NORMA JURIDICA: Trasaturile (caracterele) normei juridice

NORMA JURIDICA

Notiune

Norma este o regula de activitate, de conduita.

Normele sociale pot fi: juridice, etice (sau morale), tehnice, religioase, ale obiceiului (uzului, modei, datinei, obisnuintei).

Potrivit autorului Nicolae Popa, norma juridica este celula de baza a dreptului. In esenta, ea constituie un etalon de conduita. Ea contine drepturi si obligatii.

Definitie: Norma juridica este o regula generala si obligatorie de conduita, al carei scop este acela de a asigura ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la indeplinire pe cale statala si, in caz de nevoie, pe cale de constrangere.

2. Trasaturile (caracterele) normei juridice

a. Caracterul general si impersonal presupune ca ea este opozabila, in mod egal si continuu, fiecarui individ, adica tuturor subiectilor de drept: "erga omnes".

Aceasta trasatura nu presupune insa ca norma juridica se aplica, de fiecare data, pe tot teritoriul tarii sau asupra intregii populatii; norma juridica nu cuprinde totalitatea cazurilor, situatiilor, ipotezelor in care se poate afla un subiect de drept.

b. Caracterul tipic (tipicitatea) ce deriva din generalitate, in sensul ca urmareste formarea unui tip (a unui model) de conduita.

c. Caracterul obligatoriu este dictat de scopul normei juridice, si anume: necesitatea asigurarii ordinii sociale.

d. Norma juridica implica un raport intersubiectiv (sau caracterul bilateral al normei juridice), care deriva din ideea de reciprocitate a drepturilor si obligatiilor, intre subiectul activ si pasiv.

3. Structura normei juridice

Analiza structurii normei juridice este, in general, facuta dintr-o dubla perspectiva:

a) o perspectiva data de logica normei - structura logico-juridica a normei

b) o perspectiva oferita de constructia tehnico-legislativa a normei juridice.

A. Structura logica a normei juridice

Aceasta structura a normei juridice alcatuieste partea statica, interna si stabila a normei.

Din punct de vedere logic, norma juridica este alcatuita din urmatoarele trei elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.

Ipoteza normei de drept descrie imprejurarile in care intra in actiune dispozitia sau sanctiunea normei. In ipoteza normei poate fi definita calitatea subiectului (cetatean, parinte, copil, sot, gestionar etc.) sau in ipoteza poate fi caracterizat subiectul in mod generic (persoana fizica, persoana juridica, "acela care" etc.).

Ipoteza poate fi strict determinata, situatie in care imprejurarile sunt stabilite de lege sau poate fi relativ determinata sau subinteleasa, cand imprejurarile sunt formulate de o maniera imprecisa. De exemplu, "uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoarea" (art. 174 C. pen.). In situatia mentionata nu se indica imprejurarile referitoare la persoana care savarseste omorul sau la locul si timpul savarsirii infractiunii. Se subintelege ca, indiferent cine savarseste aceasta fapta si indiferent in ce imprejurari, va fi pedepsit de lege.

In mod obisnuit, este necesar ca ipoteza normei de drept sa fie determinata, spre a nu aparea dificultati in aplicarea ei.

Dispozitia este a doua parte a normei de drept si ea constituie miezul normei juridice, partea sa cea mai importanta. Ea cuprinde drepturile si obligatiile subiectilor participanti la raporturile sociale, la conduita lor. De exemplu, in Legea nr. 18/1991,republicata si modificata, in art. 5 alin. 1 se arata: "terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,insesizabile si imprescriptibile". Ipoteza, in acest caz, este "terenurile care fac parte din domeniul public" iar dispozitia "sunt inalienabile,insesizabile si imprescriptibile".

Dispozitia poate impune savarsirea unei actiuni sau abtinerea de la o actiune, ori poate permite savarsirea unei actiuni, fara sa o impuna.

Sanctiunea cuprinde consecintele nerespectarii dispozitiei normei si constituie masurile ce le pot lua organele specializate ale statului impotriva persoanelor care nu indeplinesc cerintele normei juridice. Sanctiunea este prevazuta in partea finala a normei juridice si are menirea sa restabileasca ordinea incalcata, sa descurajeze incalcarea normelor de drept in viitor si sa indrepte pe cel vinovat.

Clasificarea sanctiunilor

a) Sub aspectul gradului de determinare, sanctiunile pot fi absolut-determinate si relativ-determinate.

Sanctiunea este determinata in mod absolut in situatia in care actul poate fi modificat de organul de aplicare. De exemplu, la art. 1311 C. civ. se arata: "Daca in momentul vanzarii lucrul vandut era pierit de tot, vinderea este nula". Contractul fiind ilicit, sanctiunea consta in nulitatea absoluta a actului.

Sanctiunea este relativ-determinata cand se stabilesc limitele de aplicare. Cele mai frecvente cazuri de acest fel sunt intalnite in situatia sanctiunilor penale si administrative. Prin stabilirea unui minim si unui maxim, autoritatea de aplicare a sanctiunii are posibilitatea nuantarii pedepsei. Astfel, in art. 282 din "Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale",republicata, se arata: "se pedepsesc cu inchisoare de la 3 la 12 ani persoanele vinovate de bancruta frauduloasa constand in una din urmatoarele fapte: a)falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidentelor societatii ori ascunderea unei parti din activul societatii, infatisarea de datorii inexistente sau prezentarea in registrul societatii, in alt act ori in situatiile financiare, a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind savarsita in vederea diminuarii aparente a valorii activulelor; b)instrainarea, in frauda creditorilor, in caz de faliment al unei societati, a unei parti insemnate din active".

b) Dupa numarul lor, sanctiunile pot fi: unice si multiple. Sanctiunile multiple pot fi alternative, situatie in care exista mai multe categorii de sanctiuni si organul care aplica poate opta (se poate alege intre inchisoare sau amenda penala,de exemplu) si cumulative, situatie in care pentru aceeasi fapta sunt prevazute mai multe sanctiuni ce difera ca finalitate (inchisoare si confiscarea averii,de exemplu).

c) Dupa natura lor sanctiunile pot fi referitoare la: patrimoniul persoanei (patrimoniale); drepturile sale (decaderile din drepturi); actele sale (anularea si desfiintarea actului lovit de nulitate); persoana in mod direct (privarea de libertate).

d) In functie de domeniul si ramura de drept din care face parte norma juridica, sanctiunile pot fi: civile, penale, administrative etc.

Ridicarea imunitatii unui deputat este o sanctiune de drept constitutional.

Nulitatea unui act juridic sau obligarea la despagubiri pentru compensarea prejudiciului material sunt sanctiuni de drept civil.

Executarea lucrarilor de constructii prin incalcarea normelor de sistematizare si urbanism determina o sanctiune administrativa si anume: amenda si demolarea constructiei.

Sanctiunile penale se aplica in cazul savarsirii unor fapte grave, denumite infractiuni, care aduc atingere intereselor generale ale societatii.

Aplicarea sanctiunilor reprezinta o actiune de mare raspundere. Din acest motiv, intr-un stat de drept sanctiunea se aplica numai de catre organele competente, cu respectarea stricta a prevederilor legale, a drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Combinarea elementelor normei juridice. In legatura cu elementele normei juridice, in literatura juridica s-a aratat ca foarte rar intalnim norme care sa le cuprinda pe toate trei, cel mai adesea ele fiind formate din ipoteza si dispozitie sau dispozitie si sanctiune.

B. Structura tehnica a normei juridice

Structura tehnico-juridica a normelor de drept constituie forma exterioara de exprimare sau modul de redactare a normei si este analizata in detaliu in "Legea 24/2000 privind normele de tehnica legislativa".

Normele de drept formeaza continutul actelor normative, care sunt structurate, dupa caz, pe titluri, capitole, sectiuni, articole, alineate.

Articolul este elementul structural de baza, intalnit in toate actele normative. El cuprinde, de regula, o dispozitie de sine statatoare. Articolele pot fi formate din mai multe alineate sau paragrafe.

In cazul unor acte normative de mare importanta, cum este Constitutia, articolele au si denumiri marginale care redau, intr-o forma sintetica, continutul articolului respectiv.

4. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice permite o mai buna intelegere si interpretare a lor. Criteriile dupa care se clasifica sunt numeroase, dintre care cel mai important este caracterul conduitei pe care subiectii de drept trebuie sa o aiba intr-o anumita relatie sociala. Dupa acest criteriu se disting:

a) normele imperative (categorice), sunt acele norme care nu admit o derogare de la dispozitia lor, in caz contrar intervenind sanctiunea. Ele sunt de doua feluri: onerative, care impun subiectului de drept o anumita actiune (soferul are obligatia sa transporte victima accidentului la spital; parintele sa acorde ingrijire copilului sau minor) si prohibitive, care interzic savarsirea unei actiuni (art. 145 alin.1 din "Legea nr. 31/1990 a societatilor comerciale",republicata, arata: "nimeni nu poate functiona in mai mult de trei consilii de administratie concomitent"; este interzisa casatoria intre rude pana la gradul al patrulea inclusiv; este interzis furtul);

b) normele permisive sunt acele norme juridice care, nici nu impun o anumita comportare, dar nici nu o interzic. Ele lasa subiectului de drept latitudinea de a-si alege singur comportarea si a-si stabili, dupa dorinta, pozitia intr-un act juridic. Se incadreaza in aceasta situatie articolele din codurile de procedura penala sau civila care permit declararea apelului impotriva sentintelor de fond. Sau, de pilda, art. 685 C. civ., potrivit caruia succesiunea poate fi acceptata pur si simplu(indiferent de pasiv) sau sub beneficiu de inventar.

Uneori, normele permisive se pot transforma, intr-o anumita masura, in norme imperative, purtand denumirea de norme supletive. Caracteristica acestor norme consta in aceea ca atunci cand subiectele nu folosesc libertatea care le-a fost acordata, norma juridica suplineste vointa subiectelor dispunand intr-un mod determinat. Astfel, art. 1305 Cod civil prevede: "cheltuielile vanzarii incumba cumparatorului, dar numai daca partile nu au stipulat contrariul in actul de vanzare-cumparare". Atat normele permisive, cat si cele supletive sunt norme dispozitive.

Normele juridice se mai pot distinge dupa: ramura de drept din care fac parte (norme de drept civil, de drept comercial, de drept penal etc.); forta juridica a actului normativ in care sunt cuprinse ( norme din: legi, decrete, hotarari etc.).

Dupa sfera de aplicare, distingem norme generale, speciale si de exceptie.

Normele generale se caracterizeaza prin aceea ca au sfera cea mai larga de aplicabilitate intr-un domeniu sau intr-o ramura de drept ( de pilda,Codul penal este constituit dintr-o parte generala si o parte speciala). Un exemplu edificator este art. 1295 C. civ. raportat la art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, in care ultimul constituie norma speciala care deroga de la norma generala instituita de primul articol. Astfel, art. 1295 C. civ. arata ca "vanzarea este perfectata intre parti si proprietatea de drept stramutata odata ce partile s-au invoit". Prin urmare, vanzarea-cumpararea este consensuala, pe cand art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 arata ca instrainarea terenurilor de orice fel prin acte intre vii este valabila numai daca actul a fost incheiat in forma autentica. Normele generale se definesc si prin expresia "norme de drept comun". De exemplu, multe reglementari cuprinse in Codul civil reprezinta dreptul comun pentru relatiile reglementate prin normele de drept comercial. De altfel, in art. 1 C. com. se arata "in comert se aplica legea de fata; unde nu dispune se aplica Codicele (Codul) civil".

Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restranse de relatii. De exemplu, partea speciala din dreptul penal se ocupa in mod concret de diferitele categorii de infractiuni.

Normele de exceptie sunt acele norme care se abat de la reglementarea generala, admitand o reglementare diferita. De exemplu, Codul familiei prevede ca varsta minima pentru casatorie este de 16 ani pentru femei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate aproba casatoria la 15 ani.

Normele juridice mai pot fi punitive (cele ce prevad o sanctiune, o pedeapsa) si stimulative (cele ce instituie un mijloc de cointeresare, cum ar fi: o distinctie, o recompensa, o decoratie in ipoteza in care subiectul de drept se conformeaza dispozitiei normei juridice).

5. Actiunea normei juridice in timp si spatiu

Norma juridica este edictata in scopul aplicarii ei. Aplicarea normei juridice comporta trei dimensiuni: timpul, spatiul si persoana.

A. Actiunea normei juridice in timp

O norma juridica produce efecte juridice in intervalul de timp in care este in vigoare. Prin urmare, normele de drept se aplica din momentul intrarii in vigoare si pana in momentul iesirii din vigoare.

Intrarea in vigoare a normei. Norma juridica, inclusa in actele normative, intra in vigoare, de regula, la trei zile de la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei, in afara cazurilor cand in cuprinsul ei se specifica o alta data. De exemplu, "Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale" a intrat in vigoare la 30 zile de la publicarea ei in Monitorul Oficial. In acest ultim caz, se da o mai mare posibilitate a cunoasterii legii de catre specialisti si de marele public.

De la data intrarii in vigoare se considera ca legea este cunoscuta de toti cetatenii si se aplica principiul: "nimeni nu se poate apara invocand necunoasterea legii". Aceasta regula se explica prin aceea ca obligativitatea legii ar fi pusa sub semnul indoielii daca s-ar accepta scuza ignorantei. Actioneaza in aceasta privinta o prezumtie (presupunere) absoluta a cunoasterii legii, prezumtie ce nu poate fi rasturnata prin dovada contrarie.

Caracterul normei. Un aspect important la care se refera aplicarea normei in timp este cel cu privire la perioada in care norma are dreptul sa actioneze din momentul intrarii ei in vigoare. Cu alte cuvinte, problema este daca norma se aplica in viitor sau in trecut.

Daca se aplica numai in viitor, unor raporturi care se vor forma dupa intrarea ei in vigoare, norma este activa. Daca se aplica unor fapte petrecute inaintea aparitiei ei, norma este retroactiva. Daca se aplica unor fapte savarsite cat timp norma juridica era in vigoare, dar solutionate ulterior iesirii ei din vigoare, atunci norma ultraactiveaza.

Codul civil, la art. 1 arata: "Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactiva". Principiul este consfintit si de Constitutie in art. 15 alin. 2, sub forma "legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile". Aceasta presupune ca daca de la momentul comiterii faptei penale, de exemplu, si pana la judecarea definitiva a acesteia, s-au succedat, in aceeasi materie, mai multe legi, faptuitorului i se aplica cea mai favorabila dintre ele.

Exceptii de principiul neretroactivitatii normei juridice:

a) normele juridice cu caracter interpretativ: intrucat acestea interpreteaza norme juridice preexistente; facand corp comun cu normele juridice interpretate, este firesc ca ele sa fie retroactive.

b) normele juridice care prevad dezincriminarea unor fapte sau sunt mai favorabile faptuitorului.

Iesirea din vigoare a normei. Incetarea activitatii normelor juridice are loc prin trei modalitati: abrogarea, perimarea sau ajungerea la termen.

Abrogarea. Momentul iesirii normei din actiune nu este precizat, de regula, in lege. Norma ramane in vigoare pana cand este abrogata de alt act normativ de acelasi grad sau cu un grad superior. Abrogarea este scoaterea din vigoare a unei norme juridice, a unei legi in general, ceea ce atrage dupa sine incetarea aplicarii acesteia. Abrogarea poate fi expresa sau tacita. La randul ei, abrogarea expresa poate fi directa, cand legea noua prevede care lege veche se abroga (se mentioneaza: la data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga legea), sau indirecta, cand legea noua prevede ca se abroga orice dispozitie contrara noii legi. Abrogarea poate fi si tacita (implicita), in cazul in care legea noua reglementeaza astfel o anumita situatie cand este evident ca legea anterioara este abrogata.

Perimarea legii. O lege isi poate inceta aplicarea si prin caderea ei in desuetudine (perimare), adica prin schimbarea radicala a realitatilor din viata politica si economico-sociala a unei tari. Evident, unele norme juridice aparute inainte de evenimentele din Decembrie 1989 nu se mai aplica in tara noastra, chiar daca ele nu au fost abrogate expres (desi formal sunt in vigoare, "de facto" nu mai sunt).

Exista si legi temporare, adica elaborate pe un anumit termen. In acest caz, indeplinirea termenului o scoate din vigoare (de exemplu, o lege care ocroteste o zona geografica afectata de calamitate).

Schimbarea unei legi. In acest context apare o problema, si anume: cum se procedeaza cand se impune schimbarea unei legi: se emite o lege complet noua care sa abroge legea veche sau se elaboreaza o lege partial modificata? Aprecierea procedeului de schimbare a legii o face organul legislativ. Daca legea veche se schimba radical, ea se abroga in intregime. Daca sunt necesare doar anumite schimbari, se elaboreaza o lege de modificare care va face corp comun cu legea veche. Ulterior, legea se republica cu includerea modificarilor.

Aplicabilitatea unei norme juridice poate fi, uneori, suspendata pe un termen determinat, printr-o alta norma juridica ulterioara.

B. Actiunea normei juridice in spatiu si asupra persoanei

Principiul teritorialitatii

Potrivit suveranitatii statului, actiunea normelor juridice ale unui stat se extinde asupra intregului sau teritoriu cu excluderea, de regula, a aplicarii normelor altor state. Este principiul teritorialitatii.

Principiul mentionat are, datorita complexitatii relatiilor internationale, unele derogari (exceptii). Astfel, pe de o parte, normele nu se aplica pe teritoriul statului respectiv asupra anumitor persoane straine si a bunurilor lor (cum ar fi asupra personalului diplomatic). Pe de alta parte, normele se aplica si pe teritoriul altui stat, in anumite limite, consimtite de statele respective prin acorduri bilaterale sau internationale. In aceste cazuri, norma are efect extrateritorial, adica urmareste pe cetatenii tarii respective, chiar daca locuiesc in strainatate.

Conflictul de legi sub aspect teritorial

Extinderea raporturilor civile si comerciale in plan international a dat nastere, in mod firesc, unui proces de intalnire a reglementarilor nationale ale diferitelor tari si unor inevitabile conflicte de legi. Dreptul international privat se ocupa pe larg de aceste probleme. De la principiul teritorialitatii pot fi exceptii. Art. 11 din "Legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept international privat" stipuleaza, de pilda, ca "starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanei fizice sunt carmuite de legea sa nationala".

In general, regimul juridic aplicat strainilor se poate imparti in trei grupe: regimul national, regimul special si regimul clauzei natiunii celei mai favorizate.

Regimul national consta in recunoasterea pentru straini a acelorasi drepturi de care se bucura propriii sai cetateni. Strainii insa nu au drepturi politice si nu pot ocupa functii publice.

Regimul special consta in acordarea, pentru straini, a unor drepturi nominalizate in acordurile internationale sau in legislatii nationale.

Clauza natiunii celei mai favorizate este un regim consacrat in acorduri bilaterale, in temeiul caruia un stat acorda strainilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetatenilor unui stat tert, considerat ca favorizat. Clauza are o natura contractuala, ea neexistand in lipsa conventiei dintre parti. Insistenta statelor de a obtine clauza in raporturile cu statele dezvoltate este explicabila, avand in vedere faptul ca acordarea clauzei implica inlaturarea discriminarilor, favorizand relatiile politice si economice (S.U.A. actioneaza, indeosebi, pe baza principiului mentionat).