PARTICIPANTII LA PROCESUL CIVIL

PARTICIPANTII LA PROCESUL CIVIL

Notiunea de participanti

Procesul civil este activitatea desfasurata in timp de catre instanta, parti, organe de executare si alte persoane sau organe care participa la infaptuirea justitiei in pricinile civile pentru realizarea drepturilor si intereselor civile deduse judecatii si pentru executarea silita a titlurilor executorii, conform procedurii legale.

Toate aceste organe si persoane poarta denumirea de participanti la procesul civil. Dintre participanti unii influenteaza in mod hotarator existenta si desfasurarea procesului civil, fiind calificati in literatura de specialitate ca subiecti ai procesului civil. Sunt subiecti ai procesului civil instanta judecatoreasca, partile si in cazul executarii silite-organul de executare.

In afara subiectilor procesului civil exista si alti participanti care nu influenteaza in mod direct desfasurarea procesului, dar isi aduc o contributie specifica la buna lui desfasurare: martori, experti, interpreti, avocati.

Hotararea judecatoreasca priveste partile dosarului care in mod normal au pozitii antagonice. Hotararea nu produce efecte asupra reprezentantilor partilor.

Instanta de judecata este organul judiciar imputernicit de lege cu solutionarea litigiului si investit in acest scop de parti, fiind titulara unor drepturi si obligatii procedurale si intocmind acte procedurale obligatorii.

Notiunea de parti

Partile sunt persoanele fizice sau juridice care sunt implicate in proces.

Reclamantul este cel care sesizeaza instanta cu o cerere de chemare in judecata pentru a i se recunoaste sau a i se constitui sau a i se proteja un drept.

Paratul este persoana despre care reclamantul sustine ca i-a incalcat dreptul si care urmeaza a raspunde in justitie.

Pozitia procesuala a reclamantului este una ofensiva iar a paratului una defensiva. }i paratul insa poate sa invoce propriile lui pretentii fata de reclama printr-o cerere reconventionala.

Instanta de judecata si partile sunt indispensabile oricarui proces civil.

In general atributele procesuale ale partilor au caracter facultativ ele avand dreptul, nu si obligatia, de a sesiza instanta (reclamantul) sau de a se desista ulterior, de a propune anumite probe, de a ataca sau nu o hotarare etc.

Partilor le sunt asimilati si tertii care intervin mai tarziu, pe parcurs, intr-un proces deja inceput si care se adauga partilor initiale (reclamant si parat).

La judecarea unui proces la prima instanta partile se numesc reclamant si parat, la judecarea in apel - apelant si intimat, la judecarea in recurs - recurent si intimat, in contestatia in anulare - contestator si intimat, in revizuire - revizuent si intimat, iar in faza executarii silite - creditor si debitor.

Instanta de judecata

Instanta este organul indrituit prin lege sa solutioneze un litigiu intre parti. In aceasta acceptiune notiunea de instanta inglobeaza toate organele jurisdictionale recunoscute prin lege. Este interpretarea data de art.1 pct.1 C. proc. civ. care contureaza atat competenta materiala a instantei de fond, cat si competenta ei generala.

Intr-o acceptiune mai exacta, prin instante se inteleg numai instantele judecatoresti care sunt judecatoriile, tribunalele, curtile de apel, Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Intr-un inteles si mai restrans, prin instanta se intelege organul judecatoresc competent sa functioneze intr-un anumit grad de jurisdictie: judecatorie, tribunal sau curte. Din acest punct de vedere se spune ca procesul se afla in prima sau in ultima instanta.

De asemenea, prin instanta se mai intelege organul judecatoresc in functiune, adica completul de judecata.

Notiunea, structura, rolul, compunerea si constituirea instantei sunt aspecte care rezulta din economia intregului drept procesual civil. Detaliile ce se refera la aceste aspecte foarte importante constituie insa obiect de studiu pentru organizarea instantelor judecatoresti, specific formelor de invatamant ale judecatorilor. De aceea ne limitam la a prezenta numai coordonatele generale ale acestor probleme fara a intra intr-o analiza amanuntita al carei loc credem ca nu se plaseaza in studiul general al dreptului procesual civil.

Rolul si pozitia instantei in procesul civil

Instanta are ca obiectiv sa infaptuiasca justitia in litigiile ivite in circuitul civil. Instanta are obligatia sa rezolve o cauza cu care a fost investita, aceasta prerogativa nefiind o simpla facultate (art. 3 C. civ.; art. 4 alin. 2 din Legea nr. 303/2004).

Activitatea instantei se plaseaza pe doua coordonate procesuale.

In primul rand ea trebuie sa stabileasca prin dovezi o situatie de fapt reala. Aprecierea acestei situatii o face judecatorul care poate sa faca verificari directe, sa ordone probe din proprie initiativa si sa analizeze intregul material probator in mod logic.

In al doilea rand instanta trebuie sa dezlege cauza prin pronuntarea unei hotarari, prin aplicarea textului de lege incident situatiei de fapt retinute. Judecatorul trebuie sa interpreteze legea si sa o aplice, motivandu-si decizia.

In activitatea lui profesionala judecatorul este independent si se supune numai legii, conform principiilor fundamentale ale procesului civil.

Compunerea instantei

Activitatea de judecata se desfasoara de catre si in fata unui complet de judecata legal constituit.

In prima instanta, completul este format dintr-un singur judecator, in apel completul se compune din doi judecatori, iar recursurile se judeca de un complet format din trei judecatori

Presedentia completului revine prin rotatie tuturor membrilor acestuia.

La Inalta Curte de Casatie si Justitie completele de judecata se formeaza din trei judecatori ai sectiei respective. In caz de incompatibilitate si de imposibilitate a acoperirii numarului judecatorilor de la sectia civila, completul poate fi format si din judecatori de la alte sectii, numiti de presedintele instantei supreme.

In ipoteza in care Inalta Curte de Casatie si Justitie judeca in Sectii Unite, este obligatoriu sa participe cel putin doua treimi din membrii in functie, iar decizia se ia cu majoritatea voturilor celor prezenti. Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie prezideaza curtea in plenul ei.

Completul trebuie sa judece cu respectarea principiului continuitatii si al nemijlocirii si cu respectarea normelor de competenta.

Constituirea instantei

Pe langa numarul de judecatori stabilit de lege pentru activitatea de justitie in diferitele faze ale procesului, orice complet de judecata presupune si participarea grefierului ale carui atributii sunt reglementate de art. 147, 181, 198, 261 s.a. C. proc. civ.

Grefierul participa la sedintele de judecata, indeplinindu-si atributiile stabilite prin lege sau regulament si executand orice alte sarcini trasate de presedintele completului de judecata. De asemenea, grefierul intocmeste citatiile si mandatele de aducere, completeaza formularistica necesara dinamicii corespondentei, comunica hotararile.

Daca presedintele instantei dispune, grefierul va dactilografia concepta hotararilor.

In orice faza de judecata grefierul face referatul cauzei, consemneaza declaratia martorilor, ia note de sedinta in caietul grefierului, note care contin principalele sustineri ale partilor.

In fine, grefierii pot atesta conformitatea unei dispozitii a instantei comunicate partilor prin semnarea incheierilor, sau a hotararii respective.

Grefierii se pot abtine sau pot fi recuzati in aceleasi conditii ca si judecatorii.

La Inalta Curte de Casatie si Justitie o buna parte din rolul grefierului este preluat de magistratul asistent care face referatul cauzei, participa la sedintele de judecata, ia note de sustinerile partilor, redacteaza incheierile, participa cu vot consultativ la deliberare si redacteaza decizia.

In anumite spete, in procesul civil participa si procurorul, fie in mod obligatoriu, fie in mod facultativ.

Partile in procesul civil

Actiunea civila are o componenta subiectiva, caracterizata prin parti. Acestea sunt denumite in mod specific fiecarei etape procedurale a procesului sau fiecarei cai de atac ordinare sau extraordinare: reclamant si parat la fond, apelant si intimat in apel, recurent si intimat in recurs, contestator si intimat in contestatia in anulare, revizuent si intimat in cererea de revizuire, creditor si debitor in faza executarii silite.

Participarea partilor in proces este indispensabila operei de justitie. Nu exista proces fara instanta si fara parti.

Partile sunt cele care declanseaza litigiul sau renunta la el, cer probe, dezbat problemele incidente cauzei in mod contradictoriu, ridica exceptii, pun concluzii, exercita cai de atac, cer executarea silita a unei hotarari.

Fiind guvernat de principiul disponibilitatii, procesul civil nu poate sa existe in afara exercitarii atributiilor de catre parti sau reprezentantii lor. Acestea nu pot fi valorificate de instanta din oficiu.

Drepturile si indatoririle procesuale ale partilor

Legea procedurala acorda si garanteaza partilor - in exercitarea prerogativelor lor anumite drepturi:

a) dreptul fiecarei parti de a se adresa instantei de judecata.

b) dreptul de a participa la judecarea cauzei, ca urmare a citarii.

c) dreptul la aparare, care incorporeaza dreptul de a raspunde tuturor probemelor cauzei, de a cere probe, de a lua cunostiinta de continutul dosarului si da a face copii de pe piesele acestuia, de a fi asistat de un avocat sau de un interpret.

d) dreptul de a conduce procesul personal sau prin reprezentant.

e) dreptul de a recuza judecatori, procuror, grefier, experti.

f) dreptul de a ataca hotararea instantei (hotararea propriu-zisa si incheierile).

g) dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecata.

h) dreptul de a dispune de soarta procesului prin renuntarea reclamantului la drept sau la judecata, prin recunoasterea pretentiilor reclamantului de catre parat, prin

achiesarea la hotararea pronuntata sau prin incheierea unei tranzactii.

Aceste drepturi nu pot fi insa exercitate haotic, ci cu respectarea anumitor conditii, anumitor termene si altor cerinte care se transforma in obligatii procesuale ale partilor.

Daca aceste conditii nu sunt respectate, intervin sanctiuni procesuale cum ar fi nulitatea perimarea sau decaderea.

Instanta este obligata la randul ei sa asigure concursul activ partilor in exercitarea drepturilor lor si in respectarea obligatiilor lor procesuale.

Abuzul de drept.

Drepturile procesuale trebuie exercitate de parti cu buna credinta si potrivit scopului lor (art. 723 C. proc. civ.).

Partea care deturneaza dreptul pe care legea procedurala i-l confera de la finalitatea ei fireasca, se face vinovata de exercitarea cu rea credinta a acestui drept, adica de un abuz de drept.

Abuzul de drept presupune doua elemente in exercitarea lui:

- un element subiectiv ce consta in exercitarea cu rea credinta a dreptului, cu rautate, in scop de sicana, fara justificarea unui interes legitim, cu vointa premeditata de a-l presa pe adversar la abandon sau la concesiuni pe care in conditii normale nu le-ar face.

- un element obiectiv care consta in abaterea dreptului procedural folosit de la finalitatea sa legala.

In doctrina si practica au fost recunoscute mai multe tipuri de abuzuri procesuale semnificative:

a) introducerea cu rea credinta a unei cereri vadit netemeinice numai in scopul sicanarii paratului sau opunerea paratului cu rea credinta fata de o cerere vadit temeinica a reclamantului;

b) introducerea cu rea credinta a unor cereri de recuzare, de stramutare, de verificare de scripte, cererea nejustificata si exagerata a anumitor probe;

c) cererea de citare a paratului prin publicitate, atunci cand domiciliul acestuia este cunoscut de reclamant;

d) cereri repetate de amanare sau de amanare in vederea angajarii unui avocat sau angajare a mai multor avocati, peste nevoile unei aparari normale;

e) introducerea unei contestatii la executare cu rea credinta numai in scopul intarzierii executarii.

Abuzul de drept este apreciat si retinut de instanta de judecata in fata careia s-a produs. Judecatorul trebuie sa stabileasca elementele abuzului, sa le defineasca si sa le puncteze cu certitudine. Nu orice cerere respinsa de instanta ca neintemeiata este un abuz de drept.

Sanctiunile care intervin in ipoteza aparitiei abuzului de drept sunt diverse: respingerea cererii, plata cheltuielilor de judecata catre cealalalta parte, despagubiri pentru prejudiciile produse, anularea actelor de procedura, amenda civila.

Conditiile necesare pentru a fi parte in proces

In orice litigiu civil, indiferent ca el se desfasoara numai intre doua parti sau intr-o coparticipare procesuala, o persoana este recunoscuta ca parte numai daca indeplineste in mod cumulativ conditiile de exercitare a actiunii si anume: sa aiba capacitate procesuala, sa aiba calitate procesuala, sa fie titulara unui drept si sa justifice un interes.

1. Capacitatea procesuala

Capacitatea civila are doua componente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. Aplicarea regulilor acestor concepte se face corespunzator si in dreptul procesual civil.

A. Capacitatea procesuala de folosinta este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii pe plan procesual (art. 41 C. proc. civ.).

Capacitatea de folosinta a persoanelor fizice incepe la nasterea lor si dureaza pana la deces, indiferent de sexul, rasa, nationalitatea, religia sau gradul de cultura al persoanei respective.

Persoanele juridice dobandesc capacitatea de folosinta de la inregistrarea lor (daca sunt supuse inregistrarii) sau de la actul de dispozitie care le infiinteaza, de la data recunoasterii ori a autorizarii infiintarii lor.

Capacitatea persoanei juridice difera dupa specialitatea fiecareia (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).

B. Capacitatea procesuala de exercitiu este capacitatea unei persoane care are folosinta dreptului, de a angaja si de a conduce personal procesul, exercitandu-si direct drepturile si obligatiile procesuale pentru a valorifica dreptul litigios.

Capacitatea de exercitiu mai este recunoscuta in practica prin sintagma 'a sta in judecata personal'.

Daca orice persoana are capacitate de folosinta, uneori capacitatea de exercitiu lipseste sau este restransa.

Capacitatea de exercitiu lipseste in cazul punerii sub interdictie.

Capacitatea de exercitiu este restransa atunci cand ea nu se exercita direct decat partial, putand insa a fi complinita prin activitatea altor persoane, dupa cum urmeaza:

a) Reprezentarea se face pentru o persoana lipsita de capacitate de exercitiu, adica pentru minorii sub 14 ani si pentru persoanele puse sub interdictie (art.11 din Decretul nr. 31/1954). Acestia nu stau personal in proces ci sunt reprezentati de parintii minorului iar in lipsa lor de tutore; interzisii sunt reprezentati de curator.

b) Asistarea se face pentru o persoana cu capacitate de exercitiu restransa, respectiv minorii intre 14 si 18 ani (art. 9 din Decretul nr. 31/1954). Acesti minori vor sta pesonal in proces dar numai asistati de parinti iar in lipsa lor de tutore. Acestia din urma vor semna alaturi de minori cererile adresate instantei si vor fi citati la proces. Totusi, minorii care au implinit 16 ani vor putea sa-si exercite personal drepturile de munca, si vor putea face personal operatiuni specifice depozitului bancar.

c) Autorizarea intervine cand reprezentatul legal al celui lipsit de capacitate de exercitiu sau ocrotitorul legal care-l asista pe minorul cu capacitate de exercitiu restransa face acte procesuale de dispozitie cum ar fi: renuntarea, achiesarea sau tranzactia. Astfel de acte sunt posibile numai cu autorizarea speciala a organului competent, indeobste autoritatea tutelara.

Anumite acte de dispozitie mai grave nu pot fi luate nici cu autorizarea prealabila - ex. renuntarea la judecarea cererii de stabilire a paternitatii din afara casatoriei.

Persoana juridica isi dobandeste capacitatea de exercitiu de la infiintare si si-o pierde la incetarea ei. Ea este limitata de principiul specializarii in sensul ca nu poate exercita acele drepturi care depasesc scopul pentru care a fost infiintata. Persoana juridica isi exercita atributiile prin organele sale, in limita competentei ce le-a fost conferita. Se considera ca actele organelor de conducere sunt actele persoanei juridice, adica se exercita direct capacitatea de exercitiu.

Conform art. 44 C. proc. civ., se poate numi un curator special pentru exercitarea drepturilor intr-un proces daca partea este lipsita de capacitate de exercitiu si inca nu i s-a stabilit un reprezentant legal sau daca exista - chiar si ipotetic - un conflict de interese intre aceasta parte si reprezentantul ei. Aceste dispozitii se aplica, in mod corespunzator, si persoanelor cu capacitate de exercitiu restransa.

Sanctiunea actelor procedurale facute de o persoana fara capacitate de folosinta sunt lovite de nulitate absoluta. Exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta poate fi ridicata de orice parte si chiar de instanta din oficiu pe tot timpul procesului. Cererea cu care o astfel de persoana investeste instanta va fi respinsa.

Actele facute de o persoana fara capacitate procesuala de exercitiu sunt doar anulabile. In acelasi regim sanctionator intra si actele procedurale ale persoanelor cu capacitate de exercitiu restransa care nu a fost asistata de ocrotitorul legalin. In aceste cazuri instanta va putea da un termen pentru complinirea deficientelor, actele anulabile putand fi confirmate total sau partial de reprezentantul sau de ocrotitorul legalin. }i exceptia lipsei capacitatii de exercitiu poate fi invocata pe tot timpul procesului de oricare parte. Daca lipsurile nu se acopera pana la termenul acordat de instanta, actele in cauza vor fi anulate.

2. Calitatea procesuala

Calitatea procesuala reprezinta cerinta existentei unei identitati intre persoana reclamantului si titularul dreptului subiectiv din raportul juridic dedus judecatii (calitatea procesuala activa) si respectiv identitatea dintre parat si cel obligat in raportul juridic litigios (calitatea procesuala pasiva).

Calitatea procesuala se determina la fiecare speta in parte iar nu in mod generic si anticipat. Este sarcina reclamantului in primul rand sa caracterizeze calitatea procesuala atat activa cat si pasiva. In al doilea rand si instanta judecatoreasca va verifica permanent aceste elemente.

Calitatea procesuala priveste partea, iar nu reprezentantul ei. Aceasta diferentiere este facuta si de lege care reglementeaza separat exceptia privind lipsa de calitate procesuala si exceptia privind lipsa calitatii de reprezentant al unei parti.

Sanctiunea lipsei calitatii procesuale

Lipsa calitatii procesuale - fie active, fie pasive - conduce la respingerea actiunii. Daca s-a constatat numai lipsa calitatii procesuale pasive, reclamantul va putea introduce o noua notiune impotriva adevaratului parat cu observarea termenului de prescriptie.

In actiunile reale paratul poate cere inlocuirea lui cu adevaratul titular al dreptului litigios prin introducerea fortata a acestuia in proces sub forma aratarii titularului dreptului. Aceasta operatiune se face cu consimtamantul reclamantului si consecinta este ca paratul va fi scos din judecata si inlocuit cu tertul caruia hotararea ii va deveni opozabila.

Transmisiunea calitatii procesuale

Drepturile si obligatiile procesuale pot trece pe timpul procesului de la una din parti la alte persoane, straine de proces pana in acel moment.

Transmisiunea calitatii procesuale presupune trecerea ei de la o parte catre alta parte, care astfel capata legitimare procesuala (activa sau pasiva) de a continua procesul.

Transmisiunea calitatii poate fi legala sau conventionala.

La persoanele fizice transmisiunea legala se realizeaza in cazul succesiunii, cand mostenitorii partii decedate accepta succesiunea si implicit preluarea pozitiei procesuale a defunctului.

In cazul persoanelor juridice transmisiunea calitatii procesuale se produce in situatia reorganizarii persoanei juridice parte in proces.

Transmisiunea conventionala are loc in urma unei intelegeri stabilite de o parte din proces cu un tert, in urmatoarele cazuri: cesiunea de creanta, preluarea datoriei, vanzarea bunului litigios.

Transmisiunea calitatii procesuale poate fi universala, cu titlu universal sau cu titlu particular.

La transmisiunea universala se transmit toate drepturile si obligatiile procesuale, la transmisiunea cu titlu universal se transmite doar un segment din aceste drepturi si obligatii iar transmisiunea cu titlu particular are loc in cazul legatelor determinate si o intalnim de obicei in cazul transmisiunii conventionale. Indiferent de modul cum a operat transmisiunea, dobanditorul calitatii procesuale preia procesul in starea in care l-a gasit, in etapa respectiva, devenindu-i opozabile toate actele procesuale ale autorului sau.

Exista posibilitatea legitimarii procesuale si pentru alte persoane in anumite situatii:

- procurorul in anumite spete;

- autoritatea tutelara pentru litigiile privind minorii, decaderea din drepturile parintesti, adoptiile;

- persoanele apropiate celui pentru care se cere punerea sub interdictie;

- primariile si parchetul pentru cererile de deschidere a unor succesiuni;

- creditorii pentru actiunile oblice subrogatorii.

3. Dreptul

Actiunea civila este un mijoc legal pentru realizarea unui drept.

In consecinta nu poate exista o actiune fara un drept care trebuie valorificat sau ocrotit.

Conditiile dreptului subiectiv sunt urmatoarele

- sa fie recunoscut si ocrotit de lege, adica sa nu intre in continutul unui raport juridic ilegal sau sa contravina oridinii publice sau bunelor moravuri;

- sa fie exercitat in limitele lui firesti, externe si interne;

- sa fie actual, adica sa nu fie supus termenului sau conditiei suspensive. Dreptul eventual poate fi totusi protejat prin masuri asiguratorii sau conservatorii (ex. oferta contractuala, recoltele viitoare);

- sa fie determinat;

- sa fie exercitat cu buna credinta.

In cazul actiunilor in constatare dreptul se considera in starea lui din momentul depunerii cererii de chemare in judecata.

Art.110 C. proc. civ. prevede ca exceptie si posibilitatea unor actiuni cu caracter preventiv posibile inainte de scadenta dar aplicabile dupa implinirea termenului. Aceasta exceptie este posibila in urmatoarele cazuri:

- la locatia imobiliara, locatorul poate introduce actiune pentru predarea bunului si inaintea expirarii contractului;

- la obligatiile de intretinere sau de prestatii periodice, creditorul poate face actiunea inainte de scadenta datoriei;

- judecatorul poate aproba anticipat o executare care va deveni operabila numai la data scadentei pentru preintampinarea unor prejudicii ce s-ar putea produce prin intarzierea executarii.

Este vorba despre niste masuri preventive si in acelasi timp conservatorii care sa confectioneze pana la scadenta titlul executoriu care, la randul lui, sa poata fi valorificat imediat, evitandu-se intarzieri nejustificate.

Sanctiunea lipsei dreptului subiectiv

Este respingerea actiunii. Aceeasi sanctiune intervine in cazul neindeplinirii conditiilor dreptului subiectiv. Aceasta solutie se pronunta in mod normal la sfarsitul judecatii, dupa dezbateri. Daca insa a fost ridicata exceptia lipsei dreptului si aceasta este conturata in faza initiala a dosarului, exceptia poate fi admisa si cererea de chemare in judecata respinsa fara a se mai cerceta fondul. Daca o asemenea solutie s-a pronuntat pentru lipsa unor conditii ale dreptului, reclamantul va putea introduce o noua actiune atunci cand aceste conditii vor fi acoperite (termenul, conditia).

4. Interesul

Interesul este folosul practic, imediat pe care il are o parte pentru a justifica punerea in miscare a procedurii judiciare.

Nu exista actiune daca nu este caracterizata printr-un interes legitim.

Este normal ca existenta interesului legitim sa stavileasca posibilitatea sicanarii parti adverse prin diferite actiuni absurde care ar putea incarca inutil volumul de munca al instantelor judecatoresti. Este deci o masura de descurajare a procesomanilor si de protectie fireasca, civica a celoralalti subiecti de drept si a judecatorilor care nu trebuie sa-si iroseasca timpul asupra unor dosare sterile.

De exemplu, este lipsita de interes in atacarea unei hotarari acea parte care a castigat procesul in etapa jurisdictionala anterioara sau beneficiarul unei donatii fara sarcini nu are interesul sa ceara in justitie anularea donatiei al carei beneficiar este.

Interesul trebie sa caracterizeze nu numai momentul de debut al procesului (introducerea cererii de chemare in judecata) ci si toate formele si etapele procesuale ulterioare (probatorii, cai de atac, executare, etc).

Interesul poate fi material atunci cand urmareste realizarea unui folos de ordin patrimonial (ex. predarea unei sume de bani sau a unui bun corporal) sau poate fi moral cand are ca scop obtinerea unor satisfactii nepatrimoniale (ex. punerea sub interdictie a unui alienat sau debil mintal). Interesul moral nu se suprapune insa cu prejudiciul moral si deci nu poate genera aparitia daunelor morale.

Conditiile interesului sunt urmatoarele:

a) sa fie legitim, adica sa nu vina in conflict cu legea;

b) sa fie personal, adica actiunea sa poata fi promovata de titularul dreptului sau de reprezentantul lui, iar nu de catre o alta persoana straina de drept. In consecinta, un tert nu poate introduce o actiune pentru realizarea dreptului altuia cu care nu are nici un raport juridic si nici o tangenta juridica. Aceasta cerinta este consacrata in art. 109 C. proc. civ.;

c) sa fie nascut si actual, in intelesul ca daca cel interesat nu ar formula actiunea in momentul respectiv, s-ar expune la un prejudiciu in cazul intarzierii. Este posibil ca un drept sa nu fie actual dar interesul sa existe (vezi cazul asigurarii dovezilor - art. 235 C. proc. civ.).

In cazul actiunilor in constatare interogatorii sau provocatorii (cu un pronuntat caracter preventiv) trebuie sa existe un interes legitim legat de curmarea incertitudinii.

Sanctiunea lipsei de interes este respingerea actiunii. Aceasta sanctiune se aplica atat pentru lipsa in sine a interesului cat si pentru neindeplinirea cerintelor acestuia (care se cer intrunite cumulativ).

Lipsa de interes se invoca prin exceptie, care este exceptie de fond si dirimanta. Exceptia se poate ridica in orice faza a procesului de oricare parte si chiar de instanta din oficiu.

Coparticiparea procesuala

In mod obisnuit in proces exista un singur reclamant si un singur parat. Este insa posibil sa apara de la inceputul procesului o pluraritate de subiecti procesuali, adica mai multi reclamanti si/sau mai multi parati.

Art. 47 C. proc. civ. prevede ca este posibila coparticiparea procesuala cu conditia ca obiectul pricinii sa fie un drept sau o obligatie comuna sau dreptul si obligatia sa aiba aceeasi cauza.

Avem coparticipare procesuala, de exemplu, atunci cand doi creditori cheama impreuna in judecata in acelasi proces pe debitorul lor comun sau cand o persoana prejudiciata cheama in judecata pe paratii care sunt coautorii faptului ilicit generator de prejudicii.

Coparticiparea procesuala poate fi subiectiva (avem o pluralitate de parti cu interese identice) sau obiectiva (avem o pluralitate de actiuni strans legate intre ele).

La randul ei coparticiparea subiectiva poate fi activa (mai multi reclamanti), pasiva (mai multi parati) sau mixta (mai multi reclamanti si mai multi parati).

De regula, coparticiparea procesuala este facultativa. Prin exceptie, coparticiparea este obligatorie in cazul iesirii din indiviziune - in care imparteala este nula daca in proces nu participa toti copartasii.

Coparticipantii au o pozitie de independenta procesuala intre ei (art. 48 C. proc. civ.). Aceasta inseamna ca actele unei parti nu pot prejudicia pe ceilalti coparticipanti decat numai daca efectele actului respectiv se intind asupra tuturor, potrivit legii. In acest caz efectele actului procedural facut de o parte poate profita coparticipantilor dar nu ii poate prejudicia (ex. cererea de repunere pe rol pentru evitarea perimarii, exercitarea unei cai de atac).

Actele de procedura indeplinite numai de unii sau termenele incuviintate numai unora pentru indeplinirea actelor de procedura folosesc si celorlalti.

Coparticipantii care nu au indeplinit in termenul legal un anumit act de procedura, vor continua sa fie citati si vor beneficia de toate drepturile daca respectivul act de procedura a fost efectuat si in beneficiul lor de alt coparticipant.

In cazul obligatiilor solidare si indivizibile, efectele promovarii unei cai de atac de catre un coparticipant le va folosi si celorlalti in sensul ca admiterea recursului va avea efecte si asupra partilor care nu l-au declarat (aceeasi solutie si in cazul apelului).

Coparticipantii sunt independenti si fata de instanta de judecata. Un reclamant nu poate reprezenta un alt reclamant fara procura, chiar daca apararea primului s-ar face in profitul ambilor. In fata instantei fiecare coparticipant trebuie sa-si expuna punctul de vedere in mod autonom.

Totusi, exista anumite inlesniri in sensul ca mai multi coparticpanti pot avea un singur reprezentant si ca toti coparticipantii - fie activi, fie pasivi - primesc un singur rand de copii de cererile si inscrisurile adversarilor.

Uneori chiar instanta, in baza rolului ei activ, provoaca situatii de coparticipare procesuala - fie prin introducerea in cauza a altor persoane (caz de interventie voluntara), fie prin incuviintarea conexarii sau prin admiterea exceptiei de litispendenta. Nu mai putin insa, asemenea situatii sunt generate de regula de initiativa partilor, care, in temeiul principiului disponibilitatii si in exercitarea drepturilor proprii si a interesului lor legitim, vor invoca ele insele astfel de situatii care sa dezlege raporturile juridice complexe fata de toate partile si fata de toti tertii.

Participarea tertilor in procesul civil

Determinarea conceptului de terti

Conceptul de 'terte persoane' este folosit frecvent in literatura de specialitate si in practica judiciara.

Codul de procedura civila reglementeaza aceasta institutie in Cartea a II-a, capitolul III din titlul I, utilizand denumirea de 'alte persoane care pot lua parte la judecata'.

Conceptul are in vedere, asadar, situatiile in care numarul participantilor la proces poate fi marit, in cursul judecatii, cu terte persoane care, fie printr-un act de initiativa proprie, fie la cererea uneia din parti, sunt introduse in cauza, devin astfel parti litigante.

Conceptul de terte persoane poate fi privit in doua acceptiuni. Intr-o prima acceptiune, conceptul desemneaza numai pozitia unor subiecti de drept pana in momentul introducerii lor in proces. Intr-adevar, in sens restrans, prin terte persoane intelegem acele persoane care sunt straine de procesul intre reclamant si parat.

Intr-o alta acceptiune, prin 'terte persoane' se desemneaza insasi participarea in procesul civil a acelor persoane care au intervenit sau care au fost introduse in litigiu in cursul desfasurarii procedurii judiciare. Din momentul introducerii lor in proces, aceste persoane dobandesc calitatea de parti. Ele continua sa-si pastreze denumirea de terte persoane si dupa introducerea lor in proces. In literatura de specialitate, conceptul de terte persoane este folosit in aceasta din urma acceptiune, avand aceeasi semnificatie juridica ca si denumirea data de Codul de procedura civila acestei institutii: 'Alte persoane care pot lua parte la judecata'.

In consecinta, acest concept s-a impus in literatura de specialitate spre a desemna o importanta institutie procesuala.

Formele de participare a tertilor in procesul civil

In art. 49-66, Codul de procedura civila reglementeaza amanuntit formele de participare a tertelor persoane in procesul civil. Aceste dispozitii procedurale consacra urmatoarele forme de participare in procesul civil a tertelor persoane: interventia (art. 49-56), chemarea in judecata a altor persoane (art. 57-59), chemarea in garantie (art. 60-63) si aratarea titularului dreptului (art. 64-66).

Desi legislatia noastra procesuala nu face distinctie intre interventia voluntara si interventia fortata, totusi, in literatura de specialitate se face o asemenea deosebire. Aceasta distinctie se face in functie de persoana care are initiativa formularii cererii de participare a tertilor in proces. Astfel, atunci cand participarea tertului in proces se realizeaza ca urmare a initiativei acestuia, ne aflam in prezenta unei interventii voluntare. In doctrina ea este mai cunoscuta si sub denumirea de interventie directa, activa sau propriu-zisa. Daca participarea tertului in proces este urmare a initiativei uneia din parti, ne aflam in prezenta unei interventii fortate.

In literatura de specialitate se considera in prezent ca interventia fortata cuprinde urmatoarele forme de participare a tertelor persoane in procesul civil: chemare in judecata a altor persoane, chemarea in garantie si aratarea titularului dreptului.

Necesitatea si importanta participarii tertilor in procesul civil

Cadrul in care urmeaza sa se desfasoare procesul civil este stabilit in momentul si prin introducerea cererii de chemare in judecata. Prin intermediul acestei cereri, reclamantul desemneaza persoana sau persoanele pe care le considera ca fiind acelea ce au contestat sau au incalcat dreptul subiectiv dedus in justitie.

Explicatia reglementarii participarii tertilor in procesul civil trebuie cautata in imprejurarea ca, spre deosebire de hotararile instantelor penale, care produc efecte orga omnes, hotararile instantelor civile - cu unele exceptii, ca in materie de stare civila - au efecte relative, numai intre partile litigante. Autoritatea lucrului judecat nu se intinde si asupra celor de al treilea-persoane care nu au luat parte la judecata - cu exceptia avanzilor cauza, care au dobandit aceasta calitate ulterior judecatii. Pentru ca hotararea judecatoreasca sa devina opozabila si altor persoane, interesate in rezolvarea intr-un anumit fel a procesului civil, este necesar ca aceste persoane sa fie introduse in proces.

Dar de ce este necesar ca hotararea judecatoreasca sa fie opozabila si tertelor persoane? Aceasta deoarece prin modul de solutionare a procesului civil s-ar putea ca drepturile legitime ale tertilor sa fie direct sau indirect periclitate. Alteori, s-ar putea ca interesul uneia din parti sa reclame introducerea unei terte persoane in procesul civil. In astfel de imprejurari se urmareste stabilirea unor drepturi sau obligatii fata de tertele persoane.

Daca, de exemplu, titularul dreptului de proprietate a pornit actiunea in revendicare impotriva altei persoane decat detinatorul bunului, hotararea prin care i se recunoaste dreptul si obliga la predarea bunului nu va putea fi executata in fapt pentru ca, in ceea ce-l priveste pe detinator, hotararea este o res inter alios. Tot astfel, hotararea obtinuta de creditor impotriva unuia dintre debitori, nu va putea fi executata in averea codebitorului, chiar solidar, care trebuie sa fie chemat personal in judecata pentru a se putea apara. Altfel s-ar viola principiile contradictorialitatii si dreptului la aparare.

Participarea tertelor persoane in procesul civil nu este determinata intotdeauna de necesitatea apararii drepturilor tertilor. In practica, se pot ivi situatii in care reclamantul sau paratul sa aiba interesul de a solicita introducerea in procesul civil si a altor persoane. Astfel, debitorul care este chemat in judecata numai de catre unul din creditorii sai, poate solicita introducerea in proces si a celorlalti creditori, pentru ca raportul juridic litigios sa se solutioneze fata de toate persoanele ce pot pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul. De asemenea, oricare din parti poate solicita introducerea in proces a persoanei obligate a-i garanta dreptul transmis, pentru a fi despagubita in situatia in care aceasta ar cadea in pretentii. In consecinta, atunci cand introducerea in proces a tertelor persoane a fost solicitata de catre una din parti, aceasta institutie procesuala urmareste ocrotirea drepturilor acestora. Tertele persoane introduse in procesul civil, in aceste conditii, nu vor mai putea beneficia de principiul relativitatii lucrului judecat, fiind obligate si ele sa respecte drepturile consfiintite prin hotararea judecatoreasca pronuntata.

Reiese deci ca participarea tertelor persoane in procesul civil este o institutie procesuala necesara in orice legislatie, constituind un mijloc juridic de proteguire a drepturilor tertilor si a partilor principale.

Preocuparea legiutorului pentru ocrotirea drepturilor tertelor persoane este consacrata atat in legislatia civila, cat si in Codul de procedura civila. Astfel, art. 973 C. civ. instituie principiul potrivit caruia 'conventiile n-au efect decat intre partile contractante'. Acest principiu, al relativitatii contractelor, are rolul de a ocroti tertii fata de efectele actelor juridice la care nu au participat si care le-ar putea cauza prejudicii. De asemenea, in scopul ocrotirii intereselor creditorilor, art. 974 C. civ. acorda acestora posibilitatea de a exercita toate drepturile si actiunile debitorilor lor, afara de acelea care au un caracter exclusiv personal, iar art. 975 C. civ. consacra dreptul creditorilor de a ataca actele facute de debitori in frauda drepturilor lor.

Pe plan procesual, drepturile si interesele legale ale tertilor sunt ocrotite nu numai ca urmare a aplicarii principiului relativitatii lucrului judecat, ci si prin intermediul unui mijloc ce prezinta caracter preventiv si care consta in posibilitatea conferita de lege tertilor (in cazul interventiei principiale si accesorii) de a participa in procesul civil in curs de desfasurare intre alte persoane.

Institutia participarii tertelor persoane in procesul civil prezinta o importanta procesuala considerabila si prin contributia sa la realizarea unei bunei administrari a justitiei. Intr-adevar, prin participarea tertelor persoane in procesul civil, se solutioneaza intr-un singur cadru procesual mai multe raporturi juridice conexe. Cu alte cuvinte, pe langa solutionarea raporturilor juridice litigioase dintre parti, se rezolva si raporturile dintre terte persoane, pe de o parte, si parti, pe de alta parte. Solutionarea acestor raporturi juridice intr-un singur cadrul procesual prezinta importanta si prin faptul ca preintampina posibilitatea pronuntarii unor hotarari judecatoresti contradictorii, datorita faptului ca, prin acest mod de solutionare, judecatorii au posibilitatea sa cunoasca in toata complexitatea lor, raporturile juridice dintre parti si tertele persoane.

Nu in ultimul rand, trebuie prezentat si avantajul realizarii unei economii de cheltuieli si de timp deci, institutia participarii tertelor persoane in procesul civil isi justifica importanta si prin functia sociala pe care o indeplineste si al carei scop vizeaza o mai buna administrare a justitiei.

Conditii specifice de admisibilitate a participarii tertilor

1. Precizari prealabile

Dreptul de a participa intr-un proces civil intre alte parti nu poate fi acordat oricarei persoane in mod nelimitat pentru ca, daca s-ar admite introducerea in proces a oricarei persoane straine de litigiul respectiv, s-ar ajunge la o complicare inutila a activitatii judiciare. Pentru acest motiv este necesara determinarea conditiilor generale de admisibilitate a participarii tertelor persoane in procesul civil.

Unele dintre aceste conditii generale nu sunt proprii numai acestei institutii procesuale, fiind deopotriva necesare pentru indeplinirea oricarei activitati judiciare, si anume: capacitatea procesuala, calitatea procesuala si justificarea unui interes.

In examinarea conditiilor pentru a fi parte in procesul civil, intereseaza capacitatea procesuala de folosinta (capacitatea de a fi parte), calitatea procesuala si interesul. Aceste cerinte au, in principiu, aceeasi semnificatie ca si in cazul institutiei participarii tertelor persoane in procesul civil.

Pentru participarea tertelor persoane in procesul civil, mai sunt necesare doua conditii, determinate de caracterul incident al tuturor formelor de participare a tertilor in proces, anume: existenta unui proces civil in curs de judecata si existenta unei legaturi de conexitate intre cererea de participare a tertului in proces si actiunea principala.

2. Existenta unui proces civil in curs de judecata

Toate formele de participare a tertelor persoane in procesul civil au un caracter incident, in sensul ca se realizeaza in cadrul unui proces in curs de desfasurare intre alte persoane, amplificandu-se prin aceasta cadrul procesual initial.

Conditia existentei unui proces civil in curs de judecata intre alte persoane, in ipoteza interventiei, rezulta din chiar art.49 alin.1 partea finala, C. proc. civ., potrivit caruia interventia se poate promova 'intr-o pricina ce se urmeaza intre alte persoane'. Interventia fiind un mijloc procedural pus la dispozitia tertilor in vederea apararii intereselor lor legale, legea le-a acordat acestora posibilitatea de a interveni in procesul civil care se desfasoara intre alte persoane.

Aceasta conditie implica cerinta ca tertul sa nu fi participat in calitate de reclamant sau parat in procesul respectiv, adica intervenientul sa fi fost strain de proces, pana in momentul formularii cererii sale de interventie. Astfel, in practica judiciara s-a decis ca persoana care a participat ca reclamant intr-un proces civil, nu poate formula o cerere de interventie in interes propriu in acel proces. Aceasta persoana isi poate formula pretentiile impotriva celorlalte parti numai printr-o actiune civila separata, daca a omis sa si le valorifice prin cererea de chemare in judecata, iar paratul prin intermediul cererii reconventionale.

Nu numai interventia, ci si celelalte forme de participare a tertilor vor fi formulate in cadrul unui proces civil in curs de judecata intre alte persoane, deoarece ele reprezinta mijloace procedurale puse la dispozitia partilor in scopul apararii intereselor lor, in raport cu tertele persoane ce urmeaza a fi introduse intr-un proces civil deja constituit.

3. Existenta unei legaturi de conexitate

Legatura de conexitate presupune existenta unei anumite relatii intre cererea privind participarea unei terte persoane in procesul civil si cererea principala, astfel incat protejarea unui interes al tertului intervenient sau al uneia din parti sa depinda de modul de solutionare a celor doua cereri.

Necesitatea existentei unei legaturi de conexitate a fost subliniata in literatura juridica, desi nici o dispozitie procedurala nu o prevede expres. Aceasta conditie este determinata tot de caracterul incident al formelor de participare a tertilor in procesul civil, dar decurge si din scopul acestei institutii prin care se urmareste solutionarea unor raporturi juridice conexe in cadrul aceluiasi litigiu.

Continutul legaturii de conexitate, desi prezinta unele asemanari, nu se identifica cu continutul si sensul notiunii de conexitate la care se refera art. 164 C. proc. civ.

Asa cum este reglementata in art. 164, conexitatea implica intalnirea a doua sau mai multe actiuni civile distincte, in curs de solutionare la aceeasi instanta sau la instante diferite, sesizate in mod separat. Aceste procese distincte se reunesc pentru o mai buna administrare a justitiei.

Dimpotriva, formele de participare a tertelor persoane in procesul civil nu se formuleaza separat, ci in cadrul unui proces deja declansat intre alte persoane, deci nu se pune nici un moment problema intrunirii mai multor procese.

In materia conexitatii, potrivit art.164 mai este necesar ca intre obiectul si cauza celor doua sau mai multe pricini civile sa existe o stransa legatura.

In cazul participarii tertilor in procesul civil este necesar uneori ca cererea sa se refere la acelasi obiect la care se refera si actiunea principala. Este cazul formularii unei cereri privind participarea in procesul civil a unei terte persoane care ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul.

Alteori, insa, obiectul cererii pentru participarea unei terte persoane in procesul civil poate fi diferit de obiectul actiunii principale. In cazul unei actiuni privind incetarea starii de indiviziune, o terta persoana poate sa intervina in interes propriu, solicitand sa se constate ca ea este proprietara unor bunuri care au fost cuprinse in masa succesorala.

Conditia legaturii de conexitate nu implica o identitate de cauza sau o stransa legatura intre cauza privind participarea tertului in proces si cauza actiunii principale. Astfel, intr-un litigiu de revendicare, de exemplu, cauza actiunii poate consta in neintelegerea dintre reclamant si parat cu privire la fundamentul juridic al actului translativ de proprietate, iar cauza interventiei principale poate fi bazata pe faptul dobandirii bunului prin efectul prescriptiei achizitive.

In cazul institutiei conexitatii, instanta de judecata poate dispune intrunirea a doua sau mai multe actiuni numai in prezenta unei stranse legaturi existente intre obiectul si cauza actiunilor respective.

Spre deosebire de aceasta ipoteza, la participarea tertelor persoane in procesul civil instanta de judecata poate admite o asemenea cerere ori de cate ori partea interesata justifica dependenta dreptului ei de faptul solutionarii acesteia.

Interventia in procesul civil

Interventia este acea institutie procesuala care confera unui tert posibilitatea de a participa, din proprie initiativa, intr-un proces civil in curs de judecata intre alte persoane, in scopul valorificarii unui drept propriu sau in vederea sprijinirii apararii reclamantului ori paratului. Aceasta prima forma de participare a tertelor persoane in procesul civil este reglementata in art.49-56 C. proc. civ. In literatura juridica este cunoscuta si sub denumirea de 'interventie voluntara', tocmai datorita faptului ca participarea este rezultatul initiativei tertului.

Art. 49 consacra doua forme ale interventiei: interventia in interes propriu si interventia in interesul uneia din parti. Interventia in interes propriu mai este denumita si 'interventia principala sau agresiva', iar interventia in interesul uneia din parti poarta si denumirea de 'interventia accesorie sau conservatoare'. Distinctia dintre aceste doua forme se refera la scopul diferit urmarit de terti.

In cazul interventiei principale, tertul urmareste valorificarea unui drept propriu in confruntarea sa cu toate partile din proces. In acest mod intervenientul exercita o actiune civila distincta, in scopul obtinerii unei hotarari judecatoresti favorabila.

In interventia accesorie, intervenientul actioneaza doar pentru spirjinirea unei parti fara sa exercite o actiune civila propriu-zisa, deoarece tertul nu urmareste in mod direct valorificarea unui drept propriu impotriva altei persoane.

Interventia principala

Notiune. Trasaturi. Utilitate

Potrivit art.49 alin. 2, 'interventia este in interes propriu cand cel care intervine invoca un drept al sau'.

Definitia data de lege este de o maxima generalitate, fiind insa sugestiva in determinarea naturii juridice a interventiei.

Din punct de vedere al caracterului ei, interventia principala reprezinta un incident procedural care determina largirea cadrului procesual in care urmeaza sa se solutioneze litigiul.

In procesul civil, pe baza principiului disponibilitatii, reclamantul este cel care stabileste, prin cererea de chemare in judecata, cadrul de desfasurare a judecatii cu privire la parti si la obiectul litigiului. Acest cadru procesual poate fi modificat numai in conditiile art. 119 si art. 132 C. proc. civ., cand paratul este in drept sa formuleze o pretentie proprie, printr-o cerere reconventionala, iar reclamantul poate sa-si modifice cererea de chemare in judecata.

In ipoteza interventiei principale, modificarea cadrului procesual se refera atat la introducerea unei noi persoane in proces, cat si la faptul ca se supune judecatii o pretentie proprie tertului.

Din punct de vedere al continutului, interventia principala constituie o veritabila actiune civila deoarece se urmareste valorificarea unui drept subiectiv.

Acest caracter de actiune al interventiei principale este incontestabil, rezultand din continutul material si procesual al acestei forme de participare a tertelor persoane in procesul civil. Constituie o actiune civila doarece, prin intermediul ei, se urmareste valorificarea unui drept propriu al tertului intervenient. Pentru promovarea si exercitarea interventiei principale va fi necesara, deci, intrunirea conditiilor unei actiuni civile.

Caracterul de actiune civila este justificat si de necesitatea indeplinirii conditiilor de forma ale cererii tertului. Edificatoare sunt dispozitiile art. 50 alin.1 C. proc. civ., potrivit carora 'cererea de interventie in interes propriu va fi facuta in forma prevazuta pentru cererea de chemare in judecata'.

Cu toate acestea, interventia principala nu se identifica intrutotul cu o actiune civila care se promoveaza pe cale principala, deoarece intre ele exista unele deosebiri privind conditiile de promovare si exercitare, in sensul ca interventia trebuie sa indeplineasca si unele conditii care nu sunt necesare in cazul celorlalte actiuni civile. De aceea, in literatura de specialitate, interventia principala a fost caracterizata si ca o cerere conexa care se grefeaza pe actiunea reclamantului.

Se poate afirma, astfel, ca sub aspectul naturii juridice, interventia principala este o actiune civila speciala.

Tinand seama de trasaturile si natura juridica, interventia principala poate fi definita ca fiind 'o actiune prin care tertul intervenient formuleaza o pretentie distincta, dar conexa cu cererea principala, intr-un proces declansat intre alte persoane, in scopul obtinerii unei hotarari judecatoresti favorabile'.

Interventia principala isi vadeste utilitatea si prin faptul ca ea contribuie la o buna administrare a justitiei.

Conditiile de admisibilitate

In afara conditiilor generale de admisibilitate, interventia principala mai trebuie sa indeplineasca si unele conditii speciale, referitoare la afirmarea unui drept care urmeaza a se valorifica prin intermediul interventiei principale, la indeplinirea unei concilieri prealabile si la forma cererii.

a) Afirmarea unui drept care urmeaza a se valorifica prin intermediul interventiei principale.

Aceasta conditie rezulta din dispozitiile art. 49 alin. 2 C. proc. civ. Intervenientul principal, urmarind valorificarea unui drept propriu, trebuie sa afirme existenta acestuia sau a unei situatii juridice a carei ocrotire o solicita. Nu este necesar, insa, ca dreptul sa existe in realitate, fiind suficienta numai afirmarea dreptului litigios.

Existenta dreptului litigios este doar una din conditiile de admitere in fond a interventiei principale. In cazul valorificarii unui drept subiectiv printr-o actiune in justitie este necesar ca dreptul afirmat de reclamant sa fie actual deoarece, in caz contrar, actiunea ar putea fi paralizata prin exceptia de prematuritate invocata de parat. Actualitatea dreptului afirmat este o conditie care se cere a fi intrunita numai in cazul actiunilor in realizarea dreptului, nu si in cazul actiunilor in constatare.

Asadar, e neindoielnic ca atunci cand, prin intermediul interventiei principale se urmareste numai constatarea existentei sau inexistentei unui anumit raport juridic, este suficienta afirmarea unui drept eventual, adica a unui drept afectat de o modalitate (termen sau conditie).

S-a afirmat ca si atunci cand, prin intermediul interventiei principale, se urmareste realizarea dreptului subiectiv, nu este necesar ca acesta sa fi devenit inca actual, argumentandu-se acest punct de vedere prin dispozitiile art. 1016 C. civ., care permit creditorului ca 'inaintea indeplinirii conditiei, sa exercite toate actele conservatoare dreptului sau'. Or, interventia principala trebuie considerata ca un act de conservare a patrimoniului, nu ca un act de dispozitie. Aceasta cu atat mai mult cu cat si actiunea civila este considerata uneori ca un act de conservare a patrimoniului.

Interventia principala se caracterizeaza tocmai prin faptul ca are ca scop protejarea unor drepturi ale intervenientului care, daca nu ar fi aparate pe aceasta cale ar cauza acestuia un prejudiciu. De aceea, se poate afirma ca interventia principala este nu numai un act reparator, ci si conservator sau 'un mijloc de aparare preventiv'.

b) Forma interventiei principale.

Art. 50 alin. 1 C. proc. civ. precizeaza numai ca 'cererea de interventie in interes propriu va fi facuta in forma prevazuta pentru cererea de chemare in judecata'. Este evident ca intervenientului i se vor aplica si dispozitiile art.112 C. proc. civ., care indica elementele unei cereri de chemare in judecata.

Avand in vedere dispozitiile procedurale mentionate, cererea de interventie principala va cuprinde elementele specifice oricarei cereri procedurale.

Domeniul de aplicabilitate

In legatura cu formele de participare a tertelor persoane in procesul civil, in literatura juridica si in practica se considera ca aceasta institutie poate fi utilizata in orice materie, intrucat nici o dispozitie legala nu limiteaza o atare posibilitate. S-ar putea considera ca ne aflam chiar in prezenta unui principiu general care permite tertilor sa intervina in orice litigiu atunci cand drepturile lor sunt amenintate sau contestate, cu conditia sa justifice un interes ocrotit de lege. Acest principiu nu poate fi, insa, absolutizat, deoarece, in unele situatii, rigoarea unor principii de drept procesual sau de drept substantial face inaplicabile dispozitiile art. 49 alin. 2 C. proc. civ. ori limiteaza dreptul tertelor persoane de a formula interventii principale.

a) Interventia principala in procesele privind starea si capacitatea persoanelor.

Interventia principala are o sfera restransa de aplicatie in acest domeniu deoarece actiunile civile au un caracter strict personal, fapt pentru care ele pot fi exercitate doar de titularii dreptului dedus in justitie.

Datorita caracterului strict personal al actiunii, se considera ca interventia principala este inadmisibila in actiunile privind anularea sau desfacerea casatoriei, anularea sau desfiintarea infierii, precum si in cadrul procedurii de punere sub interdictie. Inadmisbilitatea interventiei principale in aceste situatii se intemeiaza si pe ideea ca o terta persoana nu poate formula pretentii noi, adica nu poate invoca un drept subiectiv in legatura cu obiectul procesului respectiv.

Interventia principala este, in principiu, inadmisibilia intr-o actiune in tagada paternitatii, datorita caracterului strict personal al actiunii. O terta persoana, alta decat prezumatul tata, nu poate solicita, nici pe cale de actiune, nici prin intermediul interventiei, tagaduirea paternitatii, legea neconferindu-i tertului legitimarea procesuala. Tertul va putea interveni in cadrul unui proces civil privind tagada paternitatii daca are un interes legitim, ocrotit de lege si se solicita pe aceasta cale recunoasterea paternitatii minorului respectiv. In acest caz, interventia principala va fi subordonata admiterii actiunii in tagada paternitatii. Recunoasterea paternitatii prin intermediul interventiei principale are valoarea unei recunoasteri facute prin inscris autentic, producand toate efectele prevazute de lege.

b) Interventia principala in cadrul ordonantelor presedintiale.

In literatura juridica mai veche, s-a considerat ca interventia principala este admisibila in aceasta materie, datorita faptului ca nici vechiul art. 27 C. proc. civ., nici o alta dispozitie legala nu limitau dreptul de interventie.

In literatura juridica mai recenta, se considera ca orice persoana poate interveni in proces daca prin aceasta nu se impiedica urgenta solutionarii cererii de ordonanta presedintiala.

Caracterul special al procedurii ordonantelor presedintiale determina limitarea sferei de aplicare a interventiei principale. Astfel, prin interventie principala nu se va putea valorifica, in cadrul unei cereri de ordonanta presedintiala, un drept propriu al intervenientului, daca aceasta ar conduce la rezolvarea definitiva a raporturilor dintre parti. Solutia contrara ar determina intarzierea judecatii, fiind potrivnica insusi scopului urmarit de institutia ordonantei presedintiale. Intr-o asemenea situatie, instanta de judecata va dispune disjungerea interventiei principale de cererea de ordonanta presedintiala, spre a fi solutionate separat.

Cand tertul urmareste valorificarea definitiva a unui drept propriu, interventia principala este inadmisbila deoarece interventia tertului nu se poate concilia cu caracterul special al procedurii reglementate de art. 581 C. proc. civ.

Daca tertul urmareste numai luarea unor masuri vremelnice in cazuri urgente, interventia principala este admisibila in cadrul oricarei cereri de ordonanta presedintiala.

Daca, ulterior, cererea de ordonanta este transformata de catre reclamant intr-o actiune de drept comun, tertul intervenient va putea solicita stabilirea unui drept propriu in procesul respectiv.

c) Interventia principala in alte materii.

Interventia principala isi gaseste aplicarea nu numai in unele actiuni civile de drept comun, ci si in cadrul acelor actiuni ce se solutioneaza dupa unele reguli procesuale speciale.

In literatura de specialitate se apreciaza ca nici o dispozitie legala nu limiteaza dreptul tertilor de a interveni in cadrul unei actiuni posesorii. Pentru considerente similare cu cele din cazul ordonantei presedintiale, intervenientul nu va putea solicita rezolvarea definitiva a raporturilor juridice dintre el si celelalte parti si nu va putea urmari revendicarea imobilului din litigiu, pentru simplu fapt ca, in cadrul actiunilor posesorii, nu se rezolva fondul dreptului, ci se asigura doar protectia unor stari de fapt.

Tertul va putea solicita numai ocrotirea posesiunii asupra bunului respectiv. Datorita acestui fapt, interventia principala nu poate fi exercitata in aceasta materie decat cu respectarea conditiilor prevazute pentru ocrotirea posesiunii prin intermediul actiunilor posesorii (art. 674-676 C. proc. civ.).

Procedura interventiei principale

Termenul in care poate fi formulata.

Potrivit art. 50 alin. 2 C. proc. civ., interventia principala 'se poate face numai in fata primei instante si inainte de inchiderea dezbaterilor'.

Ratiunea formularii interventiei principale numai in fata primei instante rezida in necesitatea garantarii unor principii fundamentale ale dreptului procesual civil si in raport cu tertul intervenient (principiul dreptului la aparare, principiul contradictorialitatii si principiul celor doua grade de jurisdictie).

Intrucat legea nu face nici o distinctie dupa materia in care se formuleaza cererile de interventie fortata, rezulta ca acestea vor fi promovate in termenul prevazut de art. 50 alin. 2. Cu acordul celorlalte parti, interventia principala poate fi formulata si in fata instantei de apel (art. 50 alin. 3 C. proc. civ.).

In practica judiciara mai veche, s-a decis ca in materie de partaj interventia principala nu poate fi formulata decat anterior admiterii in principiu a actiunii. Instanta suprema a hotarat, in mod intemeiat, ca expresia 'inainte de inchiderea dezbaterilor', folosita in art. 50 alin. 2, se refera la dezbaterile care precedeaza hotararea finala a procesului si nu la dezbaterile anterioare hotararilor care se iau prin incheieri interlocutorii, textul nefacand nici o distinctie, sub acest aspect, dupa natura litigiului. Asadar, in materie de partaj, interventia principala poate fi promovata chiar si dupa admiterea in principiu a actiunii.

Interventia principala nu poate fi promovata dupa casarea unei hotarari judecatoresti, in fata instantei de trimitere, deoarece dupa inchiderea dezbaterilor in fata primei instante interventia este tardiva. Aceasta opinie se intemeiaza si pe imprejurarea ca, in mod similar, legea nu permite nici modificarea cererii de chemare in judecata in fata instantei de trimitere.

Ratiunea termenului fixat de lege consta in acordarea posibilitatii partilor de a-si exercita dreptul la aparare. In caz contrar, partile ar fi private de beneficiul unui grad de jurisdictie.

Sanctiunea depunerii tardive a interventiei principale este judecarea separata a interventiei fata de cererea principala, iar nu respingerea acesteia.

Admiterea in principiu a interventiei principale.

Dupa formularea cererii de interventie principala, instanta de judecata dobandeste dreptul de a solutiona aceasta cerere. Din punct de vedere procesual, interventia principala se solutioneaza in doua faze: incuviintarea in principiu a cererii si judecarea acesteia.

Incuviintarea in principiu a interventiei principale se poate dispune numai dupa 'ascultarea partilor si a celui care intervine' (art. 52 C. proc. civ.).

Cu prilejul incuviintarii cererii, partile si tertul au dreptul de a pune concluzii cu privire la admisibilitatea interventiei principale. Cu acest prilej se discuta doar asupra aspectelor admisibilitatii din punctul de vedere al conditiilor de forma, al interesului si al legaturii de conexitate cu cererea principala. Instanta de judecata nu va examina cererea de interventie principala in raport cu fondul cauzei.

Asupra incuviintarii in principiu se pronunta o incheiere care nu poate fi atacata decat odata cu fondul (art. 52 alin. 2 C. proc. civ.), pentru a nu se intrerupe cursul judecatii. Incheierea de admitere in principiu a interventiei are un caracter interlocutoriu. Instanta este legata de o asemenea incheiere, avand obligatia sa procedeze in continuare la solutionarea in fond a cererii.

Formularea intampinarii si a actiunii reconventionale.

Partile impotriva carora se indreapta inetrventia principala pot formula intampinarea in termenul stabilit de instanta in acest scop (art. 52 alin. 3 C. proc. civ.).

Art. 52 alin. 3 contine o derogare importanta de la regula potrivit careia intampinarea se depune cel mai tarziu la prima zi de infatisare (art. 118 C. proc. civ.). Intrucat interventia principala poate fi formulata in tot cursul primei instante, apare firesc ca intampinarea sa fie depusa in termenul stabilit in acest scop, chiar si dupa prima zi de infatisare.

Intampinarea va cuprinde toate elementele prevazute in art. 115 C. proc. civ.:

- exceptiile de procedura pe care paratul le ridica la cererea reclamantului.

- raspunsul la toate capetele de fapt si de drept ale cererii de chemare in judecata.

- dovezile cu care paratul se apara impotriva fiecarui capat de cerere.

- semnatura.

De asemenea, vor fi aplicabile si in aceasta materie dispozitiile art. 116-118 C. proc. civ.

In literatura juridica s-a sustinut opinia potrivit careia impotriva interventiei principale partile pot face o cerere reconventionala. Intr-adevar, partile sunt indreptatite sa formuleze o pretentie proprie fata de tertul intervenient, in scopul paralizarii interventiei principale sau pentru realizarea unei compensatii judiciare intre creanta partii respective si creanta pretinsa de tert, ori chiar in scopul de a obtine condamnarea intervenientului fata de una din partile respective. Aceasta solutie se justifica prin caracterul interventiei principale de a fi o adevarata actiune civila. Astfel, nu se poate concepe ca partile impotriva carora se indreapta aceasta actiune, promovata pe cale incidenta, sa fie lipsite de dreptul de a-si formula pretentiile proprii, in legatura cu interventia principala, printr-o cerere reconventionala (art. 119 C. proc. civ.).

Dispozitiile procedurale potrivit carora actiunea reconventionala se depune odata cu intampinarea sau cel mai tarziu la prima zi de infatisare (art. 119 alin. 3 C. proc. civ.), nu pot sa constituie un impediment legal pentru admisibilitatea cererii reconventionale. Aceasta deoarece intampinarea poate fi depusa, in aceasta materie, pana la termenul stabilit de instanta in acest scop, adica si dupa prima zi de infatisare, ori actiunea reconventionala poate fi depusa odata cu intampinarea.

Actele de procedura ale intervenientului.

Potrivit art. 53 C. proc. civ., intervenientul 'va lua procedura in starea in care se afla in momentul admiterii interventiei', iar 'actele de procedura urmatoare se vor indeplini si fata de cel care intervine'.

Aceasta nu inseamna ca intervenientul ar fi lipsit de dreptul de a combate probele deja administrate. El nu va putea invoca, insa, exceptiile procedurale cu caracter relativ, care trebuiau invocate anterior admiterii in principiu, acestea fiind acoperite si fata de el. In schimb, va putea invoca pe tot parcursul procesului, orice incalcare a unor norme procedurale imperative.

Actele procedurale ulterioare interventiei se vor realiza si fata de intervenient la fel ca fata de oricare alta parte.

O problema deosebita vizeaza influenta actelor de dispozitie ale partilor (din actiunea principala) asupra interventiei principale.

In rezolvarea acestei probleme, unii autori au afirmat ca, in ipoteza in care reclamantul renunta la judecata sau paratul achieseaza la pretentiile reclamantului, interventia principala va subzista, solutionandu-se in continuare ca o actiune de sine statatoare.

De asemenea s-a considerat ca nu numai desistarea reclamantului, achiesarea paratului, ci si tranzactia are acelasi efect asupra rezolvarii cererii de interventie principala, in sensul ca nu antreneaza, dupa sine, caducitatea interventiei.

In ipoteza in care renuntarea la judecata ori la drept, achiesarea, tranzactia sau anularea cererii au avut loc dupa admiterea in principiu a cererii de interventie in interes propriu, aceste acte procedurale nu au nici o influenta asupra solutionarii in continuare a interventiei.

Din momentul admiterii in principiu a cererii de interventie, tertul devine parte in procesul civil, bucurandu-se de toate drepturile pe care le au si partile principale. Mai mult, tertul intervenient are o deplina independenta procesuala, urmand sa fie considerat ca un adevarat reclamant in procesul civil.

Modul de rezolvare a interventiei principale.

Interventia principala se solutioneaza odata cu actiunea principala (art. 55 C. proc. civ.), pronuntandu-se o singura hotarare asupra ambelor cereri.

Daca interventia principala duce la intarzierea solutionarii actiunii principale, instanta poate dispune disjungerea lor, spre a fi solutionate separat. Masura disjungerii va fi luata fara a lipsi de continut si de finalitate institutia interventiei principale, care a fost consacrata tocmai in vederea rezolvarii unor pretentii conexe in cadrul unui singur proces civil.

In practica judiciara s-a statuat ca nu pot fi admise concomitent atat actiunea reclamantului, cat si interventia, atunci cand ambele cereri au acelasi obiect, intrucat ele se exclud reciproc.

Drepturile si obligatiile intervenientului principal

a) Drepturile intervenientului principal

Din momentul incuviintarii participarii tertului in procesul civil, el nu mai poate fi tratat ca un simplu tert, ci ca o persoana care a dobandit calitatea de parte, bucurandu-se de toate drepturile procesuale acordate partilor principale. In literatura de specialitate se arata ca, uneori, intervenientul principal este un veritabil reclmant.

Aceasta pozitie procesuala a intervenientului principal este determinata de carcterul de actiune al interventiei. In consecinta, la fel ca oricare din parti, are dreptul de a adresa cereri instantei, dreptul de a participa personal sau prin reprezentant la dezbaterile judiciare, dreptul de aparare, precum si dreptul de a propune dovezi in vederea solutionarii temeinice si legale a cauzei.

In aceasta materie, s-a ridicat problema de a sti daca intervenientul in interes propriu are sau nu dreptul ca, la randul sau, sa introduca o alta persoana in procesul in care participa.

In rezolvarea acestei probleme, se tine seama de faptul ca interventia principala are toate caracterele unei actiuni civile, ceea ce determina dobandirea de catre tert a calitatii de parte in proces si a tuturor drepturilor procesuale recunoscute partilor litigante, drepturi printre care se numara si acela de a putea solicita introducerea in proces a altor persoane. Temeiul juridic il constituie art. 57 alin. 1 C. proc. civ., text potrivit caruia: 'Oricare din parti poate sa cheme in judecata o alta persoana care ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul'. Textul se refera in general la parti, calitate dobandita si de intervenientul principal, dreptul nefiind recunoscut doar reclamantului si paratului.

b) Obligatiile intervenientului principal

Principalele obligatii ale intervenientului in interes propriu sunt, de regula, identice cu cele impuse si celorlalte parti.

Astfel, el are obligatia de a indeplini actele procedurale in termenele prevazute de lege, de a face sustineri dovedite, de a depune la dosar actele pe care intelege sa le foloseasca, spre a fi comunicate si celorlalte parti.

O obligatie particulara a tertului intervenient este prevazuta expres in art. 53 C. proc. civ., conform caruia tertul 'va lua procedura in starea in care se afla in momentul admiterii interventiei; actele de procedura urmatoare se vor indeplini si fata de cel care intervine'.

Una din obligatiile importante ale intervenientului principal se refera la exercitarea cu buna-credinta a drepturilor procesuale. Aceasta obligatie vizeaza, in primul rand, promovarea cererii de participare in proces numai in scopul apararii unor interese. Introducerea unei interventii principale pentru tergiversarea judecatii sau in alt scop decat cel ocrotit de lege, constituie un abuz de drept, sanctionat de instanta de judecata (art. 723 C. proc. civ.).

In cazul in care ar pierde procesul, intervenientul principal va fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecata, intrucat sunt aplicabile regulilor dreptului comun, din moment ce nu exista reglementari derogatorii. Daca solutionarea intervenientei principale nu a determinat efectuarea unor cheltuieli de judecata, tertul nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecata, desi a pierdut procesul. Asadar, se poate afirma, in concordanta cu prevederile art. 277 C. proc. civ., ca intervenientul principal va fi tinut sa suporte numai cheltuielile determinate de solutionarea cererii sale.

In materia interventiei principale sunt aplicabile si dispozitiile art. 276 C. proc. civ. de procedura civila privind compensarea cheltuielilor de judecata, care se va putea dispune de cate ori pretentiile partilor, deci si ale intervenientului, au fost admise doar in parte.

Efectele interventiei principale

Caracterul incident al interventiei principale determina urmatoarele efecte:

a) largirea cadrului procesual cu privire la parti.

Din momentul incuviintarii in principiu a interventiei, litigiul se va desfasura cu participarea tertului, toate actele procedurale urmand a fi indeplinite, in continuare, si fata de acesta.

b) largirea cadrului procesual cu privire la obiectul contractului.

Acest efect determina investirea instantei de judecata cu rezolvarea unei pretentii proprii a intervenientului.

c) efectul prorogarii de competenta.

Aceasta imprejurare rezulta din prevederile art. 17 C. proc. civ., potrivit carora 'cererile accesorii si incidentale sunt in caderea instantei competente sa judece cererea principala'. Cu toate acestea, prorogarea legala nu poate opera impotriva regulilor de ordine publica privitoare la competenta.

Caracterul interventiei principale de a fi o adevarata actiune civila determina efecte asemanatoare unei cereri de chemare in judecata, ca de exemplu:

a) Intervenientul principal devine parte in procesul civil.

Prin aceasta calitate, va avea toate drepturile si obligatiile prevazute pentru partile principale. Asadar, autoritatea lucrului judecat se rasfrange si asupra intervenientului, indiferent daca hotararea pronuntata ii este sau nu favorabila.

b) Introducerea cererii de interventie principala face sa curga dobanzile pentru creantele de bani care anterior nu erau producatoare de dobanzi.

c) Formularea interventiei principale face sa inceteze buna-credinta a posesorului, care este obligat astfel sa restituie fructele.

d) Interventia principala interupe prescriptia dreptului la actiune.

2. Interventia accesorie

Notiune si utilitate

Potrivit art. 49 alin. 3 C. proc. civ., interventia 'este in interesul uneia din parti cand sprijina numai apararea acesteia'.

Interventia accesorie se poate defini ca 'o cerere incidenta prin intermediul careia o terta persoana, interesata in rezolvarea unui litigiu, intervine in procesul civil pentru apararea drepturilor uneia din parti'.

In literatura de specialitate se mai folosesc si denumirile de interventie auxiliara sau conservatoare.

Interventia accesorie constituie, intr-adevar, o cerere incidenta prin care tertul nu reclama o pretentie proprie, ci acorda un ajutor partii pentru care intervine, in scopul pronuntarii unei hotarari favorabile acestei parti. Aceasta nu inseamna ca tertul este un simplu aparator al unei parti. El are un interes propriu in a participa la rezolvarea litigiului si a sprijini o parte deoarece evita astfel posibilitatea unei actiuni ulterioare ce s-ar putea declansa impotriva sa de catre partea in favoarea careia a intervenit.

Utilitatea practica a interventiei accesorii consta tocmai in necesitatea apararii pe aceasta cale a unor interese proprii ale intervenientului. Astfel, garantul are interesul de a interveni in procesul in care cel garantat este parte, pentru a contribui la apararea dreptului cu privire la care fiinteaza obligatia de garantie sau de despagubire. Daca cel garantat va avea castig de cauza, tertul intervenient nu va mai fi tinut sa raspunda fata de acesta.

Domeniul de aplicabilitate

In literatura de specialitate si in practica judiciara se considera ca interventia accesorie este admisibila in orice materie, deoarece nu exista nici o dispozitie procedurala care sa limiteze o asemenea posibilitate.

Adeseori, interventia accesorie este folosita in litigiile locative. Interventia accesorie era admisibila cand tertul, alaturi de reclamanti, solicita anularea unui ordin de repartizare emis pe seama paratului, deorece el nu si-a dat consimtamantul. In litigiile locative au fost formulate si cereri de interventie accesorie, solicitandu-se admiterea sau respingerea unor actiuni in scopul evacuarii unei persoane din spatiul locativ detinut.

Interventia accesorie este folosita si in cadrul actiunilor reale sau in cadrul unor actiuni civile prin care se urmareste stabilirea unei raspunderi delictuale fata de partea potrivnica.

In litigiile privitoare la starea si capacitatea persoanei nu pot fi promovate, in principiu, cereri de interventie accesorie.

Procedura interventie accesorii

a) Forma cererii

Sub aspectul formei, interventia accesorie se prezinta ca o simpla cerere, nu ca o actiune noua, de sine statatoare, de aceea se vor respecta conditiile de forma prevazute de art. 82 C. proc. civ. Cererea tertului va cuprinde insa si mentiuni referitoare la justificarea interesului de a interveni, precum si aratarea partii in interesul careia s-a facut interventia.

b) Termenul in care poate fi formulata.

Interventia accesorie poate fi formulata in orice faza a procesului civil, chiar si in fata instantei de recurs (art. 51 C. proc. civ.).

c) Formularea intampinarii si a cererii reconventionale.

Dupa incuviintarea in principiu a interventiei accesorii, aceasta va fi comunicata partilor, avand astfel posibilitatea de a formula intampinarea (art. 52 C. proc. civ.).

Din formularea art. 52 alin. 3 ('instanta va dispune comunicarea interventiei si, in cazurile in care intampinarea este obligatorie, va soroci termenul in care aceasta va trebui depusa'), nu rezulta daca impotriva interventiei accesorii pot formula intampinare toate partile din proces sau numai partea potrivnica aceleia in interesul careia s-a facut cererea. Este neindoielnic ca partea potrivnica are posibilitatea de a se apara prin intampinare, fata de cererea de interventie accesorie. Dar legea nu exclude nici posibilitatea formularii intampinarii chiar de partea in interesul careia s-a facut cererea de interventie. In aceste situatii nu este necesara, insa, intotdeauna formularea unei intampinari, deoarece intervenientul urmareste sa sprijine tocmai apararea partii respective.

Impotriva interventiei accesorii nu se poate formula o cerere reconventionala, deoarece interventia accesorie nu constituie o actiune civila, ci o simpla cerere prin care tertul urmareste doar sprijinirea pozitiei procesuale a unei parti.

d) Modul de solutionare a interventiei accesorii.

Interventia accesorie se judeca odata cu cererea principala (art. 55 C. proc. civ.). Instanta de judecata nu are insa posibilitatea de a dispune disjungerea de cererea principala, din cauza faptului ca interventia accesorie nu are ca obiect o pretentie proprie a intervenientului, deci nu ar putea forma obiectul unei judecati distincte fata de cererea principala.

In cazul in care tertul a intervenit in interesul reclamantului, solutia privitoare la interventie depinde de modul de rezolvare a cererii principale. Daca actiunea principala este respinsa, urmeaza sa fie respinsa si interventia in interesul reclamantului. In ipoteza in care actiunea principala urmeaza sa fie admisa, instanta poate admite si cererea de interventie, daca sunt indeplinite si conditiile de admisbilitate a interventiei accesorii.

O a doua ipoteza priveste modul de solutionare a interventiei in interesul paratului. }i in acest caz, solutia ce va fi pronuntata depinde de modul de rezolvare a cererii principale. Astfel, daca actiunea se respinge fata de parat, dobandind castig de cauza, se va putea admite interventia accesorie. Dimpotriva, daca actiunea se admite, interventia formulata in interesul paratului urmeaza sa fie respinsa.

Drepturile si obligatiile intervenientului accesoriu

Aceste drepturi si obligatii procesuale sunt determinate de principiul limitarii activitatii sale procesuale.

Potrivit art. 54 C. proc. civ., intervenientul in interesul uneia din parti 'poate face orice act de procedura care nu este potrivnic interesului partii in favoarea careia intervine'. Din acest text rezulta ca intervenientul nu se bucura de o independenta procesuala absoluta.

Natura actelor procesuale potrivnice trebuie apreciata in mod obiectiv, pornind de la pozitia procesuala a partii in favoarea careia s-a facut interventia. Asadar, prin acte procesuale potrivnice trebuie intelese acele acte care ar sprijini in mod obiectiv pozitia partii adverse si care ar putea conduce chiar la pierderea procesului de catre partea in favoarea careia s-a facut cererea de interventie.

Intervenientul nu poate fi privit ca un simplu aparator al reclamantului sau al paratului, ci poate sa formuleze in instanta orice aparare care sprijina in mod obiectiv pozitia partii in favoarea careia intervine, poate invoca orice exceptii. In schimb, apelul sau recursul facut de intervenient se socoteste neavenit daca partea nu a formulat ea insasi recurs (art. 55 C. proc. civ.).

In legatura cu modul de lichidare a cheltuielilor de judecata, s-a sustinut ca intervenientul are obligatia de a suporta intotdeauna propriile sale cheltuieli. Acest punct de vedere este completat cu ideea ca, ori de cate ori intervenientul va determina o sporire a cheltuielilor de judecata, el va fi obligat sa le plateasca fata de partea adversa. Mai mult, tertul poate fi obligat la plata cheltuielilor chiar si fata de partea in favoarea careia a intervenit (cand, de exemplu, tertul a promovat recurs, desi partea pentru care a intervenit nu a exercitat aceasta cale de atac).

In aceasta materie sunt incidente dispozitiile art. 277 C. proc. civ., tertul fiind obligat la cheltuielile ocazionate prin atitudinea sa in proces.

Efectele interventiei accesorii

Din momentul admiterii in principiu a cererii de interventie accesorie, tertul dobandeste calitatea de parte in procesul civil, fara ca pozitia sa procesuala sa se identifice cu cea a intervenientului principalin.

Hotararea judecatoreasca, prin care se solutioneaza litigiul dintre partile principale, ii va fi opozabila si intervenientului, care nu va mai putea invoca principiul relativitatii lucrului judecat.

Efecte juridice, ca intreruperea prescriptiei dreptului la actiune si punerea in intarziere a debitorului, intalnite la interventia principala, nu se regasesc si la interventia accesorie, deoarece aceste efecte sunt proprii actiunii civile formulate prin intermediul unei cereri principale sau prin intermediul in interes propriu.

Interventia fortata

1. Chemarea in judecata a altor persoane

Notiune si importanta

Chemarea in judecata a altor persoane este reglementata in art. 57-59 C. proc. civ. Art. 57 dispune ca 'oricare din parti poate sa cheme in judecata o alta persoana care ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul'.

Chemarea in judecata a altor persoane poate fi definita ca 'acea forma de participare a tertelor persoane in procesul civil care, in scopul preintampinarii unui nou litigiu, confera partilor dreptul de a solicita introducerea in proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul'.

Aceasta institutie contribuie la o mai buna administrare a justitiei, prin faptul ca duce la solutionarea, in cadrul unui singur proces civil, a unor pretentii ce decurg din aceleasi raporturi juridice. Astfel, paratul, chemat in judecata de unul din creditorii sai, poate solicita introducerea in proces si a celorlalti, pentru ca, in ipoteza in care se va stabili ca datoreaza suma pretinsa prin actiune, sa-si indeplineasca obligatia fata de toti. De asemenea, intr-o actiune pentru incetarea starii de indiviziune, oricare din parti poate solicita introducerea in proces si a celorlalti coproprietari. In acest fel, litigiul se va solutiona in raport cu toate persoanele care pot formula pretentii in legatura cu actiunea principala. In aceeasi situatie se gaseste posesorul unui bun, actionat de un singur reclamant, care invoca titlul de mostenitor. Paratul poate introduce in proces toti comostenitorii, pentru ca, daca triumfa in proces, hotararea sa aiba putere de lucru judecat fata de toti.

Conditii de admisbilitate

Chemarea in judecata a altor persoane este admisibila numai daca sunt indeplinite toate conditiile generale pentru participarea tertelor persoane in procesul civil. Pe langa aceste conditii generale, pentru a folosi aceasta institutie, mai este necesar ca tertul ce urmeaza a fi introdus in proces sa poata pretinde 'aceleasi drepturi ca si reclamantul'.

In majoritatea cazurilor, cererea de introducere a tertului in proces este facuta de parat, pentru ca reclamantul a avut posbilitatea ca de la inceput sa cheme in judecata orice persoana care are legatura cu raportul juridic dedus judecatii si careia vrea sa-i faca opozabila hotararea.

Institutia chemarii in judecata a altor persoane, desi denumirea sugereaza posibilitatea introducerii in proces a tertului ca parat, permite, in realitate, numai introducerea unei persoane ca reclamant. Calitatea procesuala de reclamant a tertului rezulta din dispozitiile art. 57 si 58 C. proc. civ., potrivit carora cel introdus in cauza dobandeste pozitia de intervenient in interes propriu, care nu este altceva decat o varietate a calitatii de reclamant.

Sub aspectul conditiilor de forma, legea se limiteaza la precizarea ca cererea de chemare in judecata a altor persoane 'va fi motivata si se va comunica atat celui chemat, cat si partii potrivnice' (art. 57 alin. 4 C. proc. civ.). Aceste dispozitii vor fi interpretate, insa, in contextul intregii reglementari a institutiei. Astfel, cererea pentru chemare in judecata a altor persoane va indeplini conditiile de forma ale unei cereri de chemare in judecata, deci va cuprinde elementele prevazute de art. 112 C. proc. civ.

Domeniul de aplicabilitate

Cererea de chemare in judecata a altor persoane constituie o adevarata actiune, tertul introdus in proces pe aceasta cale fiind asimilat din punct de vedere procesual cu intervenientul principalin. De aceea, aceasta forma de participare a tertelor persoane in procesul civil poate fi folosita in toate situatiile in care o terta persoana ar avea posibilitatea de a promova o interventie principala.

Practica judiciara cunoaste cazuri de folosire a acestei institutii in cele mai diferite materii.

Astfel, s-a decis ca institutia chemarii in judecata a altor persoane poate fi folosita de catre reclamant in cadrul unei actiuni prin care acesta urmareste stabilirea unei servitutii de trecere. De asemenea, poate fi folosita si in cadrul unor actiuni in revendicare, reclamantul avand interesul de a-i introduce in cauza si pe ceilalti coproprietari ai imobilului, pentru ca litigiul sa se solutioneze fata de toti titularii dreptului.

In cadrul actiunilor posesorii, aceasta institutie procesuala nu poate fi utilizata decat in ipoteza in care se intemeiaza, la fel ca si actiunea principala, pe dispozitiile art. 674 C. proc. civ. S-au mai formulat cereri pentru chemarea in judecata a altor persoane si in cadrul unor actiuni prin care reclamantul urmareste obligarea paratului ce detinea un imobil fara nici un drept, la plata de despagubiri. Se cunosc cazuri de folosire a acestei institutii procesuale, in actiuni in evacuare ori in actiuni care au ca obiect anularea unor contracte de vanzare-cumparare.

In consecinta, ori de cate ori o terta persoana nu-si exercita dreptul de a interveni in interes propriu, ea poate fi chemata in judecata, in temeiul art. 57 C. proc. civ., de catre una din parti.

Procedura chemarii in judecata a altor persoane

Cererea de chemare in judecata a altor persoane poate fi promovata numai in fata primei instantei. Intrucat se pot valorifica unele drepturi subiective ale tertului fata de una din parti, daca s-ar admite cererea si in fata instantei de control judiciar, partile ar fi private de beneficiul unui grad de justitie. Codul face insa distinctie intre reclamant si parat cu privire la momentul pana cand pot face cererea de interventie fortata. Astfel, reclamantul poate formula cererea pana la incheierea dezbaterilor, inaintea primei instante, in timp ce paratul poate depune aceasta cerere odata cu intampinarea sau, cel mai tarziu, la prima zi de infatisare. Explicatia acestei reguli sta, pe de o parte, in imprejurarea ca, de cele mai multe ori, reclamantul afla abia in cursul dezbaterilor despre existenta unui alt creditor cu privire la acelasi drept si, pe de alta parte, in necesitatea de a nu permite paratului sa foloseasca cererea de interventie fortata ca un mijloc pentru tergiversarea judecatii. Nerespectarea acestor termene atrage sanctiunea judecarii separate a cererilor, cu exceptia cazului in care partile consimt sa se judece impreuna (art. 135 C. proc. civ.).

Dupa depunerea cererii de chemare in judecata a altor persoane, aceasta se va comunica tertului si partile potrivnice. Odata cu cererea, tertului ii vor fi comunicate si copii de pe cererea principala, de pe intampinarea si de pe inscrisurile de la dosar (art. 57 C. proc. civ.).

Cererea principala si interventia fortata formeaza obiectul unei singure judecati.

Hotararea pronuntata in cauza va cuprinde solutii privind atat cererea principala, cat si cererea de interventie fortata.

Daca cererea de chemare in judecata a altor persoane ar duce la intarzierea judecatii, instanta poate dispune disjungerea ei de cererea principala, desi aceasta solutie nu este prevazuta expres in Codul de procedura civila actual.

Drepturile si obligatiile procesuale ale tertului introdus in proces

In literatura de specialitate, cererea pentru interventia fortata este asimilata interventiei principale, fiind considerata ca o adevarata actiune, deoarece art. 58 C. proc. civ. stipuleaza ca 'cel chemat in judecata dobandeste calitatea de intervenient in interes propriu, iar hotararea ii va fi opozabila'.

Asa fiind, tertului introdus in proces, in temeiul art.57 alin.1 C. proc. civ., va avea, in principiu, aceleasi drepturi si obligatii procesuale ca si intervenientul principal. Se ridica totusi problema daca tertul introdus in proces din initiativa unei parti are aceleasi drepturi de dispozitie ca si intervenientul in interes propriu. S-a opiniat ca acest tert poate uza de toate drepturile procesuale, inclusiv de a renunta la judecata, de a renunta la drept sau de a pune capat litigiului printr-o tranzactie.

In legatura cu renuntarea uneia din parti la cererea de chemare in judecata a altor persoane, aceasta ar putea fi eficienta numai daca si tertul introdus fortat in proces si-ar manifesta vointa in acest sens. In caz contrar, renuntarea partii care a formulat cererea este ineficienta, deoarece tertul ar fi privat de posibilitatea apararii unui drept subiectiv intr-un proces civil declansat intre alti participanti.

Efectele chemarii in judecata a altor persoane

Introducerea unei terte persoane in procesul civil in temeiul art. 57 alin. 1 C. proc. civ., produce efecte asemanatoare cu cele ale interventiei principale. Astfel, tertul dobandeste calitatea de intervenient in interes propriu; hotararea pronuntata va avea autoritate de lucru judecat si fata de cel introdus in proces; se proroga competenta instantei sesizate; tertul poate exercita independent, in nume propriu, caile de atac.

Din momentul introducerii tertului in litigiu, acesta va lua procedura in starea in care se afla. Acest efect, desi nu este formulat expres, rezulta din coroborarea art.58 cu dispozitiile art. 59 C. proc. civ.

Pe langa aceste efecte generale, institutia chemarii in judecata a altor persoane produce, in unele imprejurari determinate, si un efect specific. Efectul particular se desprinde si din art. 59 C. proc. civ., potrivit caruia 'paratul chemat in judecata pentru o datorie baneasca care recunoaste datoria si declara ca voieste sa execute fata de cel care isi va stabili judecatoreste dreptul, el va fi scos din judecata daca depune suma datorata'. Aceasta scoatere a paratului din cauza se dispune printr-o incheiere.

Scoaterea din cauza a paratului produce, la randul ei, efectul judecarii in continuarea procesului civil numai intre reclamant si cel chemat in judecata in temeiul art. 57 alin. 1 C. proc. civ. Prin hotarare, instanta va atribui suma consemnata de parat aceleiasi parti care a dovedit ca este in realitate titulara creantei.

Aceste dispozitii legale prezinta o utilitate deosebita, deorece paratul de buna-credinta nu va mai participa in continuare la solutionarea procesului civil, instanta urmand sa statueze numai asupra drepturilor reclamantului si ale celui introdus in cauza.

2. Chemarea in garantie

Notiune, fundament, importanta

A doua forma de interventie, chemarea in garantie, este reglementata in art. 60-63 C. proc. civ. Potrivit art. 60 'partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul in care ar cadea in pretentiuni cu o cerere in garantie sau in despagubire'.

Chemarea in garantie poate fi definita ca 'acea forma de participare a tertelor persoane de a solicita introducerea in proces a acelor persoane care ar avea obligatia de garantie sau de despagubire in ipoteza in care partea respectiva ar pierde procesul'.

Chemarea in garantie se fundamenteaza pe existenta unei obligatii de garantie sau de despagubire. Obligatia de care este tinut tertul (garantul), poate rezulta fie din lege, fie din conventia partilor. In principiu, aceasta obligatie revine celor care transmit altora un drept subiectiv: proprietarul fata de chirias, cedentul unei creante fata de cesionar, debitorul fata de fidejusor, vanzatorul fata de cumparator etc. Numai in cazurile propriu-zise de drepturi garantate cererea este admisibila, dar si ori de cate ori exista dreptul de a cere despagubiri pentru pierderea procesului. Astfel, comitentul chemat in judecata pentru a raspunde de fapta culpabila a prepusului sau, mandantul pentru fapta mandatarului, poate chema in garantie pe prepus sau pe mandatar, pentru ca acesta sa fie obligat, eventual prin aceeasi hotarare, sa plateasca, la randul sau, comitentului sau mandantului suma pe care acesta va trebui sa o plateasca tertului-reclamat.

Cel garantat, in ipoteza in care este angajat intr-un proces civil in care o persoana formuleaza pretentii sau contesta dreptul garantat, are doua posibilitati:

a) sa astepte terminarea procesului, iar in situatia in care nu va avea castig de cauza sa-l actioneze printr-o actiune civila distincta, spre a-l despagubi;

b) sa-l cheme pe garant in procesul in curs de solutionare.

Importanta chemarii in garantie se invedereaza sub urmatoarele aspecte:

a) ofera garantatului posibilitatea de a contribui alaturi de cel garantat la respingerea pretentiilor partii adverse, astfel incat garantul nu va mai fi obligat la despagubiri fata de cel garantat;

b) ofera celui garantat mai multe posibilitati de a realiza o aparare eficienta impotriva tertului care a formulat pretentii in legatura cu dreptul garantat;

c) contribuie la o mai buna administrare a justitiei prin posibilitatea solutionarii, in cadrul unui singur proces civil, a doua actiuni civile distincte. Deoarece ambele actiuni sunt solutionate de aceeasi instanta (cea sesizata cu cererea principala), judecatorii pot cunoaste mai bine toate raporturile juridice intre parti litigante, evitand posibilitatea pronuntarii unor hotarari judecatoresti contradictorii.

De asemenea, se realizeaza o economie de timp si de cheltuieli procesuale.

Conditiile de admisibilitate

Codul de procedura civila face referire in mod expres numai la conditiile de forma ale chemarii in garantie. Cu toate acestea, literatura de specialitate este unanima in a recunoaste chemarii in garantie caracterul de a fi o adevarata actiune, deci va trebui sa indeplineasca toate conditiile unei cereri de chemare in judecata.

Pentru promovarea si exercitarea cererii de chemare in garantie este suficient ca partea care formuleaza aceasta cerere sa afirme cel putin existenta unei obligatii de garantie sau de despagubire din partea unei terte persoane. Existenta reala a obligatiei de garantie sau de despagubire este doar o conditie de admitere in fond a cererii.

Cat priveste continutul obligatiei de garantie, art. 60 cuprinde o formulare larga, permitand promovarea chemarii in garantie in toate situatiile in care exista o obligatie de garantie sau cand partea care a pierdut procesul ar putea sa se indrepte cu o cerere in despagubire impotriva altei persoane.

Sub aspectul formei, cererea va cuprinde toate elementele prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata, art.61 facand trimitere, in acest sens, la art. 112 C. proc. civ.

Domeniul de aplicabilitate

Art. 60 C. proc. civ. consacra principiul potrivit caruia chemarea in garantie poate fi promovata ori de cate ori partea ar putea sa se indrepte, in situatia in care ar pierde procesul, impotriva altei persoane cu o cerere in garantie sau in despagubire.

Chemarea in garantie este frecvent folosita in materie contractuala. Cel mai adesea este promovata de cumparatorul actionat in judecata de o alta persoana. Art. 1336 Cod civ. instutie obligatia vanzatorului de a-l garanta pe cumparator de 'linistita posesiune a lucrului si de viciile aceluiasi lucru'. Asadar, in contractul de vanzare-cumparare, vanzatorul este de drept obligat sa garanteze pe cumparator de evictiune totala sau partiala a lucrului vandut, precum si de sarcinile la care este supus bunul respectiv si care n-au fost declarate la incheierea contractului (art. 1337 C. civ.).

Obligatia de garantie este aplicabila tuturor contractelor cu titlu oneros (schimb, locatiune, cesiune etc.)

In practica judiciara, chemarea in garantie este formulata adesea in cadrul actiunilor in revendicare ori in litigii locative sau actiuni civile in despagubiri. De asemenea, au fost admise cereri de chemare in garantie in cadrul unor actiuni prin care reclamantii solicitau despagubiri pentru daunele cauzate in urma unor accidente de circulatie produse din vina paratilor. La randul lor, paratii au chemat in garantie persoanele care au determinat producerea accidentului sau care au contribuit la cuazarea prejudiciului.

Cererea de chemare in garantie este inadmisibila in cadrul cererilor de ordonanta presedintiala sau in cadrul procedurii de solutionare a actiunilor posesorii, deoarece in aceste materii nu se solutioneaza fondul litigiului dintre parti, iar cererea de chemare in garantie priveste exclusiv fondul dreptului si fiind in raport de dependenta, de subordonare fata de cererea principala, nu se poate concepe solutionarea ei in cadrul unei proceduri speciale.

Chemarea in garantie nu poate fi formulata nici in cadrul unor actiuni personal nepatrimoniale, nici in litigiile de munca.

Procedura

a) Termenul de depunere a cererii.

Cererea de chemare in garantie trebuie formulata de reclamant pana cel mai tarziu la inchiderea dezbaterilor inaintea primei instante. Paratul poate promova aceasta cerere odata cu intampinarea sau, cel mai tarziu, la prima zi de infatisare. Fiind o actiune in justitie, cererea trebuie sa indeplineasca cerintele legii pentru actiuni si nu se poate face decat la prima instanta, pentru a nu lipsi atat partile, cat si mai ales pe chematul in garantie de beneficiul unui grad de jurisdictie.

Nedepunerea in termen a cererii de chemare in garantie antreneaza sanctiunea judecarii separate a acesteia, afara de cazul in care ambele parti consimt ca cererile sa se judece impreuna (art. 135 C. proc. civ.).

b) Comunicarea cererii.

Dupa depunerea cererii de chemare in garantie, instanta de judecata va dispune comunicarea acesteia celui chemat in garantie (art. 62 C. proc. civ.). Comunicarea se va face in atatea exemplare cati chemati in garantie sunt, plus un exemplar pentru instanta. Se vor alatura si copii de pe inscrisurile pe care intelege sa se serveasca cel garantat. Desi legea nu prevede in mod expres, din coloborarea art. 61 cu art. 112-114 C. proc. civ. reiese ca este necesar sa se comunice odata cu cererea de chemare in garantie si o copie de pe cererea de chemare in judecata.

c) Intampinarea.

Impotriva cererii de chemare in garantie, tertul poate formula intampinare in termenul stabilit de instanta in acest scop. Art. 62 C. proc. civ. precizeaza ca instanta 'va soroci termenul in care aceasta urmeaza sa fie depusa de cel chemat in garantie'.

Celui chemat in garantie ii vor fi aplicabile, ca si paratului din actiunea principala, dispozitiile art. 114¹ C. proc. civ., potrivit carora intampinarea se depune la dosar cu cel putin 5 zile inaintea termenului stabilit pentru judecata (in cazul chemarii in garantie, cu 5 zile inaintea primului termen care urmeaza dupa comunicarea cererii catre tert).

d) Solutiile pe care le poate pronunta instanta de judecata cu privire la cererea de chemare in garantie.

Cererea de chemare in garantie se solutioneaza odata cu cererea principala. Daca s-ar intarzia solutionarea actiunii principale, instanta va putea dispune disjungerea celor doua cereri, spre a fi judecate distinct (art. 63 C. proc. civ.). In principiu, instanta va pronunta o singura hotarare asupra actiunii principale si a cererii de chemare in garantie. Instanta nu poate refuza solutionarea cererii de chemare in garantie, indrumand partea interesata sa introduca o actiune separata impotriva tertului pentru valorificarea eventualelor sale pretentii. Solutia ce se va da cererii de chemare in garantie depinde de aceea care se va da in actiunea principala. Daca aceasta din urma este admisa, instanta va admite si chemarea in garantie, formulata de parat, atunci cand o gaseste intemeiata. Tertul chemat in garantie nu poate fi insa obligat direct fata de reclamant, deoarece intre ei nu exista nici un raport juridic. Daca actiunea principala este respinsa, cererea de chemare in garantie formulata de parat va fi si ea respinsa, ca lipsita de interes sau de obiect.

In rezolvarea unui apel declarat de chematul in garantie, se depune in discutie si cererea principala, chiar daca paratul nu a declarat apel, cu exceptia situatiei in care apelul vizeaza exclusiv raporturile de garantie. Daca ambele cereri au fost respinse, insa apelul reclamantului se admite, iar, rejudecandu-se fondul, se admite cererea principala, instanta va trebui sa solutioneze si cererea de chemare in garantie. Ambele ipoteze vizeaza cazul in care cererea de chemare in garantie este formulata de parat.

Cand cererea de chemare in chemare in garantie a fost introdusa de parat, iar prima instanta a admis atat cererea de chemare in judecata, cat si chemarea in garantie, paratul poate declara apel atat impotriva reclamantului, cat si impotriva celui chemat in garantie, iar tertul chemat in garantie poate introduce apel contra paratului, invocand inexistenta obligatiei sale de garantie sau faptul ca paratul nu putea sa se indrepte impotriva sa cu o cerere in despagubire, dar si contra reclamantului, invocand netemeinicia cererii de chemare in judecata si, pe cale de consecinta, lipsa de obiect sau de interes a cererii de chemare in garantie.

Daca prima instanta a admis cererea de chemare in judecata si a respins cererea de chemare in garantie, paratul poate declara apel contra reclamantului, dar si contra celui chemat in garantie. Cand cererea de chemare in judecata a fost respinsa ca neintemeiata, iar cea de chemare in garantie ca lipsita de obiect sau de interes, reclamantul va introduce apel impotriva paratului, nu si a celui chemat in garantie.

Cand cererea de chemare in garantie a fost formulata de reclamant, iar prima instanta a respins ambele cereri, reclamantul poate face apel atat contra paratului, cat si a chematului in garantie. Cererea sa de apel va avea doua capete, unul principal, constand in atacarea solutiei primei instante cu privire la cererea de chemare in judecata, si altul subsidiar, referitor la solutia data cererii de chemare in garantie. Daca s-a respins cererea de chemare in judecata si s-a admis cererea de chemare in garantie, reclamantul poate introduce apel impotriva paratului, iar chematul in garantie, fie contra reclamantului, fie direct contra paratului. Cand cererea de chemare in judecata a fost admisa, iar cea de chemare in garantie a fost respinsa ca lipsita de obiect sau de interes, hotararea poate fi apelata de parat, care se va indrepta impotriva reclamantului. Acesta din urma are posibilitatea sa repuna in discutie cererea sa de chemare in garantie, insusindu-si cererea de apel, contra chematului in garantie.

Drepturile si obligatiile celui chemat in garantie

Chemarea in garantie fiind o veritabila actiune indreptata impotriva garantului, ii confera acestuia o pozitie procesuala independenta.

Astfel, in literatura de specialitate se considera ca tertul chemat in garantie se bucura de aceleasi drepturi si are aceleasi obligatii ca si partile principale. In aceste conditii, tertii vor avea posibilitatea de a indeplini orice acte procedurale considerate necesare pentru aparare fata de cel garantat si fata de actiunea principala. Tertul se va putea substitui in toate drepturile procesuale ale partii care a formulat chemarea in garantie. Tertul introdus in proces va avea posibilitatea de a opune cererii principale orice aparari si exceptii, chiar daca acestea nu ar fi invocate de cel garantat sau chiar daca acesta s-ar opune. Garantul nu va putea invoca insa acele exceptii care au fost acoperite in momentul intrarii sale in proces, dar poate invoca, in orice faza a procesului, incalcarea unor norme procedurale imperative: exceptia de litispendenta, de necompetenta absoluta, prescriptia dreptului la actiune sau autoritatea lucrului judecat. Tertul poate uza de toate mijloacele de aparare impotriva cererii de chemare in garantie spre a dovedi o cauza exoneratoare de garantie sau de despagubire sau chiar inexistenta unei obligatii de garantie ori de despagubire. Cel chemat in garantie poate, la randul sau, sa cheme in garantie o alta persoana. Cel de-al doilea chemat in garantie, pentru evitarea tergiversarii judecatii, nu-si va putea valorifica dreptul sau de a fi garantat sau despagubit pe cale incidenta, ci numai prin intermediul unei actiuni principale. Nu se limiteaza insa numarul persoanelor chemate in garantie, ci chemarile in lant.

In ce priveste obligatiile procesuale, tertul are aceleasi obligatii ca orice parte principala (obligatia de a-si exercita cu buna-credinta drepturile sale procesuale, suportarea cheltuielilor de judecata pe care le-a determinat, in cazul in care va pierde procesul).

Efectele cererii de chemare in garantie

Chemarea in garantie produce efecte juridice asemanatoare interventiei principale. Unul din cele mai importante efecte il constituie dobandirea de catre tert a calitatii de parte in procesul civil, iar hotararea pronuntata ii va fi opozabila.

Chemarea in garantie, ca orice cerere incidenta, produce si efectul prorogarii competentei instantei sesizate cu cererea principala. Prorogarea nu va opera decat cu respectarea regulilor imperative privitoare la competenta.

Cererea de chemare in garantie produce si efectul intreruperii prescriptiei.

3. Aratarea titularului dreptului

Concept si importanta

Aceasta institutie este reglementata in art. 64-66 C. proc. civ. Potrivit art. 64, 'paratul care detine un lucru pentru altul sau care exercita in numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arata pe acela in numele caruia detine lucrul sau exercita dreptul, daca a fost chemat in judecata de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului'.

Importanta aratarii titularului dreptului consta tocmai in posibilitatea conferita de lege paratului de a-l indica pe adevaratul titular al dreptului dedus in judecata. In conditiile determinate de lege, paratul poate fi scos din procesul care va continua numai intre reclamanat si cel aratat ca titular al dreptului.

Conditiile de admisibilitate

In afara conditiilor comune tuturor formelor de participare a tertilor in procesul civil, cererea privind aratarea titularului dreptului trebuie sa indeplineasca si unele cerinte specifice:

a) sa fie formulata de paratul care detine cu titlu precar un bun sau care exercita in numele altuia un drept asupra acelui lucru. Spre exemplu, depozitarul, chiriasul, posesorul etc., chemat in judecata de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului respectiv, are posibilitatea de a indica pe adevaratul titular al dreptului, solicitand introducerea acestuia in proces.

b) prin actiunea principala sa se urmareasca valorificarea unui drept realin.

Aratarea titularului dreptului nu poate fi utilizata in actiuni cu caracter strict personal, in litigii privind starea si capacitatea persoanelor, in litigiile de munca, nici in cadrul raspunderii civile delictuale, adica intr-o actiune in despagubiri.

Procedura

Cererea se depune de catre parat odata cu intampinarea sau, cel mai tarziu, la prima zi de infatisare. Deoarece aratarea titularului dreptului nu constituie o veritabila actiune, legea nu face precizarea ca cererea trebuie sa indeplineasca, sub aspectul formei, conditiile unei cereri de chemare in judecata, ci doar ca 'va fi motivata'. Astfel ca cererea poate fi materializata fie in cadrul intampinarii, fie printr-o cerere separata. Din inscrisul depus de parat trebuie sa rezulte calitatea in care detine bunul sau exercita dreptul si date privind adevaratul titular al dreptului.

Instanta de judecata nu e obligata sa se pronunte asupra cererii paratului printr-o incheiere de admitere in principiu. Dupa primirea cererii, instanta va dispune comunicarea acesteia si a unei copii de pe cererea de chemare in judecata si de pe inscrisurile din dosar.

Dupa introducerea tertului in proces se va proceda la judecarea cererii paratului, care nu se solutioneaza intotdeauna impreuna cu cererea principala. Astfel, in situatia in care cel indicat ca titular al dreptului recunoaste sustinerile paratului, el va lua locul paratului, care va fi scos din proces, insa numai daca reclamantul consimte la aceasta inlocuire. In continuare, se va solutiona numai cererea privitoare la aratarea titularului dreptului. Daca tertul tagaduieste sustinerile paratului sau, desi regulat citat, nu se infatiseaza, el va dobandi calitatea de intervenient principal, iar hotararea ii va fi opozabila. Legea nu acopera situatia in care, desi tertul se prezinta si recunoaste sustinerile paratului, reclamantul nu consimte la inlocuirea paratului cu tertul. Literatura de specialitate a oferit doua solutii: sa se aplice prin analogie prevederile potrivit carora tertul dobandeste calitatea de intervenient principal ori ca judecata sa continue, fara sa se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare in judecata, ca fiind introdusa impotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasiva. Se observa ca, in prima solutie propusa (care incalca principiul disponibilitatii), se poate ajunge la situatia ca reclamantul sa obtina o hotarare opozabila si tertului, desi el nu a fost de acord cu introducerea in proces a acestuia, fapt pentru care se inclina pentru cea de-a doua solutie.

Efectele aratarii titularului dreptului

Din momentul introducerii tertului in proces, cererea privind aratarea titularului dreptului produce unele efecte comune oricarei cereri incidente si unele efecte specifice acestei institutii procesuale.

Din categoria efectelor comune, se pot mentiona: prorogarea competentei instantei sesizate cu cererea principala asupra cererii incidente si obligatia luarii de catre tert a procedurii in starea in care se afla in momentul introducerii sale in proces.

Efectele specifice sunt precizate in art. 66 C. proc. civ., care vizeaza doua situatii procesuale distincte. Astfel, art. 66 alin. 1 precizeaza ca 'daca cel aratat ca titular recunoaste sustinerile paratului si reclamantul consimte, el va lua locul paratului, care va fi scos din judecata'. Acest efect, al scoaterii din cauza a paratului, se produce numai daca se intrunesc cumulativ doua cerinte:

a) recunoasterea de catre tert a calitatii de titular a dreptului;

b) acordul reclamantului pentru scoaterea din proces a paratului.

In continuare, procesul se va solutiona numai intre reclamant si cel aratat ca titular al dreptului.

In ipoteza prevazuta de art. 66 alin. 2 (cel aratat ca titular al dreptului nu se infatiseaza sau, infatisandu-se, tagaduieste sustinerile paratului), tertul dobandeste calitatea de intervenient in interes propriu.

S-a mai apreciat ca cel aratat ca titular al dreptului, in situatia in care nu se infatiseaza sau, infatisandu-se, neaga sustinerile paratului, dobandeste calitatea de intervenient fortat.

Prima solutie s-a argumentat prin dispozitiile art. 66 alin. 2 si art. 58 C. proc. civ. Cea de-a doua, pleaca de la simplu fapt ca tertul nu a formulat o cerere prin care sa urmareasca valorificarea unui drept subiectiv, pentru a putea fi considerat intervenient principal.

Reprezentarea judiciara a partilor in procesul civil

Art. 67 alin. 1 C. proc. civ. mentioneaza ca partile isi pot exercita drepturile procedurale fir personal fie prin mandatar. Rezulta ca pot fi reprezentate in proces atat persoane fizice cat si persoane juridice.

Reprezentarea judiciara conventionala a persoanelor fizice

Reprezentarea judiciara este posibila in situatia in care o persoana denumita reprezentant indeplineste actele procedurale in proces in numele si pentru o alta persoana denumita reprezentat, aceasta din urma fiind titulara dreptului litigios si parte in acel proces.

Reprezentarea judiciara constituie o aplicare a normelor mandatului, ale reprezentarii si ale capacitatii personale, caracteristice dreptului civil substantial la specificul dreptului procesual civil.

Reprezentarea poate fi obligatorie sau facultativa.

Reprezentarea obligatorie este reprezentarea legala temporara care a fost analizata la capitolul capacitate procesuala (ca o conditie pentru a fi parte in proces).

Reprezentarea facultativa mai este cunoscuta sub denumirea de reprezentare voluntara sau conventionala. Aceasta reprezentare se aplica in cazul persoanei care are capacitate de exercitiu dar nu isi conduce singura procesul (nu 'sta' in proces), ci prefera sa-si exercite prerogativele procedurale printr-un reprezentant.

Reprezentantul are calitatea de mandatar sau procurator.

Reprezentarea in justitie este strans legata de exercitarea dreptului la aparare. Cum dreptul la aparare are un caracter neingradit si reprezentarea dobandeste acelasi specific. In consecinta, reprezentarea este practic totdeauna posibila. De la aceasta regula exista doua exceptii.

In primul rand interogatoriul, care este o proba strict personala, nu poate fi luat reprezentantului, decat daca acesta are o procura speciala si autentica si reprezinta o parte cu domiciliul in strainatate.

In al doilea rand, in cazul divortului, partea nu poate fi reprezentata, ci numai asitata de avocat, cu exceptia partilor cu domiciliul sau resedinta in strainatate si a persoanelor puse sub interdictie.

Sediul materiei il reprezinta art. 67-70 C. proc. civ. coroborate cu dispozitiile Legii 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

Conditiile reprezentarii judiciare conventionale

Reprezentantul isi justifica aceasta calitate prin procura.

Procura se alatura cererii de chemare in judecata daca reprezentarea se face inca din momentul redactarii acesteia sau se depune pe parcursul procesului, daca reprezentarea incepe in timpul judecatii. Procura se poate da numai unei persoane cu capacitate de exercitiu deplina si are obligatoriu forma scrisa (legea prevede 'inscris sub semnatura legalizata'). Dreptul de reprezentare mai poate fi dat si prin declaratie verbala, in instanta, declaratie ce se va trece in incheiere. Procura va cuprinde numele si domiciliul partii si ale reprezentantului pentru a li se putea comunica actele procedurale, calitatea procesuala a partii reprezentate, numarul dosarului, obiectul judecatii, instanta sesizata si semnaturile mandatarului si mandantului.

Conform art. 67 alin. 2 si 3 C. proc. civ., mandatarul cu procura generala poate sa reprezinte in judecata pe mandant numai daca acest drept i-a fost anume dat, iar daca mandantul cu procura generala nu are domiciliul si nici resedinta in tara sau daca procura este data unui prepus, dreptul de reprezentare in judecata se presupune dat.

Mandatul este presupus ca fiind valabil dat pentru toate actele judecatii, chiar daca nu cuprinde nici o aratare in aceasta privinta (art. 68 alin. 3).

Pentru efectuarea unor acte procedurale de dispozitie (recunoastere, renuntare, tranzactie) este necesara prezenta personala a partii care sa-si manifeste vointa in acest sens sau o procura speciala pentru mandatar.

Mandatarul are dreptul sa exercite in termenul legal caile de atac. Acest drept, care excede formal continutul mandatului, are caracterul unei masuri de conservare care evita pierderea unui drept procedural prin neexecutare in termenul legalin. Aceasta prerogativa apartine atat reprezentantului neavocat, cat si reprezentantului avocat, fara ca acestia sa aiba nevoie de o noua imputernicire. Aceasta reglementare a fost asimilata din punct de vedere al naturii juridice cu gestiunea de afaceri.

Reprezentarea prin mandatar neavocat (art. 68 C. proc. civ.)

O parte poate fi reprezentata de orice persoana cu capacitate de exercitiu deplina. Totusi, daca mandatul este dat unei alte persoane decat unui avocat, acest mandatar nu poate pune concluzii, decat printr-un avocat. Asadar, mandatarul neavocat poate efectua orice acte de procedura, dar nu poate pune concluzii. De la aceasta restrictie este exceptat consilierul juridic, care reprezinta partea.

De asemenea, de la aceasta regula exista alte doua derogari.

In primul rand, asistarea de catre avocat nu este ceruta ( si prin urmare, pot pune concluzii) doctorilor sau licentiatilor in drept, atunci cand acestia reprezinta in proces interesele sotului sau rudelor pana la gradul IV inclusiv.

In al doilea rand, mandatarul neavocat poate pune concluzii (nefiind necesara asistarea de catre avocat) cand reprezinta pe sot sau ruda pana la gradul IV inclusiv, insa numai la judecatorie.

In al treilea rand, daca dreptul de reprezentare izvoraste din lege sau dintr-o hotarare judecatoreasca, asistarea reprezentantului de catre avocat nu este obligatorie si, prin urmare, acest mandatar neavocat poate pune concluzii la orice instanta.

Reprezentarea prin avocat

In conformitate cu art. 68 alin. 1 C. proc. civ., avocatul isi demonstreaza calitatea de reprezentant printr-o imputernicire avocatiala cu valoare de procura. Pe aceasta imputernicire semnatura avocatului este certificata si insotita de stampila cabinetului respectiv de avocatura.

Imputernicirea se incheie in forma scrisa si insoteste un contract de asistenta juridica incheiat tot in forma scrisa. Acest contract prevede sfera puterii pe care clientul o transfera avocatului. Imputernicirea dovedeste instantei si celorlalte parti din proces calitatea avocatului de reprezentant legitim.

Contractul de asistenta juridica se poate desfiinta prin acordul partilor (mutuus dissensus) sau se poate rezilia unilateral cu respectarea clauzelor contractuale. Daca numai din cauze obiective mandatul nu poate fi dus la indeplinire (suspendarea avocatului, sau renuntarea la exercitarea profesiei), este obligatorie asigurarea substituirii de catre un alt avocat.

Avocatul este absolventul unei facultati de drept pe profil juridic si inscris pe tabloul avocatilor unui barou. Numai aceste doua calitati cumulative determina calitatea de avocat.

In afara reprezentarii, avocatul mai are in prerogativele sale profesionale dreptul de a redacta cereri in numele clientului, de a-i acorda consultatii, de a asista partea prezenta in proces, de a pune concluzii, de a redacta orice fel de acte juridice. Rezulta ca reprezentarea in proces este doar un segment al activitatii mai complexe a avocatului.

Avocatul isi apara clientul fie prin reprezentare fie, prin asistare in fata instantei de judecata.

In baza informatiilor primite de la client avocatul va intocmi actele procedurale in sprijinul drepturilor si intereselor acestuia, sesizand astfel instanta cu solutionarea cauzei.

Cererea de chemare in judecata, intampinarea, cererea reconventionala, cererile de interventie sau caile de atac exercitate trebuie sa cuprinda elementele de fapt si de drept necesare si consideratii concludente asupra aspectelor juridice incidente la speta, evitandu-se sustineri fara acoperire.

In proces avocatul va cere probe, va ridica exceptii, va redacata acte de procedura necesare (interogatorii, obiective pentru expertiza etc.), va pregati si va sustine pledoaria, respectiv va pune concluzii in fata instantei de judecata pentru clientul sau.

Avocatul este obligat sa respecte ordinea de sedinta, masurile si indrumarile completului de judecata, sa fie prezent la toate termenele sau sa-si motiveze eventuala absenta sau intarziere printr-o cerere, sa aiba o atitudine corecta, eleganta, demna atat fata de instanta cat si fata de adversari.

Pledoaria este o demonstratie a pozitiei procesuale a clientului intr-un dosar reprezintand punctul culminant al activitatii de aparare intr-un proces. Concluziile pe care le pune avocatul constituie un act de creatie stiintifica si de cultura.

Ea presupune cunoasterea profunda a dosarului, informare corespunzatoare asupra legislatiei, doctrinei si practicii in materie, respectarea limitelor legale si deontologice.

Reguli derogatorii de la dreptul comun al mandatului

Mandatul judiciar nu inceteaza prin moartea mandantului si nici daca el devine lipsit de capacitate de exercitiu, ci va dainui pana la retragerea lui de catre succcsorii partii mandante sau pana la numirea unui reprezentant legal al incapabilului.

Renuntarea sau retragerea mandatului este opozabila partii adverse de la comunicare. Daca totusi la mandat s-a renuntat sau acesta a fost retras chiar in sedinta publica de judecata in prezenta tuturor partilor, aceasta masura devine opozabila din acel moment.

Mandatarul poate si el renunta la reprezentare cu obligatia de a-i instiinta atat pe mandantul sau, cat si instanta cu cel putin 15 zile inainte de urmatorul termen de judecata sau cu cel putin 15 zile inainte de implinirea termenului legal pentru exercitarea cailor de atac.

Sanctiunea pentru nejustificarea calitatii de reprezentant

Daca reprezentantul nu isi dovedeste calitatea, instanta va acorda un nou termen de judecata pentru complinirea lipsurilor respective.

Daca la urmatorul termen deficientele se mentin, instanta va anula cererea (art. 161 C. proc. civ.).

Rezulta ca aceasta nulitate incearca a fi acoperita prin acordarea termenului respectiv.

Exceptia lipsei calitatii de reprezentant are caracter dilatoriu, poate fi ridicata in orice faza a procesului si poate fi acoperita de titularul dreptului prin ratificarea actelor intocmite de persoana fara calitatea de reprezentant.

Reprezentarea persoanelor juridice

Persoana juridica este reprezentata prin organul ei de conducere.

In procese, de regula, persoana juridica este reprezentata de consilierul juridic angajat cu contract de munca pe durata nedeterminata. Acesta isi dovedeste aceasta calitate printr-o delegatie semnata de seful oficiului juridic sau de conducatorul persoanei juridice.

Consilierul juridic se afla intr-un raport de drept al muncii cu conducerea persoanei juridice pe care o reprezinta si intr-un raport de drept procesual cu instanta de judecata si cu celelalte parti.

In situatia in care consilierul juridic a lipsit persoana juridica de aparare sau apararea a fost facuta in mod fraudulos, este incident art. 322 pct. 6 C. proc. civ., respectiv se naste posibilitatea unei cereri in revizuire a acelei hotarari judecatoresti.

Pentru efectuarea actelor procedurale de dispozitie este necesara o delegatie data anume in acest scop.

Participarea procurorului in procesul civil

Pozitia procurorului in procesul civil

Spre deosebire de dreptul penal si de dreptul procesual penal, in procesul civil, Ministerul Public prin procuror nu este un reprezentant propriu-zis al statului ci o parte in proces - reprezentant sui generis al partilor.

Procurorul nu este un simplu participant la proces in exercitarea anumitor atributii ale lui, ci are intotdeauna aceasta calitate sui generis de parte in sens procesual, nu si in sens materialin. Procurorul nu se identifica in procesul civil cu interesele vreunei parti.

Formele participarii procurorului in procesul civil

Conform drepturilor si obligatiilor procesuale ale oricarei parti si reprezentantul Ministerului Public in procesul civil are anumite atributii caracteristice partii.

a) Pornirea procesului civil.

Conform art. 45 alin.1 Ministerul public poate porni actiunea civila ori de cate ori este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege.

In procesul astfel pornit, Ministerul Public apare ca reclamant in numele si ca reprezentant al adevaratului reclamant, care va fi citat in proces pentru a confirma sau a infirma sesizarea instantei pe aceasta cale. Adevaratului titular al dreptului, adica adevaratului reclamant, care beneficiaza de actiunea introdusa de procuror, nu i se limiteaza dreptul procesual aferent principiului fundamental al disponibilitatii de a renunta la actiunea promovata de Ministerul Public sau de a tranzactiona.

In cazul in care procurorul si-ar retrage cererea, titularul dreptului va putea cere continuarea judecatii. Fata de reglementarea anterioara prin art. 45 alin. 1 nu mai sunt exceptate actiunile cu caracter strict personal, cea ce inseamna ca procurorul ar putea declansa si o astfel de actiune civila, limitat insa la situatiile determinate in textul de lege.

b) Participarea la judecata procesului civil. Procurorul pune concluzii facultativ in orice fel de proces, in orice faza a acestuia din proprie initiativa (fara a fi tinut sa justifice motivele care il determina sa participe la acel dosar si fara ca partile sa poata obiecta in legatura cu participarea procurorului in proces) daca se aprecieaza ca erste necesar pentru apararea ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor (art. 45 alin. 3). Partile insa pot recuza procurorul in conditiile legii.

In plus, exista si reglementari imperative conform carora procurorul este obligat sa participe si sa puna concluzii in anumite procese si anume: cererile de punere sau de ridicare a interdictiei (art. 33 si 35 din Decretul nr. 32/1954); cererile aferente procedurii internarii bolnavilor psihic periculosi (art. 24 din Decretul nr. 313/1980); procesele de declarare a disparitiei si a mortii sau de anulare a hotararii de declarare a mortii (art. 38 si 42 din Decretul nr. 32/1954); cererile in anularea, rectificarea sau completarea inregistarilor de stare civila (Legea nr. 119/1996); participarea procurorului este obligatorie in procedura de control a averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici prevazuta de Legea nr. 115/1996); cererile privind recunoasterea si inscrierea unei persoane juridice de drept privat (O.G. nr. 26/2000) inclusiv inregistrarea partidelor politice (art. 18 din Legea nr. 27/1996); solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate (Legea nr. 47/1992); judecarea recursului in interesul legii (Legea nr. 56/1993).

In asemenea procese procurorul este obligat sa participe si sa puna concluzii in toate gradele procesuale, respectiv la fond si in caile de atac. Incalcarea acestei prevederi conduce la nulitatea hotararii.

c) Exercitarea si sustinerea cailor de atac.

Art.45 alin.5 C. proc. civ. prevede ca procurorul poate exercita caile de atac, in conditiile legii, impotriva oricaror hotarari.

Nedistingand intre caile de atac, rezulta ca legiuitorul s-a raportat la toate caile de atac, atat ordinare cat si extraordinare, pevazute in Codul de procedura civila sau in alte acte normative speciale (plangere, contestatie, reexaminare).

Procurorul este obligat daca este cazul sa exercite caile de atac in procesele in care legea ii impune participarea (vezi lit.b) si poate exercita caile de atac in procese la care a participat facultativ in fazele anterioare sau in care nu a participat (inclusiv in cele cu caracter strict personalin.

Exercitarea cailor de atac nu este limitata la cazurile prevazute de alin. 1 al art. 45 C. proc. civ.

Pe de alta parte, doar Ministerul Public putea exercita recursul in anulare si poate exercita recursul in interesul legii catre Curtea Suprema de Justitie, procurorul fiind obligat sa participe la judecarea acestor cai extraordinare de atac si sa puna concluzii.

d) Punerea in executare a hotararilor civile.

In art.45 alin. 5 C. proc. civ. se stabileste ca procurorul in cazurile prevazute de alin. 1 al art. 45 poate sa ceara punerea in executare a hotararilor pronuntate in favoarea persoanelor prevazute in acel alineat.

Din redactarea textului rezulta ca procurorul poate sa solicite punerea in executare doar a hotararilor pronuntate in favoarea minorilor, a persoanelor puse sub interdictie, a disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege.

Altfel spus, procurorul poate sa declanseze executarea silita numai in cazurile in care poate sa porneasca actiunea civila si doar daca hotararea este favorabila respectivelor persoane.

Daca sunt indeplinite aceste conditii, procurorul poate sa declanseze executarea silita indiferent daca a participat sau nu la judecarea cauzei respective.

}i cu privire la aceasta forma de participare a procurorului la procesul civil, partea, adica creditorul, are posibilitatea de a efectua acte procesuale de dispozitie.

Fiind vorba de executarea hotararii ca faza distincta si finala a procesului civil, desi textul de lege enumera numai posibilitatea redactarii si depunerii cererii pentru punerea in executare, doctrina si practica considera ca rolul procurorului in aceasta etapa contine si posibilitatea exercitarii contestatiei la executare a cererii de intoarcere a executarii, sau punerii de concluzii in contestatia la executare facute de alte parti.

Pe aceeasi linie se plaseaza si art.31 lit.f din Legea 92/1992 privind organizarea si functionarea instantelor judecatoresti, care prevede ca Ministerul Public supravegheaza respectarea legii in activitatea de punere in executare a hotararilor judecatoresti si a altor titluri executorii.

In fine, prin art. 45¹ C. proc. civ. introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, se prevede ca actele procesuale de dispozitie efectuate in orice proces de reprezentantii minorilor, ai persoanelor puse sub interdictie si ai disparutilor, nu vor impiedica judecata, daca instanta apreciaza ca ele nu sunt in interesul acelor persoane.