca, de a dovedi sustinerile facute in instanta, de a plati cheltuielile de judecata in cazul in care ar cadea in ). fie asa-zisa obligatie de a supune adevarul (o asemenea obligatie nu are vreun fundament juridic si nici nu exista vreo sanctiune procedurala sau vreo alta sanctiune juridica pentru simpla imprejurare ca partea nu spune adevarul).

In actuala reglementare, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. prevede ca partile au indatorirea ca, in conditiile legii, sa urmareasca desfasurarea si finalizarea procesului; de ele au obligatia sa indeplineasca actele de procedura in conditiile, ordinea si termenele stabilite de lege sau de judecator, sa isi exercite drepturile procedurale conform dispozitiilor art. 723 alin. (1), precum si sa isi probeze pretentiile si apararile.

Asadar, partile au urmatoarele indatoriri procesurale:

a)              de a indeplini actele de procedura in conditiile, in ordinea si in termenele stabilite de lege sau de judecator;

b)              de a exercita drepturile procedurale cu buna-credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege;

c)              de a urmari desfasurarea si finalizarea procesului;

d)              de a-si dovedi pretentiile si apararile.

Nerespectarea acestor indatoriri procesuale atrag diverse sanctiuni, putandu-se ajunge chiar la pierderea procesului.

Abuzul de drept procedural

Partea care deturneaza dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege si il exercita cu rea-credinta savarseste un abuz de drept procedural.

Au existat si opinii in sensul ca nu s-ar putea vorbi, in acelasi timp, de drept si de abuz de drept, deoarece, fie dreptul exista si exercitiul lui nu ar putea sa fie vreodata abuziv, fie s-au depasit limitele dreptului, dar in acest caz ar fi lipsa de drept. Insa, abuzul de drept nu inseamna depasirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv (ipoteza in care am fi in prezenta unui act savarsit fara drept), ci numai depasirea limitelor interne ale acelui drept. Deci, existenta dreptului nu trebuie confundata cu modul in care este exercitat un drept ce exista. Este adevarat ca insitutia abuzului de drept, inclusiv cea a abuzului de drept procedural, ce are o reglementare suficienta, dar, in legislatia noastra, ca de altfel si in legislatiile multor tari, exista texte de lege care se refera in mod expres la abuzul de drept, cum ar fi spre exemplu, art. 723 alin. (2) C. proc. civ.

In literatura noastra de specialitate se aprecieaza ca orice abuz de drept procedural presupune doua elemente, deduse din dispozitiile inscrise in art. 723 alin. (2) C. proc. civ. si anume:

un element subiectiv, ce consta in exercitarea cu rea-credinta a dreptului procedural, in scopul de sicana, fara justificarea unui interes special si legitim, ci numai cu intentia de a-l vatama pe adversar, precum a diminua sau intarzia posibilitatile de aparare ori de valorificare a dreptului acestuia, pentru a-l constringe la abandonarea sanctiunilor sale ori la concesiuni;

un element obiectiv, care consta in deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalizarea sa legala, actul savarsit neputand fi explicat printr-un motiv legitim.

Pentru a caracteriza un act de procedura ca abuziv, este necesar sa fie indeplinite urmatoarele cerinte:

a)                  autorul actului sa fie titularul dreptului procedural in cauza si sa fie capabil sa il exercite. Aceasta conditie este usor de justificat, avind in vedere ca, prin definitie, abuzul de drept procedural presupune folosirea (exercitiul) dreptului respectiv, ceea ce inseamna ca partea partea despre care se afirma ca a savarsit un abuz de drept procedural trebuie, in primul rind, sa aiba acel drept, iar, in al doliea rand, sa fie in masura sa il exercite;

b)                  dreptul procedural sa fie utilizat in limitele sale externe, fixate de lege, adica sa se respecte dispozitiile legale referitoare la conditiile in care se exercita dreptul procedural, la forma actului si la termenul in care trebuie efectuat aceasta. Rezulta ca actul abuziv nu se confunda cu actul nelegal, acesta din urma fiind indeplinit cu depasirea limitelor externe stabilite de lege;

c)                  dreptul procedural sa fie dirijat spre realizarea unui alt scop decit acela pentru care a fost acordat de lege, partea ce il foloseste urmarind un obiectiv ce nu corespunde justei si mai rapidei solutionari a pricinii;

d)                  dreptul procedural sa fie exercitat cu rea-credinta.

Dintre formele sub care s-ar putea manifesta exercitarea abuziva a drepturilor procedurale, amintim: introducerea cu rea-credinta a unei cereri de chemare in judecata vadit netemeinice, numai pentru a obtine unele foloase necuvenite, pentru a-l sicana pe parat sau a-l discredita, de exemplu, se formuleaza o cerere in stabilirea paternitatii unui copil din afara casatoriei, fara ca reclamanta sa fi intretinut relatii intime cu piritul in perioada legala de conceptie a copilului, ci in scopul de a-l santaja pe paratul amenintat cu un scandal public sau in familie; creditorul a carui creanta a fost, platit incerca sa obtina o noua plata, chemindu-l in judecata pe fostul sau debitor etc.; introducerea unei cereri de chemare in judecata fara ca paratul sa fi fost, in prealabil, pus in intarziere, cum ar fi atunci cand creditorul cesionar, fara sa il instiinteze pe debitor cedat despre cesiune, il cheama in judecata, solicita plata creantei sau cand proprietarul se adreseaza direct instantei, cerand ca depozitarul sa fie obligat la restituirea lucrului lasat in depozit (in astfel de situatii, desi cererea de chemare in judecata, fiind gasita intemeiata, se va admite, paratul nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecata, daca a recunoscut pretentiile reclamantului la prima zi de infatisare - art. 275 C. proc. civ.; se poate intalni si ipoteza opusa, anume ca reaua-credinta a piritului sa-l fi determinat pe reclamant sa solicite ceea ce nu i se mai datora, caz in care paratul va suporta cheltuielile de judecata) etc.; rezistenta piritului cu rea-credinta a unor cereri de recuzare, de stramutare, de obtinere a asistentei juridice gratuite, de verificare de scripte; folosirea cu rea-credinta a posibilitatii de a solicita citarea piritului prin publicitate; cererile repetate de amanare a judecatii; angajarea mai multor avocati, cu toate ca nevoile apararii nu justifica aceasta; cererea de masuri asiguratorii multiple si excesive, care depasesc necesitatile cauzei; exercitarea abuziva a dreptului de dispozitie sub forma renuntarii la judecata sau a tranzactiei; folosirea cu rea-credinta a dreptului de a exercita caile de atac, de exemplu, reintrarea unei cai de atac, introducerea unui recurs ce este lasat sa fie anulat ca netimbrat, pentru a se exercita apoi si contestatia in anulare, in scopul de a tergiversa judecata si de a amana executarea silita a hotararii definitive (s-a decis ca, in acest caz, contestatia in anulare trebuie respinsa, aceeasi solutie fiind propusa si pentru situatia in care partea nu si-a timbrat recursul, spre a beneficia de taxa de timbru redusa, proprie contestatie in anulare, insa precizam ca nu exista nici un text de lege care sa justifice aceste solutii; abuzul de drept, in masura in care este dovedit, atrage obligatia contestatorului de plati despagubiri intimatului), exercitarea cu mare intirziere, de catre partea ce a fost prezenta la pronuntarea hotaririi, a apelului sau a recursului, profitind de faptul ca hotarirea nu i-a fost comunicata, spre a obtine despagubiri intr-un cuantum cit mai ridicat (astfel, intr-o speta, litigiul avea ca obiect contestarea unei decizii de desfacere a contractului de munca si restringerea in functie; partea, profitind de o deficienta procedurala, a declarat recurs dupa citiva ani de la pronuntarea hotaririi, solicitind despagubiri pe intreaga perioada cuprinsa intre momentul desfacerii contractului de munca si cel in care va fi reintegrata efectiv; recursul, care pe fond era intemeiat, nu a putut fi respins nici ca tardiv, intrucit a fost exercitat in termen, hotarirea necomunicandu-i-se contestatorului, nici ca abuziv, deoarece nu exista un text de lege care sa prevada o asemenea solutie, insa instanta a diminuat in mod corespunzator despagubirile pretinse de salariat, fiind vorba, in fapt de o curpa concurenta, atat a unitatii, constind in desfacerea nelegala a contractului de munca, dar si a salariatului, constand in inactivitatea sau un timp indelingat, desi a cunoscut hotarirea atacata inca de la pronuntarea acesteia); introducerea cu vadita rea-credinta a unui contestatii la exercitare etc.

Trebuie subliniat ca simplul fapt al respingerii unei cereri (de chemare in judecata, de exercitare a unei cai de atac, de recuzare etc.) nu duce in mod automat la concluzia ca partea a exercitat abuziv dreptul de a formula cererea respectiva, ci instanta de judecata va aprecia daca exista sau nu un abuz de drept procedural in functie de imprejurarile concrete ale spetei, tinand cont de cerintele ce trebuie indeplinite pentru a se putea caracteriza un act de procedura ca abuziv, fiind necesar, totodata, sa se motiveze solutia adoptata in aceasta privinta. Uneori, chiar legea califica anumite acte ca abuzive, spre exemplu, art. 158 alin. (4) C. proc. civ., potrivit caruia, daca recursul impotriva hotaririi de declinare a competentei este declarat de catre partea care a invocat exceptia de necompetenta ce a fost admisa, dosarul poate fi trimis de indata la instanta competenta ori la organul cu activitate jurisdictionala competent, fara a mai fi nevoie sa se astepte ca hotarirea de declinare a a competentei sa devina irevocabila.

Cit priveste sanctiunea abuzului de drept procedural, dispozitia de principiu este inscrisa in art. 723 alin (2) C. proc. civ., conform caruia, partea care foloseste drepturile procedurale in chip abuziv raspunde pentru pagubele pricinuite.

Asadar, partea ce a suferit un prejudiciu patrimonial sau moral, ca urmare a exercitarii abuzive a unui drept procedural de catre partea adversa, are dreptul de a fi despagubita. Pentru a nu se incalca principiul disponibilitatii, despagubirile vor fi acordate numai la cerere, nu si din oficiu. Cat priveste instanta competenta, a se pronunta asupra cererii de despagubiri pentru abuzul de drept procedural, in temeiul principiului accesorium sequitur principale, aceasta este instanta sesizata cu solutionarea pricinii in care s-a savarsit abuzul respectiv. Intrucit nici art. 723 alin. (2) C. proc. civ. si nici vreun alt text din cuprinsul Codului de procedura civila nu se refera la conditiile raspunderii pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuziva a unui drept procedural, se vor aplica regulie de la raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie ( art. 998 C. civ. ). Subliniem ca despagubirile se vor acorda indiferent de solutia ce se va pronunta cu privire la fondul pretentiei deduse judecatii. Mai trebuie precizat ca, daca nu se solicita despagubiri in procesul in care una din parti a folosit abuziv un drept procedural, cel interesat poate sa le pretinda pe calea unui proces separat, termenul de prescriptie extinctiva fiind de trei ani de la data la care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba si pe cel ce raspunde de aceasta [art. 3 alin. (1) si art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958]. Se observa ca, prin ipoteza, cel care raspunde de paguba este chiar partea ce a exercitat abuziv dreptul procedural, iar aceasta este cunoscut inca din momentul savirsirii abuzului, ceea ce inseamna ca, eventual, prejudiciul ar putea fi cunoscut la o data ulterioara.

Actul de procedura abuziv va fi lipsit de efectele contrarii scopului pentru care dreptul procedural exercitat abuziv a fost recunoscut, iar daca acest act are o existenta de sine statatoare, sanctiunea va lovi numai actul abuziv (de exemplu, cererea de verificare de scripte), dar, in cazul in care el sta la baza altor acte de procedura, atat actul abuziv, cat si cele ulterioare vor fi lipsite de eficienta (spre exemplu, ipoteza la care se refera art. 95 alin. ultimul C. proc. civ.).

Coparticiparea procesuala

Notiunea si clasificarea coparticiparii procesuale

De cele mai multe ori, la judecata in prima instanta exista un singur reclamant si un singur parat, la judecata in apel un singur apelant si un singur intimat etc. Sunt insa destul de frecvente cazurile in care pozitia contradictorie exista intre mai mult de doua persoane, deci cand, in acelasi proces, doua sau mai multe persoane au calitatea de reclamant ori cand calitatea de parat este detinuta de doua sau mai multe persoane.

O astfel de situatie este cunoscuta in literatura de specialitate si in practica judiciara sub denumirea de coparticipare procesuala, fiind numita uneori si lilisconsortiu procesual. Aceasta institutie procesuala asigura evitarea pronuntarii unor hotarari contradictorii, contribuind totodata la o economie de timp si de cheltuieli.

Coparticiparea procesuala reprezinta aplicatia pe plan procesual a pluralitatii subiectelor raportului juridic civil substantial. Astfel, coproprietarii, coindivizarii sau devalmasii pot chema in judecata pe tertul care le-a nesocotit dreptul de proprietate comuna, iar intr-o asemenea ipoteza, litigiul va opune mai multi reclamanti unui singur parat. Aceeasi este situatia atunci cand o persoana incalca un drept de proprietate intelectuala, iar creatia intelectuala este opera mai multor autori. Daca titularul unui drept real cheama in judecata, prin aceeasi cerere, mai multe persoane care au adus atingere dreptului respectiv, vor exista mai multi parati. In mod asemanator se prezinta lucrurile daca procesul are ca obiect un raport juridic obligational in care exista mai multi creditori, mai multi debitori sau mai multi creditori si mai multi debitori.

Coparticiparea procesuala exista la judecata in prima instanta, poate continua si la judecata in caile de atac, dar poate sa ia sfarsit in cazul in care numai unul dintre coparticipanti exercita calea de atac, ceilalti achiesand la hotararea instantei sau neatacand-o in termenul prevazut de lege ( daca numai unul dintre coparticipanti exercita in termenul prevazut de lege calea de atac, ceilalti coparticipanti exercitand-o tardiv, este posibil sa existe o coparticipare procesuala si la judecata caii de atac, insa, se va invoca exceptia de tardivitate, care se va rezolva inainte de solutionarea fondului, iar dupa admiterea acestei exceptii coparticiparea procesuala va inceta), respectiv atunci cand cererea de exercitare a caii de atac este introdusa numai impotriva unuia dintre coparticipanti. Spre exemplu: doi creditori care au imprumutat cu o suma de bani pe un debitor solicita obligarea acestuia la restituirea sumei, iar hotararea prin care s-a respins cererea de chemare in judecata este apelata numai de unul dintre ei, respectiv, il apelul declarat impotriva hotararii prin care s-a admis cererea este chemat in calitate de intimat numai unul dintre cocreditori; creditorul cheama in judecata atat pe debitorul principal, cat si pe cel care a garantat datoria acestuia, iar apelul este introdus, dupa caz, numai de unul dintre cei doi parati sau numai impotriva unuia dintre cei doi parati etc. Potrivit art. 47 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau parate daca obiectul pricinii este un drept sau o obligatie comuna ori daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza. Desi din acest text de lege ar rezulta ca exista coparticipari procesuale presupune identitatea de obiect sau de cauza, se admite ca este posibila coparticiparea procesuala si atunci cand intre obiect si cauza exista numai o stransa legatura. Aceasta solutie se desprinde din interpretarea a fortiori a art. 164 alin. (1) C. proc. civ., text care permite conexarea unor pricini in care sunt aceleasi parti sau chiar impreuna cu alte parti si ale caror obiect si cauza au intre ele o stransa legatura; cu atat mai mult, poate exista inca de la inceput un singur proces cu privire la cererile respective.

Din modul in care este redactat art. 47 C. proc. civ. ar mai rezulta ca intotdeauna coparticiparea procesuala este facultativa, dar, din alte dispozitii legale se desprinde concluzia ca sunt si cazuri de coparticipare procesuala necesara (obligatorie) si anume atunci cand mai multe persoane se gasesc intr-un raport juridic civil unic si indivizibil. Spre exemplu: din prevederile art. 797 C. civ., ce declara nula imparteala succesorala la care nu au participat toti mostenitorii, se poate concluziona ca in cazul iesirii din indiviziunea succesorala coparticiparea procesuala este obligatorie, desigur daca sunt cel putin trei mostenitori care au acceptat succesiunea; in cazul revendicarii unui bun aflat in coproprietate sau in indiviziune, cererea trebuie introdusa de toti coproprietarii sau coindivizarii, sub sanctiunea respingerii cererii ca fiind introdusa de o persoana fara calitate procesuala activa, deci coparticiparea procesuala este necesara.

Insa, asa cum s-a subliniat in doctrina, regula o reprezinta coparticiparea procesuala facultativa, iar nu cea necesara.

Asadar, o prima clasificare, avand drept criteriu rolul vointei partilor in formarea coparticiparii, este aceea in coparticipare procesuala facultativa si coparticipare procesuala necesara sau obligatorie.

Intr-o alta clasificare, coparticiparea procesuala subiectiva este opusa coparticiparii procesuale obiective. Coparticiparea este subiectiva in situatia in care exista o pluralitate de persoane cu aceleasi interese, iar coparticiparea procesuala obiectiva rezulta din conexarea a doua sau mai multor cereri, daca in unele din acestea sunt si alte parti. Se observa ca nu se poate pune semnul egalitatii intre coparticiparea procesuala obiectiva si conexitate, cum s-ar parea ca rezulta din unele lucrari de specialitate, deoarece este posibil sa se reuneasca mai multe cereri, o a treia parte, astfel incat nu poate fi vorba de o coparticipare procesuala, litigiul opunand numai doua persoane. Asadar si in cazul coparticiparii procesuale obiective exista in proces mai multi reclamanti sau mai multi parati, insa aceasta imprejurare este consecinta conexarii mai multor pricini. Mentionam ca unii autori includ si litispendenta intre cazurile de coparticipare procesuala obiectiva.

Totusi, coparticiparea procesuala nu poate fi in nici o ipoteza urmarea admiterii exceptiei de litispendenta, deoarece litispendenta presupune formularea mai multor cereri de chemare in judecata ce se caracterizeaza prin identitate de parti, de obiect si de cauza, asa incat eventuala coparticipare procesuala exista inca de la inceput pentru fiecare din cererile respective.

Coparticiparea procesuala se mai clasifica in activa, pasiva sau mixta, dupa cum in proces sunt mai multi reclamanti si un singur parat, mai multi parati si un singur reclamant sau mai multi reclamanti si mai multi parati. Uneori, se considera ca aceasta clasificare este proprie coparticiparii procesuale subiective, insa o astfel de opinie este tributara conceptiei potrivit careia coparticiparea procesuala obiectiva ar insemna doar simpla reunire a unor cereri, fara a se tine cont de faptul ca si in cazul acesteia trebuie sa fie mai multi reclamanti sau parati.

Efectele coparticiparii procesuale

In cazul coparticiparii procesuale, raporturile dintre coparticipanti sunt guvernate de principiul independentei procesuale. Articolul 48 alin. (1) C. proc. civ. dispune ca actele de procedura, apararile si concluziile unuia dintre coparticipanti nu pot folosi, dar nici vatama celorlalti.

De la aceasta regula, art. 48 alin. (2) C. proc. civ. stabileste o exceptie: In cazul in care, prin natura raportului juridic sau in temeiul unei dispozitii legale, efectele hotararii se intind asupra tuturor reclamantilor sau paratilor, actele de procedura indeplinite numai de unii dintre ei sau termenele procedurale incuviintate unora dintre ei pentru indeplinirea actelor de procedura ale unora dintre coparticipanti sunt potrivinice actelor facute de ceilalti coparticipanti, atunci se va tine cont de actele cele mai favorabile.

Exceptia prevazuta de art. 48 alin. (2) C. proc. civ. isi gaseste aplicare in cazul in care intre coparticipanti exista raporturi obligationale de solidaritate sau indivizibilitate. De exemplu, efectele admiterii apelului sau recursului declarat de unu dintre coparticipanti se vor extinde si asupra coparticipantilor care nu au introdus apel sau recurs ori ale caror cereri de apel sau de recurs au fost respinse fara a fi cercetate in fond (ca tardive, anulate ca netimbrate, ca neregulat introduse etc.). In schimb, consecintele respingerii caii de atac, (de exemplu, plata cheltuielilor de judecata) vor fi suportate numai de coparticipantul care a exercitat-o, art. 48 alin. (2) C. proc. civ. avand in vedere numai actele favorabile.

De asemenea, daca litigiul are ca obiect un drept real pricipal ce poarta asupra unui bun despre care se afirma ca apartine coparticipantilor in coproprietate sau indiviziune, nu se mai aplica principiul independentei coparticipantilor. Spre exemplu, daca un imobil este revendicat de doua persoane, ce pretind ca sunt coproprietare ale imobilului, iar instanta resinge cererea de chemare in judecata, apelul sau dupa caz, recursul unuia va profita si celelalte, in cazul in care va fi admis. A da o alta solutie inseamna a stabili un drept de proprietate exclusiva in favoarea coparticipantului care a execitat calea de atac, desi nu s-a solicitat instantei acest lucru, ci dimpotriva, s-a afirmat ca exista o coproprietate sau o diviziune.

Uneori, chiar legea prevede ca actele de procedura ale unui coparticipant profita si celorlalti. Astfel. in materie de perimare, potrivit art. 251 C. proc. civ., cererea de perimare introdusa de un coparticipant sau actul de procedura care intrerupe termenul de perimare al unuia dintre coparticipanti foloseste si celorlalti. Prima ipoteza vizeaza cazul in care sunt mai multi parati sau intimati si, implinindu-se termenul de perimare, unul dintre acestia formuleaza o cerere prin care solicita instantei sa constate perimarea cererii de chemare in judecata (a apelului, a recursului etc.), iar efectele admiterii acestei cereri de perimare vor fi extinse asupra tuturor coparticipantilor, ceea ce inseamna ca perimarea opereaza in bloc, fata de toate partile din proces, iar nu numai cu privire la raportul procesual dintre partea care a cerut constatarea perimarii si partea adversa. Cea de a doua ipoteza se refera la cazul cand sunt mai multi reclamanti (apelanti, recurent etc.) si, pricina fiind ramasa in nelucrare, unui dintre acestia indeplineste un act de procedura in vederea reluarii judecatii, iar intr-o asemenea situatie termenul de perimare se intrerupe si in profitul celorlalti coparticipanti. Trebuie subliniat ca dispozitiile art. 251 C. proc. civ. se aplica indiferent de natura raportului juridic substantial dintre coparticipanti, deoarece este vorba de o norma speciala fata de art. 48 alin. (2) C. proc. civ., cu atat mai mult cu cat acest din urma text trimite expres la alte prevederi legale ce ar stabili ca actele mai favorabile ale unui coparticipant vor folosi si celorlalti.

Daca insa natura raportului juridic substantial dintre coparticipanti nu ar justifica extinderea efectelor actelor utile ale unora asupra celorlalti si nici nu ar exista vreo dispozitie legala speciala in acest sens, se va aplica principiul independentei procesuale.

Vom mai lua un exemplu, preluat (dar si adaptat) din practica judiciara: Sa presupunem ca reclamantul solicita iesirea din indiviziunea succesorala, chemand in judecata nu numai pe ceilalti mostenitori, ci si pe un tert detentor al unuia dintre bunurile succesorale. Prima instanta admite cererea, incluzand in lotul reclamantului si bunul detinut de tert. Impotriva sentintei declara apel numai tertul, sustinand ca bunul respectiv nu face parte din masa susccesorala, ci este proprietatea lui. Daca apelul este gasit intemeiat, instanta de apel nu va putea face alceva decat sa scoata bunul din masa partajabila, fara a mai modifica loturile si, cu atat mai mult, fara a putea sa respinga cererea de partaj, deoarece o asemenea solutie ar fi echivala cu extinderea efectelor admiterii apelului asupra paratului care nu a exercitat calea de atac (se observa ca, in exemplul dat, cei doi parati nu au interese comune, ci, dimpotriva, au interese contrarii; aceasta deoarece litigiul prezinta doua aspecte si anume, in prealabil, revendicarea bunului detinut de tert, revendicare ce profita ambilor mostenitori, chiar daca unul dintre ei are in proces pozitia procesuala de parat, ca si tertul, iar apoi iesirea din indiviziune). Ar urma ca reclamantul sa il actioneze in judecata pe celalalt copartas, pe temeiul art. 787 alin. (1) C. civ., solicitand despagubiri pentru evictiune, calculate potrivit art. 788 C. civ.

Coparticiparea procesuala mai porduce si alte efecte. Astfel:

atunci cand coparticipantii au aceleasi interese, ei pot avea un singur mandatar, caz in care se va comunica o singura copie de pe cererea de chemare in judecata [art. 113 alin. (2) C. proc. civ.] sau de pe intampinare [art. 116 alin. (2) C. proc. civ.], dupa cum coparticipantii sunt parati sau reclamanti;

daca unii dintre coparticipanti nu s-au prezentat inaintea instantei ori nu au indeplinit un act de procedura in termen, ei vor fi totusi citati in continuare [art. 48 alin. (2) teza finala C. proc. civ.];

actele de procedura facute in interes comun sau impotriva coparticipantilor cu aceleasi interese sunt supuse unei singure taxe judiciare de timbru;

coparticipantii vor suporta cheltuielile de judecata, daca este cazul, in functie de interesul fiecaruia sau de natura raportului juridic dintre ei, fie in mod egal, fie proportional, fie solidar (art. 277 C. proc. civ.).

Mai trebuie subliniat ca, potrivit art. 114 alin. (4) C. proc. civ., in procesele in care, in conditiile art. 47, sunt mai multi reclamanti sau parati, presedintele instantei, tinand cont de numarul foarte mare al acestora, de necesitatea de a asigura desfasurarea normala a activitatii de judecata, cu respectarea drepturilor si intereselor legitime ale partilor, va putea dispune reprezentarea lor prin mandatar si indeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia. Reprezentarea se va face dupa caz, prin unul sau mai multi mandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispozitiile art. 68 si art. 114 fiind aplicabila in mod corespunzator. Dovada mandatului va fi depusa de catre reclamanti, in conditiile prevazute la alin. (2), iar de catre parati, odata cu intampinarea. Daca partile nu-si aleg un madatar sau nu se inteleg asupra persoanei mandatului, in cazul reclamantilor vor fi aplicabile dispozitiile alin. (4), iar in cazul paratilor, presedintele instantei va numi un curator special.

Participarea tertilor la judecata

Precizari introductive

In prealabil, trebuie precizat ca notiunea de terti desemneaza, pe de o parte, persoanele complet straine de proces ( pentus extranei), iar, pe de alta parte, persoanele care sunt introduse intr-un proces in curs de desfasurare si care, din acel moment, devin si ele parti, fiind insa denumite, in continuare, terti ( uneori terti intervenienti sau chiar intervenienti), spre a fi deosebite de partile initiale (reclamantul si paratul). Aceasta din urma acceptiune o avem in vedere atunci cand vorbim de participarea tertilor la judecata.

In cele mai multe situatii, cadrul procesual, sub aspectul partilor intre care se stabilesc raporturile juridice procesuale, este fixat de catre reclamant, prin indicarea in cererea de chemare in judecata a persoanei impotriva careia isi formuleaza pretentia sa. Discutandu-se numai asupra drepturilor si obligatiilor partilor din proces, respectiv asupra situatiei juridice dintre acestea, este firesc ca hotararea ce se va pronunta sa isi produca efectele fata de persoanele ce s-au judecat, nu insa si fata de persoanele straine de proces.

Spre deosebire de hotararile penale, care sunt opozabile erga omnes, hotararile civile, cu foarte rare execeptii (de exemplu, in materie de stare civila), nu pot fi opuse tertilor - res inter alios indicata alteri neque prodesse potest. Astfel: titularul dreptului de proprietate, care a obtinut o hotarare ce obliga pe parat la predarea bunului, nu va putea sa execute acea hotarare in cazul in care bunul respectiv este detinut de terta persoana, ci va trebui sa declanseze un nou litigiu, chemandu-l in judecata pe tertul detentor, spre a obtine o hotarare prin care si acesta din urma sa fie obligat a-i recunoaste dreptul de proprietate; hotararea de partaj nu poate fi opusa unui tert posesor, care nu a fost atras in nici un fel la judecata finalizata cu pronuntarea acesteia, ci copartasul in al caruia lot a fost inclus bunul aflat la tert va trebui sa introduca impotriva acestuia o cerere in revendicare; in cazul raporturilor juridice obligationale cu pluralitate de debitori, fara ca obligatia sa fie solidara ori indivizibila, debitorii care nu au participat la judecata nu se vor putea prevala de hotararea obtinuta de unul dintre debitori impotriva creditorului, dupa cum acesta din urma nu va putea opune celorlalti debitori hotararea pe care a obtinut-o numai impotriva unui debitor etc.

Pentru ca hotararea civila sa isi produca efectele si fata de alte persoane, este necesara introducerea acestora in proces.

Necesitatea atragerii unui tert la judecata poate sa decurga din folosul practic pe care l-ar realiza una dintre partile initiale (reclamantul sau paratul), care urmareste sa i se recunoasca ori sa i se stabileasca anumite drepturi si fata de tertul respectiv.

Interesul de a fi introdus intr-un proces in curs de desfasurare poate sa apartina si tertului, fie pentru a-si valorifica un drept al sau, fie pentru a apara pe una din partile in litigiu, cu care se gaseste in raporturi speciale si care fac ca hotararea ce se va pronunta sa fie folosita de parte pentru a formula pretentii impotriva tertului, tinand cont si de faptul ca, uneori, interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate, direct sau indirect, de pronuntarea unei hotarari la care ea nu a fost parte. Spre exemplu: intr-un litigiu ce are ca obiect revendicarea unui imobil, creditorul ipotecar al paratului are interesul de a interveni la judecata, pentru a dovedi ca imobilul este proprietatea paratului, avand in vedere ca, in cazul in care reclamantul ar castiga, urmeaza a se aplica principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis; creditorii chirografari pot interveni intr-un litigiu in care debitorul lor este parte, fie pentru a implica o fraudare a intereselor lor, evitind astfel un proces ulterior in care ar trebui sa invoce dispozitiile art. 975 C. civ., fie pentru a-l ajuta pe debitorul lor sa cistige, in considerarea imprejurarii ca orice fluctuatii ale patrimoniului debitorului (marirea sau diminuarea activului patrimonial) influenteaza posibilitatea creditorilor chirografari de a-si satsface creantele. art. 1718 C. civ. nerecunoscindu-le decit un drept de gaj general asupra patrimoniului debitoriului, luat in universalitatea sa (de altfel, pentru situatia cind debitorul ar fi reclamant, iar pricina nu ar avea caracter personal, creditorii chirografari ar fi putut si ei sa declanseze procesul civil, in temeiul art. 974 C. civ.; a fortiori, ei pot sa intervina in litigiul pornit de debitorul lor, respectiv in litigiul pornit impotriva debitorului lor); cel ce are obligatia de a garanta pe una dintre partile din porces nu este obligat sa astepte ca aceasta sa formuleze o cerere prin care sa-si valorifice obligatia de garantie pe cale incidentala sau principala, ci poate sa se alature partii respective, sprijinindu-i pretentiile sau apararile, cu scopul de a triumfa impreuna, astfel incat garantatul sa nu se mai indrepte impotriva garantului etc.

Trebuie subliniat ca, in anumite cazuri, expres prevazute de lege, tertii sunt practic olbigati sa intervina intr-un proces in curs de judecata, sub sanctiunea de a nu isi mai putea valorifica ulterior drepturile sau interesele lor. Spre exemplu: din dispozitiile inscrise in art. 785 C. civ., se desprinde concluzia ca, in cazul partajului succesoral, creditorii unui coindivizar sunt obligati sa intervina in procesul respectiv, deoarece ei nu vor mai putea ataca imparteala pe calea prevazuta de art. 975 C. civ., chiar daca aceasta a fost facuta cu fraudarea drepturilor lor; la urmarirea silita imibiliara, cei care au un drept de privilegiu sau ipoteca asupra imobilului ce formeaza obiectul executarii silite sunt obligati sa intervina, intrucat actul de ajudecare prezinta un efect purgic etc.

Participarea tertilor la judecata prezinta avantaje incontestabile: Ea permite reunirea intr-un singur proces a tuturor persoanelor interesate de pretentia supusa judecatii, instanta urmand a se pronunta nu numai asupra raportului juridic substantial dintre reclamant si parat, ci si asupra raporturilor juridice dintre tertii intervenienti si partile initiale, preintampinandu-se, astfel, posibilitatea aparitiei unor hotarari judecatoresti contradictorii, realizandu-se totodata o economie de timp si chiar de cheltuieli.

Introducerea unor terte persoane intr-un proces in curs de desfasurare are insa si unele inconveniente, deoarece poate intarzia solutionarea cererii principale sau poate ridica anumite probleme in ceea ce priveste competenta. De asemenea, tertul este obligat sa ia procedura in faza in care se gaseste in momentul introducerii sale in proces, fiindu-i deci opozabile actele de procedura anterioare interventiei, cu toate ca acestea nu au fost indeplinite in contradictoriu si cu el, ceea ce poate afecta in oarecare masura drepturile sale, mai ales atunci cand atragerea tertului la judecata nu se datoreaza initiativei lui (caz in care el insusi si-ar asuma riscul opozabilitatii actelor de procedura deja efectuate), ci a reclamantului sau a paratului.

Codul de procedura civila reglementeaza interventia voluntara (art. 46-56), precum si trei forme de interventie fortata, anume, chemarea in judecata a altor persoane 9art. 57-59), chemarea in garantie (art. 60-63) si aratarea titularului dreptului (art. 64-66).

Trebuie subliniat ca atragerea unui tert la judecata din initiativa reclamantului sau a paratului (interventia fotata) nu este permisa decat in cazurile expres prevazute de lege. Spre deosebire de dispozitiile legale care stabilesc dreptul tertilor persoane de a interveni intr-un proces in curs de desfasurare ori de cate ori au interes, legea nu prevede in mod general introducerea in procesul civil, pe calea interventiei fortate, a oricarei persoane ce ar avea vreun interes in legatura cu pricina ce se judeca si care nu figureaza ca parat in cererea de chemare in judecata. Asadar, nu poate fi introdus forta intr-un litigiu orice tert care ar avea posibilitatea sa intervina voluntar, deoarece intervenientul voluntar isi apara de bunavoie propriile interese, in timp ce intervenientul fortat este chemat fie sa recunoasca dreptul unei parti din proces, fie sa se constate ca nu are nici un drept asupra partii care l-a introdus in proces. Pot fi intalnite si alte situatii, in afara celor vizate de art. 57-66 C. proc. civ., in care ar exista interesul ca un tert sa fie introdus in proces la cererea uneia dintre parti, insa, in lipsa unui text de lege expres, o eventuala cerere in acest sens ar urma sa fie respinsa ca inadmisibila.

Subliniem ca participarea tertilor la judecata nu trebuie confundata cu insitutia conexarii pricinilor (art. 164-165 C. proc. civ.) si nici cu coparticiparea procesuala subiectiva. Oricare dintre formele participarii tertilor la judecata implica existenta unui singur proces in curs de desfasurare, in cadrul caruia se formuleaza cereri incidentale (de interventie voluntara sau fortata), nefiind vorba de mai multe cereri conexate si nici de o singura cerere de chemare in judecata in care figureaza, eventual dupa intregirea sau modificarea acesteia, mai multi reclamanti sau mai multi parati.

Interventia voluntara

Notiune. Felurile interventiei voluntare

Dupa cum rezulta din insasi denumirea ei, interventia voluntara este acea forma de participare a tertilor persoane la judecata ce consta in introducerea unui tert, din propria sa initiativa, intr-un proces aflat in curs de judecata, putand fi definita ca fiind cererea unui tert de a intra intr-un proces pornit de alte parti, pentru a-si apara un drept propriu sau pentru a apara dreptul unei parti din acel proces.

Deci, interventia voluntara prezinta doua elemente definitorii, si anume:

existenta unui proces civil in curs de judecata;

introducerea unui tert, din initiativa acestuia, in porcesul respectiv.

Avand in vedere caracterul ei incidental, interventia voluntara este de neconceput daca nu exista un litigiu sau daca nu mai exista un litigiu pendente. Interventia voluntara ar fi inadmisibila atunci cand, inainte de formularea ei, s-a pronuntat hotararea in litigiul respectiv sau aceasta din urma a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispozitie (desistarea reclamantului, achiesarea paratului la toate pretentiile reclamtului, incheierea unei tranzactii judiciare) ori a intervenit perimarea.

Cererea de interventie voluntara poate fi formulata de orice tert care ar putea fi prejudiciat in vreun fel de hotararea ce ar urma sa se pronunte intr-o pricina sau care pretinde un drept propriu, in strnsa legatura cu obiectul acelei pricini, nu insa si de o persoana ce a dobandit deja calitatea de parte in acel proces. Insa, cei care sunt considerati a fi reprezentati in proces (de exemplu, creditorii chirografari ai partilor) pot interveni, deoarece, in realitate ei nu sunt parti, ci numai hotararea care se va pronunta le va fi opozabila.

Exista totusi anumite situatii in care s-ar putea discuta daca ar fi admisibila interventia voluntara formulata de o persoana ce este ori a fost parte in procesul respectiv. Astfel: daca se revendica un bun si paratul cheama in garantie persoana ce i-a vandut bunul respectiv, iar aceasta din urma doreste sa obtina pentru sine bunul ce formeaza obiectul litigiului, invocand rezolutiunea sau nulitatea contractului pe care l-a incheiat cu paratul, trebuie sa i se recunoasca dreptul de a introduce o cerere de interventie voluntara principala, avand in vedere ca intre reclmant si tertul chemat in garantie de catre parat nu se stabilesc raporturi procesuale directe (daca nu se admite aceasta solutie, atunci ar trebui sa se accepte ca tertul chemat in garantie poate formula o cerere reconventionala nu numai impotriva partii ce l-a chemat in garantie si care are pozitia procesuala de reclamant in cererea de chemare in garantie, ci si impotriva adversarului acesteia din cererea de chemare in judecata); in ipoteza in care reclamantul isi formuleaza pretentia impotriva mai multor parati, insa, pana a se intra in dezbaterea fondului, renunta la judecata fata de unul dintre parati, acesta va putea sa intervina voluntar, deoarece, in momentul introducerii cererii de interventie, nu mai are calitatea de parte in procesul respectiv independent de vointa lui.

In schimb, daca procesul continua fara una dintre parti datorita atitudinii acesteia (de exemplu, unul din parati a achiesat la pretentiile reclamantului, o parte a achiesat la hotarare sau nu a exercitat si ea calea de atac in termenul prevazut de lege etc.), interventia voluntara a persoanei respective este inadmisibila, solutia contrara echivaland cu o revocare a unui act unilateral sau, dupa caz, cu o revenire unilaterala asupra unei conventii sinalagmatice (cum ar fi; tranzactia judiciara incheiata numai de unele parti, evident fara inclalcarea intereselor celorlalte parti) ori cu eludare a anumitor dispozitii legale imperative (cum ar fi: cele referitoare la termenul in care poate fi exercitat apelul).

Reprezentantul legal sau conventional al unei parti, neactionand in nume propriu si deci fiind un tert fata de pretentia supusa judecatii, poate sa formuleze o cerere de interventie voluntara (in nume propriu).

Articolul 49 C. proc. civ., dupa ce prevede, in primul alineat ca " oricine are interes poate interveni intr-o pricina ce se urmeaza intre alte persoane", dispune, in alin. (2), ca " interventia este in interes propriu cand cel care intervine invoca un drept al sau", iar, in alineatul ultim, ca interventia " este in interesul uneia din parti cand sprijina numai apararea acesteia".

Rezulta ca interventia voluntara poate fi de doua feluri, dupa cum tertul invoca un drept propriu (interventie voluntara principala) sau apara drepturile uneia dintre parti (interventie voluntara accesorie).

Mai rezulta, din art. 49 alin. (1) C. proc. civ., tertul trebuie sa justifice intotdeauna un interes propriu, indiferent de felul interventiei, interesul fiind o conditie ce trebuie indeplinita pentru exercitarea oricarei forme concrete de manifestare a actiunii civile, deci si a interventiei voluntare, fie principala, fie accesorie. Asadar, denumirile de "interventie in interes propriu" si "interventie in interesul uneia din parti" nu sunt exacte, intrucat, ceea ce distingem cele doua feluri de interventie voluntara nu este interesul, care apartine tertului intervenient in toate situatiile, ci, asa cum se desprinde din chiar art. 49 C. proc. civ., dreptul invocat, care apartine tertului in cazul interventiei voluntare principale (cel putin, asa pretinde acesta), respectiv partii in favoarea careia s-a intervenit in cazul interventiei voluntare accesorii.

Trebuie insa subliniat ca numai terminologia folosita in actuala regelementare pentru cele doua feluri de interventie voluntara este improprie, deoarece, din ansamblul reglementarii, nu se desprinde insa concluzia ca interesul nu ar apartine celui care intervine in apararea unei parti.

Interventia voluntara principala

Cererea prin care un tert solicita introducerea sa intr-un proces in curs de judecata, pentru a i se recunoaste sau stabili un drept propriu, se numeste interventie voluntara principala.

Ca natura juridica, interventia voluntara principala este o veritabila chemare in judecata, indreptata impotriva partilor initiale, deci atat a reclamantului, cat si a paratului. Tertul intervenient poate sa isi formuleze pretentia pe cale principala, declasand un proces distinct, in care el ar figura ca reclamant, iar partile din celalalt proces ar fi parate. Daca insa tertul prefera sa invoce tretinsul sau drept in litigiul pendente, cererea sa dobandeste caracter incidental, devenind o cerere care se grafeaza pe cererea principala constituie un incident procedural ce determina largirea cadrului procesual, de regula din punctul de vedere al partilor, insa, uneori, si sub aspectul obiectului litigiului.

Interventia voluntara principala presupune invocarea de catre un tert a unui drept propriu, fara insa a fi necesar sa existe identitate intre dreptul pretins de tert si dreptul ce formeaza obiectul cererii de chemare in judecata. Totusi, intre cele doua drepturi subiective trebuie sa existe o legatura suficienta, care sa justifice rezolvarea impreuna a celor doua cereri. Daca intre pretentia tertului si pretentia supusa judecatii de catre reclamant (sau de catre parat, in cazul in care s-a formulat o cerere reconventionala) nu exista o conexiune, atunci interventia voluntara principala este inadmisibila, doarece nu ar face alceva decat sa intarzie solutionarea cererii de chemare in judecata.

Intr-un asemenea caz, neexistand nici un risc sa se ajunga la pronuntarea a doua hotarari contradictorii, tertul va trebui sa declanseze un proces separat.

Cat priveste sfera de aplicare a interventiei voluntare principale, se observa ca legea nu limiteaza formularea cererii la anumite materii. Ar rezulta ca, in regula generala, interventia voluntara principala cererea de interventie voluntara in pricinile cu caracter strict personal, cum ar fi: desfacerea sau desfiintarea casatoriei, tagaduirea paternitatii, punerea sub interdictie sau ridicarea interdictiei etc. Aceasta solutie se sprijina nu atat pe pe argumentul ca tertul nu ar putea sa invoce acelasi drept ca si reclamantul, deoarece am vazut ca nu este necesar sa existe identitate de obiect intre cele doua cereri, cat mai ales pe faptul ca, pe de o parte, dat fiind caracterul strict personal, in litigiile respective trebuie sa participe numai anumite persoane, iar, pe de alta parte, nu ar exista o legatura suficienta, care sa justifice intarzierea solutionarii pricinii cu caracter strict personal, intre pretentia formulata de tert si cea din cererea introductiva de instanta.

Precizam insa ca, atunci cand in litigiul declansat printr-o cerere cu caracter strict personal partile formuleaza si cereri accesorii sau incidentale care nu au un astfel de caracter, interventia voluntara principala devine admisibila daca vizeaza pretentiile formulate in cererile accesorii sau incidentale. Spre exemplu, daca intr-un proces de divort se solicita si partajarea bunurilor dobandite in timpul casatoriei, o terta persoana ar putea sa intervina pentru a-si valorifica un drept cu privire la un anumit bun supus impartelii.

Se admite ca nici in litigiile de munca (conflictele de drepturi si conflictele de interes) nu este admisibila interventia voluntara principala, intrucat o alta persoana nu poate cere sa i se stabileasca drepturi decurgand dintr-un raport de munca in care subiect este persoana ce figureaza ca parte in cererea principala, caracterul personal al raportului de munca impunand o asemenea solutie. Chiar si in litigiile referitoare la executarea, modificarea, suspendarea sau incetarea contractului colectiv de munca pot exista situatii cand ar fi admisibila o interventie voluntara principala, de exemplu, cererea formulata de salariatii care nu sunt membri ai sindicatului ce este parte in proces, desigur prin reprezentati alesi de catre acestia. Apreciem ca art. 239 C. muncii, potrivit caruia, prevederile contractului colectiv de munca produc efecte pentru toti salariatii din unitate, indiferent de data angajarii sau de aflierea lor la o organizatie sindicala nu consituie un argument suficient pentru a justifica in toate cazurile extinderea efectelor hotararii judecatoresti si in privinta salariatilor ce nu pot fi considerati ca au fost reprezentati de sindicat in procesul respectiv.

In cazul unui litigiu arbitral, interventia voluntara principala este admisibila numai daca tertul a fost si el parte in conventia arbitrala sau daca, ulterior declansarii litigiului arbitral, se incheie un compromis intre terti si partile initiale, aceeasi fiind solutia pentru orice forma de participare a tertilor la judecata.

In literatura de specialitate mai veche s-a aratat ca interventia voluntara ar fi admisibila in materie posesorie. In ce ne priveste, avem unele rezervari fata de aceasta opinie, deoarece prin cererile posesorii se urmareste apararea unei situatii de fapt, de care legea leaga o serie de consecinte juridice, asa incat litigiile posesorii nu pun in discutie drepturi subiective civile. Daca un tert ar interveni, invocand drepturi proprii in legatura cu bunul ce formeaza obiectul cererii posesorii, ar insemna sa se transforme procesul posesoriu intr-un proces cu caracter petitoriu, impotriva vointei partilor initiale, care au inteles sa se judece in posesoriu. Eventual, interventia voluntara principala ar putea fi considerata admisibila numai in cazul in care tertul ar pretinde pentru sine posesia bunului respectiv, insa aceasta solutie implica o interpretare mai larga a art. 49 alin. (2) C. proc. civ., textul de lege vorbind de invocarea unui drept, iar nu de invocarea unei situatii juridice sau de formularea unei pretentii.

Relativ recent, s-a sustinut ca in materia contenciosului administrativ obiectiv (expresia de "contencios administrativ obiectiv" este folosita de unii autori pentru a desemna acel contencios administrativ care isi are izvorul normativ in prevederile inscrise in art. 122 alin (5) din Consitutie si in Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala, deci atunci cand prefectul exercita atributiile de tutela administrativa, prin atacarea actelor autoritatilor administratiei publice locale in fata instantei de contencios administrativ), dintre posibilele consecinte procedurale ale formularii unei interventii voluntare principale, ar putea fi admisa numai intreruperea prescriptiei dreptului la actiune. In ce ne priveste, apreciem ca este discutabila teza inadmisibilitatii de plan a interventiei voluntare pricipale in litigiile de contencios administrativ obiectiv, argumentele aduse in sprijinul acesteia nefiind la adapost de orice critica. Se considera ca existenta unei cereri principale ce are ca finalitate apararea interesului general ar fi ireconciliabila cu interventia unei terte persoane care urmareste realizarea unui interes individual. Insa, incalcarea unui interes general nu exclude si incalcarea, prin acelasi act sau fapt, a unui interes individual. Se mai precizeaza ca, prin interventia voluntara principala, tertul isi indrepta pretentia impotriva ambelor parti initiale, pe cand, in ipoteza analizata, tertul nu justifica nici faptul ca art. 49 alin. (2) C. proc. civ. se refera la invocarea unui drept al tertului, iar numai in literatura de specialitate se vorbeste despre situatia de drept comun cand tertul opune pretinsul sau drept ambelor parti.

Potrivit art. 50 alin (1) C. proc civ., cererea de interventie voluntara principala trebuie facuta in forma prevazuta pentru cererea de chemare in judecata. Textul mentionat trebuie deci la dispozitiile art. 112 C. proc. civ., care reglementeaza cuprinsul cererii de chemare in judecata. De asemenea, fiind vorba de o cerere incidentala, continutul acestuia trebuie sa se refere si la cererea principala.

Potrivit. art. 50 alin. (2) C. proc. civ. , interventia voluntara principala se poate face numai in fata primei instante si inainte de incheierea dezbaterilor. Ratiunea fixarii acestui termen consta, in primul rand, faptul ca tertul ar putea sa afle relativ tarziu despre existenta litigiului in care ar avea interesul sa intervina, cu atat mai mult cu cat declansarea unui proces civil nu este supusa unor formalitati de publicitate, in scopul instiintarii oricarei persoane interesate, cu exceptia unor cazuri limitativ prevazute de lege. Insa, avand in vedere ca tertul deduce judecatii o pretentie proprie, pentru a nu se rapi partilor un grad de jurisdictie, interventia voluntara principala trebuie facuta inaintea primei instante, cu exceptia situatiei prevazute de art. 50 alin. (3) C. proc. civ., la care ne vom referi ceva mai jos. Tinand seama de necesitatea ca rezolvarea cererii incidentale sa nu intarzie solutionarea cererii principale, legiuitorul a stabilit ca incheierea dezbaterilor reprezinta momentul limita pana la care intervenientul principal isi poate depune cererea. In lipsa unei precizari anume in cuprinsul art. 50 alin. (2) C. proc civ., acest moment se determina conform art. 150 C. proc. civ., fiind deci vorba de declaratia pe care o face in acest sens presedintele, dupa concluziile pe fond ale partilor, daca instanta de judecata considera ca este lamurita si urmeaza a se retrage in vederea deliberarii.

Asadar, intr-un proces de partaj, cererea de interventie voluntara principala poate fi introdusa si dupa pronuntarea incheierii de admitere in principiu, pana la inchiderea dezbaterilor ce preced hotararea finala de partaj. Mentionam totusi ca, relativ recent, instanta suprema a decis ca in cazul in care cererea de interventie voluntara principala se refera la probleme asupra carora s-a statuat prin incheierea de admitere in principiu, tertul nu mai poate interveni dupa incheierea dezbaterilor privind admiterea in principiu a cererii de partaj, pretentiile sale urmand a fi valorificate numai pe cale principala .

Aparent, solutia s-ar justifica pe caracterul interlocutorului al incheierii de admitere in principiu, insa, se observa ca, daca ar primi cererea de interventie voluntara principala, instanta nu ar fi pusa in situatia de reveni asupra unei masuri luate in legatura cu raporturile juridice dintre partile initiale pentru a dispune o alta masura cu privire la aceleasi raporturi juridice, deoarece, la incuviintarea primei masuri nu puteau fi avute in vedere si pretentiile tertului, pe cand cea din urma masura vizeaza nu numai raporturile juridice dintre partile initilale, ci si cele dintre aceasta si tertul intervenient. In plus, dispozitiile care reglementeaza partajul judiciar nu se refera si la interventia voluntara, asa incat aplicand regula conform careia normele speciale se completeaza cu dreptul comun, inseamna ca termenul in care se poate formula interventia voluntara principala intr-un proces de partaj se stabileste tot potrivit art. 50 C. proc. civ., text care nu face vreo distinctie in functie de natura litigiului si care vorbeste gereric de inchiderea dezbaterilor, iar nu de inchiderea dezbaterilor asupra unei probleme ce urmareste a fi solutia printr-o incheiere premergatoare hotararii de fond.

Cererea de interventie voluntara principala trebuie depusa cel mai tarziu pana la inchiderea dezbaterilor de fond, chiar si atunci cand instanta a amanat pronuntarea hotararii.

Pentru situatia in care cauza se repune pe rol, se ridica problema de a sti daca ar mai putea fi formulata o interventie voluntara principala, avand in vedere ca, prin ipoteza, vor mai avea loc dezbateri cu privire la imprejurarile ce au determinat repunerea pricinii pe rol. Consideram ca un raspuns global nu poate fi dat, ci de la speta la speta, instanta va incuviinta sau nu in principiu cererea tertului, dupa cum aceasta ar intazia sau nu solutionarea cererii de chemare in judecata.

Articolul 50 alin. (3) C. proc. civ. permite introducerea cererii de interventie voluntara principala si in instanta de apel, insa numai cu invoirea partilor. In legatura principala si in instanta de apel, insa numai ci invoirea partilor. In legatura cu aceasta invoire a partilor, subliniem ca, daca la judecata in prima instanta au existat mai mult de doua parti, dar numai unele au fost atrase la judecata in apel, este nevoie doar de acordul acestora din urma, insa tertul intervenient nu se va putea prevala de hotararea pe care o va obtine si fata de partile pentru care hotararea apelata a ramas definitiva si irevocabila.

Legea nu prevede si momentul pana la care tertul poate sa intervina in instanta de apel, astfel incat urmeaza a se aplica, in mod corespunzaor, dispozitia legala de la judecata in prima instanta, momentul fiind deci acela al inchiderii dezbaterilor de fond inaintea instantei de apel.

Interventia voluntara principala este insa inadmisibila in recurs, deoarece, pe de o parte, recursul nu are caracter devolutiv, adica nu antreneaza o judecare a fondului in chiar solutionarea caii de atac, iar, pe de alta parte, art. 50 alin. (3) C. proc. civ., ca orice norma speciala, este stricta interpretare si aplicare. Un argument in sprijinul acestei soluti poate fi desprins si din art. 51 C. proc. civ., in sensul ca, daca legiuitorul ar fi intentionat sa permita formularea cererii de interventie voluntara principala si in recurs, textul nu ar fi vorbit numai de interventia voluntara accesorie. Tertul nu poate sa isi formuleze pretentia sa pe cale incidentala nici in cazul in care recursul s-ar exercita impotriva unei hotarari care, potrivit legii, se pronunta fara drept de apel, intrucat solutia contrara ar transforma recursul intr-un apel, desi legiuitorul a suprimat dreptul de apel pentru situatia respectiva. Cat priveste admisibilitatea interventiei voluntare principale in cadrul rejudecarii fondului dupa casare, se disting urmatoarele situatii: daca s-a casat cu retinere, cererea este inadmisibila, indiferent ca a fost recurata o hotarare pronuntata in apel sau o sentinta nesupusa apelului; in cazul casarii cu trimitere la instanta de apel care a pronuntat hotararea recurata sau la instanta de apel competenta, cererea intervenientului voluntar principal poate fi primita numai cu acordul partilor, solutia justificandu-se prin aceea ca, intr-o astfel de ipoteza, reducerea fondului echivaleaza cu o judecata in apel, fiind deci guvernata de dispozitiile legale din materia apelului; in cazul in care casarea cu trimitere s-a facut pentru necompententa atat a instantei de apel, cat si a primei instante, rejudecarea fondului dupa casare echivaleaza cu o judecata in prima instanta, asa incat cererea de interventie voluntara principala poate fi dispusa pana la inchiderea dezbaterilor; aceasta din urma solutie isi gaseste aplicare si atunci cand s-a casat cu trimitere intr-o pricina in care, potrivit legii, hotararea primei instante nu este supusa apelului.

In cazul contestatiei in anulare, interventia voluntara principala devine admisibila daca se rejudeca fondul ca urmare a admiterii caii extraordinare de atac de retractare si anume atunci cand: contestatia in anulare de drept comun a fost exercitata, in conditiile stabilite de art. 317 alin. final C. proc. civ., impotriva unei sentinte nesupuse apelului sau impotriva unei hotarari pronuntate in apel, insa, in aceasta din urma situatie cererea intervenientului principal poate fi primita numai cu acordul partilor; contestatia in anulare speciala a fost exercitata impotriva unei hotarari pronuntate de judecatorie in ultima instanta.

Referitor la cealalta cale exterioara de atac de retractare, problema admisibilitatii cererii intervenientului principal se pune, de asemenea, numai daca are loc o rejudecare a fondului, ca urmare a admiterii cererii de revizuire (este insa posibila sa nu existe o rejudecare a fondului desi cererea de revizuire s-a admis, spre exemplu, in cazul motivului prevazut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. - contrarietatea de hotarari; intr-o asemenea situatie, tertul are deschisa numai calea unei cereri principale). In cazul in care s-a atacat o hotarare de prima instanta (ramasa definitiva prin nepelare), iar cererea de revizuire a fost incuviintata in principiu, tertul isi poate formula pretentiile pana la inchiderea dezbaterilor. Daca s-a admis in principiu cererea de revizuire a unei hotarari pronuntate in apel, cererea tertului poate fi primita pentru a fi judecata numai daca partile convin in acest sens. In situatia cand s-a cerut revizuirea unei hotarari pronuntate de o instanta de recurs, interventia voluntara principala este inadmisibila.

In cazul in care un tert formuleaza o cerere de interventie voluntara principala, prima problema pe care o are de rezolvat instanta de judecata este aceea de a stabili daca aceasta cerere poate fi incuviintata in principiu, in alte cuvinte, daca pretentia tertului este susceptibila de a fi solutionata in litigiul pendente. Pentru a se preintampina surprinderea partilor intre care s-a legat initial raportul juridic procesual, precum si pentru a se asigura dreptul de aparare al acestora si contradictorialitatea, art. 52 alin. (1) C. proc. civ. prevede ca instanta se va pronunta asupra admisibilitatii in principiu a cererii de interventie numai dupa ascultarea partilor si a celui care intervine. Inainte de a decide cu privire incuviintarea in principiu a cererii de interventie voluntara principala, instanta de judecata va trebui sa verifice urmatoarele aspecte: daca tertul justifica un interes si pretinde un drept propriu; daca exista o legatura suficienta intre cererea principala si cererea de interventie, care sa justifice solutionarea impreuna a celor doua cereri; daca tertul a formulat cererea sa inauntrul termenului prevazut de lege, iar, pentru ipoteza cand tertul isi formuleaza pretentia in instanta de apel, instanta va trebui sa verifice daca partile cu privire la care se judeca apelul respectiv sunt de acord cu primirea cererii; daca, in raport cu natura litigiului dintre partile intiale, ar fi admisibila o interventie voluntara principala.

Asupra admisibilitatii in principiu a interventiei voluntare principale, instanta de judecata se va pronunta printr-o incheiere, prin care va incuviinta in principiu cererea tertului sau, dupa caz, o respinge ca inadmisibila. Aplicand principiul accesorium sequitur principale, rezulta ca incheierea cu privire la admisibilitatea in principiu a cererii de interventie voluntara principala este supusa acelei cai de atac ce poate fi exercitata impotriva hotararii de fond, desigur numai dupa pronuntarea acesteia din urma. Intrucat art. 52 alin.(2) C. proc. civ. nu face nici o deosebire, se desprinde concluzia ca incheierea in discutie poate fi atacata atat in cazul incuviintarii in principiu a cererii de interventie, cat si atunci cand cererea a fost respinsa ca inadmisibila. Difera numai persoana ce ar avea interesul sa atace incheierea, aceasta fiind, pentru prima situatie, oricare dintre partile intiale, iar, pentru cea de a doua situatie, tertul care a formulat cererea. Mentionam ca ultima ipoteza prezinta particularitatea ca se recunoaste dreptul de a exercita o cale de atac unei persoane care nu a dobandit calitatea de parte in procesul respectiv, tinand cont de faptul ca tertul intervenient dobandeste calitatea de parte numai dupa incuviintarea in principiu a cererii sale. Incheierea asupra admisibilitatii in principiu a cererii de interventie voluntara principala are caracter interlocutoriu, astfel incat instanta care a pronuntat-o nu mai poate reveni asupra ei. Daca a incuviintat in principiu cererea de interventie, instanta trebuie apoi sa o solutioneze pe fond, chiar si atunci cand ar constata ulterior ca a gresit primind sa judece pretentia tertului pe cale incidentala.

In cazul in care instanta nu a incuviintat in principiu cererea de interventie voluntara principala, pronuntand deci o incheiere de respingere a acesteia ca inadmisibila, pe langa posibilitatea de a ataca aceasta incheiere odata cu hotararea de fond, tertul va putea sa isi reintereze pretentia intr-o cerere de chermare in judecata indreptata impotriva partilor din procesul in care a vrut sa intervina, neexistand riscul de a i se opune puterea de lucru judecat, intrucat cererea sa de interventie nu a fost solutionata pe fond. Efectele introducerii cererii de interventie voluntara pricipala se produc numai daca instanta de judecata pronunta o incheiere de incuviintare in principiu, nu insa si atunci cand cererea tertului este respinsa ca inadmisibila. Aceste efecte sunt urmatoarele: investigarea instantei cu judecarea pretentiei tertului intervenient; prorogarea legala de competenta, daca este cazul (art. 17 C. proc. civ.); tertul devine parte in proces, cu toate consecintele ce decurg din aceasta calitate; dreptul subiectiv pretins de tert devine un drept litigios; partile intiale sunt puse in intarziere fata de tertul intervenient; intreruperea prescriptiei extinctive. Trebuie sublinat ca prescriptia se intrerupe de la data introducerii cererii de interventie voluntara principala, iar nu de la data pronuntarii incheierii de incuviintare in principiu a acesteia. De asemenea, intreruperea este numai provizorie si conditionata, in seunsul ca prescriptia se considera a nu fi fost intrerupta in cazul in care cererea de interventie voluntara este respinsa, anulata, se perima sau tertul intervenient renunta la judecata.

Dupa incuviintarea in principiu a cererii de interventie, instanta va dispune comunicarea acesteia catre partile initiale si va fixa un termen in care poate fi depusa intampinarea (art. 52 alin, final C. proc. civ.). Totusi, daca partile convin, iar in aceeasi sedinta de judecata pot fi administrate toate probele necesare solutionarii cauzei, instanta poate trece la judecarea fondului.

Impotriva cererii de interventie voluntara principala, oricare din partile initiale ar putea sa formuleze o cerere reconventionala, deoarece interventia voluntara principala este o adevarata cerere de chemare in judecata, in care pozitia de reclamant este detinuta de catre tertul intervenient, iar cea de parat revine partilor intiale.Cat priveste termenul in care tertul in care urmeaza a se depune cererea reconventionala, se observa ca nu se poate recurge la art. 119 alin. (3) C. proc. civ., deoarece aceasta are in vedere situatia de drept comun, anume atunci cand cererea reconventionala este formulata de parat impotriva cererii prin care s-a declansat procesul civil. De astfel, in cazul in care tertul ar interveni dupa prima zi de infatisare, acest moment nici nu ar mai putea fi luat in considerare pentru formularea cererii reconventionale. Dintre prevederile inscrise in art. 119 alin. (3) C. proc. civ., le vom retine totusi pe acelea conform carora cererea reconventionala se depune odata cu intampinarea, asa incat, in termenul stabilit de instanta pentru depunerea intampinarii, cel interesat poate sa formuleze si o cerere reconventionala. Desigur ca, in aplicarea art. 135 C. proc. civ., partile pot conveni ca si cererea reconventionala introdusa dupa acest termen sa fie judecata impreuna cu cererile deja formulate (cererea de chemare in judecata si cererea de interventie voluntara principala). Interventia voluntara principala nu trebuie sa constituie insa un prilej pentru partile initiale de a formula pretentii, una impotriva celeilalte, nerespectarea dispozitiilor legale in materie, adica dupa prima zi de infatisare reclamantul sa isi intregeasca sau modifice cererea de chemare in judecata fara consimtamantul paratului ori dupa acelasi moment procesual paratul sa depuna o cerere reconventionala impotriva reclamantului fara consimtamantul acestuia. In alte cuvinte, prin introducerea unei cereri reconventionale la cererea de interventie voluntara principala, partea trebuie sa tinda la realzarea unei compensatii judiciare intre creanta sa si creanta pretinsa de tertul intervenient, urmarind sa obtina neutralizarea obligatiei pretinse de tert impotriva sa ori atenuarea acestei obligatii sau, dupa caz, condamnarea tertului intervenient fata de ea.

Din momentul incuviintarii in principiu a cererii de interventie voluntara principala, tertul devine parte in proces, avand o pozitie independenta fata de reclamantul sau de paratul din cererea prin care s-a declansat procesul respectiv. In calitate de parte, tertul intervenient are toate drepturile procedurale, dar si indatoririle procesuale pe care le-am analizat cu alta ocazie.

Potrivit art. 53 C. proc. civ., tertul va lua procedura in starea in care acesta se afla in momentul incuviintarii in principiu a cererii de interventie, insa, pentru viitor, toate actele de procedura se vor indeplini si fata de el. Dupa cum s-a subliniat in literatura de specialitate, textul de lege mentionat da expresie caracterului incidental al cererii de interventie. Tertul nu ar putea sa solicite refacerea unora dintre actele de procedura indeplinite anterior interventiei ori sa invoce numitatile relative acoperite intre timp. Probele aflate la dosar, desi au fost administrate in contradictoriu numai cu partile initiale, sunt opozabile tertului intervenient, asa incat aceasta nu va putea solicita readministrarea lor, spre exemplu, reaudierea unui martor, refacerea unei expertize etc. Legea nu prevede obligativitate comuncarii catre tertul intervenient a unor copii de pe actele aflate la dosar cererea de chemare in judecata, intampinarea, inscrisurile depuse de partile intiale etc.), ceea ce inseamna ca tertul trebuie sa si le procure singur. Mai mult, daca nu ar exista motive pentru amanarea judecarii cererii principale, tertul nu poate obtine un termen spre a lua cunostinta de actele dosarului, deoarece s-ar intarzia solutionarea cererii de chemare in judecata.

S-a pus problema de a sti daca intervenientul principal are posibilitatea de a cere introducerea in cauza si a altor persoane, carora hotararea ce se va pronunta sa le fie opozabila. Avand in vedere ca tertul a dobandit calitatea de parat in proces si ca are pozitia procesuala de recalamt, apreciem ca poate sa introduca o cerere de chemare in judecata a altei persoane (art. 57 C. proc. civ), precum si o cerere de chemare in garantie, nu insa si o cerere de aratare a titlului dreptului, deoarece aceasta din urma poate fi formulata numai de catre parat.

Cererea de interventie voluntara principala se judeca odata cu cererea principala, insa, daca ar duce la intarzierea solutionarii acesteia, art. 55 C. proc. civ. permite instantei sa dispuna disjungerea. Masura disjungerii se ia printr-o incheiere care, avand caracterul unui act pentru mai buna administrare a justitiei, nu este supusa vreunei cai de atac.

Solutia se justifica prin aceea ca, pe de o parte, un act administrativg al instantei poate forma obiectul unei cai de atac numai daca exista o prevedere legala expresa in acest sens, ceea ce nu este cazul pentru incheierea respectiva, iar, pe de alta parte, din modul in care este redacat art. 55 C. proc. civ. rezulta ca masura disjungerii este lasata de legiuitor la aprecierea suverana a instantei.

Pentru situatia in care s-a dispus disjungerea, desi legea nu prevede in mod expre, apreciem ca este necesar sa se consitutie un dosar separat pentru cererea tertului itervenient, iar nu sa se pronunte doua hotarari de fond in acelasi, dosar, una cu privire la cererea principala, iar cealalta asupra cererii incidentale. Acest din urma procedeu ar putea duce la intarirea judecarii eventualei cai de atac exercitate impotriva primei hotarari, precum si la alte neajunsuri in legatura cu activitatea administrativa a instantei. Imprejurarea ca la intocmirea celui de al doilea dosar trebuie facute copii de pe unele acte de procedura (cele care ar interesa si solutionarea pretentiei tertului) nu reprezinta un inconvenient atat de imoprtant incat sa determine adoptarea unei solutii care, practic, nu ar echivala cu o veritabila judecare separata a celor doau cereri, ci doar cu pronuntarea a doua hotarari.

Tot pentru ipoteza in care se dispune disjungerea, trebuie retinut ca instanta nu isi va declina competenta, deoarece efectul prorogarii de competenta ( in temeiul art. 17 C. proc. civ.) subzista chiar si atunci cand cele doau cereri nu mai sunt solutionate prin aceesi hotarare.

Sublinieim ca instanta trebuie sa uzeze de prerogative de a dispune disjungerea cu o anumita prudenta, deoarece aceasta masura afecteaza solutionarea unitara a unor pretentii intre care exista legatura, cu atat mai mult cu cat insasi instanta a apreciat, faptul ca este necesar sa se rezolve impreuna pretentiile respective. In plus, la solutionarea pretentiei tertului, chiar daca nu exista putere de lucru judecat, instanta ar putea fi influentata de hotararea deja pronuntata cu privire la cererea de cehmare in judecata, insa aceasta imprejurare ar putea fi determinata de dorinta de a nu pronunta o hotarare care sa contrzica, nici macar partial, cele stabilite de aceeasi instanta printr-o hotarare anterioara.

In cazul in care cererea de chemare in judecata si cererea de interventie voluntara principala s-au solutionat impreuna, se prounta o singura hotarare, care va fi opozabila tuturor partilor. Asadar, tertul intervenient se va putea prevala, fata de partile initiale, de hotarare ce i-a dat castig de cauza, de exemplu, solicitand punerea acesteia in executarea silita, dupa cum hotararea defavorabila tertului intervenient ii va putea fi opusa de oricare din partile initiale. De asemenea, intervenientul voluntar principal va putea sa exercite caile de atac prevazute de lege, fiind fara relevanta daca hotararea respectiva este sau nu atacata si de una din partile initiale.

S-a precizat ca nu pot fi admise in intregime atat cererea de chemare in judecata cat si cererea de interventie voluntara principala, daca acestea au acelasi obiect si deci se exclude reciproc. Intr-un asemenea caz, admiterea in intregime a cererii de chemare in judecata atrage in mod automat respingerea celeilalte cereri si invers. Este insa posibil ca ambele cereri sa fie respinse, iar in aceasta situatie paratul din cererea introductiva de instanta este care a castigat procesul, asa incat el are dreptul la acoperirea cheltuielilor de judecata avansate, care vor fi recuperate atat de la reclamant, cat si de la tertul intervenient. De asemenra, este posibil ca ambele cereri sa fie admise numai in parte sau ca una din cereri sa fie admisa in parte iar cealalta respinsa, in ambele situatii cheltuieli de judecata urmand a fi suportate de toate partile. Daca identitatea de obiect este numai partiala, solutiile pot fi urmatoarele: respingerea ambelor cereri; admiterea in parte atat a cererii de chemare in judecata, cat si a cererii de interventie voluntara principala; respingerea unei cereri si admiterea integrala sau in parte a celeilalte cereri; admiterea in intregime a unei cereri si admiterea in parte a celeilalte cereri. La aceste solutii se mai adauga si admiterea in intregime atat a cererii de chemare in judecata, cat si a cererii de interventie voluntara principala, insa numai pentru situatia in care intre pretentia reclamantului initial si cea a tertului intervenient exista doar o legatura de conexitate, fara a exista si identitatea de obiect, nici macar partiala.

S-a pus problema de a sti care este soarta cererii de interventie voluntara principala in ipoteza cat, dupa incuviintarea acesteia in principiu, s-ar stinge judecata referitoare la pretentia din cererea introducitiva de instanta fara a se pronunta o hotarare de fond.

Intr-o prima opinie, se considera ca, datorita caracterului incidental al interventiei voluntare principale, precum si stransei legaturi dintre cele doua cereri, nu s-ar mai putea continua judecarea pretentiei tertului, ci aceasta trebuie sa o retiereze pe cale principala la instanta competenta.

Intr-o a doua opinie, se distinge dupa cum judecata cererii principale s-ar stinge, pe de o parte, datorita unei cauze ulterioare introducerii acestei cereri, situatie in care instanta va continua sa judece cererea tertului intervenient, iar pe de alta parte, datorita unei cauze existente in momentul introducerii cererii de chemare in judecata, situatia in care continuarea judecarii cererii incidentale nu s-ar mai justifica. In cadrul acestei conceptii, actele procedurale de dispozitie ale partilor initiale ( desigur, in privinta cererii principale) nu ar afecta cu nimic cererea de interventie voluntara principala, insa, judecata acesteia din urma nu ar mai continua in cazul amanarii cererii introductive de instanta, al respingerii ei ca fiind introdusa de o persoana fara calitate procesuala activa [acest exemplu duce la concluzia, greu de acceptat, ca in cazul actiunilor (cererilor) reale nu ar putea fi formulata o interventie voluntara principala, daca tertul ar pretinde acelasi drept real ca si reclamantul, deoarece nu ar fi posibil ca tertul intervenient sa obtina o hotarare de fond favorabila, intrucat, daca reclamantul nu este titularul dreptului real, inseamana ca el nu are calitatea procesuala activa, cererea sa urmand a fi respinsa ca atare, iar, conform opiniei respective, judecarea cererii incidente nu ar mai putea contiuna], ca lipsa de interes, ca prescrisa etc.

In ce ne priveste, apreciem ca instanta va solutiona in continuare cererea intervenietului principal, indiferent de cauza pentru care nu s-a mai judecat pe fond cererea de chemare in judecata. Aceasta solutie se explica prin aceea ca intervenientul principal are o pozitie independenta in proces, inar cererea de interventie voluntara principala are caracter de sine statator, fiind o veritabila cerere de chemare in judecata, exista deci posibilitatea rezolvarii ei independente de cererea introductiva de instanta.

Precizam ca si atunci cand s-ar stinge judecata cererii principale subzista, in privinta cererii de interventie voluntara principala, efectul prorogarii legale de competenta. Unele discutii s-ar putea face pentru cauzele de stingere ce existau la data introducerii cererii de chemare in judecata. Se observa insa ca si in cazul acestora sunt incidente prevederile art. 17 C. proc. civ., in sensul ca instanta a devenit competenta sa judece cererea de interventie, deoarece era competenta sa judece cererea principala, chiar daca aceasta din urma nu a mai ajus sa fie solutionata pe fond. O rezerva trebuie facuta pentru situatia in care cererea principala este respinsa ca inadmisibila pe motiv ca ar fi de competenta unui organ fara activitate jurisdictionala sau este respinsa ca nefiind de competenta instantelor romane, deoarece, nefiind competenta sa judece cererea principala, instanta nu devine competenta nici in privinta cererii incidentale.

Interventia voluntara accesorie

Cererea prin care nu tert ce justifica un interes solicita introducerea sa inr-un litigiu in curs de desfasurare, pentru a apara drepturile uneia din partile initiale, se numeste interventie voluntara accesorie.

Interventia voluntara accesorie are un scop limitat, deoarece tertul nu invoca o pretentie proprie si nu urmareste obtinerea unei hotarari prin care partile initiale sa fie condamnate fata de el, ci tinde, prin apararile pe care le face, ca instanta sa pronunte o solutie in favoarea partii pentru care a intervenit.

Ca natura juridica, interventia voluntara accesorie este o simpla aparare, iar din aceasta calificare decurg, asa cum vom vedea, consecinte practice deosebit de importante in ceea ce priveste regimul juridic al interventiei accsorii.

Constituind o cerere incidentala prin care tertul nu invoca un drept propriu, ci doar sprijina pe reclamant sau, dupa caz, pe parat, interventia voluntara accesorie duce la largirea cadrului procesual numai sub apsectul partilor, nu si al obiectului litigiului. De altfel, pornind de la faptul ca intervenientul accesoriu nu intentioneaza sa isi realizeze o pretentie proprie, unii autori il considera ca fiind parte alaturata, iar nu parte principala, in sensul ca el se alatura uneia din partile intre care s-a stabilit initial raportul juridic procesual, in scopul combaterii in comun a sustinerilor advesarului acesteia, astfel incat instanta de judecata sa dea castig de cauza partii in favoarea careia a intervenit. Tertul nu devine insa reprezentantul acestei parti si nici inlocuitorul sau coordonatorul activitatii procesuale a partii pe care o apara.

Ca regula generala, interventia voluntara accesorie este admisibila in orice materie, neexistand nici un text de lege care sa limiteze expres sfera sa de aplicare. Spre exemplu, s-a decis ca interventia accesorie este admisibila si intr-o contestatie la executare . Instanta suprema a mai stabilit ca, in litigiile individuale de munca (conflictele de drepturi), se poate formula o cerere de interventie accesorie, dupa cum urmeaza: daca se contesta decizia de desfacere a contractului de munca, intervenient poate fi cel care a luat aceasta masura; in litigiile pentru stabilirea despagubirilor, poate interveni salariatul care a inlesnit producerea pagubei; cand s-a facut o plata nelegata, intervenient poate fi cel care a dispus plata respectiva, iar, la aceste ipoteze, vom mai adauga si posibilitatea sindicatului de a interveni pentru a apara drepturile unui membru al sau.

Totusi, ca si in cazul interventiei voluntare principale, in pricinile cu caracter stric personal interventia voluntara accesorie este inadmisibila, exceptand situatia cand o norma juridica speciala ar dispune in sens contrar, precum si situatia in care interventia ar privi o cerere accesorie sau incidentala ce nu are un astfel de caracter (de exemplu, daca intr-un proces de divort s-a cerut si partajarea bunurilor comune).

Intervenientul accesoriu trebuie sa justifice intitdeauna un interes propriu. Chiar daca nu pretinde un drept propriu in cadrul procesului in care intervine, tertul trebuie sa urmareasca obtinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a carei pozitie o sustine. S-a aratat ca interesul tertului ar fi acela de a sprijini partea pentru care intervine, fata de care este legat printr-un interes juridic conex cu procesul, insa, avand in vedere ca prin interes se intelege folosul practic, se observa ca aceasta afirmatie nu este completa, deoarece ar putea sa creeze impresia ca, in procesul respectiv, folosul practic nu se resfrange si asupra tertului, ci numai asupra partii in favoarea careia a intervenit, ceea ce nu este exact. In realitate, intervenientul accesoriu are un interes personal, distinct de cel al partii pe care o apara, iar aceasta se datoreaza faptului ca drepturile sale ar putea sa fie afectate prin pronuntarea unei hotarari de condamnare a partii respective. In alte cuvinte, sustinand pe una din partile initiale, tertul urmareste sa preintampine pronuntarea unei hotarari care ar fi susceptibila sa creeze o situatie de natura a compromite propriile sale drepturi. Tocmai de aceea, s-a precizat ca intervenientul accesoriu are un interes preventiv, care se aprecieaza in functie de posibila incidenta asupra drepturilor sale a hotararii ce ar urma sa se pronunte cu privire la cererea principala.

Interesul intervenientului accesoriu poate sa fie nu numai de ordin patrimonial, ci este suficient si un interes moral. Insa, sentimentele de afectiune fatv de una din parti nu justifica, prin ele insele, o cerere de interventie voluntara accesorie, aceeasi fiind solutia si atunci cand tertul ar urmari doar respectarea unor prevederi legale in litigiul in care intervine. Nu ar fi suficient nici un interes de principiu, spre exemplu, cererea de interventie voluntara accesorie este inadmisibila daca ar avea ca scop determinarea unei jurisprudente pe care tertul ar putea sa o invoce intr-un viitor proces al sau. Cat priveste problema de a sti daca un interes colectiv ar justifica o interventie voluntara accesorie intr-un litigiu in care ar fi vorba de interese individuale ale partilor initiale, apreciem ca raspunsul este afirmativ, insa numai pentru situatiile cand o dispozitie legala expresa confera legitimarea procesuala grupului, asa cum se intampla, de exemplu, in cazul sindicatelor, al asociatiilor pentru protectia consumatorilor, al asociatilor pentru protectia mediului.

Dat fiind ca este o simpla aparare, cererea de interventie voluntara accesorie nu trebuie sa cuprinda mentiunile prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata, ci este suficienta sa se respecte dispozitiile inscrise in art. 82 alin. (1) C. proc. civ. Ca mentiuni particulare, le vom retine pe cele referitoare la justificarea interesului tertului, la indicarea partii in favoarea careia se intervine si, desigur, la individualizarea procesului in care tertul solicita sa fie introdus.

Potrivit art. 51 C. proc. civ., cererea de interventie voluntara accesorie se poate face chiar inaintea instantei de recurs. A fortiori, ea poate fi formulata si in fata instantei de apel. Solutia legislativa conform careia interventia accesorie poate fi facuta nu numai inaintea primei instante, ci in orice faza a judecatii, chiar direct in caile de atac, este justificata de natura juridica a acestei forme de interventie voluntara, de faptul ca tertul nu supune judecatii o pretentie proprie, astfel incat, prin ipoteza, nu se rapeste partilor vreun grad de jurisdictiei. Tertul are posibilitatea sa intervina pentru a apara pe una din parti si in cadrul cailor extraordinare de atac de retractare, intrucat acestea se justifica potrivit regulilor de la judecata in prima instanta, in apel sau in recurs, dupa cum s-a atacat o sentinta, o decizie data in apel sau o decizie pronuntata in recurs. Corespunzator reglementarii anterioare, s-a decis ca interventia voluntara accesorie este admisibila si atunci cand cauza este pendente in fata instantei de recurs extraordinar. desi recursul extraordinar nu mai exista, problema poate fi actualizata, in sensul ca ea s-ar pune in ceea ce priveste recursul in interesul legii. Totusi, apreciem ca in cazul recursului in interesul legii, interventia voluntara accesorie este inadmisibila, deoarece pe de o parte, hotararea ce se va pronunta nu va produce efecte fata de partile din proces, care, de altfel, nici nu trebuie citate, iar pe de alta parte, asa cum am aratat deja, interesul de a determina o jurisprudenta favorabila nu este suficienta pentru a justifica o interventie voluntara accesorie. Prevederile art. 52 si art. 53 C. proc. civ. se aplica si in cazul interventiei voluntare accesorii. Asadar, instanta de judecata va asculta partile si pe cel care intervine, iar dupa ce va verifica daca tertul justifica un interes propriu, daca exista legatura intre cererea principala si cererea tertului si daca, in functie de natura pricinii, aceasta din urma cerere ar fi admisibila, va hotari asupra incuviintarii in principiu a interventiei voluntare accesorii, printr-o incheiere interlocutorie, care nu poate fi atacata decat odata cu fondul.

In cazul cand incuviinteaza in principiu cererea de interventie voluntara accesorie, instanta va dispune comunicarea acesteia catre partile initiale, iar acestea din urma au posibilitatea sa formuleze intampinare, inauntrul termenului acordat de instanta in acest scop. Se admite ca intampinarea poate fi facuta nu numai de partea adversa celei in favoarea careia s-a intervenit, ci si de aceasta din urma parte, in masura in care ar aprecia ca interventia accesorie este potrivnica intereselor sale. Partile initiale nu pot sa formuleze insa cerere reconventionala impotriva intervenientului accesoriu, deoarece aceasta nu supune judecatii o pretentie proprie.

Tertul intervenient va lua procedura in starea in care aceasta se gaseste in momentul incuviintarii in principiu a cererii sale, insa actele de procedura ce urmeaza vor fi indeplinite si fata de el. Avand in vedere natura juridica a interventiei voluntare accesorii. legea stabileste ca tertul are o pozitie procesuala subordonata partii e care o apara, art. 54 C. proc. civ. dispunand ca intervenientul accesoriu nu poate face decat acele acte de procedura care profita partii respective. Textul mentionat nu prevede insa ce sanctiune intervine in cazul in care tertul ar face un act de procedura potrivnic intereselor partii a carei pozitie o sustine, asa incat, instanta de judecata va considera un asemenea act ca si cum nu ar fi fost indeplinit, in alte cuvinte, ca neavenit. Mentionam ca prin act ce ar sprijini pozitia celeilalte parti si ar duce la caderea in pretentii a partii aparate de intervenientul accesoriu. Se sustine uneori ca intervenientul accesoriu nu ar putea propune probe noi si nici nu s-ar putea substitui partii in favoarea careia a intervenit pentru a invoca exceptiile procesuale pe care aceasta parte omite sa le opuna adversarului. Totusi, in cadrul acestei conceptii, interventia voluntara accesorie ar deveni aproape inutila, de vreme ce tertul ar trebui sa se limiteze la actele de procedura indeplinite de partea pe care o sustine. Mai mult, solutia contrara se desprinde din chiar art. 54 C. proc. civ., care permite tertului sa indeplineasca "orice act de procedura", interzicandu-i doar actele potrivnice interesului partii in favoarea careia a intervenit. Asadar, in legatura cu pretentiile supuse judecatii de catre parti, dar si in limitele acestora, intervenientul acceoriu poate sa propuna probe noi, sa aduca noi argumente, sa invoce exceptii procesuale sau alte mijloace de aparare, cu o singura conditie, si anume ca activitatea sa procesuala sa profite partii pe care o apara. S-a pus problema de a sti daca intervenientul accesoriu i se poate lua interogatoriu de catre partea in beneficiul careia a intervenit si s-a raspuns afirmativ, aratandu-se ca legea nu exclude o atare posibilitate si ca partea respectiva ar putea sa considere ca interventia accesorie este potrivnica intereselor sale. In ce ne priveste, avem unele rezerve fata de aceasta solutie, deoarece scopul interogatoriu este obtinerea marturisirii (recunoasterii), care, ca mijloc de proba, asa cum prevede art. 1204 C. civ., se poate opune partii ce a facut-o deci nu si altei parti din procesul respectiv. Rezulta ca numai atunci cand partea ar aprecia interventia voluntara accesorie ca fiind potrivnica intereselor sale, instanta poate sa incuviinteze interogatoriul. S-ar mai putea discuta daca interogatoriul poate fi luat in cazul in care partea ar dori sa probeze un fapt ce priveste exclusiv raporturile juridice dintre ea si intervenient, iar raspunsul credem ca este negativ, avand in vedere ca acel fapt nu ar ajuta la solutionarea pretentiei ce formeaza obiectul litigiului. Pentru situatia in care ar fi vorba de fapte in legatura cu pretentia supusa judecatii si care sunt cunoscute de o persoana, mijlocul procesual nu trebuie sa fie interventia voluntara accesorie, ci ascultarea acesteia ca martor.

Cererea de interventie voluntara accesorie, fiind o simpla aparare in favoarea uneia din partile intre care s-a stabilit raportul juridic procesual intial, se judeca intotdeauna impreuna cu cererea introductiva de instanta. Aceasta concluzie se desprinde si din interpretarea per a contrario a art. 55 teza a II-a C. proc. civ., care se refera numai la disjugarea de cererea de chemare in judecata a cererii de interventie voluntara principala.

Hotararea ce se va pronunta va fi opozabila tuturor partilor din proces, deci si intervenientului accesoriu. Referitor la solutia ce se va da cu prvire la cererea de interventie voluntara accesorie, aceasta depinde de solutia ce se va pronunta asupra cererii de chemare in judecata, urmand a se distinge dupa cum tertul a intervenit in favoarea reclamantului sau a paratului.

Astfel:

interventia voluntara accesorie in sprijinul paratului se va admite daca se respinge cererea de chemare in judecata, deoarece paratul nu a cazut in pretentii, asa incat apararea tertului urmeaza a fi considerata utila;

in cazul in care se admite cererea principala, deci cand paratul cade in pretentii, cererea de interventie in favoarea acestuia se va respinge;

interventia voluntara accesorie in favoarea reclamantului se va admite in situatia in care instanta admite cererea de chemare in judecata, intrucat reclamantul are castig de cauza, deci apararea tertului i-a profitat;

daca insa se respinge cererea principala, va trebui sa fie respinsa si interventia in sustinerea reclamantului, apararea tertului neducand la castigarea litigiului de catre partea pentru care s-a intervenit. Intrucat intervenientul accesoriu nu pretinde un drept propriu, stingerea judecatii cu privire la cererea introductiva de instanta antreneaza in mod inevitabil si stingerea judecatii cu privire la cererea de interventie voluntara accesorie; perimarea cererii de chemare in judecata isi produce efectele si fata de cererea de interventie voluntara accesorie.

Cat priveste problema suportarii cheltuielilor de judecata, s-a precizat ca intervenientul accesoriu nu poate fi obligat la plata acestora. Afirmatia trebuie inteleasa in sensul ca, daca partea pentru care a intervenit cade in pretentii, numai aceasta va suporta cheltuielile de judecata avansate de adversar. Apreciem insa ca, in cazul in care partea ce a avut castig de cauza a facut o serie de cheltuieli numai pentru a combate sustinerile intervenientului accesoriu, aceasta din urma va fi obligat la plata cheltuielilor respective. De asemenea, se admite ca intervenientul accesoriu trebuie sa suporte inintotdeauna cheltuielile propriei cereri, indiferent daca hotararea s-a pronuntat ori nu in favoarea partii pentru care a intervenit, aceasta solutie fiind argumentata pe faptul ca interventia voluntara accesorie nu trebuie sa aiba drept consecinta sporirea cheltuielilor de judecata pe care le va suporta partea ce va cadea in pretentii; tinand cont de imprejurarea ca tertul are o pozitie dependenta de cea a partii pe care o apara, art. 56 C. proc. civ. prevede ca apelul sau recursul declarat de intervenientul accesoriu se socoteste neavenit daca partea pentru care a intervenit nu a facut ea insasi apel sau recurs. In baza acestui text, s-a decis recursul ( sau, dupa caz, apelul) intervenientului accesoriu devine inadmisibil si atunci cand recursul (apelul) partii a fost respins ca tardiv, anulat ca netimbrat, precum si atunci cand partea in favoarea careia s-a intervenit si-a retras apelul (sau, dupa caz, recursul)

Chemarea in judecata a altor persoane

Chemarea in judecata a altor persoane ar putea fi definita ca fiind mijlocul procesual prin care una din partile initiale solicita introducerea in proces a unei terte persoane ce ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul.

Elementele definitorii ale acestei forme de atragere a tertilor la judecata se desprinde din art. 57 alin. (1) C. proc. civ., potrivit caruia, "oricare din parti poate sa cheme in judecata o alta persoana care ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul", fiind deci urmatoarele:

tertul este introdus in proces nu la cererea sa, ca in cazul interventiei voluntare, ci la cererea uneia din persoanele ce au deja calitatea de parte in procesul respectiv;

poate fi atrasa la judecata, prin intermediul acestei forme de interventie fortata, numai persoana ce ar fi in masura sa invoce aceleasi drepturi subiective civile ca si reclamantul. .

De cele mai multe ori, interesul de a formula o cerere de chemare in judecata a altor persoane care pot pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul apartine paratului. De exemplu: in cazul raporturilor juridice obligationale cu pluralitate de creditori, are motive sa refuze plata, invocand anularea sau rezolutiunea contractului, stingerea creantei etc., atunci el va solicita introducerea in proces si a celorlalti creditori, pentru a obtine o singura hotarare, opozabila tuturor creditorilor respectivi; in cazul cesiunii de creanta, atunci cand debitorul cedat este chemat in judecata de catre creditorul cedent, desi un tert i-a notificat cesiunea de creanta, pentru a evita riscul unei plati nevalabile, debitorul va trebui sa formuleze o cerere de introducere in proces a creditorului cesionar; tot in cazul cesiunii de creanta, daca vechiul creditor i-a notificat debitorului ca nu recunoaste ca valabila cesiunea si i-a cerut sa nu faca plata, iar dupa aceea creditorul cesionar il actioneaza in judecata pe debitorul cedat, acesta din urma are interesul de a-l introduce in cauza pe creditorul cedent; in situatia in care procesul unui imobil se vede chemat in judecata de o persoana ce invoca titlul de mostenitor, el poate sa introduca in proces si pe ceilalti mostenitori, spre a obtine o hotarare opozabila tuturor acestora; daca reclamantul revendica un bun de la parat, acesta din urma poate sa introduca in proces pe tertul care, de asemenea, pretinde ca este proprietarul acelui bun etc. S-a decis insa, cu deplin temei, ca nu este suficient ca paratul sa inventeze o ipoteza nesprijinita pe nici o proba, pentru ca instanta sa dispuna introducerea unei tert in proces, atunci cand raporturile dintre parti sunt clare, iar paratul nu justifica temerea unui litigiu ulterilor. Solutia isi gaseste aplicare si in privinta cererii prin care reclamantul solicita chemarea in judecata a altei persoane, dar, in majoritatea cazurilor, paratul este cel care procedeaza intr-un asemenea mod, spre a tergiversa judecata.

In ceea ce il priveste pe reclamant, aceasta are posibilitatea sa formeze cererea de chemare in judecata (cererea introductiva de instanta) impotriva oricarei persoane ce ar avea legatura cu raportul juridc substantial dedus judecatii si careia vrea sa ii faca opozabila hotararea. Totusi, este posibil ca reclamantul sa afle despre existenta unui tert care ar fi in masura sa pretinda aceleasi drepturi ca si el dupa declansarea procesului, fie din sustinerile paratului, fie din probele administrate in cauza. De aceea, legea acorda si reclamantului dreptul de a introduce o cerere intemeiata pe dispozitiile art. 57 C. proc. civ., insa, tertul atras la la judecata pe aceasta cale nu va dobandi calitatea de parat, pe care ar fi avut-o in cazul in care cererea de chemare in judecata ar fi fost formulata si impotriva lui, ci va dobandi calitatea indicata se art. 58 C. proc. civ. Astfel: in ipoteza in care creditorul cesionar il actioneaza in judecata pe debitorul cedat, iar aceasta se apara invocand interdictia de a plati pe care i-a notificat-o creditorul cedent, reclamantul are interesul sa il introduca in cauza pe creditorul cedent; atunci cand creditorul pretinde plata creantei sale, iar debitorul se apara aratand ca i s-a notificat de catre un tert cesiunea creantei respective, reclamantul justifica si el interesul de a-l atrage la judecata pe cel despre care se afirma ca ar fi creditor cesionar; daca se revendica un bun, iar paratul indica un tert ca fiind proprietarul acelui bun, fara insa a formula o cerere bazata pe dispozitiile art. 64 C. proc. civ., reclamantul poate sa solicite imobilul revendicat in indiviziune cu alte persoane, apreciem ca reclamantul poate sa solicite introducerea in proces a tertului respectiv; in cazul in care paratul arata ca stapaneste imobilul revendicat in indiviziune cu alte persoane, apreciem ca reclamantul poate sa solicite introducerea acestora in proces, deaorece obiectul litigiului il reprezinta dreptul de prioriate asupra acelui imobil etc. Termenul in care se poate depune cererea de chemare in judecata a altor persoane ce ar putea sa invoce aceleasi drepturi ca si reclamantul difera dupa cum cererea este formulata de catre parat se depune odata cu intampinarea sau, cand intampinarea nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima zi de infatisare, iar, conform art. 57 alin. (3) C. proc. civ., cererea facuta de reclamant se depune cel mai tarziu pana la incheierea dezbaterilor inaintea primei instante. Justificarea acestor dispozitii legale consta in aceea ca paratul este in masura sa cunoasca persoanele ce pot pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul imediat dupa ce i s-a comunicat cererea de chemare in judecata, asa incat, pentru a preintampina posibilitatea folosirii acestei forme de interventie fortata cu scopul de a intarzia judecata pe fond, legiutorul a stabilit ca paratul trebuie sa depuna cererea in limines litis. In schimb, pentru reclamant s-a prevazut ca termenul limita pentru introducerea cererii prima zi de infatisare, intrucat, de cele mai multe ori, el ia cunostita in cursul judecatii de imprejurare ca persoane ar putea sa pretinda aceleasi drepturi. De altfel, art. 132 alin. (1) C. proc. civ. il confera reclamantul dreptului de a-si modifica sau intregi cererea de chemare in judecata prima la prima zi de infatisare ori inauntrul termenului incuviintat de instanta in acest scop la prima zi de infatisare, iar sub unele aspecte, este preferabil pentru reclamant sa recurga la modificarea sau intregirea cererii de chemare in judecata (de exemplu, tertul ar dobandi calitatea de parat, iar nu de intervenient principal; taxele de timbru etc.), ceea ce inseamna ca textul de lege ar fi devenit impicabil in practica daca ar fi stabilit ca si reclamantul trebuie sa depuna cererea intemeiata pe art. 57 C. proc. civ. pana la prima zi de infatisare.

In legatura cu termenul de depunere a cererii de chemare in judecata a altor persoane, se ivesc unele dificultati in cazul in care este deja formulata o cerere reconventionala sau o cerere de interventie voluntara principala, deoarece in litigiul respectiv, o parte poate detine atat calitatea de reclamant, cat si calitatea de parat. Astfel, daca tertul ar fi in masura sa invoce aceleasi drepturi precum cele pretinse prin cererea reconventionala, consideram ca termenul pentru depunerea cererii intemeiate pe dispozitiile art. 57 C. proc. civ. se determina prin raportarea la cererea reconventionala, deci reclamantul din aceasta din urma cerere (paratul din cererea principala) ar putea sa cheme in judecata o alta persoana pana la inchiderea dezbaterilor, iar paratul din cererea incidentala (reclamantul din cererea principala) ar putea sa solicite introducerea in proces a altei persoane pana la implinirea termenului acordat de instanta, potrivit art. 132 alin. final C. proc. civ., spre a depune intampinarea la cererea reconventionala. In situatia in care tertul ar fi in masura sa invoce aceleasi drepturi ca si cele pretinse prin cererea de chemare in judecata, termenul de introducere a acestuia in proces se stabileste prin raportarea la calitatea initiala a partilor, dobandita cu urmare a cererii prin care s-a declansat litigiul respectiv. Daca s-a formulat o cerere de interventie voluntara principala, apreciem ca trebuie sa se distinga dupa cum exista identitate intre obiectul cererii de chemare in judecata si obiectul cererii de interventie voluntara principala sau numai o legatura de conexitate. In primul caz, atat reclamanul din cererea introductiva de instanta, cat si intervenientul voluntar principal pot chema in judecata alte persoane pana la inchiderea dezbaterilor, deoarece ambii detin calitatea de reclamant, iar paratul din cererea principala, care ramane cu aceasta calitate si in cererea de interventie voluntara principala, poate solicita introducerea unei alte persoane in proces odata cu intampinarea la cererea introductiva de instanta sau, dupa caz, pana la prima zi de infatisare, fiind fara relevanta faptul ca interventia voluntara principala a fost facuta dupa acest moment. In cel de-al doilea caz, daca tertul ar fi in masura sa invoce aceleasi drepturi ca si intervenientul principal, aceasta din urma il poate chema in judecata pana la inchiderea dezbaterilor, iar partile initiale (reclamantul si paratul din cererea principala) il pot introduce pe tert in proces pana la implinirea termenului acordat de instanta in vederea depunerii intampinarii la cererea de interventie voluntara principala.

Desi termenul de depunere a cererii de chemare in judecata a altei persoane este un termen legal peremptoriu, nerespectarea lui nu atrage sanctiunea decaderii, deoarece art. 135 C. proc. civ. stabileste o sanctiune specifica, anume: judecarea separata a cererii indreptate impotriva tertului, afara de cazul in care partile consimt sa se judece impreuna cu cererea principala. Subliniem ca umai in privinta cererii formulate de parat partile pot conveni ca aceasta sa fie prima dupa implinirea termenului, nu insa si in ceea ce priveste cererea facuta de reclamant, intrucat, intr-o asemenea ipoteza, ar insemna sa se permita reclamantului sa introduca un tert in proces direct in apel, cu toate ca art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice cererile noi in apel.

Corespunzator reglementarii anterioare, s-a decis ca se poate formula o cerere de prevedere art. 57 C. proc. civ. si cu ocazia rejudecarii fondului dupa casarea cu trimitere. Fata de stadiul actual al reglementarii, solutia trebuie nuantata, in sensul ca este necesar sa se asigure parcurgerea a doua grade de jurisdictie in fod. Astfel, cererea intemeiata pe prevederile art. 57 C. proc. civ. este admisibila si in cadrul rejudecarii fondului dupa casarea cu trimitere, dar numai daca recursul a fost exercitat impotriva unei sentinte care, potrivit legii, se pronunta fara drept de apel ori daca s-a casat pentru necompetenta atat a instantei de apel, cat si a primei instante, trimitandu-se pricina la instanta competenta sa judece in prima instanta. Potrvit art. 58 C. proc. civ., tertul chemat in judecata intrucat ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul dobandeste calitatea de intervenient principal, iar hotararea ce se va pronunta ii va fi opozabila. Rezulta ca, sub aspect procesual, cererea intemeiata pe dispozitiile art. 57 C. proc. civ. este asimilata cererii de interventie voluntara principala, care, la randul ei, in ceea ce priveste natura juridica, reprezinta o veritabila cerere de chemare in judecata. In consecinta, desi art. 57 alin. final C. proc. civ. se refera expres doar la necesitatea motivarii, cererea intemeiata pe prevederile acestui articol va trebui sa indeplineasca toate conditiile de forma prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata, iar, in plus, va cuprinde si mentiunile privitoare la individualizarea procesului in care se formuleaza. Cererea de chemare in judecata a altei persoane ce ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul se comunica atat tertului introdus in proces, cat si partii adverse. La exemplarul destinat tertului, se vor alatura copii de pe cererea de chemare in judecata, daca este cazul si de pe alte acte de procedura ce au aceeasi natura juridica, de pe intampinare, precum si de pe inscrisurile aflate la dosar. Spre deosebire de interventia voluntara, legea nu mai prevede ca instanta ar trebui sa se pronunte asupra admisibilitatii in principiu a cererii de chemare in judecata a altei persoane ce ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul, ceea ce inseamna ca instanta va lua act de depunerea cererii, iar apoi o va solutiona pe fond, odata cu cererea principala. Daca insa cererea (formulata de parat) este tardiv introdusa, instanta va lua act de aceasta imprejurare si va dispune, prin incheiere, judecarea separata, cu exceptia situatiei in care partile convin judecarea impreuna a celor doua cereri. Apreciem ca atunci cand cererea nu poate fi primita (de exemplu, daca se urmareste introducerea in proces, pe aceasta cale, a unui nou parat), instanta va pronunta o incheiere de respingere a cererii ca inadmisibila. In ambele cazuri, incheierea nu poate fi atacata decat odata cu hotararea pronuntata asupra fondului pretentiei formulate de reclamant prin cererea de declansare a procesului respectiv. Tertul chemat in judecata dobandeste calitatea de intervenient principal, asa incat el se bucura de independenta procesuala. In consecinta, tertul poate uza de toate drepturile procedurale recunoscute de lege partilor, inclusiv de dreptul de a incheia acte procesuale de dispozitie.

Independenta procesuala a tertului explica si faptul ca renuntarea partii ce a formulat cererea de interventie fortata la judecarea acesteia nu duce in mod automat la inadmisibilitatea cererii respective, precum si imprejurarea ca actele procesuale de dispozitie in legatura cu cererea principala nu afecteaza solutionarea cererii incidentale.

Cererea intemeiata pe dispozitiile art. 57 C. proc.civ.produce efecte asemanatoare cu cele ale interventiei voluntare principale. Astfel: tertul introdus in cauza devine parte in proces; are loc o prorogare legala a competentei, daca este cazul; hotararea ce se va pronunta va avea puterea de lucru judecat si fata de tert; tertul chemat in judecata poate exercita caile de atac prevazute de lege, indiferent daca partile initiale au atacat sau nu hotararea; tertul va lua procedura in starea in care acesta se gasesc in momentul introducerii sale in proces, actele de procedura indeplinite anterior fiindu-i opozabile (acest ultim efect, care poate afecta interesele tertului, rezulta din art. 58 proc. civ., coroborat cu art. 53 C. proc. civ., la care primul articol mentionat mai sus trimite indirect).

Un efect specific este prevazut de art. 59 C. proc. civ. si consta in scoaterea din proces a paratului, insa numai in cazul in care paratul este chemat in judecatapentru o datorie baneasca si recunoaste pretentiile banesti formulate impotriva sa, declarand ca vrea sa isi achite datoria fata de cel care isi va stabili judecatoreste dreptul, depunand totodata suma respectiva. Intr-o asemenea ipoteza, judecata va continua intre reclamant si tertul chemat in judecata. Trebuie subliniat ca art. 59 C. proc. civ. reprezinta o norma speciala, astfel incat nu isi gaseste aplicarea decat in cazul in care litigiul are obiect plata unei sume de bani.

Cererea introductiva de instanta si cererea intemeiata pe dispozitiile art. 57 C. proc. civ. formeaza obiectul unei singure judecati. Desi nu exista un tert de lege expres, se admite ca instanta poate sa dispuna disjungerea, in masura in care cererea de interventie fortata ar intarzia judecarea cererii principale.

Chemarea in garantie

In dreptul procesual civil, notiunea de garantie are o acceptiune mai larga decat in dreptul material deoarece art. 60 alin (1) C. proc. civ. dispune ca "partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul in care cadea in pretentiuni, cu o cerere in garantie sau in despagubire". Asadar, chemarea in garantie, ca mijloc procesul de atragere a unui tert la judecata, este admisibila nu numai in cazul drepturilor reale sau de creanta garantate legal ori conventional, ci si ori de cate ori partea care ar cadea in pretentii ar avea posibilitatea sa solicite de la o alta persoana despagubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligatia ce a fost stabilita in sarcina sa prin hotarare judecatoreasca. De exemplu: comitentul, chemat in judecata pentru a raspunde de fapta culpabila a sau, poate sa il cheme in garantie pe presupus, spre a fi obligat sa plateasca, la randul lui, comitentului suma pe care acesta din urma va trebui sa o plateasca, la randul lui, comitentului suma pe care acesta din urma va trebui sa o plateasca reclamantului; in cazul in care creditorul cheama in judecata numai pe unul dintre debotirii ce s-au obligat in solidar, paratul poate sa cheme in garantie pe ceilalti codebitori, pentru ca fiecare dintre ei sa ii plateasca partea corespunzatoare din datoria comuna; in situatia in care mandatarul incheie un act cu depasirea imputernicirilor primite, iar tertul il cheama in judecata pe mandant, pe temeiul gestiunii de afaceri, al imbogatirii fara justa cauza sau al mandatului aparent, mandatul il poate chema in garantie pe mandatar, pentru a fi obligat sa il despagubeasca; fidejusorul, actionat in judecata pentru a plati datoria pe care debitorul principal nu intelege sa o achite de bunavoie, poate sa il cheme in garantie pe acesta din urmaa etc. Acest din urma exemplu ne ofera prilejul sa subliniem ca, uneori, notiunea de garantie poate primi in dreptul civil o acceptiune care, sub aspect procesual, este relativ improprie, anume atunci cand se spune ca fidejusorul este cel ce poate sa il cheme in garantie pe debitorul principal, iar nu invers. De altfel, in literatura de specialitate s-a aratat ca, in cazul fidejusiunii, din punctul de vedere al obiectului, garant este fidejusorul, iar garantat este debitorul principal, insa din punctul de vedere al procedurii de chemare in garantie, garant este debitorul principal, iar garantat este fidejusorul.

Cerererea de chemare in garantie poate fi formulata impotriva garantului, precum si a suscesorilor universali sau cu titlu universal al acestuia, nu insa si impotriva dobanditorului cu titlu particular. Spre exemplu, daca o persoana vinde acelasi imobil, succesiv, la doua persoane, iar formalitatile de publicitate imibiliara au fost indeplinite, mai intai, de catre cel de al doilea cumparator, acesta din urma nu va prelua si obligatia de a-l garanta pe primul cumparator.

Cererea de chemare in garantie poate fi formulata de catre garantat, dar si de succesorii universali ori cu titlu universal ai acestuia, precum si de catre dobanditorul cu titlu particular. In privinta acestuia din urma, trebuie mentionat ca nu prezinta relevanta faptul ca el a dobandit dreptul respectiv cu titlu omeros sau cu titlu gratuit de la cel caruia i se datora garantia de catre o alta persoana. Sa presupunem ca Primus ii vinde un imobil lui Secundus, iar Secundus instraineaza acel imobil lui Tertius. Aceasta din urma are dreptul de a fi garant de catre Primus, indiferent daca el a dobandit imobilul de la Secundus cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, deoarece, odata cu dreptul de proprietate asupra imobilului, Secundus i-a transmis lui Tertius si dreptul sau de a fi garant de catre Primus. Tertius ar putea sa il actioneze in garantie si pe Secundus, insa, in principiu, numai daca transmisunea a fost cu titlu oneros. Cererea de chemare in garantie poate fi formulata si de intervenientul voluntar principal, precum si de tertul chemat in judecata intrucat ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul.

De asemenea, art. 60 alin. (2) C. proc. civ. permite si tertului chemat in garantie sa cheme in garantie, la randul lui, o alta persoana. Se considera ca posibilitatea chemarilor in garantie in lant este limitata la doua, adica prima chemare facuta de una din partile initiale si a doua cerere facuta de cel astfel chemat in garantie, asa incat cel de al doilea chemat in garantie nu ar putea la randul lui, sa mai cheme in garantie o alta persoana, ci ar trebui sa isi valorifice pretentiile pe cale principala. Insa o asemenea solutie, constituind o ingradire a unui drept procedural, ar trebui sa fie expres prevazuta de lege, iar dedusa pe cale de interpretare. Ea urmareste sa inlature posibilitatea tergiversarii judecatii, dar acest lucru se poate realiza si prin disjungerea cererii de chemare in garantie de cererea principala sau, dupa caz, de cererea de chemare in garantie anterioara. Desi, in principiu, chemarea in garantie este una din formele prin care tertii sunt atrasi la judecata unui proces pendente, ar fi totusi posibil sa nu se ajunga la o largire a cadrului procesual din punctul de vedere al partilor intre care se stabilesc raporturile procesuale, anume atunci cand cererea de chemare in garantie este indreptata impotriva unei persoane care are deja calitatea de parat in procesul respectiv. Spre exemplu: reclamantul cheama in judecata doi parati, ia unul dintre acestia formuleaza o cerere de chemare in garantie impotriva celuilalt parat; dupa incuviintarea in principiu a unei cereri de interventie voluntara principala sau accesorie, una din partile initiale formuleaza o cerere de chemare in garantie a tertului deja chemat in garantie de catre parat (ipoteza poate fi intalnita in cazul in care tertul respectiv a instraintat acelasi bun, succesiv, la mai multe persoane) etc.

In literatura de specialitate se vorbeste despre garantia principala si garantia incidentala, dupa cum garantia este valorificata pe cale principala sau pe cale incidentala. Garantia este numita principala daca beneficiarul acesteia a asteptat sfarsitul procesului in care este parte, iar, in masura in care a cazut in pretentii, il cheama in judecata pe garant prin intermeidiul unei cereri principale, declansand un proces dinstinct. Garantia este numita incidentala daca, fara a astepta sfarsitul procesului dirijat impotriva sa, beneficiarul garantiei il introduce in procesul respectiv pe garantul sau, astfel incat cererea principala si cererea de chemare in garantie sunt solutionate prin aceeasi hotarare. Din punctul de vedere al atragerii tertilor la judecata, prezinta interes numai garantia incidentala. De altfel, Codul de procedura civila nu se ocupa in mod special de garantia principala, judecata acesteia urmand a se face potrivit dispozitiilor de drept comun.

Chemarea in garantie pe cale incindentala este preferabila introducerii unei cereri principale in garantie sau in despagubire, deoarece, in primul rand, ofera posibilitatea chematului in garantie, devenind parte in proces, sa administreze probele necesare si sa faca toate apararile in sprijinul partii pe care o garanteaza, ceea ce inseamna ca obligatia de garantie devine activa si se traduce in fapt, iar, il al doilea rand, in cazul in care cel garantat pierde procesul, prin aceeasi hotarare se va admite si cererea de chemare in garantie, daca instanta o gaseste intemeiata, evitandu-se astfel un proces ulterior. Asadar, pe langa faptul ca asigura o aparare competenta garantului, chemarea in garantie prezinta avantajul de a contribui la solutionarea unitara a litigiului, alaturand posibilitatea pronuntarii unor hotarari contradictorii si ducand la realizarea unor economii de timp si de cheltuieli, deci la o mai buna administrare a justitiei.

Chemarea in garantie presupune, cu necesitate, exsitenta unui proces civil aflat in faza judecatii in prima instanta.

O alta conditie de admisibilitate se refera la existenta unei legaturi suficiente intre cererea principala si cererea de chemare in garantie, in sensul ca trebuie sa fie o legatura de dependenta si de subordonare intre cele doua cereri, asa incat solutia ce se va da cu privire la cererea principala sa poata influenta solutia ce se va pronunta asupra cererii de chemare in garantie.

Cererea de chemare in garantie, ca natura juridica, este o veritabila chemare in judecata, astfel incat ea trebuie sa indeplineasca toate cerintele prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata. Tocmai de aceea, potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare in garantie se face cu respectarea conditiilor de forma stabilite de lege pentru cererea de chemare in judecata.

Cat priveste termenul in care poate fi dispusa cererea de chemare in garantie, legea dinstinge dupa cum cererea incidentala este formulata de catre parat sau de catre reclamant. Paratul trebuie sa depuna cererea de chemare in garantie odata cu intampinarea, iar daca intampinarea nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima zi de infatisare [art. 61 alin (1) C. proc. civ.], iar reclamantul poate sa depuna cererea in tot cursul judecatii in prima instanta, pana la inchiderea dezbaterilor [ art. 61 alin. (2) C. proc. civ.]. Stabilirea a doua termene diferite se justifica pe considerentul ca, inca de la comuncarerea cererii de chemare in judecata, paratul, cunoscand pretentiile reclamantului, stie daca este sau nu cazul sa cheme in garantie un tert, insa, pentru reclamant, necesita chemarea unei terte persoane in garantie poate sa rezulte ca urmare a sustinerilor paratului, facute prin intampinare, prin cererea reconventionala sau chiar in cursul judecatii. Nedepunerea cererii de chemare in garantie in termen nu atrage sanctiunea decaderii partii respective din dreptul de a-l actiona in judecata pe garant, ci, potrivit art. 135 C. proc. civ., cererea de chemare in garantie tardiv formulata se va judeca separat de cererea principala (asadar, instanta nu poate refuza solutionarea unei cereri de chemare in garantie depusa peste termenul prevazut de lege, intrumand partea sa introduca o cerere separata), afara de cazul in care reclamantul si paratul consimt ca aceste cereri sa se judece impreuna (desigur ca aceasta precizare priveste numai cererea de chemare in garantie depusa de catre parat). Trebuie mentionat ca partile nu ar putea conveni impreuna cu cererea principala a cererii de chemare in garantie depusa tardiv de catre reclamant, deoarece, in caz contrar, ar insemna sa se permita reclamantului sa cheme un tert in garantie direct in apel, incalcandu-se astfel dispozitiile imperative inscrise in art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Daca reclamantul si-a modificat sau intregit cererea de chemare in judecata, in conditiile prevazute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., in functie de situatia concreta din speta, paratul va putea sa formuleze o cerere de chemare in garantie pana la termenul de judecata urmator. Aceasta solutie se desprinde din combinarea art. 132 alin. (1) teza finala C. proc. civ. cu art. 61 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., primul text de lege mentionat acordand paratului dreptul de a depune intampinare la cererea intregita sau modificata, iar cel de-al doilea dispunand ca paratul, odata cu intampinarea, poate formula si o cerere de chemare in garantie.

Cererea de chemare in garantie poate fi primita, in masura in care nu s-ar incalca principiul dubulului grad de jurisdictie in fond, cu ocazia rejudecarii fondului dupa casarea cu trimitere (ceea ce presupune ca recursul a fost exercitat intr-o materie in care dreptul de apel este suprimat de lege ori ca s-a casat pe motiv de necompetenta atat hotararea instantei de apel, cat si hotararea primei instante).

Nu exista nici un text de lege care sa prevada ca instanta trebuie sa se pronunte asupra incuviintarii in principiu a cererii de chemare in garantie, ci, art. C. Proc. Civ. Stabileste doar ca instanta va dispune comunicarea cererii de chemare in garantie tertului si va fixa un termen in care acesta din urma poate sa depuna intampinarea. Nefiind deci necesar sa se discute admisibilitatea in principiu a cererii de chemare in garantie, rezulta ca instanta va lua act, prin incheiere, de formularea unei situatii de exceptie in care nu ar fi admisibila o cerere de chemare in garantie, spre exemplu, in materia ordonantei presedintiale (solutia se justifica prin aceea ca, in cadrul ordonantei presedentiale, nu se prejudeca fondul, insa, cererea de chemare in garantie priveste exclusiv fondul dreptului). Intr-un asemenea caz, apreciem ca instanta, dupa ce va lua act de formularea cererii de chemare in garantie, prin aceeasi incheiere de sedinta va dispune respingerea acesteia ca inadmisibila. Solutia este asemanatoare atunci cand cererea este depusa tardiv si partile nu convin sau, in cazul cererii formulate de reclamant, nu pot conveni judecarea impreuna, in seunsul ca, dupa ce va lua act de formularea tardiva a cererii, prin incheiere, instanta va dispune judecarea separata, iar, in cazul in care cererea de chemare in garantie se face direct in apel sau in recurs, instanta va da o incheiere prin care o va respinge ca inadmisibila.

Unul dinntre cele mai importante efecte juridice ale cererii de chemare in garantie il constituie dobandirea de catre tertul chemat in garantie a calitatii de parte in procesul in care este formulata o asemenea cerere. Din momentul introducerii sale in proces, tertul va avea drepturile procedurale si ii vor reveni indatoririle procesuale prevazute de lege pentru partile principale, iar hotararea ce urmeaza a se pronunta ii va fi opozabila, dupa cum el se va putea prevala de hotararea respectiva. Chematul in garantie nu devine insa o parte subordonata celei care l-a introdus in proces, ci se bucura de independenta procesurala.

In consecinta, in functie de situatia concreta din speta, tertul poate sprijini partea care l-a chemat in garantie, dar se poate apara si impotriva acesteia. Pentru prima ipoteza, chematul in garantie poate sa combata ori, dupa caz, sa sustina pretentia dedusa judecatii prin cererea principala, iar, in acest scop, el poate folosi toate mijloacele de aparare, putandu-se substitui, sub acest aspect, in toate drepturile procedurale ale garantului. Aceasta posibilitate a tertului se justifica pe considerentul ca solutia ce se va pronunta asupra cererii principale influenteaza si solutia ce se va da cu privire la cererea de chemare in garantie (situatia este asemanatoare cu aceea in care s-ar exercita actiunea oblica, deosebirea constand in faptul ca nu este vorba de un creditor chirografar, ci de un debitor al partii).

Pentru cea de a doua ipoteza, tertul, fara a pune in discutie cererea principala, poate formula aparari numai in ceea ce priveste cererea incidentala, invocand, spre exemplu, faptul ca nu datoreaza garantia sau ca partea ce l-a introdus in proces nu s-ar putea indrepta impotriva sa cu o cerere in despagubire, daca ar cadea in pretentii. Potrivit art. 63 alin. (1) C. Proc. Civ., cererea de chemare in garantie se judeca odata cu cererea principala. Daca insa judecarea cererii principale ar fi intarziata prin solutionarea cererii de chemare in garantie, alin. (2) al aceluiasi articol permite instantei sa dispuna disjungerea (se admite ca instanta de fond este in drept sa aprecieze si sa decida daca o cerere de chemare in garantie, care este de natura sa intarzie solutionarea cererii principale, urmeaza sa fie judecata impreuna sau separat de aceasta, cu singura obligatie de a motiva hotararea sa, care este de natura sa intarzie solutionarea cererii principale, urmeaza sa fie judecata impreuna sau separat de aceasta, cu singura obligatie de a motiva hotararea sa, deci ca incheierea prin care s-a dispus disjungerea nu este supusa vreunei cai de atac), ipoteza in care se va constitui un dosar distinct. Trebuie sublinitat ca efectul eventualei prorogari de competenta in privinta solutionarii cererii de chemare in garantie subzista si dupa ce s-a dispus disjungerea, astfel incat nu se poate declina competenta. In sfarsit, mai precizam pentru situatia in care s-a dispus dijungerea, judecarea cererii de chemare in garantie poate fi suspendata pana la rezolvarea cererii princiapale, in temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. Proc. Civ.

Cererea de chemare in garantie formulata de catre reclamant, in masura in care este intemeiata, se va admite daca se respinge cererea de chemare in judecata, deoarece reclamantul este cel care a pierdut procesul cu paratul, avand astfel dreptul sa se indrepte impotriva celui pe care l-a chemat in garantie. Daca insa cererea de chemare in judecata se admite, atunci cererea in garantie formulata de reclamant se va respinge ca lipsita de obiect sau de interes.

Imprejurarea ca solutia din cererea de chemare in garantie depinde de solutia din cererea principala influenteaza si exercitarea, precum si solutionarea cailor de atac sau judecata in fond dupa casare.

Astfel in ceea ce priveste exercitarea apelului, daca paratul a introdus o cerere de chemare in garantie, iar prima instanta a admis atat cererea de chemare in judecata, cat si cererea de chemare in garantie, paratul poate declara apel impotriva reclamantului (acest apel nu este conditionat de faptul ca si chematul in garantie sa introduca apel impotriva paratului), iar chematul in garantie poate intenta apel contra paratului, ar si contra reclamantului (desi intre ei nu exista raporturi de drept substantial), invocand netemeinica cererii de chemare in judecata si, pe cale de consecinta, lipsa de obiect a cererii de chemare in garantie. Cand prima instanta a admis cererea de chemare in judecata si a respins cererea de chemare in garantie formulata de parat, aceasta din urma are interes sa declare apel fie contra reclamantului, fie impotriva chematului in garantie, fie impotriva ambilor. Daca ambele cereri au fost respinse (cea de chemare in judecata ca nefondata, iar cea de chemare in garantie ca lipsita de obiect sau de interes), reclamantul va introduce apel impotriva paratului, nu si a chematului in garantie, intrucat intre ei nu exista raporturi juridice substantiale; insa, reclamantul poate introduce apel atat impotriva paratului, cat si a chematului in garantie, daca respingerea cererii de chemare in judecata este urmarea apararilor formulate de tert in favoarea paratului. Pentru aceasta situatie se ridica doua probleme: aceea a mijlocului prin care se reia in discutie cererea de chemare in garantie, precum si daca tertul chemat in garantie poate face apel impotriva reclamantului, probleme de care ne vom ocupa mai tarziu. In cazul in care prima instanta a respins cererea de chemare in judecata si a admis cererea de chemare in garantie formulata de reclamant, reclamantul poate declara apel impotriva paratului, iar chematul in garantie fie contra reclamantului, fie contra paratului. Daca ambele cereri au fost respinse, reclamantul poate face apel atat contra paratului, cat si a chematului in garantie. Daca prima instanta a admis cererea de chemare in judecata si a respins cererea de chemare in garantie formulata de catre reclamant (ca lipsita de obiect sau de interes), hotararea poate fi apelata de parat, care isi va indrepta cererea de apel impotriva reclamantului, iar, uneori chiar si a chematului in garantie, daca solutia referitoare la cererea de chemare in judecata este rezultatatul activitatii procesuale a tertului, in sprijinul partii garantate. Cele doua probleme semnalate mai sus se ivesc si in aceasta situatie.

Raspunsul la prima problema semnalata mai sus este oferit de art. 293 C. proc. civ. Deci, in cazul in care prima instanta a respins atat cererea de chemare in judecata, cat si cererea de chemare in garantie formulata de parat, impotriva acestei hotarari paratul nu are interesul sa declare un apel contra chematului in garantie, deoarece nu a cazut in pretentii, dar, daca reclamantul face apel, paratul-intimat ar dobandi interesul de a introduce un apel provocat, pentru a repune in discutie si cererea de chemare in garantie.

Cat priveste cea de a doua problema semnalata mai sus, subliniem ca legislatia noastra (spre deosebire de cea franceza), nu ofera decat intimatul posibilitatea aderarii la apel, nu si celor care au avut calitatea de parte la judecata in prima instanta, dar care nu au fost inca atrasi la judecata in apel, in calitate de intimati. Astfel, daca apelantul isi indreapta apelul numai impotriva adversarului sau direct, nu si contra tertului chemat in garantie de acesta din urma, iar intimatul nu formuleaza un apel provocat contra tertului chemat in garantie la prima instanta, aceasta din urma se gaseste intr-o pozitie mai putin favorabila decat aceea pe care a avut-o ca urmare a hotararii primei instante, intrucat partea care il chemase in garantie la judecata in prima instanta, in masura in care va pierde in instanta de apel, poate declansa un proces distinct impotriva tertului; intrucat nu poate recurge la institutia apelului provocat, el ar urma sa introduca o cerere de interventie accesorie, astfel incat garantul poate sa faca orice aparare contra apelantului, deci obligatia de garantie devine efectiva.

In ceea ce priveste exercitarea recursului, daca instanta de apel a admis atat cererea principala, cat si cererea de chemare in garantie formulata de parat de la prima instanta, recursul chematului in garantie, daca nu priveste exclusiv raportul de garantie, recursul chematului in garantie, daca nu priveste exclusiv raportul de garantie, va repune in discutie si cererea principala, astfel incat efectele admiterii lui se vor extinde si fata de cel ce a formulat cererea de chemare in garatie, chiar daca aceasta nu a declarat recurs. De asemenea, daca in urma admiterii recursului celui care a formulat cererea de chemare in garantie, se va respinge cererea principala, efectele admiterii recursului se vor extinde si asupra chematului in garantie, chiar daca acesta din urma nu a declarat recurs. Daca insa, initial, instanta de apel a respins cererea principala si, pe cale de cinsecinta, cererea de chemare in garantie a paratului de la prima instanta a fost respinsa ca lipsa de obiect sau de interes, iar recursul reclamantului de la prima instanta se admite, cu ocazia judecarii fondului dupa casare, instanta trebuie sa repuna in discutia si cererea de chemare in garantie [un argument de text in sprijinul acestei solutii l-ar constitui art. 315 alin. (3) C. Proc. civ., care dispune ca, dupa casare, instanta de fond va judeca din nou, tinand seama de toate motivele invocate inaintea instantei a carei hotarare a fost casata].

In cazul in care cererea de chemare in garantie a fost formulata de catre reclamantul de la judecata in prima instanta, iar in apel s-a admis cererea principala si s-a respins ca lipsita de obiect sau de interes cererea de chemare in garantie, la judecarea fondului ce urmeaza admiterii recursului paratului de la prima instanta, se va repune in discutie si cererea de chemare in garantie. Daca insa cererea principala a fost respinsa, iar chemarea in garantie admisa, recursul tertului chemat in garantie de catre reclamant repune in discutie si cererea principala, cu exceptia cazului in care vizeaza exclusiv raportul de garantie. De asemenea, instanta ce judeca fondul dupa casare admite cererea principala, atunci va trebui sa constate ca ramasa fara obiect cererea de chemare in garantie.

Aratarea titularului dreptului

Cea de a treia forma de interventie fortata este reglementata de art. 64-66 C. Proc. civ.

Potrivit art. 64 C. Proc. civ., paratul care detine un lucru pentru altul sau care exercita in numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arata pe cela in numele caruia detine lucrul sau exercita dreptul, daca a fost chemat in judecata de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului".

Din dispozitiile art. 64 C. Proc. civ. rezulta ca araarea titlului dreptului poate fi facuta numai de catre parat si numai in cazul cererilor prin care se urmareste valorificarea unui drept real, in masura in care intre parat si tertul aratat ca titular al dreptului real exista un raport juridic cu privire la lucrul ce formeaza obiectul cererii (de exemplu, intre cei doi s-a incheiat un contract de locatiune, inchiriere, depozit, comodat etc).

Asadar, partea finala a art. 64 C. Proc. civ. limiteaza aplicabilitatea acestei forme de interventie fortata numai la actiunile (cererile) reale, folosirea acesteia fiind deci exclusa in cazul cererilor prin care se urmareste valorificarea unui drept de creanta (personal).

Cererea de aratare a titularului dreptului va trebui sa indeplineasca deci, in afara cerintelor comune tuturor formelor de particiare a tertilor la judecata, si urmatoarele cerinte specifice:

prin cererea introductiva de instanta, reclamantul sa urmareasca valorificarea unui drept real;

paratul sa detina cu titlu precar sau sa exercite in numele altuia un drept asupra lucrului care formeaza obiectul dreptului real invocat de reclamant;

paratul sa il indice pe titularul dreptului (legea nu impune insa paratului obligatia de a indica pe adevaratul titular al dreptului).

Potrivit art. alin (1) C. Proc. Civ., paratul poate face aratarea titularului dreptului printr-o cerere motivata, depusa odata cu intampinarea sau, daca intampinarea nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima zi de infatisare.

Cererea va fi comunicata persoanei indicate ca titular al dreptului real, impreuna cu copiile de pe cererea de chemare in judecata si inscrisurile depuse la dosar. Desi legea nu prevede in mod expres, se aprecieaza ca cererea de aratare a titularului dreptului ar fi trebuit comunicata si reclamantului, printre altele si in considerarea faptului ca scoaterea din proces a paratului, la care se refera art. Alin. (1) C. proc. Civ., poate avea loc numai cu consimtamantul reclamantului.

In functie de pozitia tertului si a reclamantului fata de cererea de aratare a titularului dreptului, se dinsting urmatoarele situatii:

a)            cel aratat ca titular al dreptului real se infatiseaza si recunoaste sustinerile paratului, iar reclamantul consimte sa fie inlocuit paratul initial;

b)            cel aratat ca titular al dreptului real se infatiseaza si recunoaste sustinerile paratului, dar reclamantul nu este de acord cu inlocuirea paratului;

c)            tertul se infatiseaza, dar tagaduieste sustinerile paratului;

d)            cel indicat ca titular al dreptului real, desi legal citat, nu se infatiseaza.

Pentru prima ipoteza, art. 66 alin (1) C. proc. Civ. prevede ca tertul aratat ca titular al dreptului va lua locul paratului, acesta din urma fiind scos din judecata, asa incat procesul va continua numai intre reclamant si cel indicat ca titular al dreptului real, care va dobandi calitatea procesuala de parat.

Pentru ultimele doua situatii enumerate mai sus, solutia este oferita de art. 66 alin. (2) C. proc. Civ., care prevede ca"se vor aplica dispozitiile art. 58". Deci tertul "dobandeste calitatea de intervenient in interes propriu, iar hotararea ii va fi opozabila".

Asadar, judecata va continua intre reclamant, parat si tertul indicat ca titular al dreptului real, acesta din urma in calitate de intervenient principal.

Legea nu acopera insa cea de a doua situatie in care desi tertul se prezinta si recunoaste sustinerile paratului, reclamantul nu este de acord ca locul paratului sa fie luat de tert. In literatura de specialitate, intr-o prima opinie, s-a aratat ca se impune solutia ca si in acest caz tertul aratat ca titular al dreptului real sa ramana in proces, in calitate de intervenient principal, iar, intr-o altaa opinie, s-a apreciat ca judecata va continua fara sa se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare in judecata, iar daca se va stabili, in urma dezbaterilor, ca titularul dreptului este tertul indicat, se va respinge cererea ca gresit indreptata, mai exact, ca fiind introdusa impotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasiva.

Anumite particularitati ale acestei forme de interventie exista in cazul litigiilor referitoare la bunuri proprietate publica. Astfel, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, in litigiile referitoare la dreptul de administrare, titularul acestui drept real principal, care sta in instanta in nume propriu, are obligatia sa arate cine este titularul dreptului de proprietate, iar alin. (6) al aceluiasi articol extinde aceasta obligatie si in cazul litigiilor referitoare la dreptul de concesiune, inchiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate ori inchiriate. Intrucat legea nu distinge, rezulta ca aratarea titularului dreptului de proprietate publica va fi facuta indiferent de pozitia procesuala (parat sau reclamant) pe care o are cel caruia i-a fost dat in administrare, concesionat ori inchiriat bunul proprietate publica ce formeaza obiectul litigiului.

Reprezentarea conventionala a persoanelor fizice in procesul civil

Consideratii introductive

In frecventa cazurilor, partile participa la procesul civil prin intermediul unui reprezentant. Spre deosebire de simpla asistare, care implica acordarea unor consultatii, sfaturi etc., ce nu angajeaza in nici un fel partea in cauza, reprezentarea in procesul civil are drept consecinta producerea in persoana partii reprezentate a tuturor efectelor, favorabile sau nefavorabile, ce decurg din actele indeplinite de reprezentant in limita imputernicirilor conferite. Reprezentarea in procesul civil este deci acea situatie in care o persoana, numita reprezentant, indeplineste acte de procedura in numele si in interesul altei persoane, care este parte in proces.

Partile in proces pot sa execite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Sunt insa unele cazuri in care dreptul de a fi reprezentat in justitie este restrans, in sensul ca partea este obligata sa se prezinte personal in instanta, anume la judecata in fata instantelor de fond a cererilor de divort (cu anumite exceptii prevazute de art. 614 C. proc. Civ.) si in cazul raspunsului la interogatoriu cu unele derogari prevazute de art. 222 si art. 223 C. proc. Civ.)

In doctrina, de regula, se face distinctie intre, pe de o parte, reprezentarea legala, care intervine in cazul persoanei lipsite de capacitate procedurala de exercitiu, in cazul persoanelor juridice (art. 35 din Decretul nr. 31/1954), precum si in alte cazuri expres prevazute de lege, spre exemplu, de art. 7 alin.(3), art. 44, art. 600 alin. (3) C. proc. Civ., iar, pe de alta parte, reprezentarea conventionala a partilor. In cele ce urmeaza ne vom ocupa numai de reprezentarea conventionala a persoanelor fizice in procesul civil.

Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat

Fata de faptul ca art. 67 alin. (1) C. proc. Civ. prevede doar ca partile pot sa exercite drepturile procedurale prin mandatar, se ridica intrebarea de a sti cine poate avea aceasta calitate. Raspunsul il gasim coroborand dispozitiile din Codul de procedura civila cu prevederile Legii nr. 51/ 1996 pentru organizarea si execitarea profesiei de avocat.

Desi partea poate fi reprezentata in procesul civil nu numai de avocat, ci si de o persoana care nu are aceasta calitate, totusi, este de retinut ca, pentru ipoteza in care mandatul este dat unei alte persoane decat unui avocat, art. 68 alin. (4) C. proc. Civ. stabileste ca mandatarul nu poate pune concluzii decat prin avocat, cu exceptia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezinta partea. Asadar, mandatarul care nu are calitatea de avocat poate sa formuleze cereri in fata instantei, sa propuna probe, sa indeplineasca alte acte de procedura in numele si in interesul partii pe care o reprezinta, insa nu are dreptul de a pune concluzii.

De la regula conform careia, daca mandatul este dat unei alte persoane decat un avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decat prin avocat, sunt totusi exceptati doctorii (in drept) si licentiatii in drept, care, daca sunt mandatari in princinile sotului sau rudelor pana la al patrulea grad inclusiv, pot pune concluzii in fata oricaror instante, precum si mandatarul care reprezinta pe sot sau o ruda pana la al patrulea grad inclusiv, insa aceasta din urma nu poate pune concluzii decat la judectori. Daca dreptul de reprezentare izvoraste din lege sau dintr-o hotarare judecatoreasca, asistarea reprezentantului de catre avocat nu este obligatorie, deci reprezentantul poate sa puna concluzii. In situatia in care cererea in justitie se face prin reprezentant conventional, trebuie ca in cerere sa se specifice aceasta si sa se alature procura. Mandatul dat sub forma unei procuri generale nu da dreptul de a reprezenta pe mandat in justitie, fiind deci nevoie ca procura sa prevada expres acest lucru. De la aceasta regula exista insa doua exceptii, anume: cazul in care mandatul locuieste in strainatate, precum si cazul cand mandatul este dat unui prepus.

Asadar, referitor la continutul mandatului judiciar, trebuie sa fie o procura ad litem, adica o procura data pentru exercitiul dreptului de chemare in judecata sau reprezentare in judecata. Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecatii, chiar daca nu cuprinde nici o aratare in aceasta privinta, dar poate fi restrans numai la anumite acte sau pentru o anumita instanta. Actele procedurale de dispozitie pot fi facute de mandatar numai in temeiul unei procuri speciale. Sub aspectul formei, art. 68 alin. (1) C. proc. Civ. prevede ca procura pentru execitiul dreptului de chemare in judecata sau de reprezentare in judecata trebuie facuta prin inscris sub semnatura legalizata. Alin (2) al aceluiasi articol dispune ca dreptul de reprezentare mai poate fi dat si prin declaratie verbala, facuta in instanta si trecuta in incheierea de sedinta.

Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu inceteaza prin moartea celui care l-a dat si nici daca acesta a devenit incapabil, ci dainuie pana la retragerea lui de catre mostenitori sau de catre reprezentantul legal al incapabilului. Retragerea mandatului, precum si renuntarea la mandat nu pot fi opuse celeilalte parti decat de la comunicare, afara de cazul in care au fost facute in sedinta si in prezenta partilor. Mandatarul care renunta la imputernicire este tinut sa instiinteze atat pe cel care i-a dat mandatul, cat si instanta, cu cel putin 15 zile inainte de termenul de infatisare sau de implinirea termenelor de introducere a cailor de atac.

Particularitati privind reprezentarea prin avocat

Desi din art. 68 alin. (1) C. proc. Civ. Ar rezulta ca avocatul si-ar justifica tot prin procedura calitatea de reprezentant, semnatura fiind certificata potrivit legii avocatilor, totusi, reglementarea speciala actuala prevede ca avocatul are dreptul sa reprezinte in temeiul unui contract de asistenta juridica incheiat in forma scrisa de avocat si clientul ori mandatarul acestuia. Contractul prevede in mod expres intinderea puterilor pe care clientul le confera avocatului, iar, in baza acestui contract, avocatul se legitimeaza prin imputernicirea avocatiala. In lipsa unor stipulatii contrarii in contract, avocatul este imputernicit sa efectueze orice act, specific profesiei, pe care il considera necesar pentru realizarea intereselor clientului. In privinta actelor procesuale de dispozitie, desi art. 69 alin. (1) C. proc. Civ. Nu face distinctie intre mandatarul neavocat, ceea ce inseamna ca si avocatul ar avea nevoie de o procedura speciala pentru efectuarea unor asemenea acte, s-a aratat ca procedura speciala nu mai este necesara daca in contractul de asistenta juridica s-a stipulat in mod expres dreptul avocatului de a face acte procesuale de dispozitie. Cand reprezentarea la prima instanta s-a facut prin avocat, aceasta, chiar fara mandat, poate face orice acte pentru pastrarea drepturilor supuse unui termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate sa exercite orice cale de atac impotriva hotararii date, dar, in acest caz, toate actele de procedura se vor indeplini numai fata de partea insasi. Actele facute de avocat in aceste conditii nu trebuie ratificate de parte, deoarece el s-a intemeiat pe o imputernicire izvorata din lege.

Sanctiunea in cazul nejustificarii calitatii de reprezentat

In cazul in care reprezentantul partii nu face dovada calitatii sale, instanta poate acorda un termen pentru indeplinirea acestei lipse, iar daca in termenul acordat lipsa nu se indeplineste, va anula cererea (art. C. proc. Civ.). Exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant poate fi invocata in orice stare a pricinii, iar titularul dreptului poate ratifica actele facute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant. Subliniem ca exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentat presupune situatia in care cererea este introdusa in numele titularului (deci in cerere se mentioneaza faptul ca se actioneaza in numele si in interesul altei persoane, adica in calitate de reprezentant), iar la dosar nu exista dovada din care sa rezulte abilitarea celui care a formulat cererea de a-l reprezenta pe titular. Daca insa, din curpinsul cererii, nu rezulta ca aceasta este introdusa in numele altei persoane, deci nu se mentioneaza in cerere ca persoana care a formulat-o este doar un reprezentant al titularului, atunci se va invoca exeptia lipsei calitatii procesuale, intrucat, prin ipoteza, cel care a introdus cererea in nume propriu, in loc sa o formuleze in numele reprezentantului, nu este titularul dreptului.

Participarea procurorului la procesul civil

Precizari prealabile

Articolul 131 alin. (1) din Constitutie prevede ca "in activitatea judiciara, Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor".

Potrivit art. 60 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, atributiile Ministerului Public in materie civila sunt urmatoarele:

exercita sanctiunea civila, in cazurile prevazute de lege;

participa, in conditiile legii, la sedintele de judecata;

exercita caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti, in conditiile prevazute de lege;

apara drepturile si interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie, ale disparutilor si ale altor persoane, in conditiile legii;

exercita orice alte atributii prevazute de lege.

Formele concrete de participare a procurorului la procesul civil sunt prevazute de art. 45 C. poc. cv., si anume:

pornirea procesului civil;

participarea la judecata procesului civil prin punerea de concluzii;

exercitarea cailor de atac;

cererea de a se pune in executare anumite hotarari.

Inainte de a prezenta formele in care procurorul poate sa participe la procesul civil, ne vom referi, pe scurt, la pozitia procesuala a procurorului in procesul civil.

Pozitia procesuala a procurorului in procesul civil

S-a sustinut ca procurorul ar fi un reprezentant sui-generis al partilor in proces, insa o astfel de teza nu poate fi primita, deoarece, pe de o parte, o reprezentare comuna a doua parti cu interese contrarii este de neconceput, iar, pe de alta parte, reprezentantul apara intotdeauna interesele partii pe care o reprezinta, ceea ce nu s-ar verifica in cazul procurorului.

Intr-o alta opinie, se arata ca procurorul participa ca parte in proces atunci cand initiaza actiunea civila si ca participant atunci cand el intervine in procesul pornit de titularul dreptului sau de o alta persoana careia legea ii recunoaste legitimare procesuala.

Dominanta este conceptia potrivit careia procurorul este parte in proces. In cadrul acestei conceptii, se intalnesc doua teze.

Astfel, in literatura juridica si in legislatia anterioara anului 1948, se facea distinctie intre cazurile in care procurorul participa la procesul civil ca parte principala si intre cazurile in care procurorul participa ca parte alaturata. Procurorul era considerat parte principala atunci cand, in situatiile expres prevazute de lege, putea exercita dreptul la actiune pentru punerea in valoare a unor interese generale sau chiar particulare. El se gasea intr-o pozitie procesuala asemanatoare cu a oricareia din partile litigante, avand aceleasi drepturi si aceleasi obligatii procesuale. Procurorul era considerat parte alaturata in cazurile in care procesul nu era pornit din initiativa lui, ci al altor persoane, iar cazurile in care procesul nu era pornit din initiativa lui, ci al altor persoane, iar procurorul doar punea concluziile sale, neavand posibilitatea de a face apel sau recurs. Mai mult, considerarea procurorului ca parte principala sau ca parte alaturata nu acopera cazul recursului in interesul legii.

O a doua teza in cadrul acestei conceptii, intalnita in literatura juridica ulterioara anului 1948, sustine ca procurorul dobandeste pozitia de parte in proces, dar, in acelasi timp, isi pastreaza calitatea de organ care vegheaza la respectarea legii in activitatea de judecata. Principalul argument in sprijinul opiniei potrivt careia procurorul este parte in proces il consitutie faptul ca art. 45 C. Proc. Civ. este asezat de legiuitor in titlul referitor la parti; de asemenea, alte dispozitii legale se refera la procuror, ca parte in proces.

Formele participarii procurorului la procesul civil

Pornirea procesului civil

Potrivit art. 45 alin. (1) C. Proc. Civ., Ministerul Public poate porni actiunea civila ori de cate ori este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege. Din redactarea textului de lege rezulta cu claritate ca procurorul nu este indreptatit sa declanseze orice proces civil, ci punerea in miscare a actiunii civile de catre procuror cunoaste unele restrictii, in sensul ca procurorul poate sa porneasca procesul civil fie atunci cand este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, fie in acele cazuri in care, prin norme speciale, i se confera expres acest drept. Pentru ipoteza in care procurorul a pornit actiunea, art. 45 alin. (2) C. proc civ. dispune ca titularul dreptului subiectiv la care se refera actiunea va fi introdus in proces, avand posibilitatea sa uzeze de dreptul sau de dispozitie, sub forma renuntarii la judecata sau la dreptul subiectiv, ori a tranzactiei, iar daca procurorul ar retrage cererea, titularul va putea sa solicite continuarea judecatii. Mai retinem ca, potrivit art. 45 C. poc. civ., actele procesuale de dispozitie, facute in orice proces de reprezentantii persoanelor prevazute la art. 45 alin. (1) C. proc. civ. (minori, persoane puse sub interdictie, disparuti, nu impiedica judecata daca instanta apreciaza ca nu sunt in interesul acelor persoane.

Participarea la judecata procesului civil

Aceasta forma de participare a procurorului la procesul civil, care se finalizeaza prin punerea de concluzii, este prevazuta de art. 45 alin. (3) C. proc. civ., textul fiind in concordanta cu dispozitiile inscrise in art. 131 alin. (1) din Consitutie.

Asadar, procurorul poate pune concluzii in orice proces civil, in oricare faza a acestuia, daca apreciaza ca este necesar pentru apararea ordinii de drept ori a drepturilor si libertatilor cetatenilor. Pentru cateva materii, anume prevazute de lege, participarea procurorului la judecata si punerea concluziilor de catre acesta sunt obligatorii. Mentionam in acest sens:

solutionarea cererilor de punere sub interdictie si de ridicare a interdictiei (art. 33 si 35 din Decretul nr. 32/1954);

judecarea cererilor de decalare a disparitiei si a mortii pe cale judecatoreasca, precum si anularea hotararii de declarare a mortii (art. 38 si art. 42 din Decretul nr. 32/1954);

judecarea de catre instante a intampinarilor, contestatiilor si a oricaror alte cereri prevazute de Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, de Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, precum si legea nr. 370/2004 pentru alegerea presedintelui Romaniei;

judecarea, de catre Tribunalul Bucuresti, a apelului declarat impotriva hotararii Comisiei de reexaminare in materia protectiei desenelor si modelelor industriale, precum si a recursului execitat la Curtea de apel Bucuresti (art. 28 din Legea nr. 129/1992 privind protectia desenelor si modelelor industriale);

solutionarea cererii de expropriere [art. 23 alin.(1) din Legea nr. 33/1994]

procedura de control a averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functii de conducere (Legea nr. 115/1996)

solutionarea cererilor prevazute de Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei (art. 63)

cauzele prevazute de Legea nr. 272/2004 privind drepturile copiilor privind stabilirea masurilor de protectie speciala (art. 124 din Legea nr. 272/20040

cererile in materie de contencios administrativ [art. 1 alin (9) din Legea nr. 554/2004].

Rezolvarea cererii de inregistrare tardiva a nasterii, cererii de declarare in tara (dupa trecerea unui an de la data nasterii) a nasterii unui cetatean roman nascut in strainatate, precum si judecarea cererilor cu privire la naumarea (desfiintare), modificarea, ratificarea sau completarea actelor de stare civila si mentiunilor inscrise pe aceasta [art. 21 alin. (2) si alin. (3) si art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila, cu modificarile ulterioare];

Judecarea contestatiilor impotriva deciziilor Colegiului Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii [art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/1999];

Rezolvarea cererilor prin care se solicita acordarea personalitatii juridice unei asociatii sau fundatii in cazul in care constata neregularitati ce privesc dispozitiile art. 37 alin. (2) din Constitutie [art. 9 alin. (2) din ordonanta nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii];

Rezolvarea contestatiei impotriva raportului de evaluare si a modului de stabilire a pretului de vanzare pentru spatiile comerciale proprietate privata a statului si prezentarile de servicii [art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002];

Solutionarea cererii de inregistrare a unui partid politic sau a unei aliante politice ori a cererii de incuviintare a modificarii statului sau a programului partidului politic [art. 20 alin. (1), 25 alin. (2) si art. 30 alin. 91) din Legea nr. 14/2003], precum si a cererilor referitoare la reorganizarea partidelor politice, la dizolvarea ori la incetarea existentei acestora;

Solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a unei legi sau ordonante [art. 24 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, cu modificarile ulterioare];

Judecarea recursurilor in interesul legii.

In toate cazurile in care legea prevede ca participarea procurorului la judecata este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotararii.

In legatura cu participarea procurorului la judecata procesului civil trebuie mentionat ca nu este obligatoriu ca unul si acelasi procuror sa fie prezent la toate termenele de judecata, ci diversele acte de procedura in cadrul aceluiasi proces civil pot fi indeplinite de mai multi procurori, deoarece o caracteristica a Ministerului Public este si indivizibilitatea acestuia.

Exercitarea cailor de atac

Articolul 45 alin. (5) C. proc. civ. dispune ca procurorul poate, in conditiile prevazute de lege, sa execite caile de atac impotriva oricaror hotarari.

In legatura cu aceasta forma de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventa in practica, trebuie facute unele precizari: Procurorul poate sa exercite caile de atac si impotriva hotararilor pronuntate intr-o cerere cu caracter stric personal, chiar daca nu ar fi vorba despre drepturile si interesele legitime ale persoanelor mentionate in primul alienat al art. 45 C. proc. civ., deoarece, in privinta exercitarii cailor de atac, textul de lege nu face nici o distinctie in acest sens. Nu s-ar putea sustine ca isi gaseste aplicarea dispozitia cuprinsa in art. 45 alin. (1) C. proc. civ.ceea ce inseamna ca aceasta deroga de la cea situata inaintea ei.

Procurorul poate sa exercite calea de atac indiferent daca a participat sau nu la judecarea pricinii in care s-a pronuntat hotararea atacata. Aceasta concluzie se desprinde din imprejurarea ca art.284 alin.final C. proc. civ. dispune ca, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronuntarea hotararii, in afara de cazul cand procurorul a participat la judecarea cauzei, cand termenul de apel curge de la comunicarea hotararii (in aceasta din urma situatie, instanta trebuie sa comunice hotararea si procurorului). Aceasta prevedere isi gaseste aplicarea si in ceea ce priveste termenul de recurs, art. 301 C. proc civ. facand trimitere la art. 284 C. proc.civ.

Referitor la exercitarea cailor de atac, trebuie mentionat ca recursul in interesul legii poate fi introdus numai de procurorul general de la Pachetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, din oficiu sau la cererea ministerului justitiei.

Cererea de punere in executare a hotararilor

Acelasi art. 45 alin. (5) C. proc.civ. prevede in cazurile prevazute de alin.(1), procurorul poate sa ceara punerea in executare a hotararilor pronuntate in favoarea persoanelor la care se refera primul alineat al art. 45 C. proc. Civ. In legatura cu posibilitatea procurorului de a declansa executarea silita, sunt de facut urmatoarele sublinieri: din redactarea art. 45 alin. Final C. proc.civ., rezulta cu claritate ca procurorul poate sa solicite punerea in executare numai a hotararilor pronuntate in favoarea minorilor, a persoanelor puse sub interdictie, a disparutilor precum si in alte cazuri expres prevazute. In alte cuvinte, procurorul poate sa declanseze executarea silita numai in acele cazuri in care ar putea sa porneasca procesul civil si numai daca hotararea este favorabila persoanelor respective. Din imprejurarea ca art. 45 alin. (5) C. proc.civ.se refera expres la "punerea in executare a hotararilor", rezulta, per a contrario, ca procurorul nu poate sa ceara punerea in executare a altor titluri executorii decat hotararile, afara de cazul cand legea speciala ar prevedea in mod expres acest drept pentru procuror. Daca este indeplinita cerinta restrictiva ce rezulta din art. 45 alin. (5) C. Proc. Civ., procurorul poate sa declanseze executarea silita indiferent de faptul ca a participat sau nu la judecarea cauzei in care s-a pronuntat hotararea respectiva.

In cazul in care procurorul a cerut punerea in executare a hotararii, creditorul are posibilitatea sa efectueze acte procesuale de dispozitie. Mai retinem ca aceasta forma de participare a procurorului nu este singura care poate fi intalnita in faza executarii silite. Procurorul poate exercita contestatia la executare, cererea de introducere a executarii silite, in conditiile prevazute de art. 45 ali. (1) C. Proc. Civ., mai poate pune concluzii in contestatiile la executare introduse de parti sau de terti, in cererile de introducere a executarii introduse de parti.

Concluzie

Dreptul procesual civil a fost definit ca fiind 'un sistem de norme juridice care reglementeaza modul in care este organizat si se desfasoara activitatea de judecata a pricinilor privitoare la drepturi si interese civile, legitime, precum si modul in care sunt duse la indeplinire (sunt executate) hotararile judecatoresti sau alte titluri executorii'.

Dreptul procesual civil reprezinta o ramura autonoma, dar nu este izolat de celelalte ramuri, aflandu-se intr-o stransa legatura cu aceastea.

Legaturile dreptului procesual cu alte ramuri de drept.

- Dreptul procesual civil si dreptul constitutional

- Dreptul procesual civil si dreptul material civil

- Dreptul procesual civil si dreptul administrative

- Dreptul procesual civil si dreptul comercial

- Dreptul procesual civil si dreptul procesual penal

Dreptul procesual civil, ca parte a sistemului dreptului roman, fara a releva principiile generale ale dreptului, este constituit pe baza unor principii specifice, dar care sunt fundamentale pentru aceasta ramura de drept.

Ele stabilesc reguli esentiale care determina structura interna a procesului civil, si pe temeiul carora se stabilesc raporturile procesuale dintre partile aflate in litigiu, precum si intre aceste parti si instanta de judecata chemata sa infaptuiasca justitia, si in felul acesta sa restabileasca drepturile subiective, inculcate sau contestate.

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil prezinta importanta, in principal, pentru urmatoarele considerente.

- in lipsa textului de lege express au apropiat dupa care se calauzesc judecatorii in solutionarea pricinilor civile, acestia recurg, pentru rezolvarea corecta a cauzelor la analogia dreptului, la aplicarea principiilor fundamentale, de asemenea, in activitatea de cercetare, ca si in opera de perfectionare a legislatiei procesual civile, se au in vedere principiile fundamentale ale dreptului procesual civil;

- principiile fundamentale definesc insasi procesul civil, ii dau fizionomia generala, stabilind trasaturile caracteristice ale intregului sistem de insitutii procesual civile.

Principiile dreptului procesula civil:

- Principiul legalitatii

- Principiul aflarii adevarului

- Principiul publicitatii si principiul oralitatii dezbaterilor

- Principiul rolului active al judecatorului

- Principiul disponibilitatii

- Principiul contradictorialitatii

- Principiul nemijlocirii

- Principiul continuitatii

Normele de procedura civila reglementeaza modul de judecata a pricinilor civile si cele privind punerea in executare silita a hotararilor judecatoresti sau a altor titluri executorii.

Normele civile se impart in doua mari categorii:

- normele de drept material (norme de fond)

- normele de drept procesual civil

Prima categorie de norme (legi civile) reglementeaza raporturile sociale cu privire la persoanele (fizice si juridice) intre subiectii de drept, iar cea de-a doua categorie raporturile sociale legale de infaptuirea justitiei in cauzele civile si punerea in executare a hotararilor si a altor titlurilor executorii.

Normele de procedura civila pot fi clasificate dupa mai multe criterii, clasificare ce prezinta o deosebita importanta teoretica si practica.

Dupa obiectul normelor:

a) norme de organizare judecatoreasca;

b) norme de competenta;

c) norme de procedura propriu - zise.

Dupa intinderea campului de aplicare

a) Norme generale;

b) Norme speciale.

Dupa caracterul conduitei pe care o prescriu:

a) Norme imperative

b) Norme dispozitive

Actiunea normelor de procedura civil se refera la aplicarea in timp, spatiu si asupra persoanelor a normelor de procedura civila.

Aplicarea normelor de procedura civila asupra persoanelor

La aplicarea asupra persoanelor a normelor de procedura civila, se are in vedere principiul egalitatii in fata instantei judecatoresti a tuturor persoanelor, indiferent de: nationalitate etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, avere etc.

Actiunea normelor de procedura civila in timp

Relativitatea in timp a dreptului este o trasatura caracteristica a acestuia.

Ca urmare, intrucat procesul civil se desfasoara pe o perioada mai indelungata de timp, este posibil ca pana la terminarea lui sa apara o noua lege de procedura civila.

Actiunea normei de procedura civila in spatiu

Corelatia dintre drept si spatiu presupune analiza aplicarii normelor de procedura in spatiu ca si evidentierea rolului spatiului in cadrul normelor de procedura.

Prin conflict de norme de procedura civil in spatiu intelegem situatia creata prin aducerea in fata instantei a unui litigiu cu element de extraneitate, cu posibilitatea de a alege dintre mai multe legi care sa ajute la solutionarea raportului juridic litigios.

Elementele de extraneitate sunt:

- Calitatea de cetatean strain a uneia din parti;

- Nationalitatea partii persoana juridical;

- Domiciliul sau sediul partii ori partilor in strainatate;

- Contractul a fost incheiat in alt stat etc.

Executarea hotararilor judecatoresti straine este posibila numai dupa incuviintarea ei cu formula executorie de catre tribunalul judetean sau al Municipiului Bucuresti, dupa verificarea conditiilor cerute de legile internationale: hotararea este definitiva potrivit legii statului unde a fost pronuntata, instanta care a pronuntat-o a avut competenta sa judece procesul si exista reciprocitate in ce priveste efectele hotararilor straine intre Romania si statul instantei care a pronuntat hotararea.

In cazul aparitiei unui conflict intre legi care se aplica in regiuni diferite ale aceleasi tari, avem de-a face cu un conflict interprovincial, care se solutioneaza dupa aceleasi metode si principii ca si cazul conflictelor dintre legile nationale.

Aspectele sub care se manifesta rolul activ al judecatorului

Judecatorul va pune in vedere partilor drepturile si obligatiile ce le revin in calitatea lor din proces si va starui, in toate fazele procesuale, pentru solutionarea amiabila a cauzei. Cu privire la situatia de fapt si motivarea in drept pe care partile le invoca in sustinerea pretentiilor si apararilor lor, judecatorul este in drept sa le ceara acestora sa prezinte explicatii, oral sau in scris, precum si a pune in dezbaterea lor orice imprejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cerere sau in intampinare. Judecatorii au indatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinicie si legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc.

Rolul activ al judecatorului in procesul civil nu poate fi analizat aflandu-se abstractia de principiul disponibilitatii. De la acest principiu specific procedurii civile nu s-ar putea deroga, pe temeiul rolului activ al judecatorului, fara sa existe o dispozitie legala expresa.

Astfel, partile sunt acelea care au rolul hotarator in determinarea existentei unui anumit proces civil, atat in ceea ce priveste declansarea lui, cat si stingerea lui inainte de pronuntarea unei hotarari pe fond, prin incheierea unor acte procesuale de dispozitie.

Cu exceptia catorva cazuri, limitative prevazute de lege, instanta nu se poate sesiza din oficiu. De asemenea, in masura in care nu s-ar incalca vreo dispozitie legala imperativa, actele procesuale de dispozitie prin care partile pun capat litigiului nu sunt supuse controlului instantei in afara de cazul prevazut de art. 45 C. proc. civ.

Tot partile fixeaza limitele in care va avea loc judecata, atat din punctul de vedere al obiectului, cat si al persoanelor in care va avea loc judecata, atat din punctul de vedere al obiectului, cat si al persoanelor intre care se stabilesc raporturile juridice procesuale, precum si al fundamentului pretentiei ce este dedusa judecatii, judecatorul fiind tinut sa respecte cadrul procesual trasat de parti.

Instanta de judecata trebuie sa se pronunte cu privire la tot ceea ce s-a cerut, dar in acelasi timp, numai cu privire la ceea ce s-a cerut, fara a avea posibilitatea sa Ia mai mut decat s-a solicitat ori sa pronuntat asupra unei pretentii nesolicitate. In caz contrar, hotararea poate fi atacata pe calea apelului, a recursului sau a revizuirii.

Rolul activ al judecatorului si principiul contradictorialitatii

Principala justificare a sistemului care recunoaste judecatorului un rol activ in desfasurarea procesului civil consta in aceea ca se poate asigura astfel un echilibru procesual ori de cate ori una dintre parti, indiferent care ar fi aceasta (reclamant, parat, intervenient voluntar etc.)nu este in masura sa isi apere corespunzator interesele. Interventia activa a judecatorului poate afecta insa egalitatea partilor, deoarece, indiferent, poate ameliora situatia unei parti, in detrimental situatiei avute pana in acel moment de partea adversa. Tocmai de aceea, exercita rolul activ de catre judecator nu trebuie sa aduca atingere dreptului de aparare al partilor, iar pentru realizarea acestui obiectiv este necesar sa se respecte principiul contradictorialitatii.

Asadar, atunci cand, in baza rolului activ, instanta de judecata ordona probe din oficiu, invoca exceptii procesuale absolute sau ridica din oficiu motive de ordine publica, pune in vedere uneia dintre parti faptul ca are dreptul sa se prevaleze de anumite norme juridice de ordine private, ia orice alte masuri legale ce reprezinta concretizari ale rolului activ, trebuie sa se acorde tuturor partilor din proces posibilitatea de a discuta in contradictoriu toate aceste aspecte.

Se poate spune deci ca principiul contradictorialitatii primeaza fata de rolul activ al judecatorului.

Rolul activ al judecatorului si aflarea adevarului

Sistemul procesual civil care consacra rolul activ al judecatorului ofera o mai mare siguranta in ceea ce priveste stabilirea adevaratelor raporturi de drept substantial dintre parti, spre deosebire de sistemul in care judecatorul nu ar avea posibilitatea sa intervina activ in desfasurarea procesului. Daca judecatorul a avut posibilitatea de a exercita un rol activ si, trebuie adaugat, a manifestat un asemenea rol, adevarul continut in hotararea judecatoreasca este considerat absolut, deoarece judecatorul si-a putut forma convingerea utilizand toate informatiile ce au fost la dispozitia sa; dimpotriva, adevarul continut intr-o hotarare judecatoreasca obtinuta intr-un litigiu in care judecatorul nu a intervenit decat in final, prin pronuntarea solutiei, este considerat relativ, intrucat judecatorul nu avut posibilitatea de a lua in considerare decat elementele alegate de parti,in masura in care acestea au reusit sa le probeze.

Rolul activ al judecatorului constituie o permisa deosebit de important pentru aflarea adevarului. Pentru ca situatia de fapt ce se stabileste intr-o speta sa reflecte cat mai exact faptele petrecute in realitatea lor, nu este suficienta existenta unor dispozitii legale care sa prevada unele elemente ale procedurii de tip inchizitorial, ci, in functie de imprejurarile concrete ale spetei respective, este necesar ca judecatorul sa intervina activ pe parcursul procesului.

Practic, rolul activ al judecatorului, exercitat in limitele prevazute de lege si fara subiectivism, contribuie la descoperirea adevarului, neafectand deci principiul aflarii adevarului. Exista totusi o situatie in care s-ar putea discuta, din aceasta perspectiva, daca judecatorul trebuie sau nu sa manifeste rol activ, prin atentionarea partii interesate despre posibilitatea acesteia de a invoca o anumita dispozitie legala. Avem in vedere cazul in care o partea propune un anumit mijloc de proba pentru dovedirea afirmatiilor sale, iar, potrivit legii, partea adversa s-ar putea opune la incuviintarea probei respective. Spre exemplu, daca reclamantul propune proba prin declaratiile martorilor pentru a dovedi un act juridic, nesocotind regulile inscrise in art. 1191 alin. (1) si alin. (2) C. civ., judecatorul ii va in vedere sau nu paratul ca are dreptul sa se opuna la incuviintarea probei? In prealabil, trebuie aratat ca instanta de judecata nu ar putea respinge, din oficiu, cererea de proba, deoarece prevederile legale mentionate au caracter de ordine private, concluzie care se desprinde din chiar alin. (3) al art. 1191 C. civ. Daca insa norma juridical referitoare la inadmisibilitatea unui anumit mijloc de proba are caracter de ordine publica, judecatorul este obligat sa respinga cererea de proba facuta cu incalcarea normei respective. Revenind la intrebarea ridicata, apreciem, contrar unor solutii din practica judiciara, dar in acord cu alti autori, ca se impune raspunsul negative, deoarece interventia judecatorului ar fi de natura sa restranga mijloacele de proba si, prin acestea, sa ingreuneze stabilirea adevarului. Consideram insa ca, daca judecatorul a pus in vederea partii interesate ca are dreptul sa se opuna la incuviintarea proei, fapt care apoi s-a si intamplat, nu s-ar putea obtine desfiintarea hotararii pentru acest motiv, deoarece aceasta ar fi o solutie intuitia, care nu ar ajuta cu nimic la schimbarea hotararii pe fondul pretentiei, de vreme ce proba cu martori nu va mai putea fi administrate in cauza.

Compunerea si constituirea instantei

Compunerea instantei

Prin compunerea instantei se intelege alcatuirea sau instantei de judecata cu numarul de judecatori prevazute de lege.

O problema de organizare judecatoreasca indelung discutata se refera la faptul daca judecata trebuie facuta de un singur judecator sau, dimpotriva de mai multi judecatori.

In favoarea sistemului judecatorului unic, s-ar putea aduce urmatoarele argumente:

- s-ar da sens responsabilitatii judecatorului si deci aceasta ar trebui sa judece mai atent;

- s-ar micsora numarul judecatorilor si deci acestia ar putea fi mai bine alesi si mai bine platiti;

- s-ar asigura o mai buna specializare a judecatorilor; justitia ar fi mai simpla.

Impotriva acestui sistem s-a spus ca un singur judecator nu poate intruni in acelasi grad de perfectiune toate cunostintele cerute de un bun magistrat, poate mai usor sa ia solutii arbitrare si este mai usor de corupt. In orice caz, s-a spus ca judecatorul unic nu poate fi admis decat acolo unde magistratura prezinta cele mai depline garantii de pregatire, de experienta si de independenta.

Pentru sistemul colegialitatii s-ar putea invoca urmatoarele argumente:

- ofera garantie unei judecati mai bune, datorita schimbului de idei, discutiilor, confruntarii dintre judecatori cu ocazia deliberarii;

- este o garantie a impartialitatii datorita controlului reciproc dintre judecatori;

- hotararea intra mai mult in anonimat, ceea ce estompeaza agresivitatea celui invins, mania acestui neputandu-se opri la o anumita persoana;

- ofera posibilitatea formarii judecatorilor tineri.

Comparand argumentele si contraargumentele fiecarui sistem s-ar parea ca un sistem mix ar fi cel mai potrivit, anume judecator unic pentru pricinile mai simple si formatie colegiala pentru celelalte pricini.

Relativ recent, legiuitorul nostru a optat pentru un sistem in care se face deosebire dupa cum judecata are loc in prima instanta sau intr-o cale de atac prin care se realizeaza controlul juridic.

Astfel, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, " cauzele date, potrivit legii, in competenta de prima instanta a judecatoriei, tribunalului si curtii de apel se judeca in complet format dintr-un judecator(.)" cu exceptia cauzelor privind conflictele de munca si de asigurari sociale".

De regula potrivit careia judecata de prima instanta se face de un singur judecator, teza finala a art. 55 alin. (1) din aceeasi lege stabileste o exceptie, anume " completul pentru solutionarea in prima instanta a cauzelor privind conflictele de munca si asigurari sociale se constituie din 2 judecatori si 2 asistenti judiciari." Alineatul 2 al art. 55 din Legea nr. 304/2004 prevede ca " asistentii judiciari participa la deliberari cu vot consultativ si semneaza hotararile pronuntate. Opinia acestora se consemneaza in hotarare, iar opinia separate se motiveaza".

Cat priveste judecarea apelurilor si recursurilor, se aplica intotdeauna sistemul colegialitatii. Astfel, art. 54 alin. (2) din Legea nr.304/2004 prevede ca " apelurile se judeca in complet format din 2 judecatori, iar recursurile. in complet format din 3 judecatori, cu exceptia cazurilor in care legea prevede altfel".

Intrucat legea nu distinge, rezulta ca recursul se solutioneaza in complet format din trei judecatori chiar si atunci cand se ataca o hotarare ce a fost pronuntata de un singur judecator ( avem in vedere situatia in care, desi a avut loc o judecata de prima instanta, hotararea nu este supusa apelului, ci direct recursului).

Un singur judecator rezolva contestatiile la titlu si cererile de indreptare a greselilor materiale, lamurire sau completare referitoare la hotararile pronuntate in prima instanta de judecatorii, tribunale sau curti de apel, precum si cererile de constatare a perimarii la judecata in prima instanta. In schimb, daca ar fi vorba de o judecata in apel sau, dupa caz, in recurs, completul va fi format din doi judecatori, respective din trei judecatori. Aceasta solutie este o consecinta a aplicarii principiului accesorium sewuitur principale.

In ceea ce priveste compunerea instantei competente sa solutioneze actiunea in anularea unei hotarari arbitrale, art. 366 C. proc. civ. introdus prin Legea nr. 219/2005 prevede ca" in toate cazurile privind hotararea arbitrala, actiunea in anulare formulate potrivit art. 364 se judeca in completul prevazut pentru aceasta cale de atac". Asadar, actiunea in anularea hotararilor arbitrale se judeca de un singur judecator atat la tribunale, cat si la curtile de apel, iar la Inalta Curte de Casatie si Justitie incomplet format din trei judecatori.

Completul de judecata este prezidat, prin rotatie, de unul dintre membrii acestuia [art. 52 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].

Sectia Inaltei Curti de Casatie si Justitie judeca in complet format din trei judecatori ai aceleiasi sectii [ art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004]. In afara completelor de judecata ale sectiilor, functioneaza si un complet alcatuit din 9 judecatori, care solutioneaza recursurile si cererile in cauzele judecate in prima instanta de Sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie precum si alte cauze date in competenta sa prin Lege, precum si ca instanta disciplinara.

In cazurile prevazute de art. 25 din Legea nr. 304/2004, instanta suprema se consituie in Sectii Unite, iar pentru aceasta trebuie sa fie prezenti cel putin 2/3 din numarul judecatorilor in functie, iar decizia poate fi luata numai cu majoritatea voturilor celor prezenti. Presedintele prezideaza Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectii Unite, iar la sectii orice complet, daca participa la judecata. In lipsa sa, sedintele la care acesta trebuie sa ia parte vor fi prezidate de un presedinte de sectie sau de un judecator desemnat in acest scop de presedintele ori vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Presedintii de sectie pot prezida orice complet de judecata, iar ceilalti judecatori prezideaza prin rotatie. Completul de 9 judecatori este prezidat de presedintele sau vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Este de retinut ca normele care reglementeaza compunerea instantei sunt norme de organizare judecatoreasca, asa incat ar fi gresit sa se vorbeasca despre necompetenta instantei pentru ca a solutionat cauza intr-o compunere nelegala.

Fiind vorba de norme de ordine publica, gresita compunere a instantei poate fi invocate de oricare dintre parti, de procuror sau de instanta din oficiu. In cazul admiterii exceptiei privind gresita compunere a instantei, se va lua act prin incheiere, iar transferul dosarului de la un complet la altul din cadrul aceleiasi instante se face pe cale administrativa, de catre presedintele instantei. Atunci cand gresita compunere a instantei se invoca prin intermediul apelului sau al recursului, iar instanta de apel sau de recurs gaseste intemeiat motive respective, hotararea va fi cazata in vederea rejudecarii.

Constituirea instantei

Distinct de compunerea instantei, in literatura de specialitate se foloseste si notiunea de constituire a instantei, prin care se intelege alcatuirea ei complexa, cu toate organele si persoanele cerute de lege. Se are in vedere participarea, alaturi de judecatorul unic sau, dupa caz, de completul de judecata, a grefierului, respectiv a magistratului-asistent la Inalta Curte de Casatie si Justitie, precum si a procurorului.

Nici Codul de procedura civila si nici Legea privind organizarea judiciara nu vorbesc, in mod expres, despre constituirea instantei, insa exista numeroase texte de lege referitoare la aceasta institutie, precum: art. 36 C. porc. cav., care prevede ca dispozitiile de la abtinere si recuzare (art. 25-35 C. porc. cav., mai putin art. 27 pct. 7) se aplica si procurorilor, magistratilor- asistenti sau grefieri; art. 147 C. proc. civ., conform caruia, incheierea de sedinta se semneaza si de grefier; art. 179 alin. (3) C. proc. civ., art. 181 alin. (1) C. proc. civ. si art. 198 alin. (1) si alin (2) C. proc. civ., potrivit carora si grefierul va semna, dupa caz, inscrisurile depuse pentru verificarea de scripte, procesul-verbal care se intocmeste atunci cand un inscris este defaimat ca fals, declaratiile martorilor, inclusiv adaugirile, stersaturile sau schimbarile in cuprinsul marturiei (de altfel, marturia se consemneaza in scris de catre grefier, dupa dictarea presedintelui completului de judecata); art. 217 C. proc. civ., care prevede ca la cercetarea la fata locului participa si procurorul, in cazurile in care prezenta acestuia este ceruta de lege etc. La aceste exemple se adauga si acele norme speciale care stabilesc obligativitatea concluziilor procurorului in anumite materii.

Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea instantei

Incompatibilitatea

Prin incompatibilitate se intelege situatia in care un judecator este oprit sa ia parte la solutionarea unei pricini, in cazurile expres prevazute de lege.

Incompatibilitatea este reglementata de art. 24 C. proc. civ., fiind un incident procedural care priveste doar compunerea instantei, deoarece textul de lege mentionat se aplica numai judecatorilor.

Exista trei cazuri de incompatibilitate. Astfel, art. 24 alin. (1) C. proc. civ. stabileste doua cazuri de incompatibilitate, aratand ca judecatorul care a pronuntat o hotarare intr-o pricina nu poate lua parte la judecata aceleiasi pricini in apel sau in recurs si nici in caz de rejudecare dupa casare, iar cel de al doilea alineat al acestui articol prevede un al treilea caz de incompatibilitate, dispunand ca nu poate lua parte la judecata cel care a fost martor, expert sau arbitru in aceiasi pricina.

Primul caz de incompatibilitate presupune ca un judecator, dupa ce a pronuntat o hotarare in prima instanta sau apel, este avansat la instanta superioara, la care vine spre solutionare apelul sau, dupa caz, recursul declarat impotriva hotararii respective. Este firesc ca judecatorul sa nu isi controleze propria hotarare, intrucat ar fi lipsit garantia ca s-ar realiza un control judiciar obiectiv, fiind putin probabil ca judecatorul sa fie dispus sa revina asupra solutiei pe care a dat-o.

Cel de al doilea caz de incompatibilitate se justifica prin instanta legiuitorului de a asigura conditii optime pentru rejudecarea fondului dupa casare, evitand situatia ca judecatorul ce a dat hotararea care ulterior a fost casata sa pronunte aceeasi solutie si dupa rejudecare, numai din dorinta de a demonstra ca el a avut dreptate. In doctrina, de regula, se subliniaza ca acest caz de incompatibilitate vizeaza casarea cu trimitere, aratand-se ca, in cazul casarii cu retinere, judecatorii care au admis recursul pot rejudeca ei insusi fondul, nefiind incompatibili. Totusi, avand in vedere ca nu este obligatoriu ca aceeasi judecatori care au solutionat recursul sa rejudece si fondul dupa casarea cu retinere, s-ar putea imagina o ipoteza cand ar exista incompatibilitate si in situatia rejudecarii fondului dupa casarea cu retinere, numai daca hotararea recurata si casata a fost pronuntata de un judecator ce a fost ulterior avansat la instanta de recurs si care ar intra in completul ce ar urma sa rejudece fondul, evident alt competentei decat cel care a casat hotararea.

Cel de al treilea caz de incompatibilitate se justifica prin prezumatia ca judecatorul care a fost martor, expres sau arbitru intr-o pricina nu ar fi obiectiv, fiind inclinat sa-si mentina punctul de vedere pe care deja si l-a format.

Acest caz de incompatibilitate cuprinde trei ipoteze: Prima dintre acestea se refera la faptul ca judecatorul a fost martor in pricina care este in curs de solutionare.

Abtinerea si recuzarea sunt reglementate pentru a proteja partea in acele cazuri, indicate de lege , in care se poate presupune ca judecatorul nu ar fi obiectiv.

Prin abtinere se intelege aceea situatie in care un judecator, stiind ca se afla intr-unul din cazurile prevazute de lege, solicita retragerea sa de la judecata unei anumite pricini. Potrivit art. 25 C. proc. civ.,judecatorul care stie ca exista un motiv de recuzare in privinta sa este dator sa instiinteze pe seful sau si sa se abtina de la judecarea pricinii.

Obligatiei judecatorului de a se abtine ii corespunde dreptul care are motive sa se indoiasca de impartialitatea judecatorului de a-l recuza pe acesta.

Prin recuzare se intelege situatia in care una dintre parti cere, in cazurile strict determinate de lege, indepartarea unuia sau a mai multor judecatori de la solutionarea unei anumite pricini.

Cazurile de abtinere si cele de recuzare sunt identice. De asemenea, procedura de solutionare a celor doua incidente procedurale este comuna.

Cele doua institutii procesuale se deosebesc insa prin faptul ca, in timp ce recuzarea este propusa de parti, abtinerea provine chiar de la cel aflat in vreunul din cazurile prevazute de lege, fiind numita de unii autori si autorecuzare. De asemenea, caracterul normelor care reglementeaza cele doua institutii este de natura diferita. Abtinerea este reglementata de norme imperative, in vreme ce recuzarea este reglementata de norme de ordine private, partea interesata avand facultatea de a-l recuza pe judecator sau de a accepta sa fie judecata de acesta, exprimandu-si astfel increderea in impartialitatea sa. Tocmai de aceea, nerespectarea obligatiei de abtinere nu afecteaza valabilitatea hotararii, ci atrage eventuale sanctiuni disciplinare pentru cel din cauza. De astfel, daca s-ar admite ca intervine nulitatea hotararii in situatia in care judecatorul nu s-a abtinut, desi trebuia sa o faca, atunci s-ar ajunge la eludarea indirecta a dispozitiilor legale potrivit carora, sub sanctiunea decaderii, partea trebuie sa propuna recuzarea intr-un anumit termen.

Alte incidente procedurale referitoare la alcatuirea instantei

Pot exista si alte incidente procedurale privind alcatuirea instantei, in afara celor reglementate de art. 24-36 C. proc. civ. Instanta este gresit alcatuita nu numai in cazul nerespectarii normelor juridice referitoare la incompatibilitate, abtinere si recuzare, ci si atunci cand sunt inculate orice alte prevederi legale in legatura cu compunerea ori constituirea instantei.

Astfel, instanta este gresit compusa daca: la judecata participa un numar mai mic sau mai mare de judecatori decat cel prevazut de lege pentru pricina respectiva; un judecator stagiar, care a promovat examenul de capacitate, solutioneaza o alta pricina de cat cele mentionate in art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004; completul de judecata este alcatuit cu un judecator suspendat sau eliberat din functie.

De asemenea, instanta este gresit constituita si atunci cand: la judecata nu participa procurorul, desi, in cauza respectiva, potrivit legii, concluziile acestuia sunt obligatorii; participa la judecata un procuror care este suspendat sau a fost eliberat din functie; nu participa la sentinta de judecata grefierul sau, dupa caz, magistratul- asistent sau asistentul judiciar.

Mijloacele procedurale prin care pot fi puse in discutie aceste alte incidente privind alcatuirea instantei sunt, dupa caz, exceptia procesuala( daca judecata este in curs de desfasurare), apelul( daca exista o hotarare nedefinitiva) sau recursul (cand a intervenit o hotarare definitiva, dar care nu a devenit inca irevocabila), nu insa si contestatia in anulare. Referitor la aceste mijloace procedurale se ridica, in principiu, aceleasi probleme ca si in cazul incompatibilitatii, iar solutiile urmeaza a fi adaptate in mod corespunzator.

Drepturile si indatoririle. Abuzul de drept procedural

In cazul oricarui proces civil, partile trebuie sa isi desfasoare activitatea lor procesuala in limitele drepturilor procedurale conferite de lege si cu respectarea indatoririlor procesuale impuse de aceasta.

Enumerarea drepturilor procedurale ale partilor

Dintre drepturile procedurale pe care legal le recunoaste partilor, mentionam, intr-o enumerare ce nu se doreste a fi exhaustive, urmatoarele:

a) dreptul de a adresa cereri instantei;

b) dreptul de a participa la judecata;

c) dreptul de aparare;

d) dreptul de a indeplini actele de procedura si de a participa la raporturile procesuale personal sau, cu exceptia catorva cazuri limitative prevazute de lege, prin mandatar;

e) dreptul de a recuza pe judecator, procuror, grefier sau magistrate-asistenti, experti, interpreti si traducatori, dreptul de a invoca incompatibilitatea unor judecatori, precum si dreptul de a solicita stramutarea pricinii la o alta instanta, in cazurile si in conditiile stabilite de lege;

f) dreptul de a dispune de soarta procesului, prin renuntarea la judecata sau la dreptul subiectiv pretins, prin recunoasterea pretentiilor reclamantului, prin achisarea la hotararea pronuntata ori prin incheierea unei tranzactii;

g) dreptul de a solicita cheltuieli de judecata avansate, in cazul castigarii procesului;

h) dreptul de a exercita caile de atac prevazute de lege;

i) dreptul de a cere executarea silit.

indatoririle procesuale ale prtilor

Legal acorda partilor multiple drepturi procedurale, insa le impune si anumite indatoriri procesuale.Nu a existat un punct de vedere unitar in legatura cu numarul si continutul indatoririlor procesuale ce revin partilor. S-a considerat, uneori, ca exista doar o singura obligatie in sarcina partilor si anume aceea de a folosi cu buna-credinta drepturile lor procedurale. La aceasta alti autori au adaugat fie o serie de indatoriri (de a se infatisa in instanta, de a indeplini actele de procedura in termenele legale, de a-si comunica reciproc actele de care inteleg sa se serveasca, de a dovedi sustinerile facute in instanta, de a plati cheltuielile de judecata in cazul in care ar cadea in ). fie asa-zisa obligatie de a supune adevarul (o asemenea obligatie nu are vreun fundament juridic si nici nu exista vreo sanctiune procedurala sau vreo alta sanctiune juridical pentru simpla imprejurare ca partea nu spune adevarul).

In actuala reglementare, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. prevede ca partile au indatorirea ca, in conditiile legii, sa urmareasca desfasurarea si finalizarea procesului; da ele au obligatia sa indeplineasca actele de procedura in conditiile, ordinea si termenele stabilite de lege sau de judecator, sa isi exercite drepturile procedurale conform dispozitiilor art. 723 alin. (1), precum si sa isi probeze inentiile si apararile.

Asadar, partile au urmatoarele indatoriri procesurale:

a) de a indeplini actele de procedura in conditiile, in ordinea si in termenele stabilite de lege sau de judecator;

b) de a exercita drepturile procedurale cu buna-credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege;

c) de a urmari desfasurarea si finalizarea procesului;

d) de a-si dovedi pretentiile si apararile.

Nerespectarea acestor indatoriri procesuale atrag diverse sanctiuni, putandu-se ajunge chiar la pierderea procesului.

Partea care deturneaza dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege si il exercita cu rea-credinta savarseste un abuz de drept procedural.

Au existat si opinii in sensul ca nu s-ar putea vorbi, in acelasi timp, de drept si de abuz de drept, deoarece, fie dreptul si exercitiul lui nu ar putea sa fie vreodata abuziv, fie s-au depasit limitele dreptului, dar in acest caz ar fi lipsa de drept. Insa, abuzul de drept nu inseamna depasirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv (ipoteza in care am fi in prezenta unui act savarsit fara drept), ci numai depasirea limitelor interne ale acelui drept. Deci, existenta dreptului nu trebuie confundata cu modul in care este exercitat un drept ce exista. Este adevarat ca institutia abuzului de drept, inclusiv cea a abuzului de drept procedural, ce are o reglementare suficientaa, dar, in legislatia noastra, ca de altfel si in legislatiile multor tari, exista texte de lege care se refera in mod expres la abuzul de drept, cum ar fi spre exemplu, art. 723 alin. (2) C. proc. civ.

In literatura noastra de specialitate se aprecieaza ca orice abuz de drept procedural presupune doua elemente, deduse din dispozitiile inscrise in art. 723 alin. (2) C. proc. civ. si anume:

- un element subiectiv, ce consta in exercitarea cu rea-credinta a dreptului procedural, in scopul de sicana, fara ĵustificarea unui interes special si legitim, ci numai cu intentia de a-l vatama pe adversar, precum a diminua sau intarzia posibilitatile de aparare ori de valorificare a dreptului acestuia, pentru a-l constrange la abandonarea sanctiunilor sale ori la concesiuni;

- un element obiectiv, care consta in deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalizarea sa legala, actul savarsit neputand fi explicat printr-un motiv legitim.

Pentru a caracteriza un act de procedura ca abuziv, este necesar sa fie indeplinite urmatoarele cerinte:

a) autorul actului sa fie titularul dreptului procedural in cauza si sa fie capabil sa il exercite. Aceasta conditie este usor de ĵustificat, avand in vedere ca, prin definitie, abuzul de drept procedural presupune folosirea (exercitiul) dreptului respectiv, ceea ce inseamna ca partea partea despre care se afirma ca a savarsit un abuz de drept procedural trebuie, in primul rand, sa aiba acel drept, iar, al doliea rand, sa fie in masura sa il exercite;

b) dreptul procedural sa fie utilizat in limitele sale externe, fixate de lege, adica sa se respecte dispozitiile legale referitoare la conditiile in care se exercita dreptul procedural, la forma actului si la termenul in care trebuie efectuat aceasta. Rezulta ca actul abuziv nu se confunda cu actul nelegal, acesta din urma fiind indeplinit cu depasirea limitelor externe stabilite de lege;

c) dreptul procedural sa fie diriĵat spre realizarea unui alt scop decat acela pentru care a fost acordat de lege, partea ce il foloseste urmarind un obiectiv ce nu corespunde ĵustei si cant mai rapidei solutionari a pricinii;

d) dreptul procedural sa fie exercitat cu rea-credinta.

Coparticiparea procesuala

Notiunea si clasificarea coparticiparii procesuale

De cele mai multe ori, la judecata in prima instanta exista un singur reclamant si un singur parat, la judecata in apel un singur apelant si un singur intimat etc. Sunt insa destul de frecvente cazurile in care pozitia contradictorie exista intre mai mult de doua persoane, deci cand, in acelasi proces, doua sau mai multe persoane au calitatea de reclamant ori cand calitatea de parat este detinuta de doua sau mai multe persoane.

O astfel de situatie este cunoscuta in literatura de specialitate si in practica judiciara sub denumirea de coparticipare procesuala, fiind numita uneori si lilisconsortiu procesual. Aceasta institutie procesuala asigura evitarea pronuntarii unor hotarari contradictorii, contribuind totodata la o economie de timp si de cheltuieli.

Coparticiparea procesuala reprezinta aplicatia pe plan procesual a pluralitatii subiectelor raportului juridic civil substantial. Astfel, coproprietarii, coindivizarii sau devalmasii pot chema in judecata pe tertul care le-a nesocotit dreptul de proprietate comuna, iar intr-o asemenea ipoteza, litigiul va opune mai multi reclamanti unui singur parat. Aceeasi este situatia atunci cand o persoana incalca un drept de proprietate intelectuala, iar creatia intelectuala este opera mai multor autori. Daca titularul unui drept real cheama in judecata, prin aceeasi cerere, mai multe persoane care au adus atingere dreptului respectiv, vor exista mai multi parati. In mod asemanator se prezinta lucrurile daca procesul are ca obiect un raport ĵuridic obligational in care exista mai multi creditori, mai multi debitori sau mai multi creditori si mai multi debitori.

Coparticiparea procesuala exista la judecata in prima instanta poate continua si la judecata in caile de atac, dar poate sa ia sfarsit in cazul in care numai unul dintre coparticipanti exercita calea de atac, ceilalti achiesand la hotararea instantei sau neatacand-o in termenul prevazut de lege ( daca numai unul dintre coparticipanti exercita in termenul prevazut de lege calea de atac, ceilalti coparticipanti exercitand-o tardiv, este posibil sa existe o coparticipare procesuala si la judecata caii de atac, insa, se va invoca exceptia de tardivitate, care se va rezolva inainte de solutionarea fondului, iar dupa admiterea acestei exceptii coparticiparea procesuala va inceta), respectiv atunci cand cererea de exercitare a caii de atac este introdusa numai impotriva unuia dintre coparticipanti.

Efectele coparticiparii procesuale

In cazul coparticiparii procesuale, raporturile dintre coparticipanti sunt guvernate de principiul independentei procesuale. Articolul 48 alin. (1) C. proc. civ. dispune ca actele de procedura, apararile si concluziile unuia dintre coparticipanti nu pot folosi, dar nici vatama celorlalti.

In cazul in care, prin natura raportului ĵuridic sau in temeiul unei dispozitii legale, efectele hotararii se intind asupra tuturor reclamantilor sau paratilor, actele de procedura indeplinite numai de unii dintre ei sau termenele procedurale incuviintate unora dintre ei pentru indeplinirea actelor de procedura ale unora dintre coparticipanti sunt potrivinice actelor facute de ceilalti coparticipanti, atunci se va tine cont de actele cele mai favorabile.

Daca litigiul are ca obiect un drept real pricipal ce poarta asupra unui bun despre care se afirma ca apartine coparticipantilor in coproprietate sau indiviziune, nu se mai aplica principiul independentei coparticipantilor.

Coparticiparea procesuala mai porduce si alte efecte. Astfel:

- atunci cand coparticipantii au aceleasi interese, ei pot avea un singur mandatar, caz in care se va comunica o singura copie de pe cererea de chemare in judecata [art. 113 alin. (2) C. proc. civ.] sau de pe intampinare [art. 116 alin. (2) C. proc. civ.], dupa cum coparticipantii sunt parati sau reclamanti;

- daca unii dintre coparticipanti nu s-au prezentat inaintea instantei ori nu au indeplinit un act de procedura in termen, ei vor fi totusi citati in continuare [art. 48 alin. (2) teza finala C. proc. civ.];

- actele de procedura facute in interes comun sau impotriva coparticipantilor cu aceleasi interese sunt supuse unei singure taxe ĵudiciare de timbru;

- coparticipantii vor suporta cheltuielile de ĵudecata, daca este cazul, in functie de interesul fiecaruia sau de natura raportului juridic dintre ei, fie in mod egal, fie proportional, fie solidar (art. 277 C. proc. civ.).

Participarea tertilor la judecata

Precizari introductive

In prealabil, trebuie precizat ca notiunea de terti desemneaza, pe de o parte, persoanele complet straine de proces ( pentus extranei), iar, pe de alta parte, persoanele care sunt introduse intr-un proces in curs de desfasurare si care, din acel moment, devin si ele parti, fiind insa denumite, in continuare, terti ( uneori terti intervenienti sau chiar intervenientti), spre a fi deosebite de partile initiale (reclamantul si paratul). Aceasta din urma acceptiune o avem in vedere atunci cand vorbim de participarea tertilor la judecata.

In cele mai multe situatii, cadrul procesual, sub aspectul partilor intre care se stabilesc raporturile ĵuridice procesuale, este fixat de catre reclamant, prin indicarea in cererea de chemare in judecata a persoanei impotriva careia isi formuleaza pretentia sa. Discutandu-se numai asupra drepturilor si obligatiilor partilor din proces, respectiv asupra situatiei ĵuridice dintre acestea, este firesc ca hotararea ce se va pronunta sa isi produca efectele fata de persoanele ce s-au ĵudecat, nu insa si fata de persoanele straine de proces.

Spre deosebire de hotararile penale, care sunt opzabile erga omnes, hotararile civile, cu foarte rare execeptii (de exemplu, in materie de starea civila), nu pot fi opuse tertilor - res inter alios indicata alteri neque prodesse potest. Astfel: titularul dreptului de proprietate, care a obtinut o hotarare ce obliga pe parat la predarea bunului, nu va putea sa execute acea hotarare in cazul in care bunul respectiv este detinut de terta persoana, ci va trebui sa declanseze un nou litigiu, chemandu-l in judecata pe tertul detentor, spre a obtine o hotarare prin care si acesta din urma sa fie obligat a-i recunoaste dreptul de proprietate; hotararea de partaĵ nu poate fi opusa unui tert posesor, care nu a fost atras in nici un fel la ĵudecata finalizat cu pronuntarea acesteia, ci copartasul in al caruia lot a fost inclus bunul aflat la tert va trebui sa introduca impotriva acestuia o cerere in revendicare; in cazul raporturilor juridice obligationale cu pluralitate de debitori, fara ca obligatia sa fie solidara ori idivizibila, debitorii care nu au participat la judecata nu se vor putea prevala de hotararea obtinuta de unul dintre debitori impotriva creditorului, dupa cum acesta din urma nu va putea opune celorlalti debitori hotararea pe care a obtinut-o numai impotriva unui debitor etc.

Pentru ca hotararea civila sa isi produca efectele si fata de alte persoane, este necesara introducerea acestora in proces.

Participarea tertilor la ĵudecata prezinta avantaĵe incontestabile: Ea permite reunirea intr-un singur proces a tuturor persoanelor interesate de pretentia supusa ĵudecatii, instanta urmand a se pronunta nu numai asupra raportului ĵuridic substantial dintre reclamant si parat, ci si asupra raporturilor ĵuridice dintre tertii intervenienti si partile initiale, preantampinandu-se, astfel, posibilitatea aparitiei unor hotarari ĵudecatoresti contradictorii, realizandu-se totodata o economie de timp si chiar de cheltuieli.

Introducerea unor terte persoane intr-un proces in curs de desfasurare are insa si unele inconveniente, deoarece poate intarzia solutionarea cererii principale sau poate ridica anumite probleme in ceea ce priveste competenta. De asemenea, tertul este obligat sa ia procedura in faza in care se gaseste in momentul introducerii sale in proces, fiindu-i deci opozabile actele de procedura anterioare interventiei, cu toate ca acestea nu au fost indeplinite in contradictoriu si cu el, ceea ce poate afecta in oarecare masura drepturile sale, mai ales atunci cand atragerea tertului la ĵudecata nu se datoreaza initiativei lui (caz in care el insusi si-ar asuma riscul opozabilitatii actelor de procedura deĵa efectuate), ci a reclamantului sau a paratului.

Interventia voluntara

Notiune. Felurile interventiei voluntare

Dupa cum rezulta din insasi denumirea ei, interventia voluntara este acea forma de participare a terilor persoane la ĵudecata ce consta in introducerea unui tert, din propria sa initiativa, intr-un proces aflat in curs de ĵudecata, putand fi definita ca fiind cererea unui tert de a intra intr-un proces pornit de alte parti, pentru a-si apara un drept propriu sau pentru a apara dreptul unei parti din acel proces.

Deci, interventia voluntara prezinta doua elemente definitorii, si anume:

- existenta unui proces civil in curs de judecata;

- introducerea unui tert, din initiativa acestuia, in porcesul respectiv.

Avand in vedere caracterul ei incidental, interventia voluntara este de neconceput daca nu exista un litigiu sau daca nu mai exista un litigiu pendente. Interventia voluntara ar fi inadmisibila atunci cand, inainte de formularea ei, s-a pronuntat hotararea in litigiul respectiv sau aceasta din urma a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispozitie (desistarea reclamantului, achiesarea paratului la toate pretentiile reclamantului, incheierea unei tranzactii ĵudiciare) ori a intervenit perimarea.

Cererea de interventie voluntara poate fi formulata de orice tert care ar putea fi preĵudiciat in vreun fel de hotararea ce ar urma sa se pronunte intr-o pricina sau care pretinde un drept propriu, in stransa legatura cu obiectul acelei pricini, nu insa si de o persoana ce a dobandit deja calitatea de parte in acel proces. Insa, cei care sunt considerati a fi reprezentati in proces (de exemplu, creditorii chirografari ai partilor) pot interveni, deoarece, in realitate ei nu sunt parti, ci numai hotararea care se va pronunta le va fi opozabila.

Exista totusi anumite situatii in care s-ar putea discuta daca ar fi admisibila interventia voluntara formulata de o persoana ce este ori a fost parte in procesul respectiv. Astfel: daca se revendica un bun si paratul cheama in garantie persoana ce i-a vandut bunul respectiv, iar aceasta din urma doreste sa obtina pentru sine bunul ce formeaza obiectul litigiului, invocand rezolutiunea sau nulitatea contractului pe care l-a incheiat cu paratul, trebuie sa i se recunoasca dreptul de a introduce o cerere de interventie voluntara principala, avand in vedere ca intre reclamant si tertul chemat in garantie de catre parat nu se stabilesc raporturi procesuale directe (daca nu se admite aceasta solutie, atunci ar trebui sa se accepte ca tertul chemat in garantie poate formula o cerere reconventionala nu numai impotriva partii ce l-a chemat in garantie si care are pozitia procesuala de reclamant in cererea de chemare in garantie, ci si impotriva adversarului acesteia din cererea de chemare in ĵudecata); in ipoteza in care reclamantul isi formuleaza pretentia impotriva mai multor parati, insa, pana a se intra in dezbaterea fondului, renunta la ĵudecata fata de unul dintre parati, acesta va putea sa intervina voluntar, deoarece, in momentul introducerii cererii de interventie, nu mai are calitatea de parte in procesul respectiv independent de vointa lui.

Interventia voluntara principala

Cererea prin care un tert solicita introducerea sa intr-un proces in curs de ĵudecata, pentru a i se recunoaste sau stabili un drept propriu, se numeste interventie voluntara principala.

Ca natura ĵuridica, interventia voluntara principala este o veritabila chemare in ĵudecata, indreptata impotriva partilor initiale, deci atat a recmalantului, cat si a paratului. Tertul intervenient poate sa isi formuleze pretentia pe cale principala, declasand un proces distinct, in care el ar figura ca reclamant, iar partile din celalalt proces ar fi parate. Daca insa tertul prefera sa invoce tretinsul sau drept In litigiul pendente, cererea sa dobandeste caracter incidental, devenind o cerere care se grafeaza pe cererea principala constituie un incident procedural ce determina largirea cadrului procesual, de regula din punctul de vedere al partilor, insa, uneori, si sub aspectul obiectului litigiului.

Interventia voluntara principala presupune invocarea de catre un tert a unui drept propriu, fara insa a fi necesar sa existe identitate intre dreptul pretins de tert si dreptul ce formeaza obiectul cererii de chemare in ĵudecata. Totusi, intre cele doua drepturi subiective trebuie sa existe o legatura suficienta, care sa justifice rezolvarea impreuna a celor doua cereri. Daca intre pretentia tertului si pretentia supusa ĵudecatii de catre reclamant (sau de catre parat, in cazul in care s-a formulat o cerere reconventionala) nu exista o conexiune, atunci interventia voluntara principala este inadmisibila, doarece nu ar face alceva decat sa intarzie solutionarea cererii de chemare in ĵudecata.

Intr-un asemenea caz, neexistand nici un risc sa se aĵunga la pronuntarea a doua hotarari contradictorii, tertul va trebui sa declanseze un proces separat.

Cat priveste sfera de aplicare a interventiei voluntare principale, se observa ca legal nu limiteaza formularea cererii la anumite materii. Ar rezulta ca, in regula generala, interventia voluntara principala cererea de interventie voluntara in pricinile cu caracter strict personal, cum ar fi: desfacerea sau desfiintarea casatoriei,tagaduirea paternitatii, punerea sub interdictie sau ridicarea interdictiei etc. Aceasta solutie se sprijina nu atat pe argumentul ca tertul nu ar putea sa invoce acelasi drept ca si reclamantul, deoarece am vazut ca nu este necasar sa existe identitate de obiect intre cele doua cereri, cat mai ales pe faptul ca, pe de o parte, dat fiind caracterul strict personal, in litigiile respective trebuie sa participe numai anumite persoane, iar, pe de alta parte, nu ar exista o legatura suficienta, care sa ĵustifice intarzierea solutionarii pricinii cu caracter strict personal, intre pretentia formulata de tert si cea din cererea introductiva de instanta.

Atunci cand in litigiul declansat printr-o cerere cu caracter strict personal partile formuleaza si cereri accesorii sau incidentale care nu au un astfel de caracter, interventia voluntara principala devine admisibila daca vizeaza pretentiile formulate in cererile accesorii sau incidentale.

Se admite ca nici in litigiile de munca (conflictele de drepturi si conflictele de interes) nu este admisibila interventia voluntara principala, intrucat o alta persoana nu poate cere sa i se stabileasca drepturi decurgand dintr-un raport de munca in care subiect este persoana ce figureaza ca parte in cererea principala, caracterul personal al raportului de munca impunand o asemenea solutie. Consideram insa ca solutia urmeaza a fi nuantata, in sensul ca ea priveste numai litigiile individuale de munca. Pentru litigiile colective de munca, in cazul in care unitatea cere nu numai declansarea grevei ca nelegale, ci si despagubiri, o terta persoana poate sa solicite si ea despagubiri pentru pagubele ce i-au fost cauzate de greva respectiva. Aceasta deoarece ĵudecarea conflictelor colectivelor de munca se face conform Codului de procedura civila, in masura in care legea nu dispune altfel, ceea ce nu este cazul in legatura cu problema care ne preocupa, iar argumentul ce ĵustifica inadmisibilitatea interventiei principale in litigiile individuale de munca nu ar mai putea fi folosit. Chiar si in litigiile referitoare la executarea, modificarea, suspendarea sau incetarea contractului colectiv de munca pot exista situatii cand ar fi admisibila o interventie voluntara principala, de exemplu, cererea formulata de salariatii care nu sunt membri ai sindicatului ce este parte in proces, desigur prin reprezentati alesi de catre acestia.

In cazul unui litigiu arbitral, interventia voluntara principala este admisibila nu mai daca tertul a fost si el parte in conventia arbitrala sau daca, ulterior declansarii litigiului arbitral, se incheie un compormis intre terti si partile initiale, aceeasi fiind solutia pentru orice forma de participare a tertilor la ĵudecata.

Interventia voluntara accesorie

Cererea prin care un tert ce ĵustifica un interes solicita introducerea sa intr-un litigiu in curs de desfasurare, pentru a apara drepturile uneia din partile initiale, se numeste interventie voluntara accesorie.

Interventia voluntara accesorie are un scop limitat, deoarece tertul nu invoca o pretentie proprie si nu urmareste obtinerea unei hotarari prin care partile initiale sa fie condamnate fata de el, ci tinde, prin apararile pe care le face, ca instanta sa pronunte o solutie in favoarea partii pentru care a intervenit.

Ca natura ĵuridica, interventia voluntara accesorie este o simpla aparare, iar din aceasta calificare decurg, asa cum vom vedea, consecinte practice deosebit de importante in ceea ce priveste regimul ĵuridic al interventiei accsorii.

Constituind o cerere incidentala prin care tertul nu invoca un drept propriu, ci doar spriĵina pe reclamant sau, dupa caz, pe parat, interventia voluntara accesorie duce la largirea cadrului procesual numai sub apsectul partilor, nu si al obiectului litigiului. De altfel, pornind de la faptul ca intervenientul accesoriu nu intentioneaza sa isi realizeze o pretentie proprie, unii autori il considera ca fiind parte alaturata, iar nu parte principala, in sensul ca el se alatura uneia din partile intre care s-a stabilit initial raportul ĵuridic procesual, in scopul combaterii in comun a sustinerilor advesarului acesteia, astfel incat instanta de ĵudecata sa dea castig de cauza partii in foavoarea careia a intervenit. Tertul nu devine insa reprezentantul acestei parti si nici inlocuitorul sau coordonatorul activitatii procesuale a partii pe care o apara.

Ca regula generala, interventia voluntara accesorie este admisibila in orice materie, neexistand nici un text de lege care sa limiteze expres sfera sa de aplicare. Spre exemplu, s-a decis ca interventia accesorie este admisibila si intr-o contestatie la executare . Instanta suprema a mai stabilit ca, in litigiile individuale de munca (conflictele de drepturi), se poate formula o cerere de interventie accesorie, dupa cum urmeaza: daca se contesta decizia de desfacere a contractului de munca, intervenient poate fi cel care a luat aceasta masura; in litigiile pentru stabilirea despagubirilor, poate interveni salariatul care a inlesnit producerea pagubei; cand s-a facut o plata nelegata, intervenient poate fi cel care a dispus plata respectiva, iar, la aceste ipoteze, vom mai adauga si posibilitatea sindicatului de a interveni pentru a apara drepturile unui membru al sau.

Chemarea in judecata a altor persoane

Chemarea in judecata a altor persoane ar putea fi definita ca fiind mijlocul procesual prin care una din partile initiale solicita introducerea in proces a unei terte persoane ce ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul.

Elementele definitorii ale acestei forme de atragere a tertilor la ĵudecata se desprinde din art. 57 alin. (1) C. proc. civ., potrivit caruia, "oricare din parti poate sa cheme in ĵudecata o alta persoana care ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul", fiind deci urmatoarele:

- tertul este introdus in proces nu la cererea sa, ca in cazul interventiei voluntare, ci la cererea uneia din persoanele ce au deĵa calitatea de parte in procesul respectiv;

- poate fi atrasa la judecata, prin intermediul acestei forme de interventie fortata, numai persoana ce ar fi in masura sa invoce aceleasi drepturi subiective civile ca si reclamantul..

De cele mai multe ori, interesul de a formula o cerere de chemare in ĵudecata a altor persoane care pot pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul apartine paratului. De exemplu: in cazul raporturilor ĵuridice obligationale cu pluralitate de creditori, are motive sa refuze plata, invocand anularea sau rezolutiunea contractului, tingerea creantei etc., atunci el va solicita introducerea in proces si a celorlalti creditori, pentru a obtine o singura hotarare, opozabila tuturor creditorilor respectivi; in cazul cesiunii de creanta, atunci cand debitorul cedat este chemat in ĵudecata de catre creditorul cedent, desi un tert i-a notificat cesiunea de creanta, pentru a evita riscul unei plati nevalabile, debitorul va trebui sa formuleze o cerere de introducere in proces a creditorului cesionar; tot in cazul cesiunii de creanta, daca vechiul creditor i-a notificat debitorului ca nu recunoaste ca valabila cesiunea si i-a cerut sa nu faca plata, iar dupa aceea creditorul cesionar il actioneaza in ĵudecata pe debitorul cedat, acesta din urma are interesul de a-l introduce in cauza pe creditorul cedent; in situatia in care procesul unui imobil se vede chemat in ĵudecata de o persoana ce invoca titlul de mostenitor, el poate sa introduca in proces si pe ceilalti mostenitori, spre a obtine o hotarare opozabila tuturor acestora; daca reclamantul revendica un bun de la parat, acesta din urma poate sa introduca in proces pe tertul care, de asemenea, pretinde ca este proprietarul acelui bun etc. S-a decis insa, cu deplin temei, ca nu este suficient ca paratul sa inventeze o ipoteza nespriĵinita pe nici o proba, pentru ca instanta sa dispuna introducerea unei tert in proces, atunci cand raporturile dintre parti sunt clare, iar paratul nu justifica temerea unei litigiu ulterior. Solutia isi gaseste aplicare si in privinta cererii prin care reclamantul solicita chemarea in ĵudecata a altei persoane, dar, in majoritatea cazurilor, paratul este cel care procedeaza intr-un asemenea mod, spre a tergiversa ĵudecata.

In ceea ce il priveste pe reclamant, aceasta are posibilitatea sa formeze cererea de chemare in ĵudecata (cererea introductiva de instanta) impotriva oricarei persoane ce ar avea legatura cu raportul ĵuridic substantial dedus judecatii si careia vrea sa ii faca opozabila hotararea. Totusi, este posibil ca reclamantul sa afle despre existenta unui tert care ar fi in masura sa pretinda aceleasi drepturi ca si el dupa declansarea procesului, fie din susttnerile paratului, fie din probele administrate in cauza. De aceea, legea acorda si reclamantului dreptul de a introduce o cerere intemeiata pe dispozitiile art. 57 C. proc. civ., insa, tertul atras la ĵudecata pe aceasta cale nu va dobandi calitatea de parat, pe care ar fi avut-o in cazul in care cererea de chemare in ĵudecata ar fi fost formulata si impotriva lui, ci va dobandi calitatea indicata se art. 58 C. proc. civ. Astfel: in ipoteza in care creditorul cesionar il actioneaza in ĵudecata pe debitorul cedat, iar aceasta se apara invocand interdictia de a plati pe care i-a notificat-o creditorul cedent, reclamantul are interesul sa il introduca in cauza pe creditorul cedent; atunci cand creditorul pretinde plata creantei sale, iar debitorul se apara aratand ca i s-a notificat de catre un tert cesiunea creantei respective, reclamantul ĵustifica si el interesul de a-l atrage la ĵudecata pe cel despre care se afirma ca ar fi creditor cesionar; daca se revendica un bun, iar paratul indica un tert ca fiind proprietarul acelui bun, fara insa a formula o cerere bazata pe dispozitiile art. 64 C. proc. civ., reclamantul poate sa solicite imobilul revendicat in indiviziune cu alte persoane, apreciem ca reclamantul poate sa solicite introducerea in proces a tertului respectiv; in cazul in care paratul arata ca stapaneste imobilul revendicat in indiviziune cu alte persoane, apreciem ca reclamantul poate sa solicite introducerea acestora in proces, deaorece obiectul litigiului il reprezinta dreptul de prioriate asupra acelui imobil etc.

Termenul in care se poate depune cererea de chemare in ĵudecata a altor persoane ce ar putea sa invoce aceleasi drepturi ca si reclamantul difera dupa cum cererea este formulata de catre parat se depune odata cu intampinarea sau, cand intampinarea nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima zi de infatisare, iar, conform art. 57 alin. (3) C. proc. civ., cererea facuta de reclamant se depune cel mai tarziu pana la incheierea dezbaterilor inaintea primei instante. Justificarea acestor dispozitii legale consta in aceea ca paratul este in masura sa cunoasca persoanele ce pot pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul imediat dupa ce i s-a comunicat cererea de chemare in judecata, asa incat, pentru a preintampina posibilitatea folosirii acestei forme de interventie fortata cu scopul de a intarzia ĵudecata pe fond, legiutorul a stabilit ca paratul trebuie sa depuna cererea in limines litis. In schimb, pentru reclamant s-a prevazut ca termenul limita pentru introducerea cererii prima zi de infatisare, intrucat, de cele mai multe ori, el ia cunostinta in cursul ĵudecatii de imprejurare ca persoane ar putea sa pretinda aceleasi drepturi. De altfel, art. 132 alin. (1) C. proc. civ. il confera reclamantul dreptului de a-si modifica sau intregi cererea de chemare in ĵudecata pana la prima zi de infatisare ori inauntrul termenului incuviintat de instanta in acest scop la prima zi de infatisare, iar sub unele aspecte, este preferabil pentru reclamant sa recurga la modificarea sau intregirea cererii de chemare in ĵudecata (de exemplu, tertul ar dobandi calitatea de parat, iar nu de intervenient principal; taxele de timbru etc.), ceea ce inseamana ca textul de lege ar fi devenit impicabil in practica daca ar fi stabilit ca si reclamantul trebuie sa depuna cererea intemeiata pe art. 57 C. proc. civ. pana la prima zi de infatisare.

In legatura cu termenul de depunere a cererii de chemare in ĵudecata a altor persoane, se ivesc unele dificultati in cazul in care este deĵa formulata o cerere reconventionala sau o cerere de interventie voluntara principala, deoarece in litigiul respectiv, o parte poate detine atat calitatea de reclamant, cat si calitatea de parat.

Chemarea in garantie

In dreptul procesual civil, notiunea de garantie are o acceptiune mai lunga decat in dreptul material deoarece art. 60 alin (1) C. proc. civ. dispune ca "partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul in care cadea in pretentiuni, cu o cerere in garantie sau in despagubire". Asadar, chemarea in garantie, ca mijloc procesul de atragere a unui tert la ĵudecata, este admisibila nu numai in cazul drepturilor reale sau de creanta grantate legal ori conventional, ci si ori de cate ori partea care ar cadea in pretentii ar avea posibilitatea sa solicite de la o alta persoana despagubiri pentru sreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligatia ce a fost stabilita in sarcina sa prin hotarare judecatoreasca. De exemplu: comitentul, chemat in ĵudecata pentru a raspunde de fapta culpabila a sau, poate sa il cheme in garantie pe presupus, spre a fi obligat sa plateasca, la randul lui, comitentului suma pe care acesta din urma va trebui sa o plateasca, la radul lui, comitentului suma pe care acesta din urma va trebui sa o plateasca reclamantului; in cazul in care creditorul cheama in ĵudecata numai pe unul dintre debotirii ce s-au obligat in solidar, paratul poate sa cheme in garantie pe ceilalti codebitori, pentru ca fiecare dintre ei sa ii plateasca partea corespunzatoare din datoria comuna; in situatia in care mandatarul incheie un act cu depasirea imputernicirilor primite, iar tertul il cheama in ĵudecata pe mandant, pe temeiul gestiunii de afaceri, al imbogatirii fara ĵusta cauza sau al mandatului aparent, mandatul il poate chema in garantie pe mandatar, pentru a fi obligat sa il despagubeasca; fideĵusorul, actionat in ĵudecata pentru a plati datoria pe care debitorul principal nu intelege sa o achite de bunavoie, poate sa il cheme in garantie pe acesta din urma etc.

Acest din urma exemplu ne ofera prilejul sa subliniem ca, uneori, notiunea de garantie poate primi in dreptul civil o acceptiune care, sub aspect procesual, este relativ improprie, anume atunci cand se spune ca fideĵusorul este cel ce poate sa il cheme in garantie pe debitorul principal, iar nu invers. De altfel, in literatura de specialitate s-a aratat ca, in cazul fideĵusiunii, din punctul de vedere al obiectului, garant este fideĵusorul, iar garantat este debitorul principal, insa din punctul de vedere al procedurii de chemare in garantie, garant este debitorul principal, iar garantat este fideĵusorul.

Cerererea de chemare in garantie poate fi formulata impotriva garantului, precum si a suscesorilor universali sau cu titlu universal al acestuia, nu insa si impotriva dobanditorului cu titlu particular. Spre exemplu, daca o persoana vinde acelasi imobil, succesiv, la doua persoane, iar formalitatile de publicitate imibiliara au fost indeplinite, mai intai, de catre cel de al doilea cumparator, acesta din urma nu va prelua si obligatia de a-l garanta pe primul cumparator.

Cererea de chemare in garantie poate fi formulata de catre garantat, dar si de susccesorii universali ori cu titlu universal ai acestuia, precum si de catre dobanditorul cu titlu particular. In privinta acestuia din urma, trebuie mentionat ca nu prezinta relevanta faptul ca el a dobandit dreptul respectiv cu titlu omeros sau cu titlu gratuit de la cel caruia i se datora garantia de catre o alta persoana. Sa presupunem ca Primus ii vinde un imobil lui Secundus, iar Secundus instraineaza acel imobil lui Tertius. Aceasta din urma are dreptul de a fi garant de catre Primus, indiferent daca el a dobandit imobilul de la Secundus cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, deoarece, odata cu dreptul de proprietate asupra imobilului, Secundus i-a transmis lui Tertius si dreptul sau de a fi garant de catre Primus. Tertius ar putea sa il actioneze in garantie si pe Secundus, insa, in principiu, numai daca transmisunea a fost cu titlu oneros.

Desi, in principiu, chemarea in garantie este una din formele prin care tertii sunt atrasi la ĵudecata unui proces pendente, ar fi totusi posibil sa nu se aĵunga la o largire a cadrului procesual din punctul de vedere al partilor intre care se stabilesc raporturile procesuale, anume atunci cand cererea de chemare in garatie este indreptata impotriva unei persoane care are deĵa calitatea de parat in procesul respectiv. Spre exemplu: reclamantul cheama in ĵudecata doi parati, ia unul dintre acestia formuleaza o cerere de chemare in garantie impotriva celuilalt parat dupa incuviintarea in principiu a unei cereri de interventie voluntara principala sau accesorie, una din partile initiale formuleaza o cerere de chemare in garantie a tertului deĵa chemat in garantie de catre parat (ipoteza poate fi intalnita in cazul in care tertul respectiv a instraintat acelasi bun, succesiv, la mai multe persoane) etc.

Chemarea in garantie pe cale incindentala este preferabila introducerii unei cereri principale in garantie sau in despagubire, deoarece, in primul rand, ofera posibilitatea chematului in garantie, devenind parte in proces, sa administreze probele necesare si sa faca toate apararile in spriĵinul partii pe care o garanteaza, ceea ce inseamna ca obligatia de garantie devine activa si se traduce in fapt, iar, il al doilea rand, in cazul in care cel garantat pierde procesul, prin aceeasi hotarare se va admite si cererea de chemare in garantie, daca instanta o gaseste intemeiata, evitandu-se astfel un proces ulterior. Asadar, pe langa faptul ca asigura o aparare competenta garantului, chemarea in garatie prezinta avantaĵul de a contribui la solutionarea unitara a litigiului, alaturand posibilitatea pronuntarii unor hotarari contradictorii si ducand la realizarea unor economii de timp si de cheltuieli, deci la o mai buna administrare a ĵustitiei.

Aratarea titularului dreptului

Cea de a treia forma de interventie fortata este reglementata de art. 64-66 C. Proc. civ.

Potrivit art. 64 C. Proc. civ., paratul care detine un lucru pentru altul sau care exercita in numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arata pe acela in numele caruia detine lucrul sau exercita dreptul, daca a fost chemat in ĵudecata de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului".

Din dispozitiile art. 64 C. Proc. civ. Rezulta ca aratarea titlului dreptului poate fi facuta numai de catre parat si numai in cazul cererilor prin care se urmareste valorificarea unui drept real, in masura in care intre parat si tertul aratat ca titular al dreptului real exista un raport juridic cu privire la lucrul ce formeaza obiectul cererii (de exemplu, intre cei doi s-a incheiat un contract de locatiune, inchiriere, depozit, comodat etc).

Asadar, partea finala a art. 64 C. Proc. civ. Limiteaza aplicabilitatea acestei forme de interventie fortata numai la actiunile (cererile) reale, folosirea acesteia fiind deci exclusa in cazul cererilor prin care se urmareste valorificarea unui drept de creanta (personal).

Cererea de aratare a titularului dreptului va trebui sa indeplineasca deci, in afara cerintelor comune tuturor formelor de particiare a tertilor la ĵudecata, si urmatoarele cerinte specifice:

- prin cererea introductiva de instanta, reclamantul sa urmareasca valorificarea unui drept real;

- paratul sa detina cu titlu precar sau sa exercite in numele altuia un drept asupra lucrului care formeaza obiectul dreptului real invocat de reclamant;

- paratul sa il indice pe titularul dreptului (legea nu impune insa paratului obligatia de a indica pe adevaratul titular al dreptului).

Potrivit art. Alin (1) C. Proc. Civ., paratul poate face aratarea titularului dreptului printr-o cerere motivata, depusa odata cu intampinarea sau, daca intampinarea nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima zi de infatisare.

Cererea va fi comunicata persoanei indicate ca titular al dreptului real, impreuna cu copiile de pe cererea de chemare in ĵudecata si inscrisurile depuse la dosar. Desi legea nu prevede in mod expres, se aprecieaza ca cererea de aratare a titularului dreptului ar fi trebuit comunicata si reclamantului, printre altele si in considerarea faptului ca scoaterea din proces a paratului, la care se refera art. Alin. (1) C. proc. Civ., poate avea loc numai cu consintamantul reclamantului.

In functie de pozitia tertului si a reclamantului fata de cererea de aratare a titularului dreptului, se dinsting urmatarele situatii:

a) cel aratat ca titular al dreptului real se infatiseaza si recunoaste sustinerile paratului, iar reclamantul consimte sa fie inlocuit paratul initial;

b) cel aratat ca titular al dreptului real se infatiseaza si recunoaste sustinerile paratului, dar reclamantul nu este de acord cu inlocuirea paratului;

c) tertul se infatiseaza, dar tagaduieste sustinerile paratului;

d) cel indicat ca titular al dreptului real, desi legal citat, nu se infatiseaza.

Pentru prima ipoteza, art. 66 alin (1) C. proc. Civ. Prevede ca tertul aratat ca titular al dreptului va lua locul paratului, acesta din urma fiind scos din ĵudecata, asa incat procesul va continua numai intre reclamant si cel indicat ca titular al dreptului real, care va dobandi calitatea procesuala de parat.

Pentru ultimele doua situatii enumerate mai sus, solutia este oferita de art. 66 alin. (2) C. proc. Civ., care prevede ca "se vor aplica dispozitiile art. 58". Deci tertul "dobandeste calitatea de intervenient in interes prorpiu, iar hotararea ii va fi opozabila'.

Asadar, ĵudecata va continua intre reclamant, parat si tertul indicat ca titular al dreptului real, acesta din urma in calitate de intervenient principal.

Legea nu acopera insa cea de a doua situatie in care desi tertul se prezinta si recunoaste sustinerile paratului, reclamantul nu este de acord ca locul paratului sa fie luat de tert. In literatura de specialitate, intr-o prima opinie, s-a aratat ca se impune solutia ca si in acest caz tertul aratat ca titular al dreptului real sa ramana in proces, in calitate de intervenient principal,iar, intr-o alta opinie, s-a apreciat ca ĵudecata va continua fara sa se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare in ĵudecata, iar daca se va stabili, in urma dezbaterilor, ca titularul dreptului este tertul indicat, se va respinge cererea ca a gresit indreptata, mai exact, ca fiind introdusa impotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasiva.

Reprezentarea conventionala a persoanelor fizice in procesul civil

Consideratii introductive

In frecvente cazuri, partile participa la procesul civil prin intermediul unui reprezentant. Spre deosebire de simpla asistare, care implica

acordarea unor consultatii, sfaturi etc., ce nu angajeaza in nici un fel partea in cauza, reprezentarea in procesul civil are drept consecinta

producerea in persoana partii reprezentate a tuturor efectelor, favorabile sau nefavorabile, ce decurg din actele indeplinite de reprezentant in limita imputernicirilor conferite. Reprezentarea in procesul civil este deci acea situatie in care o persoana, numita reprezentant, indeplineste acte de procedura in numele si in interesul altei persoane, care este parte in proces.

Partile in proces pot sa execite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Sunt insa unele cazuri in care dreptul de a fi reprezentat in justitie este restrans, in sensul ca partea este obligata sa se prezinte personal in instanta, anume la ĵudecata in fata instantelor de fond a cererilor de divort (cu anumite exceptii prevazute de art. 614 C. proc. Civ.) si in cazul raspunsului la interogatoriu cu unele derogari prevazute de art. 222 si art. 223 C. proc. Civ.

In doctrina, de regula, se face distinctie intre, pe de o parte, reprezentarea legala, care intervine in cazul persoanei lipsite de capacitate procedurala de exercitiu, in cazul persoanelor ĵuridice (art. 35 din Decretul nr. 31/1954), precum si in alte cazuri expres prevazute de lege, spre exemplu, de art. 7 alin.(3), art. 44, art. 600 alin. (3) C. proc. Civ., iar, pe de alta parte, reprezentarea conventionala a partilor.

Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat

Fata de faptul ca art. 67 alin. (1) C. proc. Civ. Prevede doar ca partile pot sa exercite drepturile procedurale prin mandatar, se ridica

intrebarea de a sti cine poate avea aceasta calitate. Raspunsul il gasim coroborand dispozitiile din Codul de procedura civila cu prevederile Legii nr. 51/ 1996 pentru organizarea si execitarea profesiei de avocat.

Desi partea poate fi reprezentata in procesul civil nu numai de avocat, ci si de o persoana care nu are aceasta calitate, totusi, este de retinut ca, pentru ipoteza in care mandatul este dat unei alte persoane decat unui avocat, art. 68 alin. (4) C. proc. Civ. Stabileste ca mandatarul nu poate pune concluzii decat prin avocat, cu exceptia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezinta partea. Asadar, mandatarul care nu are calitatea de avocat poate sa formuleze cereri in fata instantei, sa propuna probe, sa indeplineasca alte acte de procedura in numele si in interesul partii pe care o reprezinta, insa nu are dreptul de a pune concluzii.

De la regula confor careia, daca mandatul este dat unei alte persoane decat un avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decat prin avocat, sunt totusi exceptati doctorii (in drept) si licentiatii in drept, care, daca sunt mandatari in princinile sotului sau rudelor pana la al patrulea grad inclusiv, pot pune concluzii in fata oricaror instante, precum si mandatarul care reprezinta pe sot sau o ruda pana la al patrulea grad inclusiv, insa aceasta din urma nu poate pune concluzii decat la ĵudectori. Daca dreptul de reprezentare izvoraste din lege sau dintr-o hotarare ĵudecatoreasca, asistarea reprezentantului de catre avocat nu este obligatorie, deci reprezentantul poate sa puna concluzii.

In situatia in care cererea in ĵustitie se face prin reprezentant conventional, trebuie ca in cerere sa se specifice aceasta ss sa se alature procura.

Mandatul dat sub forma unei procuri generale nu da dreptul de a reprezenta pe mandat in ĵustitie, fiind deci nevoie ca procura sa prevada expres acest lucru. De la aceasta regula exista insa doau xeceptii, anume: cazul in care mandatul locuieste in strainatate, precum si cazul cand mandatul este dat unui prepus.

Asadar, referitor la continutul mandatului ĵudiciar, trebuie sa fie o procura ad litem, adica o procura data pentru exercitiul dreptului de chemare in ĵudecata sau reprezentare in ĵudecata.

Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul ĵudiciar nu inceteaza prin moartea celui care l-a dat si nici daca acesta a devenit incapabil, ci dainuie pana la retragerea lui de catre mostenitori sau de catre reprezentantul legal al incapabilului.

Retragerea mandatului, precum si renuntarea la madat nu pot fi opuse celeilalte parti decat de la comunicare, afara de cazul in care au fost facute in sedinta si in prezenta partilor. Mandatarul care renunta la imputernicire este tinut sa instiinteze atat pe cel care i-a dat mandatul, cat si instanta, cu cel putin 15 zile inainte de termenul de infatisare sau de implinirea termenelor de introducere a cailor de atac.

Particularitati privind reprezentarea prin avocat

Desi din art. 68 alin. (1) C. proc. Civ. Ar rezulta ca avocatul si-ar ĵustifica tot prin procedura calitatea de reprezentant, semnatura fiind certificata potrivit legii avocatilor.

Totusi, reglementarea speciala actuala prevede ca avocatul are dreptul sa reprezinte in temeiul unui contract de asistenta ĵuridica incheiat in forma scrisa de avocat si clientul ori mandatarul acestuia. Contractul prevede in mod expres intinderea puterilor pe care clientul le confera avocatului, iar, in baza acestui contract, avocatul se legitimeaza prin imputernicirea avocatiala. In lipsa unor stipualtii contrarii n contract, avocatul este imputernicit sa efectuieze orice act, specific profesiei, pe care il considera necesar pentru realizarea intereselor clientului.

In privinta actelor procesuale de dispozitie, desi art. 69 alin. (1) C. proc. Civ. Nu face distinctie intre mnadatarul neavocat, ceea ce

inseamna ca si avocatul ar avea nevoie de o procedura speciala pentru efectuarea unor asemenea acte, s-a aratat ca procedura speciala nu mai este necesara daca in contractul de asistenta juridica s-a stipulat in mod expres dreptul avocatului de a face acte procesuale de dispozitie.

Cand reprezentarea la prima instanta s-a facut prin avocat, aceasta, chiar fara mandat, poate face orice acte pentru pastrarea drepturilor supuse unui termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate sa exercite orice cale de atac impotriva hotararii date, dar, in acest caz, toate actele de procedura se vor indeplini numai fata de partea insasi. Actele facute de avocat in aceste conditii nu trebuie ratificate de parte, deaorece el s-a intemeiat pe o imputernicire izvorata din lege.

Sanctiunea in cazul neĵustificarii calitatii de reprezentat

In cazul in care reprezentantul partii nu face dovada calitatii sale, instanta poate acorda un termen pentru indeplinirea acestei lipse, iar daca in termenul acordat lipsa nu se ideplieste, va anula cererea (art. C. proc. Civ.).

Exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant poate fi invocata in orice stare a princinii, iar titularul dreptului poate ratifica actele facute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant.

Subliniem ca exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentat presupune situatia in care cererea este introdusa in numele titularului (deci in cerere se mentioneaza faptul ca se actioneaza in numele si in interesul altei persoane, adica in calitate de reprezentant), iar la dosar nu exista dovada din care sa rezulte abilitarea celui care a formulat cererea de a-l reprezenta pe titular. Daca insa, din curpinsul cererii, nu rezulta ca aceasta este introdusa in numele altei persoane, deci nu se mentioneaza in cerere ca persoana care a formulat-o este doar un reprezentant al titularului, atunci se va invoca exeptia lipsei calitatii procesuale, intrucat, prin ipoteza, cel care a introdus cererea in nume propriu, in loc sa o formuleze in numele reprezentantului, nu este titularul dreptului

Participarea procurorului la procesul civil

Precizari prealabile

Articolul 131 alin. (1) din Constitutie prevede ca "in activitatea judiciara, Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor".

Potrivit art. 60 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, atributiile Ministerului Public in materie civila sunt urmatoarele:

- exercita sectiunea civila, in cazurile prevazute de lege;

- participa, in conditiile legii, la sedintele de judecata;

- exercita caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti, in conditiile prevazute de lege;

- apara drepturile si interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie, ale disparutilor si ale altor persoane, in conditiile legii;

- exercita orice alte atributii prevazute de lege.

Formele concrete de participare a procurorului la procesul civil sunt prevazute de art. 45 C. poc. cv., si anume:

- pornirea procesului civil;

- participarea la ĵudecata procesului civil prin punerea de concluzii;

- exercitarea cailor de atac;

- cererea de a se pune in executare anumite hotarari.

Inainte de a prezenta formele in care procurorul poate sa participe la procesul civil, ne vom referi, pe scurt, la pozitia procesuala a procurorului in procesul civil.

Pozitia procesuala a procurorului in porcesul civil

Procurorul participa ca parte in proces atunci cand initiaza actiunea civila si ca participant atunci cand el intervine in procesul pornit de titularul dreptului sau de o alta persoana careia legea ii recunoaste legitimare procesuala.

Astfel, in literatura juridica si in legislatia anterioara anului 1948, se facea distinctie intre cazurile in care procurorul participa la procesul civil ca parte principala si intre cazurile in care procurorul participa ca parte alaturata. Procurorul era considerat parte principala atunci cand, in situatiile expres prevazute de lege, putea exercita dreptul la actiune pentru punerea in valoare a unor interese generale sau chiar particulare. El se gasea intr-o pozitie procesuala asemanatoare cu a oricareia din partile litigante, avand aceleasi drepturi si aceleasi obligatii procesuale. Procurorul era considerat parte alaturata in cazurile in care procesul nu era pornit din initiativa lui, ci al altor persoane, iar cazurile in care procesul nu era pornit din initiativa lui, ci al altor persoane, iar procurorul doar punea concluziile sale, neavand posibilitatea de a face apel sau recurs. Desi in unele texte nu mai este de actualitate, ea nemaiprezentand utilitate practica. Mai mult, considerarea procurorului ca parte principala sau ca parte alaturata nu acopera cazul recursului in interesul legii.

O a doua teza in cadrul acestei conceptii, intalnita in literatura ĵuridica ulterioara anului 1948, sustine ca procurorul dobandeste pozitia de parte in proces, dar, in acelasi timp, isi pastreaza calitatea de organ care vegheaza la respectarea legii in activitatea de judecata.

Formele participarii procurorului la procesul civil

Pornirea porcesului civil

Potrivit art. 45 alin. (1) C. Proc. Civ., Ministerul Public poate porni actiunea civila ori de cate ori este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si in alte cazuri expres

prevazute de lege.

Din redactarea textului de lege rezulta cu claritate ca procurorul nu este indreptatit sa declanseze orice porces civil, ci punerea in miscare a actiunii civile de catre procuror cunoaste unele restrictii,in sensul ca procurorul poate sa porneasca procesul civil fie atunci cand este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicite si ale disparutilor, fie in acele cazuri in care, prin norme speciale, i se confera expres acest drept.

Trebuie retinut ca, spre deosebire de regelemetarea anterioara, legea nu mai interzice procurorului sa introduca actiunile (cererile de chemare in judecata) cu caracter strict personal, ceea ce inseamna ca procurorul ar putea sa declanseze actiunea civila, prin introducerea oricarei cereri de chemare in judecata, inclusiv cele care ar avea caracter strict personal [acele cereri pentru care legea prevede expres ca pot fi introduse numai de o anumita persoana, de exemplu, cererea pentru stabilirea filiatiei fata de mama - art. 53 alin. (1) C. Fam., cererea de stabilire a paternitatii - art. 59 alin. (1) C. fm. etc., precum si acele cereri care sunt strans legate de vointa exclusiva a celui interesat, spre exemplu, cererea de anulare a casatoriei pentru vicii de consimtamant, cererea de revocare a unei donatii pentru ingratitudine etc.], insa numai daca pornirea procesului civil ar fi in interesul persoanelor aratate in textul de lege sau daca o norma speciala confera expres dreptul procurorului de a declansa procesul civil.

Participarea la ĵudecata procesului civil

Aceasta forma de participare a procurorului la procesul civil, care se finalizeaza prin punerea de concluzii, este prevazuta de art. 45 alin. (3) C. proc. civ., textul fiind in concordanta cu dispozitiile inscrise in art. 131 alin. (1) din Constitutie.

Asadar, procurorul poate pune concluzii in orice proces civil, in oricare faza a acestuia, daca aprecieaza ca este necesar pentru apararea ordinii de drept ori a drepturilor si libertatilor cetatenilor.

Pentru cateva materii, anume prevazute de lege, participarea procurorului la ĵudecata si punerea concluziilor de catre acesta sunt obligatorii. Mentionam in acest sens:

- solutionarea cererilor de punere sub interdictie si de ridicare a interdictiei (art. 33 si 35 din Decretul nr. 32/1954);

- ĵudecarea cererilor de decalare a disparitiei si a mortii pe cale ĵudecatoreasca, precum si anularea hotararii de declarare a mortii (art. 38 si art. 42 din Decretul nr. 32/1954);

- ĵudecarea de catre instante a intampinarilor, contestatiilor si a oricaror alte cereri prevazute de Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, de Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, precum si legea nr. 370/2004 pentru alegerea presedintelui Romaniei;

- ĵudecarea, de catre Tribunalul Bucuresti, a apelului declarat impotriva hotararii Comisiei de reexaminare in materia protectiei desenelor si modelelor industriale, precum si a recursului execitat la Curtea de apel Bucuresti (art. 28 din Legea nr. 129/1992 privind protectia desenor si modelelor industriale);

- solutionarea cererii de expropriere [art. 23 alin.(1) din Legea nr. 33/1994]

- procedura de control a averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functii de conducere (Legea nr. 115/1996)

- solutionarea cererilor prevazute de Legea nr. 273/2004 privind regimul ĵuridic al adoptiei (art. 63)

- cauzele prevazute de Legea nr. 272/2004 privind drepturile copiilor privind stabilirea masurilor de protectie speciala (art. 124 din Legea nr. 272/20040

- cererile in materie de contencios administratic [art. 1 alin (9) din Legea nr. 554/2004].

- Rezolvarea cererii de inregistrare tardiva a nasterii, cererii de declarare in tara (dupa trecerea unui an de la data nasterii) a nasterii unui cetatean roman nascut in strainatate, precum si ĵudecarea cererilor cu privire la naumarea (desfiintare), modificarea, ratificarea sau completarea actelor de stare civila si mentiunilor inscrise pe aceasta [art. 21 alin. (2) si alin. (3) si art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila, cu modificarile ulterioare];

- ĵudecarea contestatiilor impotriva deciziilor Colegiului Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii [art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/1999];

- Rezolvarea cererilor prin care se solicita acordarea personalitatii ĵuridice unei asociatii sau fundatii in cazul in care constata neregularitati ce privesc dispozitiile art. 37 alin. (2) din Constitutie [art. 9 alin. (2) din ordonanta nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii];

- Rezolvarea contestatiei impotriva raportului de evaluare si a modului de stabilire a pretului de vanzare pentru spatiile comerciale proprietate privata a statului si prezentarile de servicii [art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002];

- Solutionarea cererii de inregistrare a unui partid politic sau a unei aliante politice ori a cererii de incuviintare a modificarii statului sau a programului partidului politic [art. 20 alin. (1), 25 alin. (2) si art. 30 alin. 91) din Legea nr. 14/2003], precum si a cererilor referitoare la reorganizarea partidelor politice, la dizolvarea ori la incetarea existentei acestora;

- Solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a unei legi sau ordonante [art. 24 alin. (4)din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, cu modificarile ulterioare];

- ĵudecarea recursurilor in interesul legii.

In toate cazurile in care legea prevede ca participarea procurorului la ĵudecata este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotararii.

In legatura cu participarea procurorului la ĵudecata procesului civil trebuie mentionat ca nu este obligatoriu ca unul si acelasi procuror sa fie prezent la toate termenele de ĵudecata, ci diversele acte de procedura in cadrul aceluiasi proces civil pot fi indeplinite de mai multi procurori, deoarece o caracteristica a Ministerului Public este si indivizibilitatea acestuia.

Exercitarea cailor de atac

Articolul 45 alin. (5) C. proc. civ. Dispune ca procurorul poate, in conditiile prevazute de lege, sa execite caile de atac impotriva oricaror hotarari.

In legatura cu aceasta forma de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventa in practica, trebuie facute unele precizari: Procurorul poate sa exercite caile de atac si impotriva hotararilor pronuntate intr-o cerere cu caracter stric personal, chiar daca nu ar fi vorba despre drepturile si interesele legitime ale persoanelor mentionate in primul alienat al art. 45 C. proc. civ., deoarece, in privinta exercitarii cailor de atac, textul de lege nu face nici o distinctie in acest sens. Nu s-ar putea sustine ca isi gaseste aplicarea dispozitia cuprinsa in art. 45 alin. (1) C. proc. civ.ceea ce inseamna ca aceasta deroga de la acea situatie inaintea ei.

Procurorul poate sa exercite calea de atac indiferent daca a participat sau nu la ĵudecarea pricinii in care s-a pronuntat hotararea atacata. Aceasta concluzie se desprinde din impreĵurarea ca art.284 alin.final C. proc. civ. Dispune ca, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronuntarea hotararii, in afara de cazul cand procurorul a participat la ĵudecarea cauzei, cand termenul de apel curge de la comunicarea hotararii (in aceasta din urma situatie, instanta trebuie sa comunice hotararea si procurorului). Aceasta prevede isi gaseste aplicarea si in ceea ce priveste termenul de recurs, art. 301 C. proc civ. Facand trimitere la art. 284 C. proc.civ.

Referitor la exercitarea cailor de atac, trebuie mentionat ca recursul in interesul legii poate fi introdus numai de procurorul general de la Pachetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, din oficiu sau la cererea ministerului justitiei.

Cererea de punere in executare a hotararilor

Acelasi art. 45 alin. (5) C. proc.civ. prevede in cazurile prevazute de alin.(1), procurorul poate sa ceara punerea in executare a hotararilor pronuntate in favoarea persoanelor la care se refera primul alineat al art. 45 C. proc. Civ.

In legatura cu posibilitatea procurorului de a declansa executarea silita, sunt de facut urmatoarele sublinieri:

Din redactarea art. 45 alin. Final C. proc.civ., rezulta cu claritate ca procurorul poate sa solocite punerea in executare numai a hotararilor pronuntate in favoarea minorilor, a persoanelor puse sub interdictie, a disparutilor precum si in alte cazuri expres prevazute. In alte cuvinte, procurorul poate sa declanseze executarea silita numai in acele cazuri in care ar putea sa proneasca procesul civil si numai daca hotararea este favorabila persoanelor respective.

Din impreĵurarea ca art. 45 alin. (5) C. proc.civ.Se refera expres la "punerea in executare a hotararilor", rezulta, per a contrario, ca procurorul nu poate sa ceara punerea in executare a altor titluri executorii decat hotararile, afara de cazul cand legea speciala ar prevedea in mod expres acest drept pentru procuror.

Daca este indeplinita cerinta restrictiva ce rezulta din art. 45 alin. (5) C. Proc. Civ., procurorul poate sa declanseze executarea silita indiferent de faptul ca a participat sau nu la ĵudecarea cauzei in care s-a pornutat hotararea respectiva.

In cazul in care procurorul a cerut punerea in executare a hotararii, creditorul are posibilitatea sa efectueze acte procesuale de dispozitie.

Mai retinem ca aceasta forma de participare a procurorului nu este singura care poate fi inlanita in faza executarii silite. Procurorul poate exercita contestatia la executare, cererea de introducere a executarii silite, in conditiile prevazute de art. 45 ali. (1) C. Proc. Civ., mai poate pune concluzii in contestatiile la executare introduse de parti sau de terti, in cererile de introducere a executarii introduse de parti.